Connect with us

EDITORIALE

Regionalizarea: 41 de cnezate pentru “modernizarea” României

Published

on

de Gratian Mihailescu

Gratian Mihailescu

Articolul este un puzzle ce descrie situaţia actuală a proiectului de descentralizare şi dă unele exemple de proastă gestionare a acestui proces: mediu şi transporturi. În articol apare şi exemplul Slovaciei şi Ungariei, ca ţări ce au eşuat realizarea regionalizării. De asemenea sunt reluate şi motivele politicienilor pentru a realiza acest proces. Finalul concluzionează ca în acest mod e practic imposibil să contribui la modernizarea ţării.

Scurt istoric al județelor

Cnezatul este o formă de organizare politică de tip statal din Evul Mediu bazată pe autoritatea cneazului. Micile cnezate şi voievodate româneşti vor deveni odatã cu evoluţia societãţii tot mai puternice şi mai întinse astfel încît vor constitui temelia formãrii statelor feudale româneşti: voievodatul Transilvaniei, Ţara Româneascã, Moldova şi Dobrogea. Aici vorbim de secolul al XI-lea și de unitățile prestatale românești ale lui Glad, Menumorut și Gelu. Mai târziu, împărțirea României în județe este atestată documentar la 8 ianuarie 1392, când domnitorul Mircea cel Bătrân printr-un hrisov numește „ținutul Vâlcii” județ. Ultima reformă administrativ-teritorială majoră din România a avut loc în anul 1968 când s-a trecut de la împărțirea pe regiuni și raioane la reîmpărțirea pe județe, desființată de autoritățile comuniste după 1948, având ca model împărțirea teritoriului Uniunii Sovietice.

Regionalizare pentru guvernanță modernă

Principiul subsidiarității este unul din principiile de bază ale funcționării Uniunii Europene, care apare de peste 30 de ori menționat în tratatul de la Lisabona. El promovează buna guvernanță la nivel local, regional și național și prevede ca deciziile politice din UE trebuie întotdeauna să fie luate cât mai aproape de cetăţeni. Guvernanța multi-nivel este un produs al principiului subsidiarităţii,  competențele fiind împărţite pe diferite nivele. Procesul  de luare a deciziilor este împărtășit de actorii de la diferite niveluri în dauna monopolizării de către guvernele naționale. Regionalizarea reprezintă un element de integrare în Uniunea Europeană, prin stabilirea raportului dintre comunitate şi regiune, pentru a preveni dezechilibrele sociale oferind legitimitate regiuniilor sau instituţiilor care le reprezintă interesele.

Ungaria și Slovacia-eșecuri ale procesului de regionalizare

Slovacia este exemplul cel mai bun când vine vorba despre eşecul procesului de descentralizare. Deşi Slovacia are opt regiuni care au o oarecare autonomie încă din 2002, autoritatea regională nu are nici o putere de decizie, ceea ce crează o asimetrie între descentralizarea funcţională şi cea politică. În domenii politice importante, decizia nu este luată la nivel de regiune, regiunile având doar rol de implementare a deciziilor şi direcţiilor de dezvoltare impuse de la centru. Ungaria după ani întregi în care a funcţionat la nivel de regiune, fără putere de decizie prea mare la nivel regional, pentru perioada 2014-2020 se pregăteşte de o centralizare a resurselor, prin dizolvarea Consiliilor de Dezvoltare Regională. Judeţele vor juca un rol important în viitorul politicilor de dezvoltare regională din Ungaria.

Motivele invocate de politicieni pentru a demara procesul de regionalizare

De cele mai multe ori s-a vorbit despre absorbția de fonduri europene, despre funcționarea eficientă a administrației prin reducerea birocrației și servicii aduse mai aproape de cetățean, pentru reducerea disparităților între regiuni și în interiorul regiunii. Toate acestea sună bine din păcate nu au fost prezentate de către guvernanți modele de dezvoltare, care să ne facă să credem că aceste obiective sunt realizabile prin modalitatea cum se propune acest model de regionalizare. Situația actuală este una dramatică: la capitolul bună guvernanță (care este un indicator și al performanței administrative locale și regionale) regiunile din România ocupă ultimul loc în Europa, conform Comisiei Europene, la absorbție la fel iar inegalitățile economice au crescut cu 36% în ultimii opt ani. În acest context s-a hotărât realizarea descentralizării, fără modele sau argumente pentru o reformă de fond instituțională, ci doar cu transferul de atribuții de la centru la județ (și nu la regiune!).

Liviu Dragnea spunea “Am facut foarte multe dezbateri publice. Si eu, si colegii mei am vorbit la foarte multe posturi” în timp ce Marian Petrache, şeful CJ Ilfov spunea “A fost un serial pe National Geographic “oamenii care au schimbat America”. Lumea civilizată s-a construit prin forţa unor oameni, nu toată societatea a participat la modernizarea ei”.

Proiectul final al Legii privind descentralizarea

Proiectul realizat de ministerul Dezvoltării, condus de Liviu Dragnea, prevede transferul unor instituții centrale de la ministere către consiliile judetene si consiliile locale. Domeniile care se descentralizeaza sunt sanatatea, agricultura, cultura, mediu, tineret si sport, învățământul pre-universitar și transporturi. Dacă anul trecut se vorbea despre regionalzare ca un proces în care se înfiinţau regiuni și se dădeau atribuţii suplimentare pentru nivelele deja existente, guvernul s-a sucit complet şi pune în practică exact opusul a ceea ce a susţinut la început: întăreşte Consiliile Judeţene.

