Connect with us

EDITORIALE

Demitizarea miturilor legate de regionalizare

Published

on

Autor: Gratian Mihailescu

Gratian MihailescuPe site-ul Ministerului Dezvoltarii Regionale a aparut un capitol special, adresat procesului de regionalizare. In cadrul acestui site găsim un subcapitol intitulat Mituri despre regionalizare” in care se combat unele pericole care vor apărea in cazul în care procesul de descentralizare nu se va realiza eficient. Problema e că sunt combătute la nivel general, fără argumente, date sau analize concrete. O să incerc prin informaţiile pe care le-am strâns până în prezent să demitizez o parte din aceste “mituri”.

1.      “Regionalizarea va duce la amplificarea dezvoltării unor judeţe, în detrimentul altora.” Expertii ministerului sustin că „facem regionalizarea tocmai pentru a permite regiunilor să gestioneze resurse şi proiecte generatoare de dezvoltare economică echilibrată la nivelul judeţelor din interiorul regiunii”. Sună frumos….dar CUM?

În  ultimul raport SAR arătam cum disparitatea a crescut în România în ultimii 8 ani cu 36% şi evidenţiam faptul că fondurile europene şi tendinţele de dezvoltare au adus cu ele şi cresterea disparităţii între regiuni şi între judeţele aceleiaşi regiuni. Dezvoltarea regională haotică din ultimii ani, a facut ca judeţele sărace să stagneze, iar cele bogate să se dezvolte şi mai mult. Inegalitatea se poate accentua şi mai mult pe viitor.

La nivel de judeţ exemplele vin tot din ultimul raport SAR, unde judeţe mai slab dezvoltate economic, Vaslui sau Caraş-Severin nu au reuşit să finalizeze prea multe proiecte europene, în comparaţie cu celelalte judeţe din regiunile respective. Slaba capacitate administrativă a acestor judete, coroborată cu incapacitatea de atragere a investiţiilor străine şi lipsa infrastructurii, însă şi activităţile preponderente din agricultură au dus la o crestere slabă in comparaţie cu oraşe mai puternice din aceeaşi regiune gen Timişoara sau Arad în Vest şi Iaşi sau Suceava în Nord-Est.

Problema majoră este de management, de resurse umane şi de lipsa strategiilor coerente de dezvoltare locale şi regionale care să fie puse in practică. În România nu contează calităţile manageriale ale unui primar sau presedinte de CJ, cât dacă se află în partidul de guvernare. Cum va fi stimulată competitivitatea administraţiilor locale şi regionale, prin procesul de regionalizare? CJ vor rămâne ca structură de funcţionare, consiliile locale la fel, iar peste acestea vor apărea Consiliile Regionale. Din aceste structuri vor face parte aceiaşi oameni şi atunci ne întrebăm CUM se va realiza o dezvoltare echilibrată a viitoarelor regiuni şi a judeţelor din interiorul regiunilor ?

Mai mult decât atât, ministrul Fondurilor Europene, domnul Teodorovici declara zilele trecute că fondurile care nu vor fi cheltuite vor fi redirecţionate acolo unde ele s-au epuizat deja. Nu se accentuează oare astfel disparitatea economică?

De asemenea, nu am văzut sau auzit pe nimeni din Ministerul Fondurilor Europene să spună că pentru următoarea perioadă financiară se va crea câte un Program Operational pentru fiecare regiune în parte, în funcţie de nevoile specifice de dezvoltare ale fiecărei regiuni. NU, acest lucru nu se va realiza, în continuare POR-ul fiind un program general, valabil pentru toate viitoarele regiuni de dezvoltare deşi evident realizarea unui POR pentru nevoile fiecărei regiuni ar prezenta avantaje în reducerea disparităţilor.

2.      “Regionalizarea va duce la crearea unor superbaroni locali.” De pe site-ul ministerului înţelegem că mecanisme de verificare şi control  nu vor permite excesul şi abuzul de putere al liderilor locali. CUM se va realiza acest lucru?

Într-un raport al DG Regio, pe care l-am citat şi in cadrul raportului SAR, Romania ocupă ultimul loc atunci când e vorba de guvernare regională din cauza lipsei unei societăţi civile active la nivel regional, din lipsa unei independenţe a mass-mediei locale şi regionale, din lipsa competitivităţii administraţiei locale şi regionale.

