Connect with us

EDITORIALE

Demitizarea miturilor legate de regionalizare

Published

on

Autor: Gratian Mihailescu

Gratian MihailescuPe site-ul Ministerului Dezvoltarii Regionale a aparut un capitol special, adresat procesului de regionalizare. In cadrul acestui site găsim un subcapitol intitulat Mituri despre regionalizare” in care se combat unele pericole care vor apărea in cazul în care procesul de descentralizare nu se va realiza eficient. Problema e că sunt combătute la nivel general, fără argumente, date sau analize concrete. O să incerc prin informaţiile pe care le-am strâns până în prezent să demitizez o parte din aceste “mituri”.

1.      “Regionalizarea va duce la amplificarea dezvoltării unor judeţe, în detrimentul altora.” Expertii ministerului sustin că „facem regionalizarea tocmai pentru a permite regiunilor să gestioneze resurse şi proiecte generatoare de dezvoltare economică echilibrată la nivelul judeţelor din interiorul regiunii”. Sună frumos….dar CUM?

În  ultimul raport SAR arătam cum disparitatea a crescut în România în ultimii 8 ani cu 36% şi evidenţiam faptul că fondurile europene şi tendinţele de dezvoltare au adus cu ele şi cresterea disparităţii între regiuni şi între judeţele aceleiaşi regiuni. Dezvoltarea regională haotică din ultimii ani, a facut ca judeţele sărace să stagneze, iar cele bogate să se dezvolte şi mai mult. Inegalitatea se poate accentua şi mai mult pe viitor.

La nivel de judeţ exemplele vin tot din ultimul raport SAR, unde judeţe mai slab dezvoltate economic, Vaslui sau Caraş-Severin nu au reuşit să finalizeze prea multe proiecte europene, în comparaţie cu celelalte judeţe din regiunile respective. Slaba capacitate administrativă a acestor judete, coroborată cu incapacitatea de atragere a investiţiilor străine şi lipsa infrastructurii, însă şi activităţile preponderente din agricultură au dus la o crestere slabă in comparaţie cu oraşe mai puternice din aceeaşi regiune gen Timişoara sau Arad în Vest şi Iaşi sau Suceava în Nord-Est.

Problema majoră este de management, de resurse umane şi de lipsa strategiilor coerente de dezvoltare locale şi regionale care să fie puse in practică. În România nu contează calităţile manageriale ale unui primar sau presedinte de CJ, cât dacă se află în partidul de guvernare. Cum va fi stimulată competitivitatea administraţiilor locale şi regionale, prin procesul de regionalizare? CJ vor rămâne ca structură de funcţionare, consiliile locale la fel, iar peste acestea vor apărea Consiliile Regionale. Din aceste structuri vor face parte aceiaşi oameni şi atunci ne întrebăm CUM se va realiza o dezvoltare echilibrată a viitoarelor regiuni şi a judeţelor din interiorul regiunilor ?

Mai mult decât atât, ministrul Fondurilor Europene, domnul Teodorovici declara zilele trecute că fondurile care nu vor fi cheltuite vor fi redirecţionate acolo unde ele s-au epuizat deja. Nu se accentuează oare astfel disparitatea economică?

De asemenea, nu am văzut sau auzit pe nimeni din Ministerul Fondurilor Europene să spună că pentru următoarea perioadă financiară se va crea câte un Program Operational pentru fiecare regiune în parte, în funcţie de nevoile specifice de dezvoltare ale fiecărei regiuni. NU, acest lucru nu se va realiza, în continuare POR-ul fiind un program general, valabil pentru toate viitoarele regiuni de dezvoltare deşi evident realizarea unui POR pentru nevoile fiecărei regiuni ar prezenta avantaje în reducerea disparităţilor.

2.      “Regionalizarea va duce la crearea unor superbaroni locali.” De pe site-ul ministerului înţelegem că mecanisme de verificare şi control  nu vor permite excesul şi abuzul de putere al liderilor locali. CUM se va realiza acest lucru?

Într-un raport al DG Regio, pe care l-am citat şi in cadrul raportului SAR, Romania ocupă ultimul loc atunci când e vorba de guvernare regională din cauza lipsei unei societăţi civile active la nivel regional, din lipsa unei independenţe a mass-mediei locale şi regionale, din lipsa competitivităţii administraţiei locale şi regionale.