Locul_in_care_se_termina_drumul_facut_de_CJ_Hunedoara_si_din_3e2c11d513_thumb_630_380-300x180

DRUMUL CARE SE ÎNCHIDE ÎN PĂDURE. AŞA POATE FI DESCRISĂ ŞOSEAUA CARE AR FI TREBUIT SĂ LEGE HUNEDOARA DE JUDEŢUL CARAŞ-SEVERIN PE LA LUNCA CERNII. DRUMUL JUDEŢEAN A FOST ÎNCEPUT DE CONSILUL JUDEŢEAN HUNEDOARA CARE A ŞI TERMINAT PARTEA SA, DE 30 DE KM. ŞOSEAUA SE TERMINĂ ÎNSĂ BRUSC ÎNTR-O PĂDURE, DE UNDE AUTORITĂŢILE DIN CARAŞ AR FI TREBUIT SĂ CONSTRUIASCĂ PARTEA SA, ADICĂ ÎNCĂ ȘAPTE KILOMETRI. NU S-A ÎNTÂMPLAT ÎNSĂ AŞA

Unul din think-tankurile bucureștene critica proiectul propus numind procesul de descentralizare unul de “județizare” care va bloca modernizarea României, propunându-și să transfere în mod uniform resurse care să fie gestionate de către CJ-uri după principiulpentru fiecare câte puțin, dintr-un disponibil financiar/patrimonial național care se micșorează de la un an la altul: “Fostul Președinte de Consiliu Județean Teleorman, ajuns Ministru al Dezvoltării Regionale, ne condamnă definitiv la perpetuarea unei administrații locale construite pe modelul comunist din 1968, incapabilă să se susțină financiar (în mediul rural) și dependentă de deciziile superiorului politic.”

O buna regionalizare sau descentralizare nu trebuie sa aibă la bază, sa consacre și să legitimizeze puterea oligarhilor locali ci, dimpotrivă, să o desființeze și să o integreze în ordinea democratică națională română, precum și în cea transnațională europeană” spunea un europarlamentar român.

Două exemple de proastă gestionare a descentralizării

Conform Coaliției pentru Mediu, propunerea legislativă privind descentralizarea are un impact negativ asupra protecției mediului și contravine legislației europene. Sunt șanse mari ca și Comisia Europeană să demareze procedurile de infrigement în cazul în care acest conflict de interese va exista pe viitor. Este vorba despre funcționarea Agențiilor pentru Protecția Mediului (APM) care au în prezent rolul de monitorizare și avizare a proiectelor cu impact asupra mediului. Aceste APM-uri sunt instituții care dau avizele de mediu pentru construcții la nivel local și regional și sunt liantul comunicării între politicile de mediu europene, ministerul de resort și CJ-uri. Subordonarea APM-urilor către Primării sau CJ-uri va da undă verde tuturor “proiectelor” pe care edilii locali le propun, deoarece este greu de crezut că acestea vor putea amenda unele “proiecte” propuse de autoritatea care-I finanțează.

Fragmentarea managementului în transporturi va duce la un haos al coordonării infrastructurii de transport din România care a avut serioase probleme în ultimii ani, când a funcționat sub tutela CNADNR. Acum, o parte din drumurile naționale vor trece la CJ-uri pentru a fi finanțate de Ministerul Dezvoltării Regionale, altele vor trece la d-l Sova, iar probabil d-na Mănescu va avea și ea unele atribuții. Sorin Ioniță spunea “Noi ne împiedicam și până acum cu structuri simple de gestionare și ne complicam acum de parcă am fi Danemarca. Ne împiedicăm cu bicicleta și vrem să conducem nava spațială”.Pe romaniacurata scriam despre gestionarea proastă a POST, construind scump și prost doar 529 de km de autosradă în 7 ani de zile, reușind să “cheltuim” doar 17.5% din cei 5.4 miliarde care au fost alocați de UE. Dacă am gestionat așa prost problema infrastructurii timp de 7 ani sub tutela ministerului de resort, ce șanse reale sunt ca pe viitor să avem rezultate mai bune în cazul în care vor exista mai multe centre de coordonare?

Dezvoltarea regională imposibil de realizat în viitoarele “cnezate”

Deși pornit cu surle și trâmbițe, după modelul polonez, proiectul de descentralizare actual nu seamănă deloc cu el. Am scris anul trecut despre Polonia și succesul lor de bună guvernanță, de dezvoltare regională prin absorbție de fonduri europene. Împărțirea administrației, fragmentarea procesului decizional și puterea de decizie și coordonare absolută oferită președinților de CJ, poate arunca România în Evul Mediu ca model de funcționare administrativă. Subsidiaritatea și buna guvernanță nu au cum sa existe în zone controlate cu mână de fier de “cnejii” actuali, zone unde mass-media și societatea civilă sunt inexistente. Cei de la IPP spuneau că abandonarea discuțiilor pe marginea proiectului de regionalizare în favoarea județizării României nu este altceva decât măsura eșecului clasei politice de a își asuma un proiect vizionar de reformă a administrației, care să treacă dincolo de mize economice și politice meschine.

 

Autor: Grațian Mihăilescu, consultant și jurnalist

 

*Răspunderea pentru informațiile conținute în articol aparține exclusiv autorului articolului respectiv.

EDITORIALE

”Urzeala tronurilor” în Europa, între rezultate electorale și jocuri de culise. Cine va fi viitorul președinte al Comisiei Europene?