Există deja judeţe în România care sunt conduse de baroni locali de ani buni. Ei vor rămâne probabil în funcţie şi după 2016 datorită resurselor financiare de care vor beneficia pe linie politică, de pe urma regionalizării de la sfârşitul lui 2013, fie ele fonduri de stat, fie fonduri europene. Acest gen de personaje controlează la nivel regional tot ce înseamnă administraţie, presă, investiţii, având toate pârghiile necesare pentru a-şi desfăşura nestingherit acţiunile, care nu sunt focusate pe nevoile cetăţenilor, ci mai mult spre crearea unor linii de control financiar şi legislativ, care să le permită să menţină electoratul si antreprenorii, firme clientelare care vor vărsa sume importante în bugetul partidului, în timpul campaniei electorale.

Scriam în trecut despre cercul vicios la nivel local şi regional al deciziilor şi al fondurilor de investiţii de stat sau cele europene: antreprenori locali şi regionali pompează sume importante în partidul X (de obicei se merge cu cel mai puternic candidat), iar  acesta, după alegeri trebuie să returneze banii firmelor loiale, plus o parte de câştig care se împarte cu acesta. Este un proces care funcţionează de ani de zile, ajungându-se să fie total legal, prin acte semnate şi în spiritul legii. Lipsa de watchdog si whisleblowers de la nivelul regiunilor vor face ca aceste practici să continue, fără prea mare „deranj” din partea autorităţilor publice care se ocupă cu astfel de cazuri.

În România există Agenţia Naţională de Integritate (ANI), Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) şi Departamentul pentru Lupta Antifraudă (DLAF). Din păcate infrastructura acestor agenţii şi resursele umane limitează activitatea acestora la nivel regional, doar DNA-ul având servicii teritoriale. Şi atunci ne întrebăm, CUM vor putea fi reduse aceste practici, deja împământenite la nivel local şi regional? Cu ce resurse? Ce mecanisme de control vor exista la nivel regional, pentru a urmări activitatea administraţiei locale, judeţene şi regionale?

3.      “Regionalizarea va duce la creşterea birocraţiei şi a costurilor pentru cetăţean”.
Pe site se explica faptul că birocraţia se va simplifica, iar serviciile vor fi aduse mai aproape de cetăţean. Nu înţeleg CUM? Cum se va reduce birocraţia dacă se va crea un nou nivel administrativ şi anume cel regional?

Conform proiectului de regionalizare dezbătut în audierile publice naţionale, Consiliile Regionale înfiinţate vor avea un rol pur administrativ de coordonare a activităţii CJ-urilor pentru politicile de dezvoltare regională. Se urmăreste descentralizarea competenţelor administrative de interes local, judeţean şi regional cu asigurarea resurselor financiare necesare pentru exercitarea acestor competenţe. Nu este însa clar stipulat niciunde care vor fi aceste competenţe şi cum vor fi susţinute financiar aceste Consilii Regionale?

Din rapoartele prezentate de Ministerul Dezvoltării, reiese că fiecare oraş reşedintă de judeţ va deveni un pol de dezvoltare pentru regiunea din care face parte, că sistemul regional de dezvoltare va fi multipolar pentru a asigura o dezvoltare echilibrată. Deci fiecare reşedinţă de judeţ va avea câte o autoritate regională, în funcţie de specificul acelei zone. Şi atunci ce facem? Mutăm personalul dintr-un judeţ in altul sau de la Bucureşti în regiunea respectivă? Să fiu mai specific cu un exemplu: Să zicem că in zona Vest, Timişoara va deveni capitala de regiune, iar Reşita va fi numit pol de dezvoltare. Agenţia Regională de Mediu să zicem că va fi stabilită la Resiţa. Ce se întâmplă cu toţi specialiştii care lucrează în domeniul mediului din Arad, Hundedoara sau Timiş? Ii vom muta in Caraş, pentru că acolo va fi Agenţia Regională de Mediu? Ce facem cu specialiştii din Mediu de la Bucureşti? Din câte am înţeles, persoanele ce lucrează la Ministere vor fi repartizate în regiune. Cum se va realiza acest întreg proces?

Comunicarea între regiune şi Minister a fost una dintre problemele perioadei financiare 2007-2013. În continuare banii europeni vor fi gestionaţi la nivel central de către Ministerul Fondurilor Europene. Cum vom avea parte de o comunicare mai bună dacă acum totul se va realiza pe mai multe paliere: judeţ, regiune, centru? Ce instrumente de fluidizare a deciziilor de management va aduce procesul de regionalizare?