Există deja judeţe în România care sunt conduse de baroni locali de ani buni. Ei vor rămâne probabil în funcţie şi după 2016 datorită resurselor financiare de care vor beneficia pe linie politică, de pe urma regionalizării de la sfârşitul lui 2013, fie ele fonduri de stat, fie fonduri europene. Acest gen de personaje controlează la nivel regional tot ce înseamnă administraţie, presă, investiţii, având toate pârghiile necesare pentru a-şi desfăşura nestingherit acţiunile, care nu sunt focusate pe nevoile cetăţenilor, ci mai mult spre crearea unor linii de control financiar şi legislativ, care să le permită să menţină electoratul si antreprenorii, firme clientelare care vor vărsa sume importante în bugetul partidului, în timpul campaniei electorale.

Scriam în trecut despre cercul vicios la nivel local şi regional al deciziilor şi al fondurilor de investiţii de stat sau cele europene: antreprenori locali şi regionali pompează sume importante în partidul X (de obicei se merge cu cel mai puternic candidat), iar  acesta, după alegeri trebuie să returneze banii firmelor loiale, plus o parte de câştig care se împarte cu acesta. Este un proces care funcţionează de ani de zile, ajungându-se să fie total legal, prin acte semnate şi în spiritul legii. Lipsa de watchdog si whisleblowers de la nivelul regiunilor vor face ca aceste practici să continue, fără prea mare „deranj” din partea autorităţilor publice care se ocupă cu astfel de cazuri.

În România există Agenţia Naţională de Integritate (ANI), Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) şi Departamentul pentru Lupta Antifraudă (DLAF). Din păcate infrastructura acestor agenţii şi resursele umane limitează activitatea acestora la nivel regional, doar DNA-ul având servicii teritoriale. Şi atunci ne întrebăm, CUM vor putea fi reduse aceste practici, deja împământenite la nivel local şi regional? Cu ce resurse? Ce mecanisme de control vor exista la nivel regional, pentru a urmări activitatea administraţiei locale, judeţene şi regionale?

3.      “Regionalizarea va duce la creşterea birocraţiei şi a costurilor pentru cetăţean”.
Pe site se explica faptul că birocraţia se va simplifica, iar serviciile vor fi aduse mai aproape de cetăţean. Nu înţeleg CUM? Cum se va reduce birocraţia dacă se va crea un nou nivel administrativ şi anume cel regional?

Conform proiectului de regionalizare dezbătut în audierile publice naţionale, Consiliile Regionale înfiinţate vor avea un rol pur administrativ de coordonare a activităţii CJ-urilor pentru politicile de dezvoltare regională. Se urmăreste descentralizarea competenţelor administrative de interes local, judeţean şi regional cu asigurarea resurselor financiare necesare pentru exercitarea acestor competenţe. Nu este însa clar stipulat niciunde care vor fi aceste competenţe şi cum vor fi susţinute financiar aceste Consilii Regionale?

Din rapoartele prezentate de Ministerul Dezvoltării, reiese că fiecare oraş reşedintă de judeţ va deveni un pol de dezvoltare pentru regiunea din care face parte, că sistemul regional de dezvoltare va fi multipolar pentru a asigura o dezvoltare echilibrată. Deci fiecare reşedinţă de judeţ va avea câte o autoritate regională, în funcţie de specificul acelei zone. Şi atunci ce facem? Mutăm personalul dintr-un judeţ in altul sau de la Bucureşti în regiunea respectivă? Să fiu mai specific cu un exemplu: Să zicem că in zona Vest, Timişoara va deveni capitala de regiune, iar Reşita va fi numit pol de dezvoltare. Agenţia Regională de Mediu să zicem că va fi stabilită la Resiţa. Ce se întâmplă cu toţi specialiştii care lucrează în domeniul mediului din Arad, Hundedoara sau Timiş? Ii vom muta in Caraş, pentru că acolo va fi Agenţia Regională de Mediu? Ce facem cu specialiştii din Mediu de la Bucureşti? Din câte am înţeles, persoanele ce lucrează la Ministere vor fi repartizate în regiune. Cum se va realiza acest întreg proces?