Published

on

©️ European Parliament

Marea dezbatere europeană dintre toți candidații la șefia Comisiei Europene a fost o nouă mostră a efortului construirii unui edificiu pentru democrația europeană. În fond, ce poate fi mai frumos din punct de vedere politic decât să vezi șase candidați, din șase familii politice europene cu partide membre, fie la putere, fie în opoziție, în toate statele UE, intrând în cursa pentru votul cetățeanul europeanului. Dar suntem în 2019, când Uniunea noastră este tărâmul luptei între mai multă Europă și mai mult suveranism și în care avem proceduri complexe și interdependente de numire a vârfului ierarhiei politice europene, anume liderii instituționali care în următorii cinci ani ne vor conduce destinul european.

Dezbaterea electorală de miercuri a tranșat un aspect, dacă mai are nevoie să o facă: singurii candidați puternici pentru a deveni viitorul președinte al Comisiei Europene sunt Manfred Weber, din partea PPE, și Frans Timmermans, din partea PES. O dovedesc atât manifestele electorale, cât și susținerea politică de care beneficiază, cu un plus de pragmatism și aplecare spre moștenirea popularilor europeni pentru Weber și un plus de experiență și entuziasm specific progresiștilor pentru Timmermans. În egală măsură, însă, dezbaterea continuă ceea ce a început în mod oficial la Summitul de la Sibiu, în urmă cu șapte zile: bătălia pentru putere în Europa. O cursă în care popularii europeni cărora Merkel, Juncker Tusk și Tajani le predau ștafeta vor să dea în continuare tonul jocului decizional, în care social-democrații europeni caută să depășească statutul înghețat ”al celei de-a doua familii politice europene” și în care liberalii europeni și Emmanuel Macron sunt singurii ce amenință să ducă jocul în prelungirile negocierilor politice, opunându-se procedurii automate care i-ar propulsa pe Weber sau pe Timmermans în fruntea Comisiei Europene, cele trei partituri fiind secondate de o preconizată alianță fără precedent între forțele centrifuge, populiste și anti-europene din Italia, Polonia, Finlanda, Ungaria și alte țări UE.

Summitul de la Sibiu, dedicat viitorului Europei, a fost surprins în una dintre cele mai bune definiții ale sale drept o ”urzeală a tronurilor” pentru a sintetiza cât mai bine tatonările și presiunile dintre liderii europeni pentru viitoarea garnitură de lideri instituționali și poziții cheie în ierarhia UE: președintele Comisiei Europene, președintele Parlamentului European, președintele Consiliului European, președintele Băncii Centrale Europene și Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. 

Următorul act al acestei bătălii este singurul în care cetățenii au un rol – alegerile din 23-26 mai – pentru ca deznodământul să fie sintetizat în răspunsul la întrebarea: Cum se va încheia această ”urzeală a tronurilor”, prinsă în siajul dintre respectarea rezultatelor electorale și jocurile de putere din culise? Răspunsurile stau în (a) proceduri, (b) proiecții, ponderi, (c) scenarii și negocieri care de fiecare dată se anunță a fi fără precedent. Să le luăm pe rând.

Într-o primă etapă, să agreăm că principala miză a acestor negocieri este funcția de președinte al Comisiei Europene, instituție cu rol-monopol în inițierea legislației europene, în apărarea prevederilor tratatelor și cu cea mai mare putere în reprezentarea intereselor Uniunii în raport cu statele membre. La aceste caracteristici, adăugăm și investiția de capital politic în inovația numită ”Spitzenkandidat” și definită de apologeții săi drept o cale spre democratizarea procesului politic în Uniune.

Clarificarea procedurii

Principiul ”Spitzenkandidat” nu este cuprins ca atare în Tratatul de funcționare a Uniunii Europene. El statuează că cel care este responsabilizat cu demnitatea electorală de a fi ”candidatul cap de listă” la alegerile europene din partea partidului care câștigă scrutinul trebuie propus de Consiliul European pentru funcția de președinte al Comisiei Europene.

Acest principiu, pus în practică sub această formulă pentru singura dată în cazul numirii lui Jean-Claude Juncker în fruntea Comisiei Europene, este precedat, firește, de forța juridică a tratatului.

©️ European Parliament

Potrivit aliniatului 7 al Articolului 17 din Tratatul de la Lisabona, procedura de numire a președintelui Comisiei Europene este definită după cum urmează: ”Ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European și după consultări adecvate, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, va propune Parlamentului European un candidat pentru funcția de președinte al Comisiei Europene. Acest candidat va fi ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor săi. În cazul în care candidatul nu obține un vot majoritar de aprobare în Parlament, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, va propune în termen de o lună un nou candidat care va fi ales de Parlamentul European în baza aceleiași proceduri”.

În spiritul prevederilor, majoritatea membrilor Parlamentului European înseamnă minim 376 de eurodeputați din 751, co-legislativul european urmând să își păstreze aceeași componență numerică în lipsa unui Brexit. Majoritatea calificată necesară în Consiliul European apare prin îndeplinirea simultană a următoarelor două condiții: o majoritate de 55% a statelor membre (16 țări) care însumează 65% din populația Uniunii.

Proiecții și ponderi: o abordare încrucișată

Această etapă este elementul de legătură între procedura statuată de Tratat și negocierile politice pe care le anticipăm și prin care liderii își forțează influența până la consolidare sau știrbire a ei. În această instanță, proiecțiile se referă la intențiile de vot care vor configura componența politică a Parlamentului European, iar ponderile au în vedere majoritatea necesară în Consiliul European.