4.      “Regionalizarea este politizată.” este un alt mit combătut de specialiştii din minister

prin faptul că “modelul final al regionalizării va fi un produs colectiv, realizat printr-o abordare de jos în sus, nu impus de palierul politic.” Si tot ei subliniază faptul că „regionalizarea se bazează pe consultarea mediului academic, a societăţii civile şi a autorităţilor locale”.

Ca participant în cadrul dezbaterii publice privind procesul de regionalizare organizată la Timişoara, pot afirma că nimeni din societatea civila, mediul academic sau antreprenorial nu a luat cuvântul in cele 4 ore de discuţii. Impresia mea a fost că evenimentul a semănat mai mult cu o şedinţă de partid a alianţei USL, decât cu o dezbatere publică. Nu a fost prezentat niciun proiect privind regionalizarea ci concepte generale, slab argumentate despre subsidiaritate, guvernanţa multi-nivel, reducerea disparităţilor, modele de dezvoltare economică regională.

Din prezentarea făcută de domnul Dragnea, am înţeles că ADR-urile vor funcţiona pe lângă Consiliile Regionale noi înfiinţate, având în continuare rol de Organisme Intermediare (OI) si nu de Autorităţi de Management (AM). Ministerul Fondurilor Europene va continua să fie AM pentru majoritatea PO-urilor, deci banii europeni vor fi gestionaţi tot la nivel central. Mai mult decât atât, ADR-urile vor continua să funcţioneze din bugetele CJ-urilor, deci vor suferi în continuare de influenţa politicului în procesul de gestionare al fondurilor. Blocajul fondurilor europene din perioada 2007-2013 s-a realizat datorită politizării excesive a fenomenului şi din cauza achiziţiilor publice cu dedicaţie sau a conflictelor de interese. In cazul în care ADR-urile vor funcţiona în continuare din resursele CJ-urilor, fără a avea o prea mare putere de decizie la nivelul politicilor de dezvoltare regională, acestea practic vor fi în continuare subordonate politicului din regiunea respectivă. Fără un mecanism de control la nivel regional, fără whistleblowers, fără presa de investigaţie riscăm să avem aceleaşi probleme şi în perioada de finanţare 2014-2020!

În ultimul raport de politici publice, recomandările SARse refereau la faptul că accentul trebuie pus pe management şi nu pe reorganizare. De asemenea SAR recomandă ca ADR-urile să devină AM-uri care să gestioneze POR-ul, însă şi alte componente ale PO-urilor, în special cel de resurse umane sau de competitivitate economică. în final SAR recomandă o europenizare a activităţilor ADR-urilor prin realizarea de lobby regional la Bruxelles.

După cum spunea si rectorul SNSPA, cauza absorţiei reduse în materie de fonduri europene pentru perioada 2007-2013 nu a fost absenţa regiunilor ci: “lipsa unei strategii de atragere/ de antrenare a tuturor resurselor financiare şi non-financiare dintr-o societate; lipsa culturii şi a practicilor de management de proiect în mediul public şi în mediul privat; incapacitatea de a menţine în administraţia publică specialiştii.” Pe langa acestea eu am mai adăugat în analizele din trecut că legislatia slabă, comunicarea neperformantă între ministere si ADR-uri, politizarea şi corupţia excesivă din cadrul fondurilor europene şi slaba reprezentare a regiunilor la Bruxelles au dus la aceste rezultate slabe.

Concluzii

Regionalizarea implică descentralizarea pe trei dimensiuni diferite care nu neaparat trebuie să se realizeze în acelaşi timp însă există o anumită sinergie între ele: descentralizare politică, administrativă şi fiscală. Din activitatea celor implicaţi în acest proces nu se înţelege clar ce fel de descentralizare o să fie, şi cum vor funcţiona viitoarele Consilii Regionale. În lipsa unui proiect real al regionalizării, care să fie prezentat opiniei publice, nu putem avea decât supoziţii. Riscăm însă ca acest proiect să fie prezentat prea tarziu opiniei publice, iar atunci probabil va fi prea târziu ca punctele deficitare să fie îndreptate, având în vedere că domnul Dragnea doreşte ca până în decembrie 2013, regionalizarea să fie realizată.