Comunicarea între regiune şi Minister a fost una dintre problemele perioadei financiare 2007-2013. În continuare banii europeni vor fi gestionaţi la nivel central de către Ministerul Fondurilor Europene. Cum vom avea parte de o comunicare mai bună dacă acum totul se va realiza pe mai multe paliere: judeţ, regiune, centru? Ce instrumente de fluidizare a deciziilor de management va aduce procesul de regionalizare?

4.      “Regionalizarea este politizată.” este un alt mit combătut de specialiştii din minister

prin faptul că “modelul final al regionalizării va fi un produs colectiv, realizat printr-o abordare de jos în sus, nu impus de palierul politic.” Si tot ei subliniază faptul că „regionalizarea se bazează pe consultarea mediului academic, a societăţii civile şi a autorităţilor locale”.

Ca participant în cadrul dezbaterii publice privind procesul de regionalizare organizată la Timişoara, pot afirma că nimeni din societatea civila, mediul academic sau antreprenorial nu a luat cuvântul in cele 4 ore de discuţii. Impresia mea a fost că evenimentul a semănat mai mult cu o şedinţă de partid a alianţei USL, decât cu o dezbatere publică. Nu a fost prezentat niciun proiect privind regionalizarea ci concepte generale, slab argumentate despre subsidiaritate, guvernanţa multi-nivel, reducerea disparităţilor, modele de dezvoltare economică regională.

Din prezentarea făcută de domnul Dragnea, am înţeles că ADR-urile vor funcţiona pe lângă Consiliile Regionale noi înfiinţate, având în continuare rol de Organisme Intermediare (OI) si nu de Autorităţi de Management (AM). Ministerul Fondurilor Europene va continua să fie AM pentru majoritatea PO-urilor, deci banii europeni vor fi gestionaţi tot la nivel central. Mai mult decât atât, ADR-urile vor continua să funcţioneze din bugetele CJ-urilor, deci vor suferi în continuare de influenţa politicului în procesul de gestionare al fondurilor. Blocajul fondurilor europene din perioada 2007-2013 s-a realizat datorită politizării excesive a fenomenului şi din cauza achiziţiilor publice cu dedicaţie sau a conflictelor de interese. In cazul în care ADR-urile vor funcţiona în continuare din resursele CJ-urilor, fără a avea o prea mare putere de decizie la nivelul politicilor de dezvoltare regională, acestea practic vor fi în continuare subordonate politicului din regiunea respectivă. Fără un mecanism de control la nivel regional, fără whistleblowers, fără presa de investigaţie riscăm să avem aceleaşi probleme şi în perioada de finanţare 2014-2020!

În ultimul raport de politici publice, recomandările SARse refereau la faptul că accentul trebuie pus pe management şi nu pe reorganizare. De asemenea SAR recomandă ca ADR-urile să devină AM-uri care să gestioneze POR-ul, însă şi alte componente ale PO-urilor, în special cel de resurse umane sau de competitivitate economică. în final SAR recomandă o europenizare a activităţilor ADR-urilor prin realizarea de lobby regional la Bruxelles.

După cum spunea si rectorul SNSPA, cauza absorţiei reduse în materie de fonduri europene pentru perioada 2007-2013 nu a fost absenţa regiunilor ci: “lipsa unei strategii de atragere/ de antrenare a tuturor resurselor financiare şi non-financiare dintr-o societate; lipsa culturii şi a practicilor de management de proiect în mediul public şi în mediul privat; incapacitatea de a menţine în administraţia publică specialiştii.” Pe langa acestea eu am mai adăugat în analizele din trecut că legislatia slabă, comunicarea neperformantă între ministere si ADR-uri, politizarea şi corupţia excesivă din cadrul fondurilor europene şi slaba reprezentare a regiunilor la Bruxelles au dus la aceste rezultate slabe.