Cele mai recente proiecții și măsurători (valabile pentru 16 mai) tind să arate câteva constante irefutabile în noul Parlament European, care va rămâne tot la 751 de membri în contextul lipsei unui deznodământ pentru Brexit: 1) la nivel macro, forțele pro-europene (PPE, S&D, ALDE + En Marche, Verzii) își vor păstra o majoritate de compromis confortabilă în raport cu forțele populiste și eurosceptice (464 la 258 de mandate); 2) spre deosebire de actuala legislatură, în Parlamentul 2019-2024 va fi necesară alăturarea a cel puțin 3 grupuri politice pentru formarea unei majorități; 3) primele două forțe politice vor rămâne PPE (170) și S&D (144), top-ul fiind închis de cuplul ”ALDE + En Marche-ul lui Macron” (104), în timp ce populiștii și anti-europenii lui Matteo Salvini vor deveni a patra forță politică (71).

©️ Politico Europe

Din această rațiune este argumentat să-l considerăm pe Manfred Weber drept primul pretendent la șefia Comisiei Europene și să interpretăm că, din fraza juridică ”ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European”, liderii din Consiliul European îl vor trimite pe Manfred Weber în fața noului Parlament European pentru a obține votul în funcția de președinte al Comisiei.

Pentru ca Manfred Weber sau orice alt candidat să fie propus de Consiliul European este necesară obținerea unei majorități calificate, adică minim 16 state care însumează 65% din populația UE. La acest moment, distribuția puterii la nivel de familii politice în Consiliul European arată astfel: PPE – 9 membri; ALDE – 8 membri; PES – 5 membri; Independenți – 3 lideri; Conservatorii și Reformiștii – 2 membri; Partidul Stângii Europene – 1 membru. 

©️ Wikipedia

În termeni nominali, configurația actuală din Consiliul European (împreună cu procentul din populație pe care fiecare lider îl reprezintă) este următoarea: 

©️ Administrația Prezidențială

PPE/ 9 membri: Sebastian Kurz (cancelar, Austria, 1,71%), Boyko Borisov (prim-ministru, Bulgaria, 1,39%), Nicos Anastasiades (președinte, Cipru, 0,17%), Andrej Plenković (prim-ministru, Croația, 0,81%), Angela Merkel (cancelar, Germania, 16,1%), Leo Varadkar (prim-ministru, Irlanda, 0,93%), Krišjānis Kariņš (prim-ministru, Letonia, 0,38%), Klaus Iohannis (președinte, România, 3,83%) și Viktor Orban (prim-ministru, Ungaria, 1,91%).

ALDE/ 8 membri: Charles Michel (prim-ministru, Belgia, 2,21%), Andrej Babis (prim-ministru, Cehia, 2,04%) Lars Lokke Rasmussen (prim-ministru, Danemarca, 1,12%), Juri Ratas (prim ministru, Estonia, 0,26%), Juha Sipila (prim-ministru, Finlanda, 1,07%), Xavier Bettel (prim-ministru, Luxemburg, 0,12%), Mark Rutte (prim-ministru, Olanda, 3,36%) și Marjan Šarec (prim-ministru, Slovenia, 0,4%).

PES/ 5 membri: Joseph Muscat (prim-ministru, Malta, 0,09%), Antonio Costa (prim-ministru, Portugalia, 2,01%), Manuel Pellegrini (prim-ministru, Slovacia, 1,06%), Pedro Sanchez (prim-ministru, Spania, 9,08%) Stefan Lofven (prim-ministru, Suedia, 1,97%).

Independenți/ 3 lideri: Emmanuel Macron (președinte, Franța, 13,09%), Giuseppe Conte (prim-ministru, Italia, 11,95%) și Dalia Grybauskaitė (președinte, Lituania, 0,56%).

Conservatorii și Reformiștii Europeni/ 2 membri: Theresa May (prim-ministru, Marea Britanie, 12,85%), Mateusz Morawiecki (prim-ministru, Polonia, 7,41%)

Stânga radicală/ 1 membru: Alexis Tsipras (prim-ministru, Grecia, 2,1%)

Criteriul procentului de 65% din populație este determinat, în prezent, de următoarea realitate: PPE – 9 membri, 27,23% din populația UE; ALDE – 8 membri, 10,59%; PES – 5 membri, 14,21%; Conservatorii și Reformiștii – 2 membri, 20,26%; Partidul Stângii Europene – 1 membru, 2,1%, Independenți – 25,6%.

©️ Wikipedia

Negocieri politice și scenarii: adevărata ”urzeală a tronurilor”, între rezultate electorale și jocuri de culise. Cine va fi viitorul președinte al Comisiei Europene?

Datele de mai sus, puse în oglindă ne oferă o imagine clară despre pe ce fel de suport (și nu sprijin!) politic este așezat fiecare candidat, dar și liderii precum Emmanuel Macron, care se anunță a fi un puternic adversar al principiului Spitzenkandidat în negocierile post-alegeri.

Drumul spre negocieri politice și scenarii a fost pornit, indubitabil, de la Sibiu. Spiritul de la Sibiu cuprins în declarația politică și în baia de mulțime a liderilor europeni s-a oprit, brusc, la finalul summitului, când Donald Tusk a anunțat convocarea unui Consiliu European special la 28 mai după alegerile europene, dedicat primelor discuții oficiale privind noile numiri în fruntea instituțiilor UE, care să acționeze asemenea unui filtru de negociere ce să faciliteze o decizie la Consiliul European din 21-22 iunie.