Articolul poate fi consultat pe romaniacurata.ro, un proiect al Societatii Academice Romane

Autor: Graţian Mihăilescu, Consultant Dezvoltare Regională şi Afaceri Europene

 

EDITORIALE

Editorial semnat de președintele Parlamentului European, Antonio Tajani: Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației

Published

on

de Antonio Tajani, președintele Parlamentului European

Următorul Consiliu European este decisiv pentru viitorul Europei. Dacă statele membre nu găsesc împreună modul de a stăvili și a reglementa fluxurile de imigranți și solicitanți de azil, însuși proiectul european poate primi o lovitură fatală.

UE și statele sale membre au descoperit cu o întârziere vinovată acest fenomen și s-au limitat să-i suporte consecințele, încercând să-i reducă daunele și să-l încetinească la frontierele noastre.

Foto: European Parliament

Până în 2050 populația Africii se va dubla, depășind 2,5 miliarde de locuitori. Dacă nu intervenim rapid, actualele sute de mii de migranți vor deveni milioane, cu consecințe devastatoare pentru Europa.

Cauzele acestor fluxuri sunt instabilitatea și nesiguranța din vaste regiuni ale Africii și Orientului Mijlociu, precum și terorismul, sărăcia, foametea și schimbările climatice. Numai între 2014 și 2017, cel puțin 13 000 de persoane și-au pierdut viața în Marea Mediterană, fără a socoti zecile de mii de morți din deșertul Sahara.

Cetățenii noștri nu mai sunt dispuși să accepte o Europă fără apărare, incapabilă să ofere răspunsuri structurale la această tragedie. Ei doresc o Uniune care să fie solidară cu cei ce fug din calea persecuțiilor și războaielor, dar fermă cu cei care nu au dreptul să intre sau să rămână în Europa.

Următorul summit UE este ultima ocazie de a nu înșela așteptările a jumătate de miliard de europeni.

Este nevoie de curaj și de o strategie reală pe termen scurt, mediu și lung, bazată pe doi piloni: pe de-o parte, oprirea rapidă a plecărilor din țările de tranzit și de pe coastele africane, permițând sosirea în condiții de siguranță numai a celor care au într-adevăr drept de azil; pe de altă parte, distribuirea solicitanților de azil în țările europene în temeiul unui mecanism automat și obligatoriu.

În viitorul foarte apropiat, trebuie oprite plecările și împiedicați cei care introduc ilegal migranți să pună în pericol viața a zeci de mii de persoane. Cei care au într-adevăr nevoie de azil nu pot fi lăsați la mila traficanților fără scrupule. Blocarea plecărilor înseamnă și eliminarea profiturilor acestor negustori de bărbați, femei și copii.

Urmând exemplul înțelegerii cu Turcia, care a permis închiderea rutei Balcanilor, UE trebuie să investească cel puțin 6 miliarde pentru a închide rutele din Marea Mediterană.

Așa cum este cazul cooperării UE-Niger, trebuie să colaborăm mai mult cu țările de tranzit, cum ar fi Mauritania, Mali, Ciad, Tunisia, Maroc, Algeria și Libia.

Înainte de 2016, treceau din Niger 150 000 de migranți pe an. În 2018, numărul acestora a scăzut la 5 000. A fost posibilă și evacuarea din Libia a 1 500 de solicitanți de azil, primiți temporar în Niger.

La jumătatea lunii iulie, voi merge la Niamey și Agadez pentru a consolida cooperarea noastră cu Nigerul, conducând și o misiune de diplomație economică la care participă întreprinzători europeni.

Dintre cele 650 000 de mii de cereri de azil prezentate în UE în 2017, 416 000 au fost depuse în numai trei țări: Germania, Italia și Franța. Această nedreptate flagrantă este legată de Regulamentul Dublin, care generează din ce în ce mai multe conflicte și tensiuni între statele noastre membre.

Trebuie să-l modificăm. Avem nevoie de un sistem european de azil mai just și mai eficient. În noiembrie 2017, Parlamentul European a adoptat, cu o largă majoritate, o propunere de distribuire echitabilă a solicitanților de azil. Le-am scris șefilor de stat și de guvern din UE, solicitându-le să folosească acest test ca bază a reformei.

Pentru a convinge statele cele mai reticente să accepte această redistribuire, trebuie să garantăm că Uniunea are capacitatea de a controla frontierele externe și de a bloca plecările din nordul Africii. În acest mod, ar ajunge în Europa numai cei care au dreptul la protecție prin proiectele de reinstalare ale Înaltului Comisariat pentru Refugiați al ONU. Aceste persoane ar fi transferate în condiții de siguranță și distribuite în mod echitabil între statele UE de primire, așa cum se întâmplă deja cu refugiați din taberele din Turcia, Iordania și Liban.