Concluzii

Regionalizarea implică descentralizarea pe trei dimensiuni diferite care nu neaparat trebuie să se realizeze în acelaşi timp însă există o anumită sinergie între ele: descentralizare politică, administrativă şi fiscală. Din activitatea celor implicaţi în acest proces nu se înţelege clar ce fel de descentralizare o să fie, şi cum vor funcţiona viitoarele Consilii Regionale. În lipsa unui proiect real al regionalizării, care să fie prezentat opiniei publice, nu putem avea decât supoziţii. Riscăm însă ca acest proiect să fie prezentat prea tarziu opiniei publice, iar atunci probabil va fi prea târziu ca punctele deficitare să fie îndreptate, având în vedere că domnul Dragnea doreşte ca până în decembrie 2013, regionalizarea să fie realizată.

Articolul poate fi consultat pe romaniacurata.ro, un proiect al Societatii Academice Romane

Autor: Graţian Mihăilescu, Consultant Dezvoltare Regională şi Afaceri Europene

 

EDITORIALE

Dovezi de unitate transatlantică la 30 ani de la căderea Zidului Berlinului: O statuie a lui Ronald Reagan, inaugurată la Berlin. O bucată din Zid cu chipul lui J.F. Kennedy, amplasată în fața sediului Comisiei Europene

Published

on

Cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, aniversați sâmbătă în capitala Germaniei sub decorul discursurilor încărcate de istorie ale președintelui Frank Walter Steinmeier și ale cancelarului Angela Merkel, au fost parțial umbriți de ecoul puternic al afirmațiilor președintelui francez Emmanuel Macron, care a descris NATO, o piatră de temelie a relațiilor transatlantice, drept o organizație aflată ”în moarte cerebrală”.

Poziția sa, mult mai radicală decât cea a omologului american Donald Trump, care afirma acum trei ani că ”NATO este o alianță învechită”, a fost întâmpinată cu o respingere categorică a unei astfel de gândiri. Rând pe rând, Angela Merkel, Jens Stoltenberg, Mike Pompeo și Ursula von der Leyen au apărat NATO în fața criticilor președintelui francez. Însuși președintele american a subliniat, în mesajul său ocazionat de comemorarea celor trei decenii, că SUA rămân determinate să lucreze alături de aliații săi.

Cancelarul german și secretarul general al NATO, în conferință comună de presă, au calificat o ”viziune radicală” și au subliniat că NATO rămâne o alianță puternică. Șeful diplomației americane, aflat și el la Berlin, a considerat drept ”agitație” afirmațiile lui Macron, argumentând că NATO este cea mai puternică alianță despre care istoria a documentat vreodată, atrăgând însă atenția că Alianța are nevoie de adaptare și modernizare pentru a nu fi depășită.

Puțin surprinzător, judecând după impresia lăsată a unei relații sudate cu Emmanuel Macron, președinta aleasă a Comisiei Europene a expus argumentul istoric – ”Istoria Europei nu poate fi povestită fără cea a NATO” – acesta fiind și un narativ din ce în ce mai pregnant în discuțiile ultimilor ani marcate de tensiunile dintre SUA și aliații europeni și emanciparea europeană în materie de apărare europeană. Narativul fiind: unitatea europeană a fost precedată de unitatea transatlantică.

Sub această deviză, prilejul comemorării celor 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului a adus sâmbătă cel puțin două mostre de unitate transatlantică: Ambasada Statelor Unite în Germania a inaugurat o statuie a fostului președinte american Ronald Reagan, în vreme ce în fața sediului Comisiei Europene de la Bruxelles este amplasată o bucată din Zid în care este înfățișat chipul fostului președinte american John Fitzgerald Kennedy.

În cuvinte puține: ”Ich bin ein Berliner” și ”Tear down this wall, Mr. Gorbachev”, două fraze auzite din vocile celor mai puternici lideri ai lumii cu Zidul Berlinului în spatele lor. În anii în care Zidul Berlinului a fost simbolul amar al Cortinei de Fier (1961 – 1989) și al Războiului Rece, doi președinți americani, în perioade diferite, și-au adus contribuția pentru ca legătura transatlantică să devină fundamentul păcii, libertății, democrației și, mai târziu, și pilon de sprijin pentru unificarea Germaniei și unitatea europeană.