©️ EU Council

Îmbrăcând acest anunț printr-o referință la faptul că, în declarația de la Sibiu, liderii au demonstrat că sunt dispuși să își asume responsabilitate politică pentru Uniunea Europeană ca întreg, Donald Tusk s-a arătat conștient că un consens între lideri în privința noilor lideri instituționali ar putea fi dificil de atins, sugerând că este pregătit inclusiv pentru un vot cu majoritate calificată.

În paralel, președintele francez Emmanuel Macron afirma opoziția sa față de legătura automată între alegerile europene și poziția de președinte al Comisiei Europene, pentru ca, la o săptămână distanță, presa internațională să titreze că numele Kristalinei Georgieva, fost vicepreședinte al Comisiei Europene și actual director general al Băncii Mondiale, ca fiind înaintat de lideri printre propunerile de ”candidați viabili” la șefia executivului european. Deși cu aceeași proveniență politică ca Manfred Weber, anume partidul favorit să câștige alegerile, concretizarea numelui lui Georgieva ar aplica o lovitură severă unui principiu și unui nou mod de campanie electorală europeană în care forțele politice europene au investit enorm ca motiv al apropierii ”bulei bruxelleze” de cetățenii din toate regiunile UE. În aceeași logică este înscris și recursul predilect al ultimelor luni de a evalua sau visa la posibilitatea unei Comisii conduse de Michel Barnier, negociator-șef al UE pentru Brexit, și el la rândul său membru al popularilor europeni. Toate acestea, adâncite și de refuzul premierului maghiar Viktor Orban de a-l susține pe Manfred Weber sau de apelul neobișnuit al liderului populist Matteo Salvini al unei alianțe PPE – extrema dreaptă, au provocat apariția unei imagini că Manfred Weber ar fi o variantă slabă și nepregătită de Spitzenkandidat.

Subit și deși incert că ar fi o legătură între momente, Angela Merkel a optat ca înainte de aceste alegeri europene cruciale să arunce în public relația ”conflictuală” și ”diferența de mentalitate” între ea și președintele francez, după ce în urmă cu câteva luni reînnoiau jurămintele politice ale cooperării franco-germane prin Tratatul de la Aachen. Reacția lui Emmanuel Macron, deși consistentă și îndreptată spre o ”confruntare care dă roade”, rămâne în fond un răspuns la o declarație neprevăzută.

În timp ce Macron nu susține procedura Spitzenkandidat, Merkel l-a susținut încă de la început pe Manfred Weber, care are șansa de a deveni primul german președinte al Comisiei Europene după cinci decenii, și urmează să închidă campania electorală alături de acesta, săptămâna viitoare, la Munchen. Mai mult, chiar dacă numele cancelarului german a fost vehiculat printre favoriții pentru a deveni viitorul președinte al Consiliului European, un fapt este cert: acestea sunt ultimele alegeri europene cu Angela Merkel în fruntea Germaniei, semn că în joc se află și dorința lăsării unei ampremente echivalente cu o moștenire politică. De cealaltă parte, Macron este în ipostaza incertitudinii: dacă formațiunea sa En Marche nu câștigă alegerile în Franța și este devansată de Adunarea Națională a lui Marine Le Pen, atunci liderul francez își va vedea influența de negociere extrem de diluată.

Ceea ce pare a fi, aparent, un nou duel prin interpuși între liderii celor mai mari puteri continentale care ulterior vor decide în spatele ușilor închise, depinde, mai întâi de toate, de ecartul între forțele politice din Parlamentul European pe care îl va produce votul cetățenilor europeni din 23-26 mai. Oricum ar fi, scenariile care vor rămâne la masa liderilor pe 28 mai și, ulterior, pe 21-22 iunie sunt următoarele: 

1. Vom avea cvasi-rapid Comisia unui ”nou început” cu un ”președinte al cetățenilor”

©️ European Parliament

Parafrazând elementele rezonante din intervențiile lui Manfred Weber de la ”Eurovision-ul” politicii europene, situația cea mai simplă pentru a nu pune presiune suplimentară pe unitatea și așa zgâlțâită, relativ împrospătată la Sibiu, între liderii europeni este ca Weber să îi urmeze lui Juncker în fruntea Comisiei Europene. Pentru ca acest lucru să se materializeze, există două căi: a) un consens care la acest moment nu pare a fi o opțiune; b) cei 9 lideri PPE din Consiliul European (27,23% din populația UE), inclusiv președintele Klaus Iohannis, vor trebui trebui să formeze o coaliție cu cel puțin alți 7 lideri naționali care să le aducă cealaltă parte procentuală până la 65% pentru a activa majoritatea calificată (în jur de 38%).

Apoi, Manfred Weber va trebui să adauge celor 170 de eurodeputați PPE din noul Parlament încă cel puțin 206 parlamentari pentru a obține o majoritate. Și în această etapă, am putea asista la o majoritate creată ușor cu celelalte forțe pro-europene, prin compromis cu social-democrații și liberalii, sau la o majoritate de compromis pe marginea unei linii roșii care ar implica o susține din partea forțelor extremiste. Un amănunt interesant este și acela al faptului că din cele 170 de mandate pe care PPE le-ar obține, 14 aparțin Fidesz-ului, formațiunea premierului maghiar Viktor Orban pe care popularii europeni l-au suspendat temporar din forurile partidului din cauza încălcării valorilor fundamentale. Această variantă a unei Comisii Weber este, evident, cea în care predomină importanța rezultatelor electorale. 