În lipsa unei strategii europene credibile, bazată pe acești doi piloni, va prevala principiul „fiecare pentru sine”, cu o „renaționalizare” a politicilor în domeniul migrației, închiderea frontierelor naționale și sfârșitul Schengen.

În paralel, Uniunea trebuie să coordoneze eforturile de stabilizare a Libiei, pentru ca acest stat să poată deveni un partener real al UE.

În curând, mă voi deplasa în Libia pentru a discuta rolul pe care Parlamentul European îl poate avea în acest proces și în organizarea viitoarelor alegeri democratice. Suntem dispuși să punem la dispoziție resurse și competențe, inclusiv în cadrul unei conferințe care să reunească în Parlament toate părțile interesate.

O strategie într-adevăr eficace trebuie să abordeze și cauzele acestor veritabile exoduri. Solicităm alocarea de fonduri, în următorul buget al UE, dedicate unui Plan Marshall pentru Africa. Este nevoie de cel puțin 40 de miliarde EUR pentru a mobiliza investiții de 500 de miliarde EUR în următorul deceniu. Obiectivul este crearea de perspective și speranțe pentru tinerii africani în țările lor. Aceste investiții, însoțite de o diplomație economică solidă și cote de imigranți legali, pot facilita acordurile de repatriere cu țările de origine.

Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației. Nu putem și nu trebuie să acceptăm ca așa ceva să se întâmple. Este nevoie de curaj, hotărâre și ambiție pentru a găsi împreună noi soluții.

Parlamentul European își face datoria, propunând o strategie articulată și credibilă. Fac un apel către șefii de stat și de guvern să lase la o parte logica egoismului național și să acționeze împreună pentru a evita sfârșitul Uniunii.

Antonio Tajani, membru al Parlamentului European încă din 1994, a fost vicepreședinte al Comisiei Europene între 2008 și 2014 în calitate de comisar pentru transport și apoi de comisar pentru industrie și antreprenoriat. Din 2014 și până la începutul acestui an a fost prim-vicepreședinte al Parlamentului European. Din data de 17 ianuarie 2017, Tajani a devenit președinte al Parlamentului European.

*** Editorialul președintelui Parlamentului European Antonio Tajania fost transmis pentru publicare redacției CaleaEuropeana.ro de către Biroul de Informare al Parlamentului European în Romania. Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului***

Continue Reading

EDITORIALE

Sub umbrela cetățeniei europene sau mai dezbinați după alegerile europene din 2019? Despre cum populismul poate uni Europa

Published

on

de Violeta Dan

Cred că noi, europenii, indiferent de locul în care ne-am afla acum, este imposibil să nu ne confruntăm cu prezența tot mai activă a discursului populist*, fie că vine de la partidele de la guvernare sau din opoziție. Europa, răvășitul continent de aspirațiile naționaliste în ultimii ani își dă acum bătălia finală pentru câștigarea unui parcurs nu numai unit, dar ci și solidar cu problemele celorlalte state. Cu siguranță că tuturor ne este greu să empatizăm cu problemele unor cetățeni îndepărtați aflați în celălalt colț al continentului, dar cum altfel ne așteptăm să primim înțelegere dacă nu dialogăm?

Tocmai acest lucru ridică spinoase întrebări. Suntem noi, europeni, uniți sub steaua aceleiași cetățenii „dobândite” odată cu Tratatul de la Maastricht sau ne macină izolaționismul și excepționalismul autohton?

În pofida tuturor titlurilor exagerate menite să atragă cititori și a discursurilor dezbinatoare ale unora dintre politicieni, cred că doar ignoranța ne-ar putea face să cădem pradă unor idei radicale.

Criza migrației, acest subiect atât de invocat în Uniunea Europeană în ultimii ani este un exemplu extrem de elocvent pentru adâncirea prăpastiei între state, cetățeni cu viziuni politici diferite și valori distincte. Într-adevăr anii 2014, 2015 și poate și 2016 au fost unii care au pus la încercare unitatea europeană, dar ei au arătat mai mult de atât, și anume că fără să ne punem în postura celuilalt nu vom putea înțelege niciodată. Schema de relocare a refugiaților al căror număr reprezenta numai 2% din totalul celor sosiți în UE (conform estimărilor Comisiei Europene)  a fost un subiect care a aprins discuțiile între state și instituțiile europene, până la zvonul conform căruia punerea la dispoziție a fondurilor europene ar fi condiționată de primirea cotelor de refugiați negociate în Consiliul European. Se vorbea atunci, îmi amintesc, de o solidaritate cu două sensuri de către Jean Claude Juncker și Donald Tusk. 