Considerată una dintre cele mai bune cuvântări prezidențiale ale sale, discursul lui J.F. Kennedy din Berlinul de Vest, la 26 iunie 1963, a rămas cunoscut pentru fraza ”Ich bin ein Berliner” (n.r. – sunt un berlinez). În substanță, la doi ani de la începutul ridicării zidului, într-o etapă în care Războiul Rece cunoștea timpul crizei și escaladării nucleare între SUA și Uniunea Sovietică, discursul lui Kennedy a însemnat susținere morală, sprijin politic și un gest de prietenie pe care America îl oferea germanilor, o națiune rușinată și căită de ororile celui de-al Doilea Război Mondial și parțial primită, din cauza separării sale între Vest și Est, în structurile occidentale.  

Ronald Reagan este președintele american care a contribuit decisiv la îngroparea Războiului Rece, la prăbușirea regimurilor comuniste și la demantalarea Uniunii Sovietice. Fraza imperativă rostită la 12 iunie 1987 prin care Reagan îi cerea liderului sovietic Mihail Gorbaciov să dărăme zidul apărea pe fondul unei destinderi și unei dorințe sincere de cooperare care, în acei ani, culmina inclusiv cu semnarea Tratatului privind forțele nucleare intermediare, acordul ce a adus echilibrul strategic nuclear în Europa. 

La aceste mostre putem adăuga, de asemenea, amplasarea în urmă cu doi ani în fața noii case a NATO a două monumente – o bucată din Zid donată de Germania și o piesă din Turnurile Gemene de la World Trade Center -, fiecare cu istoria lor aparte pentru unitatea transatlantică. Sau, cu mult mai recent, decernarea de către Germania a medaliei ”Manfred Wörner”, ce poartă numele secretarului general al NATO din timpul căderii Zidului Berlinului și reunificării Germaniei, lui Jens Stoltenberg, actualul secretar general al Alianței.

La 30 de ani distanță, căderea Zidului Berlinului este o mărturie istorică pentru unitatea transatlantică, unificarea germană și cea europeană. Fără SUA, fără viziunea integrării vest-europene și fără dorința central și est-europenilor de a ieși de sub jugul comunist, liderii de astăzi nu ar fi avut ce discursuri cu cuvinte sobre sau grandioase să țină. Iar mulți dintre noi nu am fi fost primele generații care au cunoscut libertatea și speranța.

Continue Reading

EDITORIALE

EDITORIAL Dan Cărbunaru: Micul Parlament al Europei statelor mari

Published

on

Editorial

Micul Parlament al Europei statelor mari

Dan Cărbunaru

Parlamentul European trebuia să voteze, în această sesiune, Comisia Von der Leyen. Un Parlament care a cedat una dintre puținele sale puteri reale. Singura instituție democratică, ai cărei aleși sunt trimiși spre reprezentare directă de sutele de milioane de europeni, a cedat în fața unei structuri confederale, un Consiliu European care este rezultanta punctelor de vedere naționale ale marilor state, după cum se dovedește mai mereu în situații-cheie.

Renunțarea la spietzenkandidat, care a deschis drumul surprinzătoarei desemnări a doamnei Ursula Von der Leyen, înregistrează nu doar un eșec pentru poziția asumată de Parlamentul European, dar și un uriaș pas înapoi, din perspectivă politică, privind direcția spre care se îndreaptă Europa Unită. În loc să consolideze una dintre puținele decizii majore inspirate de a-i conecta pe cei aleși de cei care aleg, Uniunea rupe prematur conexiunea dintre Președintele Comisiei Europene și cetățenii săi. Executivul european devine simbolul viu al pașilor înapoi făcuți în ultimii cinci ani, după alegerile europene care au scos mai mult de jumătate de cetățeni din case, pentru a spune nu pericolului anti-europenisumului și populismului.

Respingerea propunerilor de comisari din trei state, reprezentând trei familii politice diferite, nu va acoperi pierderea majoră de autoritate și putere asumată prin renunțarea la capul de listă drept propunere de Președinte al Comisiei Europene.