2. Vom intra în labirintul jocurilor de culise

©️ European Parliament

În acest labirint, rezultatul final va fi, pe scurt, despre salvarea sau sacrificarea principiului ”Spitzenkandidat”. PPE, cea mai mare familie politică europeană și cea care conduce toate marile instituții europene, investind efort și capital politic imens în procedura candidatului ”cap de listă”, ar putea considera o înfrângere orice opțiune care nu intră sub incidența scenariului 1. În fond însă, o alternativă – singura relativ viabilă fiind Frans Timmermans – care ar respecta procedura inaugurată în 2014 ar fi cea prin care noul președinte al Comisiei Europene va fi tot un Spitzenkandidat, dar nu Manfred Weber

Această situație ar salva principiul invocat, însă calea spre ea sunt aceleași jocuri de culise. Frans Timmermans nu va dispune nici de majoritate în Parlamentul European, în ciuda apelului său de a coaliza forțele de stângă, iar reprezentarea social-democraților europeni în Consiliul European (5 lideri, 14,21% din populația UE) pare la un minim istoric. În egală măsură, în cazul lui Frans Timmermans, mai apare și un oarecare aspect de legitimitate: Partidul Socialist din Olanda, din care actualul prim-vicepreședinte al Comisiei Europene face parte, este creditat cu obținerea a doar două mandate în Parlamentul European, unde social-democrații europeni ar urma să aibă 144 de locuri. În acest context, jocurile de culise ar trebui să prefigureze o alianță deopotrivă cu familii politice și cu lideri nominali. 

De pildă, președintele Franței și premierul Italiei, care figurează ca independenți în Consiliul European, reprezintă două voturi cruciale ce totalizează 25,04% din populația UE. O pondere la fel de însemnată o au și prim-miniștrii Marii Britanii și Poloniei, ambii afiliați conservatorilor eurosceptici, reprezentând 20,26%. Situația este cât se poate de inedită în condițiile în care peste 45% din populația Uniunii Europene este reprezentată în Consiliul European de patru lideri care nu fac parte din niciuna din cele două mari familii politice europene – PPE și PES. Pe de altă parte, Emmanuel Macron este așteptat să încerce să își construiască o coaliție, fie majoritară, fie de blocaj, cu cei 8 lideri din partea ALDE, în timp ce Giuseppe Conte conduce un guvern garantat de liderii populiști italieni Matteo Salvini și Luigi di Maio. În această ecuație, o dimensiune inedită este dată și de faptul că votul Theresei May, cea care ar trebuit să livreze Brexit, ar avea o pondere însemnată în lipsa unui consens.

2.1. Minoritatea de blocaj a lui Emmanuel Macron. Câtă putere are președintele francez?

Jocul de culise cel mai periculos ar fi cel care ar conduce la sacrificarea procedurii ”Spitzenkandidat” și la desemnarea unui președinte al Comisiei Europene care să fi fost agreat în spatele ușilor închise între cei 28 de lideri europeni. Acest joc de culise ar complica și mai mult celelalte proceduri de numire în celelalte poziții cheie – președintele Consiliului European, Înaltul Reprezentant, președintele Băncii Centrale Europene, dar și portofolii importante în cadrul viitoarei Comisii, în contextul în care au fost vehiculate propuneri de a crea poziții precum un ”comisar pentru Africa” sau un ”comisar pentru Apărare”.

©️ Calea Europeană/ Diana Zaim

În linii mari, scenariul sacrificării principiului ”Spitzenkandidat” ar putea fi atribuit aproape în exclusivitate lui Emmanuel Macron, liderul național care a încercat în ultimii doi ani să își pună cât mai mult amprenta asupra vieții politice europene și a reformei pe care Uniunea ar trebui să o parcurgă. Critica pe care Macron a aduce procedurii unui candidat ”cap de listă” care să devină președintele Comisiei Europene a strâns adepți, dintre care se distinge unul dintre mai fervenți politicieni pro-europeni, Guy Verhofstat, și este percepută ca o provocare, pe linie instituțională, pentru ca statele membre să nu transfere și mai multă putere spre instituțiile supranaționale. Ea provoacă atât dilema ce fel de Uniune își dorește președintele francez, cât și întrebarea dacă scopul final merită efortul unor negocieri spre un deznodământ aproape epocal – fără conotație pozitivă/negativă – în istoria Uniunii. În acest scenariu, opțiunea cea mai la îndemână ar putea fi instituirea, mai întâi, a unei minorități de blocaj – patru membri care însumează 35% din populația Uniunii -, Macron nominal reprezentând 25% din această forță de blocare și 13% din cei 35%. În situații similare, și Angela Merkel, Theresa May sau Giuseppe Conte ar beneficia de o forță nominală de același calibru. Crearea unei minorități de blocaj, în primă fază, ar fi mai facilă de obținut pentru Emmanuel Macron decât obținerea unei majorități în jurul unui candidat, președintele francez, alături de liderii ALDE, însumând 23,68% din proporția voturilor membrilor Consiliului European. În orice caz, apariția unui blocaj în procedura votului nu garantează președintelui francez șansa de a dicta ritmul negocierilor pe mai departe. Consiliul European special din 28 mai va fi o primă înfățișare concretă, cu rezultatele alegerilor aflate pe masa liderilor, iar modul cum va juca Emmanuel Macron depinde în mare măsură de statutul cu care se va prezenta la summit: de câștigător al alegerilor în Franța sau de perdant în fața extremei drepte.