Bineînțeles că acest subiect a fost folosit greșit în mod intenționat  de forțe politice extremiste în beneficiul propriu. Ele au promis o simplistă și radicală rezolvarea a unei probleme complexe și care implica, până la urmă, influențarea destinului anumitor oameni. 

Statele care s-au aflat la „poarta de intrare” sau cele de tranziție au cunoscut o intensificare a discursului populist. Grecia, Italia, Ungaria, Germania, Franța, Olanda, Austria sau Marea Britanie sunt doar câteva dintre statele în care mesaje ale urii s-au propagat rapid, alimentate și de o teamă sporită de atacuri teroriste și de interconectarea voită a celor două teme și inocularea credinței conformă căreia diferit este rău.

Nici instituțiile europene nu au rămas neatinse de populism. Chiar din „inima Europei, în instituția unde drepturile cetățenilor sunt apărate, Parlamentul European, trei dintre grupurile politice formate după alegerile din 2014 au fost aprige contestatare ale proiectului european însuși, atacându-l cu orice ocazie. Să nu uităm, totuși, de britanicul Nigel Farage care și-a condus concetățenii la vot către Brexit, dar nici de Marine le Pen, naționalista ce a ajuns până în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale și printre ale cărei propuneri găseam inclusiv ieșirea Franței din zona euro.

Poate în urmă cu 4 ani politicienii europeni nu credeau că astfel de mesaje ar putea să le fure electoratul, dar s-a dovedit că forța mesajelor simple, cu puternic impact emoțional este de necontestat. Birocrația și lentoarea acțiunilor sunt deseori blamate de populiști care invocă simplificare și conducere prin voința poporului și organizarea de referendumuri constate. Dar oare asta este democrația de care are nevoie Europa?

Tocmai de aceea una dintre inițiativele Comisiei Europene este de salutat. Comisarii au realizat că nu este de la sine înțeles că europenii percep beneficiile apartenenței la UE și au ieșit „în teren” pentru a le arăta oamenilor în ce constă munca lor și cum lucrează în fiecare zi pentru ca diferențele dintre state și regiuni să se micșoreze. Seria dialogurilor cu cetățenii a atins proporții uriașe de la lansare, ajungând la sute de dialoguri.

Mai mult decât atât, cu un an înainte de alegerile europarlamentare, legislativul european a demarat un proces de dezbatere a viitorului UE cu unii dintre liderii europeni, printre care se află și președintele României. Klaus Iohannis va dezbate, în plenul Parlamentului European, viitorul Europei, putând aduce viziunea țării noastre asupra celor mai pregnante subiecte.

Prin vocea președintelui România poate avansa dosare precum accelerarea procesului de integrare în spațiul Schengen. Chiar finalul acestui executiv european și al legislativului se termină la Sibiu, un summit important a cărei declarație poate marca tranziția către o Europă mai solidară, bineînțeles cu voința liderilor săi. E adevărat că pe scena politică găsim lideri de extrema stângă sau care fac coaliție cu extrema dreaptă (vezi Austria), dar când ne uităm la cazul problematicei Grecii prindem curaj. Tânărul Tsipras a făcut istorie prin încheierea unei înțelegeri istorice cu vecinul nordic ce va rescrie, cu siguranță, istoria comună a UE.

Eu cred că Europa pur și simplu nu își poate permite să mai cadă încă o dată pradă unui discurs dezbinator, modificat în fiecare stat în funcție de subiectul cel mai accesibil politicienilor. Niciun stat nu și-ar dori acum să fie în locul Marii Britanii, țară prinsă într-o complexă discuție cu Comisia Europeană pentru a pune la punct detaliile ieșirii din Uniune, ceea ce a arătat nu numai că apartenența la această entitate de câteva decenii a adus imense beneficii, dar va lăsa Regatul Unit mai slab în fața unor continente tot mai puternice din punct de vedere economic și comercial. UE nu înseamnă doar valori comune împărtășite și bunăstare, înseamnă importanță la masa negocierilor cu alte puteri mondiale și o forță sporită de însăși unitatea ei.