Simbolistica acestei cedări de putere poate ascunde și semnele următorilor ani. Statele puternice, după ce și-au impus soluția la vârful Comisiei Europene – formal o aveau de gestionat la nivelul Consiliului European, dar selectând din rândul capilor de listă câștigători ai alegerilor – vor dezvolta o nouă agendă, în forță. Pe principiul deja enunțat, că dacă nouă ne e bine mergând mai repede în direcția care ne avantajează, vor profita și cei slabi sau mai mici, vor urma noi ajustări ale construcției europene. După începerea mandatului noii Comisii, le vom vedea succedându-se cu rapiditate. Pentru că jocurile și deciziile politice sunt acum încremenite până la tranșarea sorții Comisiei Von der Leyen.

Pentru țări precum România, efectele nu vor fi dintre cele mai bune. Cei mari, care își vor întări controlul și asupra metodei comunitare de conducere, vor elibera energiile deciziilor care vor schimba Europa așa cum o știm. Unele semne deja se pot vedea – directiva detașaților, buget separat pentru Zona Euro, reforma Spațiului Schengen, pachetul de mobilitate. Au existat chiar inițiative care să transforme în spectatori parlamentarii europeni din afara Zonei Euro când se votează pe domenii legate de Zona Euro. Sunt eurodeputați care mi-au spus că sunt uimiți de cum reușesc, uneori, statele puternice să își impună decizia în Parlamentul European cu toate forțele politice naționale mobilizate sub aceeași comandă, cu același interese, de la stânga la dreapta.

Forța unor state membre se vede și în extinderea Uniunii. Deși cea mai mare parte a Uniunii susține deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord și Albania, Consiliul European blochează decizia, pentru că Franța se opune.

Este sau nu interesul Uniunii să nu permită în proximitatea sa dezvoltarea de interese contrare? Rușii, chinezii, saudiții și turcii de ani de zile se implică în Balcanii de Vest. Cine câștigă dacă această zonă decide să întoarcă spatele Uniunii care dă semnale, la rândul ei, că nu e interesată de extindere? Adică de crearea uneui spațiu de valori politice și economice unitare în Europa?

Când candidatul francez pentru comisar privind Piața Internă e respins în Parlament din motive de integritate, reacția Președintelui Macron și a Grupului său politic din Parlamentul European este aceea de a acuza nerespectarea unei înțelegeri politice de către populari și socialiști. Ce mai contează, apoi, că noua propunere nu mai respectă condiția echilibrului de gen. Poate vor contribui britanicii la acest echilibru, dacă nu ies din Uniune în următoarea săptămână și vor fi nevoiți să desemneze un comisar.

Oricare dintre aceste situații reprezintă motive serioase de analiză la București, capitala fără comisar. Nici în Comisia Juncker, nici în Comisia Von der Leyen…

Continue Reading

EDITORIALE

Amânarea votului pentru noua Comisie Europeană, o șansă pentru România: De ce viitorul comisar pentru vecinătate și extindere ar trebui să fie un român

Published

on

© Reprezentanța Comisiei Europene în România/ Facebook

Parlamentul European a avut trei momente în care și-a arătat autentica forță în sistemul democratic de putere al Uniunii Europene. Primul a fost acela când a ignorat negocierile de culise dintre liderii UE pentru pachetul de funcții în fruntea instituțiilor UE și l-a ales președinte pe David Sassoli. Cel de-al doilea a fost reprezentat de momentul alegerii Ursulei von der Leyen pentru funcția de președinte al Comisiei Europene cu o majoritate la limită, minim istorică și extrem de fragilă. Cel de-al treilea moment implică și România și se referă la respingerea, de către deputații europeni, a candidaților cu probleme propuși de România și Ungaria, țări ale căror guverne intraseră de multe ori în coliziune cu instituțiile UE pe tema valorilor europene, și a celui propus de Franța, într-un gest politic îndreptat ca sancțiune pentru modul cum Parlamentul European a fost ignorat de spiritul negocierilor între lideri conduse de Emmanuel Macron, iar candidatul celei mai mari familii politice europene (PPE), Manfred Weber, a fost împiedicat să revendice șefia Comisiei Europene în virtutea principiului Spitzenkandidat.