În cele din urmă, dacă reuniunea Consiliului European din 21-22 iunie va tranșa numirile de top în fruntea instituțiilor UE, este o întrebare cu un răspuns încețoșat. Procedura Spitzenkandidat ar putea să nu fie cea mai bună opțiune pe care Europa instituțională a identificat-o pentru a-și alege liderii, însă ea simbolizează munca de început pentru evoluții ulterioare. Cu certitudine însă, alegerile pentru Parlamentul European din 23-26 mai, considerate unele cruciale pentru viitorul UE, vor da startul procesului specific și complex de schimbare la vârful instituțiilor europene. Noul Parlament European se va reuni de la 1 iulie 2019, în timp ce mandatul actualei Comisii Europene se încheie la 31 octombrie 2019. Ulterior, la 30 noiembrie 2019 își vor finaliza mandatele și președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, care deține și poziția de vicepreședinte al Comisiei Europene. În ceea ce privește viitorul președinte al Consiliului European.

În fața acestor provocări, scenarii și lupte pentru putere, mai apare o întrebare. Își vor aminti liderii ce angajament și-au promis, împreună fiind de Ziua Europei, sub genericul ”Spirit de la Sibiu”?

Continue Reading

ALEGERI EUROPENE 2019

Comisarul Corina Crețu, apel către cetățeni într-un editorial înaintea alegerilor europene: Avem șansa de a ne decide viitorul

Published

on

© Corina Cretu/ Facebook

Op-ed semnat de Corina Crețu, comisar european responsabil pentru politica regională

Ce face Europa pentru noi, în mod concret? De ce să votăm?” Este întrebarea pe care mi-au adresat-o de curând nepoatele mele, în timp ce discutam despre viitoarele alegeri europene. Această întrebare relevă o tendință care începe să prindă contur: Europa pare să devină din ce în ce mai puțin vizibilă pentru propriii săi cetățeni, iar realizările sale prețioase nu sunt apreciate la adevărata lor valoare.

În ultimii cinci ani, în calitate de comisar pentru politica regională, am vizitat sute de regiuni din întreaga Uniune. Am văzut că cetățenii doresc să își construiască propriul viitor și le-am ascultat speranțele și preocupările. Comisia Juncker, din care am onoarea de a face parte, a depus eforturi neîntrerupte pentru restabilirea creșterii economice și a locurilor de muncă după ani de criză economică și financiară. Și am reușit, împreună, să obținem rezultate. De la începutul mandatului Comisiei Juncker au fost create 12,6 milioane de locuri de muncă. Investițiile sunt în plină relansare, Europa a intrat în al șaptelea an consecutiv de creștere economică, iar șomajul în Uniunea Europeană este la cel mai scăzut nivel de la începutul secolului.

Desigur, există încă multe probleme care trebuie soluționate, printre care inegalitățile persistente dintre statele membre și din interiorul acestora. Dar singura modalitate de a le soluționa este să acționăm împreună, ca o Uniune. Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla fără Europa. În anii care au urmat crizei financiare din 2008, investițiile publice au cunoscut o stagnare periculoasă în mai multe state membre. În sprijinul economiilor naționale au fost mobilizate fonduri europene care, în unele cazuri, au reprezentat 75 % din totalul investițiilor publice. Fără intervenția Uniunii Europene, fără solidaritatea europeană, ar fi situația mai bună astăzi? Desigur că nu.

Ultimii cinci ani mi-au dat totodată ocazia de a vedea cu ochii mei impactul concret al acestei solidarități. Uniunea Europeană a sprijinit investiții cruciale în spitale, cercetare, securitate energetică, politici climatice, patrimoniu cultural, universități, școli sau transporturi, investiții cruciale în zonele rurale, în orașe, în regiunile transfrontaliere sau în insulele îndepărtate. Solidaritatea europeană a contribuit la alcătuirea structurii sociale, economice și culturale care ne unește, a ajutat regiunile din Europa Centrală, de Est și de Sud să recupereze decalajele și a mobilizat miniștri, guvernatori regionali, primari și societatea civilă, care au făcut eforturi susținute pentru o Europă mai echitabilă și mai sustenabilă.

Un astfel de angajament reflectă ceea ce am realizat împreună în ultimii șaizeci de ani: să ne unim forțele pentru a ne sprijini reciproc. Această uniune extraordinară ne-a ajutat să găsim pacea, să ne consolidăm economiile și să ne întărim rolul pe scena mondială. O uniune extraordinară care ne permite să călătorim liber, să studiem și să lucrăm departe de casă și să ne întoarcem cu noi cunoștințe și cu un spirit mai deschis. O uniune extraordinară care ne-a permis să legăm relații de prietenie și de iubire de cealaltă parte a graniței. De aceea trebuie să luptăm pentru a ne menține unitatea.

Se spune că în urmă cu treizeci de ani, căderea Zidului Berlinului a marcat sfârșitul istoriei și al tuturor marilor sale povești. În fața populismului care se răspândește în tot spectrul politic, semănând germenii divizării, subminând ca niciodată până acum valorile și principiile comune care au fost construite cu răbdare și cu precauție de-a lungul mai multor decenii, știu că istoria nu s-a încheiat. Iar noi, cetățenii Europei, avem puterea de a-i influența cursul. Prin vot, avem ocazia de a modela viitorul uniunii noastre și de a ne alege cursul vieții. Uniunea Europeană este un edificiu politic unic în lume, un sanctuar al păcii și demnității și cea mai puternică armă împotriva discordiei. Iată, dragele mele nepoate, ce face Europa pentru noi, în mod concret. Iată de ce trebuie să votăm.