În ceea ce privește România cel mai bun mod de a se asigura că nu cade în capcana populistmului este de a nu folosi teme naționale în campania electorală pentru europarlamentare. Umbrela europeană este destul de încăpătoare pentru toți, trebuie doar să fim conștienți că o putem deschide în vremuri tulburi.

*Pentru a exclude orice interpretare greșită, în acest articol am folosit termenul de „discurs populist” așa cum a fost el teoretizat de reputatul politolog Cas Mudde. Acesta îl prezintă ca având trei atribute: mai întâi tema poporului, identificat social sau etnic ca o entitate de sine stătătoare, apoi cea a elitelor situate la vârful piramidei economice, politice sau culturale și, în fine, voința generală, un abstract loc comun ce se identifică cu „năzuințele poporului”.

Articol publicat inițial pe danvioleta.wordpress.com.

 

Continue Reading

EDITORIALE

EDITORIAL De la “se dă” la “se pleacă”. Mic îndreptar pentru liderii care vor să mai aibă români în țară

Published

on

de Dan Cărbunaru

Am început, ieri, moderarea Dialogului Cetățenesc dintre băcăuanii reuniți în Aula Universității Vasile Alecsandri și comisarul pentru Politică Regională Corina Crețu și ministrul Fondurilor Europene, Rovana Plumb, cu gândul la ceea ce Jean-Claude Juncker le spunea românilor, anul trecut, la București – am venit să vă ascult.

Ploaia de întrebări bine țintite, despre viitorul european al celor din sală, a fost prefațată, abrupt, de primul mesaj colectat electronic – două treimi simt că vocea lor nu este auzită în UE. Două treimi dintr-un public instruit, cunoscător al valorilor europene, beneficiar direct al fondurilor europene, pentru că Universitatea a beneficiat masiv de bani pentru modernizare și extindere. Un mesaj tranșant pentru cele două reprezentante ale avantajelor financiare pentru România europeană. Când unul dintre tineri a întrebat despre facilitățile oferite pentru spațiile dedicate generației sale, am înțeles că nu mai e suficient să discutăm despre bani. Fondurile europene, salariile mai mari, nu mai sunt suficiente pentru români, la 11 ani de la aderarea la UE.

Calitatea vieții. Ce oferă, concret, în prezent și viitor, o țară europeană cetățenilor săi. Asta e provocarea tăcută aruncată pe masa celor care se perindă prin palatele din care se conduce România. Oamenii nu se mai mulțumesc cu bani. Vor să știe ce pot face cu ei. Și ce fac decidenții cu taxele lor. Cum în statele din Nord sau Vest problema aceasta este rezolvată civilizat de ceva vreme, românii, până acum peste 4 milioane, au plecat acolo. Nimic nu îi poate opri pe cei rămași să îi urmeze, dacă vor dori același lucru, mai presus de orice. Rezolvarea acestei situații, cu mult mai complicată decât construirea de autostrăzi, este urgent a fi conștientizată. Doar așa se explică tensiunea socială care ține privirile plecate în pământ și numărul de bilete dus pe care românii le cumpără zilnic. Ne exportăm oamenii pentru că nu putem importa soluțiile de acolo unde ei pleacă.

După o oră de ping-pong între tinerii din Aulă și cele două doamne, concluzia a căzut ca un trăznet. Mobilitatea este prima ideea care le trece prin minte tinerilor când se gândesc la Uniunea Europeană. Plecarea este în mintea și inimile celor care de la care noi așteptăm să construiască România de mâine. De la întrebarea “ce se mai dă la alimentara”, pe care oricum tinerii de azi nu o înțeleg, vom avea de răspuns multă vreme la întrebarea de “unde se mai pleacă?”.

Generația pașoptistă, care deschidea ușa spre Occident României de azi, a plecat de acasă pentru a-și ajuta țara, la întoarcere. Pentru a o transforma și construi după modelul în care a trăit și din care s-a hrănit intelectual, cultural, spiritual. Un secol și jumătate mai târziu, ne revărsăm spre Occident, cu disperare, cu năduf și lehamitea unei așteptări fără finalitate.

Europtimismul celor 60 la sută dintre români care își anunță în eurobarometre încrederea în viitorul lor european va lua din ce în ce mai puțin în calcul, în acest ritm, țara în care au învățat să spună MAMA.

 

 

.

Continue Reading

Trending