Acum, președintele Parlamentului European, David Sassoli, devine prima voce oficială care sugerează că votul de învestitură pentru viitoarea Comisie Europeană ar putea fi amânat, iar instalarea ei s-ar putea produce la 1 decembrie. Poate că actualul șef al executivului european, Jean-Claude Juncker, nu a fost doar ironic la adresa liderilor europeni când le-a făcut cunoscută percepția sa că le va dificil să îi găsească un înlocuitor.

Motivul amânării votului este lesne de observat și suficient de fezabil: România, Ungaria și Franța trebuie să propună noi candidați pentru pozițiile de comisar european. În termeni de calendar politic agreat, Comisia von der Leyen ar trebui supusă votului de aprobare din partea eurodeputaților la 23 octombrie, pentru a putea intra în mandat la 1 noiembrie. În termeni practici, intervalul de zece zile rămas este insuficient pentru a desfășura complexul proces anexat numirii unui comisar european: nominalizare din partea guvernului național, acceptare din partea Ursulei von der Leyen, răspunsuri la întrebări scrise din partea comisiilor de resort din Parlamentul European, avizul Comisiei pentru afaceri juridice, audiere în comisiile de specialitate și vot pozitiv din partea acestora. Inclusiv sub semnul excepționalului și al unei coordonări fără minimă șovaială este puțin probabil să înregistrăm o evoluție atât de spectaculoasă.

La București, această nominalizare depinde de rezultatul negocierilor pentru formarea unui nou cabinet executiv și se va întâmpla după ce vom avea un nou guvern, însă există probabilitatea ridicată că propunerea va proveni din rândul Partidului Național Liberal, membru al PPE. La Budapesta există o opțiune în persoana ambasadorului Ungariei la UE. La Paris, Emmanuel Macron are și opțiuni, dar și dorința de a plăti polițe, existând o singură certitudine: nu va renunța la portofoliul-mutant ce înglobează piața internă, industria apărării și politica spațială.

Deși dezonorant pentru o țară care doar ce a asigurat președinția rotativă a Consiliului UE să se afle în situația de a-și afla respins candidatul pentru funcția de membru al Comisiei Europene din cauza problemelor de integritate, România poate fi un beneficiar major al prorogării votului pentru instituirea Comisiei von der Leyen.

Domeniul alocat inițial României, cel al transporturilor, este important, inclusiv pentru țara noastră, din două perspective majore: carențele de infrastructură pe care le înregistrăm, inclusiv pe coridoarele de transport pan-europene la care suntem conectați, și oportunitatea de a coordona componenta mobilității militare, o inițiativă strategică UE-NATO, în care Uniunea Europeană își asumă facilitarea traversării frontierelor naționale și dezvoltarea pentru utilizare duală (civil și militar) a infrastructurii, iar Alianța Nord-Atlantică pune la dispoziție tehnica și forța militară pentru a permite desfășurarea trupelor oriunde în Europa în caz de necesitate.

O rocadă de portofolii între București și Budapesta ar fi, însă, o victorie de prestigiu pentru România, care ar ceda domeniul transporturilor și și-ar titulariza propunerea de comisar pentru portofoliul de vecinătate și extindere, alocat inițial Ungariei, un domeniu în care țara noastră are interese strategice naționale (dacă ne gândim la parcursul european al Republicii Moldova sau la statutul de stat de frontieră al UE și NATO). Această posibilitate a fost vehiculată timid în spațiul public de diferiți actori politici, semn că ea întrunește o posibilitate și că ar fi o opțiune de succes prin prisma rezonanței și a greutății politice pe care o astfel de poziție o conferă. Nu voi specula în cele ce urmează asupra potențialilor candidați, ci mă voi axa asupra portofoliului. Mizele și interesele strategice ale României înaintea persoanelor.

Încă de la nominalizarea lui László Trócsányi de către guvernul Viktor Orban, la Bruxelles a existat o rumoare că premierul suveranist al Ungariei trimite în Comisia Europeană un fost ministru al Justiției sub mandatul căruia Parlamentul European a activat articolul 7 din Tratatul UE din cauza acțiunilor executivului maghiar. Alocarea portofoliului pentru extindere și vecinătate a intensificat acest protest. Într-o analiză privind componența viitoarei Comisii, așa cum fusese ea anunțată la 10 septembrie, am intitulat această alocare de portofoliu drept ”În loc de titlu de gazetă: Un apropiat al lui Viktor Orban va evalua statul de drept în țările vecine ale UE și în țările candidate pentru aderare”.