***Editorialul comisarului european Corina Crețu a fost transmis pentru publicare redacției CaleaEuropeana.ro de către Reprezentanța Comisiei Europene în România. Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului***

Continue Reading

EDITORIALE

Părinții fondatori ai Europei Unite s-ar fi simțit împliniți dacă ar fi fost la Sibiu

Published

on

Debutez cu un aviz pentru cititori. Textul de mai jos este o radiografie a unui moment de construire a identității europene, privit din mijlocul său, și nu despre rezultanta politică a Declarației de la Sibiu.

Ce au avut în comun Robert Schuman, Jean Monnet, Konrad Adenauer, Paul Henri Spaak sau Alcide de Gasperi, știm cu toții. Primul rostea la 9 mai 1950 Declarația care îi poartă numele, cel de-al doilea a fost primul președinte al Înaltei Autorități (Comisia Europeană de astăzi), iar ceilalți trei au fost lideri marcanți ai Germaniei, Belgiei și Italiei, trei din cele state fondatoare ale Comunităților. Tot la ei ne referim cu sintagma generică ”Părinții Fondatori”.

69 de ani mai târziu de la Declarația precursoare devenirii instituționale europene, 27 de șefi de stat sau de guvern s-au reunit la Sibiu, de Ziua Europei. Alegerea, atât a locației, cât și a zilei de desfășurare nu a fost lăsată la voia întâmplării. Liderii instituțiilor europene și președintele țării gazdă, România, au dorit ca în timpul mandatelor lor să aibă loc primul summit din istoria UE organizat de 9 mai, Ziua Europei. Au dorit ca, după câțiva ani în care Europa și-a adăugat la cronologie multiple crize și Brexit, să pună pe timeline-ul istoriei comune europene un astfel de moment.

Cum a apărut Sibiul pe harta summit-urilor europene am scris săptămâna trecută, în prefațarea acestui istoric summit. Bratislava, Valleta, Tallinn, Goteborg, Sofia, Salzburg și, în cele din urmă, Sibiu, sunt locurile unde liderii europene au depus efortul implementării Agendei Strategice 2017-2019 și al pregătirii celei pentru perioada 2019-2024.

Dintre toate acestea, singurul summit care s-a ridicat la înălțimea summitului de la Roma, din 25 martie 2017, de aniversare a 60 de ani de la semnarea Tratatelor Fondatoare, este cel de la Sibiu. Și nu pentru că suntem noi, românii, euforici și conduși de dorința de a fi miezul în jurul căruia se învârte tot. Ci exclusiv pentru ceea ce s-a întâmplat la Sibiu.

O fotografie de familie în care 27 de lideri, dezbinați în viziuni politice punctuale, dar afișând unitate a cauzei comune europene. O declarație în 10 puncte în care greutatea și simbolismul promisiunilor politice consemnate pot fi puse pe piedestalul moștenirii a ceea ce a urmat Declarației Schuman. O intercalare între cele două momente cu crearea, ad-hoc, a unei ”agore europene” unde liderii politici, legitimați și însărcinați prin vot să conducă treburile cetății europene, au fost aclamați și îmbrățișați de cetățenii care asistau. Un tablou general care pune laolaltă afișarea unității, asumare politică și participarea cetățenească.

Europa Unită avea nevoie de un astfel moment, iar producerea lui este cum nu se poate mai potrivită zilelor premergătoare alegerilor europene. Cu greu putem identifica o emulație a altor momente din anii anteriori, o străduință populară pe care am mai întâlnit-o la valurile de extindere a Uniunii către est, din 2004 și din 2007.

Textul declarației a făcut un salt de 69 de ani în timp pentru a se conecta la origini. ”De la Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt” în 1950 la ” Vom rămâne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta întotdeauna alături unii de ceilalți”.


Declarația de la Sibiu, 9 mai 2019

Vom apăra o singură Europă – de la est la vest și de la nord la sud. În urmă cu treizeci de ani, milioane de oameni s-au luptat pentru unitate și pentru a fi liberi și au doborât Cortina de fier care a împărțit Europa în două timp de mai multe decenii. Nu vom lăsa loc de diviziuni care vin în contra interesului nostru colectiv. Vom rămâne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta întotdeauna alături unii de ceilalți. Putem să ne exprimăm și ne vom exprima la unison”.

Declarația Schuman, 9 mai 1950

Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice. (…) Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie. Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt”.


La finalul zilei, la Sibiu, au rămas stelele în jurul cărora liderii europeni au afișat unitate și solidaritate, în ovațiile cetățenilor care au aclamat “Europa, Europa!”.

Sibiul, însorit suficient pentru a permite crearea unei “agore europene” între politicieni și cetățeni, și-a îndeplinit misiunea. Părinții fondatori au vegheat la înfăptuirea unui moment de identitate europeană, iar Sibiul și România și-au câștigat locul în cronologia istoriei europene.

Părinții fondatori ai Europei Unite s-ar fi simțit împliniți dacă ar fi fost la Sibiu, deși misiunea lor încă nu a fost îndeplinită. Liderii actuali s-au ridicat, pentru câteva ore, la înălțimea istoriei. Din 10 mai, înspre alegeri, la negocierile de construire a viitoarei conduceri instituționale și la implementarea Agendei Strategice 2019-2024, rămâne de văzut.

Spiritul de la Sibiu va fi acolo. Cel puțin din această perspectivă, România are o nouă cauză de pus sub umbrela intereselor sale europene.

Continue Reading
Advertisement
Advertisement
Advertisement

Facebook

Advertisement

Trending