De altfel, un motiv major care a stat la baza respingerii lui Trócsányi a fost determinat de deciziile sale în calitate de ministru al Justiției privind extrădarea unor suspecți ruși în privința traficului de arme sau de contractele firmei sale de avocatură în privința Centralei Nucleare de la Paks II, finanțată printr-un împrumut acordat Ungariei de către Rusia.

Bucureștiul este, în mod cert, un actor mai echilibrat, deopotrivă european și transatlantic, decât Budapesta, cu o atitudine față de Rusia în spiritul comunităților din care facem parte și cu capacitatea politică de a genera o orientare măsurată și către Balcanii de Vest și către vecinii din Est.

Iată câteva argumente:

1. În calitate de stat membru NATO, România a susținut și sprijină politica ușilor deschise în Balcanii de Vest, înțelegând că îndeplinirea criteriilor euro-atlantice este un pas și înspre integrarea europeană.

2. La nivelul UE, Bucureștiul, inclusiv din perspectiva președinției Consiliului, a insistat pentru deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord și Albania, ca să luăm exemplul cel mai recent. În privința vecinătății estice, este de prisos să argumentăm de ce un comisar român ar fi mai potrivit decât un comisar maghiar pentru țări partenere ale UE precum Georgia, Republica Moldova sau Ucraina.

3. Portofoliul de comisar european pentru extindere, ulterior fiind adăugată și politica de vecinătate (stabilită în 2003), a apărut în 1999, ca decizie politică precursoare valurilor de extindere din 2004 și 2007, când Uniunea Europeană s-a lărgit de la 15 la 27 de membri. Succesiv, această poziție a fost deținută de un german social-democrat (Günter Verheugen), de un finlandez liberal (Olli Rehn), de un ceh social-democrat (Štefan Füle) și de un austriac de centru-dreapta (Johannes Hahn). Un argument în plus în favoarea României din acest istoric este că toți cei patru foști comisari amintiți sunt oameni politici. Oliver Varhely, cel propus de Viktor Orban în locul lui László Trócsányi pentru poziția de comisar pentru vecinătate și extindere, este ambasadorul Ungariei pe lângă Uniunea Europeană. Deși diplomat cu o mare experiență, o astfel de numire ar da un semnal eterogen ca ambiția de pregătire a extinderii UE către Balcanii de Vest și de apropiere a țărilor din Parteneriatul Estic să nu fie călăuzită politic.

4. Mai mult, în ultimii cinci ani, în Comisia Juncker, a existat un cuplaj între Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate și comisarul pentru politică de vecinătate și extindere în privința acțiunii externe a Uniunii Europene în raport cu vecinătatea extrem de apropiată și aspirantă chiar la aderare. Acest cuplaj a reflectat și un echilibru politic, șefa diplomației europene provenind rândul social-democraților europeni, iar comisarul Hahn din familia popularilor europeni. Și în Comisia von der Leyen am regăsit inițial același echilibru: social-democratul Josep Borrell în poziția de Înalt Reprezentant și un comisar din partea Ungariei, unde, teoretic, guvernul este condus de un partid membru al PPE, dar suspendat din forurile acestuia. Or, și din această perspectivă, un comisar român din logica creării unui guvern în jurul PNL este cu mult mai reprezentativ pentru PPE, familie politică în care atât președintele Klaus Iohannis, cât și liberalii români se bucură de apreciere.

Ursula von der Leyen și-a intitulat echipa drept ”Comisia geopolitică”. Ar fi, în acest sens, un gest cât se poate de geopolitic ca portofoliul pentru vecinătate și extindere să revină unui comisar din România. Per total, însă, scenariul prefigurat de întârziere a numirii viitoarei Comisii Europene reflectă potențiale vulnerabilități în triunghiul esențial al arhitecturii decizionale europene: state membre – Parlament – Comisie. Fumul alb de la Bruxelles din vară s-ar putea să fi fost unul gri.

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending