Connect with us

EDITORIALE

#rosiamontana – risc la cald, scenarii la rece

Published

on

radu-magdin-300x199de Radu Magdin

E septembrie rosu, “rosu montan”. Nu e nicio toamna romaneasca, pe modelul primaverii arabe sau verii #occupygezi; asta cel putin daca lucrurile nu se prelungesc prea mult si nu degenereaza in nemultumiri antiguvernamentale. In momentul de fata, situatia se complica pentru tabara care “vrea doar sa munceasca”, adica RMGC si aliatii, de orice fel. In seara aceasta, 8 spre 9 septembrie, jandarmii au numarat 8.000 de persoane iesite pe strazile Bucurestiului. Pe retelele sociale, incarcate de poze de la “turul capitalei” (caci s-a mers pe mari bulevarde, in mai multe cartiere) s-a vehiculat suma de 10, apoi 15, apoi 20.000 – poate exagerata, poate nu. Cert e ca aceasta mobilizare schimba fundamental regulile jocului. Mai jos va propunem mai multe scenarii la rece, in ciuda unui context cu risc cald, pentru actuala guvernare.

In primul rand, protestele nu vor inceta cu una cu doua. Acum sunt mult mai concrete (salvati #rosiamontana, Uniti salvam!) ca in ianuarie-februarie anul trecut, desi, daca protestul se prelungeste mult (fapt care nu e in interesul guvernului) oamenii s-ar putea sa isi diversifice doleantele inspre calitatea guvernarii. TVA scazut la paine nu va ajuta, oamenii nu par alimentati cu paine in exces si nici nu par a le pasa de alte chestiuni similare, de ordin material. In plus, nu pot fi demonizati cu una cu doua la nivel de lideri, caci cauza e mai puternica si mai generoasa (se apara mediul, patrimoniul, viitorul copiilor nostri), iar liderii discreti – bravo lor.
In al doilea rand, extinderea protestelor din Bucuresti poate crea un bulgare din ce in ce mai mare atat in capitala, cat si in alte orase din tara. Totodata, daca prinzi lumea nervoasa, nu stii cum se cumuleaza nervii si cauzele: #caineleucigas poate, de nervi, protesta alaturi de cei care vor ca Rosia Montana sa fie ferita de cianuri. Or, nicio guvernare nu are nevoie de o problema “nationala” sau una care sa ii paralizeze capitala. Si, daca primarul capitalei poate iesi ok politic dupa un referendum cu privire la cainii vagabonzi, guvernarea s-ar putea sa nu iasa bine dintr-un referendum in cateva saptamani la nivelul intregii tari (ca “ultima scapare”, in dosar), in ciuda sondajelor care arata ca populatia simpatizeaza pe moment mai mult cu cauza celor care vor sa munceasca decat cu cauza ecologista. Insa, in cateva saptamani, taberele ar putea oscila, sub presiunea strazii. Iar perceptia e noua realitate: daca oamenii de la Rosia Montana au fost pacaliti? – pot spune protestatarii: si noi le vrem binele, si vrem si binele mediului pe deasupra.
In al treilea rand, #rosiamontana intra din ce in ce mai mult in media centrala, ceea ce duce la propagarea mai mare a mesajelor manifestantilor. Asta separat de spatiul “online” deja populat, pe Facebook, de circa 6 milioane de romani, tocmai buni de o “revolutie urbana” (o analiza a fenomenului aici); nu ai cum opri valul de fotografii care sunt aproape instant “virale”; cele cu multimea in miscare sunt mai convingatoare ca orice statistici ale autoritatilor.
In al patrulea rand, daca e sa facem o comparatie scurta cu situatia de la parcul Gezi, si acolo lucrurile au inceput de la o tema ecologico-urbanistica si au degenerat in nemultumiri sociale cu caracter general (detalii cu privire la inceputurile #occupygeziaici). Relatia cu autoritatile e diferita, desi, si unii si altii, au alegeri prezidentiale in 2014; guvernarea acolo insa are deja mai multe mandate, si un premier mai puternic in sens autoritar: premierul si “deputatul” au avut in Turcia aceeasi pozitie, la noi situatia e diferita. Sufletul e cu rosia, mintea e cu datele si cu cele 2 miliarde pe care ar trebui sa le platim ca despagubiri RMGC. In plus, situatia politica se nuanteaza si apar crapaturi in alianta: liderul liberal, Crin Antonescu, saluta, in seara de 8 septembrie, simtul civic al manifestantilor, punandu-l in sah premierul Ponta, care ramane cu cartoful politic fierbinte in maini. Il poate da mai departe in Parlament, dar la randul lui legislativul va fi oscilant si cel mai probabil va cauta amanare (pana dezbate se trezeste cu oameni suvoaie facand ture in jurul Parlamentului, sau o “hora mare” de inconjurare, eventual pe melodii gen “Romania, trezeste-te”).
In contextul in care in general putini oameni politici sunt foarte hotarati (s-a vazut si in dosarul cu maidanezii ca nu vor sa renunte la niciun vot: ar vrea si pe cele ale celor “fermi” si pe cele ale iubitorilor de animale), optiunea parlamentara va fi foarte dificila, in special pentru partidele care mizeaza pe votul oraselor si au speranta in mobilizarea, in 2014 si 2016, a tinerilor urbani: daca ii superi acum, ori nu mai vin la vot, ori vin special ca sa voteze impotriva ta. Or, vin si alegeri europarlamentare in mai 2014, unde circumscriptia fiind nationala si scrutinul proportional, fiecare vor conteaza; vin si prezidentialele si e greu de crezut ca vrea cineva cu adevarat o gherila / stampila pe retelele sociale …
In plus, o versiune “mai light” a legii in parlament nu va fi neaparat satisfacatoare: protestele vor continua iar o lovitura de teatru din partea manifestantilor ar fi, dincolo de argumentele de mediu, si solutii pentru locurile de munca presupus create de RMGC: oameni de la Rosia Montana nu vor decat sa munceasca, manifestantii vor nu numai mediu dar si ca “oamenii sa munceasca” si ar veni cu solutii precum absorbtia de fonduri europene sau vreun Fond national (bazat pe donatiile cetatenilor) pentru Rosia Montana (cu o strategie rapida de turism local care sa creeze slujbe). In plus, inca nu s-au epuizat resursele externe de sprijin, printul Charles fiind mare iubitor de Transilvania, de exemplu.
In al cincilea rand, dincolo de jocul bursier (banii facuti din scaderea sau cresterea valorii actiunilor RMGC), presiunea din sfera RMGC va fi, foarte probabil, “acum ori niciodata”: intr-un fel au dreptate, caci daca acum guvernantii dau inapoi, nu o sa mai aiba nicio guvernare ulterior “curajul” sa reia proiectul. Daca Guvernul merge inainte -divizat, caci probabil PNL va face nota discordanta- premierul trebuie sa isi asume decizia finala, in contextul unui parlament la randu-i in dilema. Dificila decizie, mai ales cand esti in fruntea sondajelor momentului si vrei sa ramai “popular”…
Singura sansa pentru RMGC ar fi ca protestele sa isi piarda din suflu; daca o fac, se repeta situatia din ianuarie-februarie anul trecut. Daca rezista, timpul curge in favoarea manifestantilor: guvern care da inapoi, parlament care va intra putin in panica vazandu-se, fara voia sa, responsabilizat, iar in caz de legislatie chiar si in acest context, o Curte Constitutionala, ca ultima parghie (in contextul, in care, sa nu uitam, exista un aviz negativ al Ministerului justitiei – detalii aici). In plus, daca intaresti foarte mult spiritul civic cu aplicatii ecologice s-ar putea sa vina peste tine in alte dosare (ce se intampla acum la Baia Mare) si chiar unele importante pentru securitatea energetica a Romaniei … deci, cine deschide cutia Pandorei va fi foarte curajos!
Cert e ca septembrie tocmai devine luna cand agenda publica e stabilita de piata publica: vrei nu vrei, nu poti ignora cateva zeci de mii de oameni pusi pe fapte in intreaga tara… “Uniti, salvam Rosia Montana” tocmai stabileste agenda altei Uniuni, social-liberale.
Radu Magdin este editorialist la caleaeuropeana.ro. In prezent, este CEO SmartLink Communications. A lucrat 5 ani la Bruxelles, in Parlamentul European si in sectorul privat bruxellez. E pasionat de afaceri europene si isi doreste o Romanie cat mai puternica in UE. 

EDITORIALE

Editorial semnat de președintele Parlamentului European, Antonio Tajani: Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației

Published

on

de Antonio Tajani, președintele Parlamentului European

Următorul Consiliu European este decisiv pentru viitorul Europei. Dacă statele membre nu găsesc împreună modul de a stăvili și a reglementa fluxurile de imigranți și solicitanți de azil, însuși proiectul european poate primi o lovitură fatală.

UE și statele sale membre au descoperit cu o întârziere vinovată acest fenomen și s-au limitat să-i suporte consecințele, încercând să-i reducă daunele și să-l încetinească la frontierele noastre.

Foto: European Parliament

Până în 2050 populația Africii se va dubla, depășind 2,5 miliarde de locuitori. Dacă nu intervenim rapid, actualele sute de mii de migranți vor deveni milioane, cu consecințe devastatoare pentru Europa.

Cauzele acestor fluxuri sunt instabilitatea și nesiguranța din vaste regiuni ale Africii și Orientului Mijlociu, precum și terorismul, sărăcia, foametea și schimbările climatice. Numai între 2014 și 2017, cel puțin 13 000 de persoane și-au pierdut viața în Marea Mediterană, fără a socoti zecile de mii de morți din deșertul Sahara.

Cetățenii noștri nu mai sunt dispuși să accepte o Europă fără apărare, incapabilă să ofere răspunsuri structurale la această tragedie. Ei doresc o Uniune care să fie solidară cu cei ce fug din calea persecuțiilor și războaielor, dar fermă cu cei care nu au dreptul să intre sau să rămână în Europa.

Următorul summit UE este ultima ocazie de a nu înșela așteptările a jumătate de miliard de europeni.

Este nevoie de curaj și de o strategie reală pe termen scurt, mediu și lung, bazată pe doi piloni: pe de-o parte, oprirea rapidă a plecărilor din țările de tranzit și de pe coastele africane, permițând sosirea în condiții de siguranță numai a celor care au într-adevăr drept de azil; pe de altă parte, distribuirea solicitanților de azil în țările europene în temeiul unui mecanism automat și obligatoriu.

În viitorul foarte apropiat, trebuie oprite plecările și împiedicați cei care introduc ilegal migranți să pună în pericol viața a zeci de mii de persoane. Cei care au într-adevăr nevoie de azil nu pot fi lăsați la mila traficanților fără scrupule. Blocarea plecărilor înseamnă și eliminarea profiturilor acestor negustori de bărbați, femei și copii.

Urmând exemplul înțelegerii cu Turcia, care a permis închiderea rutei Balcanilor, UE trebuie să investească cel puțin 6 miliarde pentru a închide rutele din Marea Mediterană.

Așa cum este cazul cooperării UE-Niger, trebuie să colaborăm mai mult cu țările de tranzit, cum ar fi Mauritania, Mali, Ciad, Tunisia, Maroc, Algeria și Libia.

Înainte de 2016, treceau din Niger 150 000 de migranți pe an. În 2018, numărul acestora a scăzut la 5 000. A fost posibilă și evacuarea din Libia a 1 500 de solicitanți de azil, primiți temporar în Niger.

La jumătatea lunii iulie, voi merge la Niamey și Agadez pentru a consolida cooperarea noastră cu Nigerul, conducând și o misiune de diplomație economică la care participă întreprinzători europeni.

Dintre cele 650 000 de mii de cereri de azil prezentate în UE în 2017, 416 000 au fost depuse în numai trei țări: Germania, Italia și Franța. Această nedreptate flagrantă este legată de Regulamentul Dublin, care generează din ce în ce mai multe conflicte și tensiuni între statele noastre membre.

Trebuie să-l modificăm. Avem nevoie de un sistem european de azil mai just și mai eficient. În noiembrie 2017, Parlamentul European a adoptat, cu o largă majoritate, o propunere de distribuire echitabilă a solicitanților de azil. Le-am scris șefilor de stat și de guvern din UE, solicitându-le să folosească acest test ca bază a reformei.

Pentru a convinge statele cele mai reticente să accepte această redistribuire, trebuie să garantăm că Uniunea are capacitatea de a controla frontierele externe și de a bloca plecările din nordul Africii. În acest mod, ar ajunge în Europa numai cei care au dreptul la protecție prin proiectele de reinstalare ale Înaltului Comisariat pentru Refugiați al ONU. Aceste persoane ar fi transferate în condiții de siguranță și distribuite în mod echitabil între statele UE de primire, așa cum se întâmplă deja cu refugiați din taberele din Turcia, Iordania și Liban.

În lipsa unei strategii europene credibile, bazată pe acești doi piloni, va prevala principiul „fiecare pentru sine”, cu o „renaționalizare” a politicilor în domeniul migrației, închiderea frontierelor naționale și sfârșitul Schengen.

În paralel, Uniunea trebuie să coordoneze eforturile de stabilizare a Libiei, pentru ca acest stat să poată deveni un partener real al UE.

În curând, mă voi deplasa în Libia pentru a discuta rolul pe care Parlamentul European îl poate avea în acest proces și în organizarea viitoarelor alegeri democratice. Suntem dispuși să punem la dispoziție resurse și competențe, inclusiv în cadrul unei conferințe care să reunească în Parlament toate părțile interesate.

O strategie într-adevăr eficace trebuie să abordeze și cauzele acestor veritabile exoduri. Solicităm alocarea de fonduri, în următorul buget al UE, dedicate unui Plan Marshall pentru Africa. Este nevoie de cel puțin 40 de miliarde EUR pentru a mobiliza investiții de 500 de miliarde EUR în următorul deceniu. Obiectivul este crearea de perspective și speranțe pentru tinerii africani în țările lor. Aceste investiții, însoțite de o diplomație economică solidă și cote de imigranți legali, pot facilita acordurile de repatriere cu țările de origine.

Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației. Nu putem și nu trebuie să acceptăm ca așa ceva să se întâmple. Este nevoie de curaj, hotărâre și ambiție pentru a găsi împreună noi soluții.

Parlamentul European își face datoria, propunând o strategie articulată și credibilă. Fac un apel către șefii de stat și de guvern să lase la o parte logica egoismului național și să acționeze împreună pentru a evita sfârșitul Uniunii.

Antonio Tajani, membru al Parlamentului European încă din 1994, a fost vicepreședinte al Comisiei Europene între 2008 și 2014 în calitate de comisar pentru transport și apoi de comisar pentru industrie și antreprenoriat. Din 2014 și până la începutul acestui an a fost prim-vicepreședinte al Parlamentului European. Din data de 17 ianuarie 2017, Tajani a devenit președinte al Parlamentului European.

*** Editorialul președintelui Parlamentului European Antonio Tajania fost transmis pentru publicare redacției CaleaEuropeana.ro de către Biroul de Informare al Parlamentului European în Romania. Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului***

Continue Reading

EDITORIALE

Sub umbrela cetățeniei europene sau mai dezbinați după alegerile europene din 2019? Despre cum populismul poate uni Europa

Published

on

de Violeta Dan

Cred că noi, europenii, indiferent de locul în care ne-am afla acum, este imposibil să nu ne confruntăm cu prezența tot mai activă a discursului populist*, fie că vine de la partidele de la guvernare sau din opoziție. Europa, răvășitul continent de aspirațiile naționaliste în ultimii ani își dă acum bătălia finală pentru câștigarea unui parcurs nu numai unit, dar ci și solidar cu problemele celorlalte state. Cu siguranță că tuturor ne este greu să empatizăm cu problemele unor cetățeni îndepărtați aflați în celălalt colț al continentului, dar cum altfel ne așteptăm să primim înțelegere dacă nu dialogăm?

Tocmai acest lucru ridică spinoase întrebări. Suntem noi, europeni, uniți sub steaua aceleiași cetățenii „dobândite” odată cu Tratatul de la Maastricht sau ne macină izolaționismul și excepționalismul autohton?

În pofida tuturor titlurilor exagerate menite să atragă cititori și a discursurilor dezbinatoare ale unora dintre politicieni, cred că doar ignoranța ne-ar putea face să cădem pradă unor idei radicale.

Criza migrației, acest subiect atât de invocat în Uniunea Europeană în ultimii ani este un exemplu extrem de elocvent pentru adâncirea prăpastiei între state, cetățeni cu viziuni politici diferite și valori distincte. Într-adevăr anii 2014, 2015 și poate și 2016 au fost unii care au pus la încercare unitatea europeană, dar ei au arătat mai mult de atât, și anume că fără să ne punem în postura celuilalt nu vom putea înțelege niciodată. Schema de relocare a refugiaților al căror număr reprezenta numai 2% din totalul celor sosiți în UE (conform estimărilor Comisiei Europene)  a fost un subiect care a aprins discuțiile între state și instituțiile europene, până la zvonul conform căruia punerea la dispoziție a fondurilor europene ar fi condiționată de primirea cotelor de refugiați negociate în Consiliul European. Se vorbea atunci, îmi amintesc, de o solidaritate cu două sensuri de către Jean Claude Juncker și Donald Tusk. 

Bineînțeles că acest subiect a fost folosit greșit în mod intenționat  de forțe politice extremiste în beneficiul propriu. Ele au promis o simplistă și radicală rezolvarea a unei probleme complexe și care implica, până la urmă, influențarea destinului anumitor oameni. 

Statele care s-au aflat la „poarta de intrare” sau cele de tranziție au cunoscut o intensificare a discursului populist. Grecia, Italia, Ungaria, Germania, Franța, Olanda, Austria sau Marea Britanie sunt doar câteva dintre statele în care mesaje ale urii s-au propagat rapid, alimentate și de o teamă sporită de atacuri teroriste și de interconectarea voită a celor două teme și inocularea credinței conformă căreia diferit este rău.

Nici instituțiile europene nu au rămas neatinse de populism. Chiar din „inima Europei, în instituția unde drepturile cetățenilor sunt apărate, Parlamentul European, trei dintre grupurile politice formate după alegerile din 2014 au fost aprige contestatare ale proiectului european însuși, atacându-l cu orice ocazie. Să nu uităm, totuși, de britanicul Nigel Farage care și-a condus concetățenii la vot către Brexit, dar nici de Marine le Pen, naționalista ce a ajuns până în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale și printre ale cărei propuneri găseam inclusiv ieșirea Franței din zona euro.

Poate în urmă cu 4 ani politicienii europeni nu credeau că astfel de mesaje ar putea să le fure electoratul, dar s-a dovedit că forța mesajelor simple, cu puternic impact emoțional este de necontestat. Birocrația și lentoarea acțiunilor sunt deseori blamate de populiști care invocă simplificare și conducere prin voința poporului și organizarea de referendumuri constate. Dar oare asta este democrația de care are nevoie Europa?

Tocmai de aceea una dintre inițiativele Comisiei Europene este de salutat. Comisarii au realizat că nu este de la sine înțeles că europenii percep beneficiile apartenenței la UE și au ieșit „în teren” pentru a le arăta oamenilor în ce constă munca lor și cum lucrează în fiecare zi pentru ca diferențele dintre state și regiuni să se micșoreze. Seria dialogurilor cu cetățenii a atins proporții uriașe de la lansare, ajungând la sute de dialoguri.

Mai mult decât atât, cu un an înainte de alegerile europarlamentare, legislativul european a demarat un proces de dezbatere a viitorului UE cu unii dintre liderii europeni, printre care se află și președintele României. Klaus Iohannis va dezbate, în plenul Parlamentului European, viitorul Europei, putând aduce viziunea țării noastre asupra celor mai pregnante subiecte.

Prin vocea președintelui România poate avansa dosare precum accelerarea procesului de integrare în spațiul Schengen. Chiar finalul acestui executiv european și al legislativului se termină la Sibiu, un summit important a cărei declarație poate marca tranziția către o Europă mai solidară, bineînțeles cu voința liderilor săi. E adevărat că pe scena politică găsim lideri de extrema stângă sau care fac coaliție cu extrema dreaptă (vezi Austria), dar când ne uităm la cazul problematicei Grecii prindem curaj. Tânărul Tsipras a făcut istorie prin încheierea unei înțelegeri istorice cu vecinul nordic ce va rescrie, cu siguranță, istoria comună a UE.

Eu cred că Europa pur și simplu nu își poate permite să mai cadă încă o dată pradă unui discurs dezbinator, modificat în fiecare stat în funcție de subiectul cel mai accesibil politicienilor. Niciun stat nu și-ar dori acum să fie în locul Marii Britanii, țară prinsă într-o complexă discuție cu Comisia Europeană pentru a pune la punct detaliile ieșirii din Uniune, ceea ce a arătat nu numai că apartenența la această entitate de câteva decenii a adus imense beneficii, dar va lăsa Regatul Unit mai slab în fața unor continente tot mai puternice din punct de vedere economic și comercial. UE nu înseamnă doar valori comune împărtășite și bunăstare, înseamnă importanță la masa negocierilor cu alte puteri mondiale și o forță sporită de însăși unitatea ei.

În ceea ce privește România cel mai bun mod de a se asigura că nu cade în capcana populistmului este de a nu folosi teme naționale în campania electorală pentru europarlamentare. Umbrela europeană este destul de încăpătoare pentru toți, trebuie doar să fim conștienți că o putem deschide în vremuri tulburi.

*Pentru a exclude orice interpretare greșită, în acest articol am folosit termenul de „discurs populist” așa cum a fost el teoretizat de reputatul politolog Cas Mudde. Acesta îl prezintă ca având trei atribute: mai întâi tema poporului, identificat social sau etnic ca o entitate de sine stătătoare, apoi cea a elitelor situate la vârful piramidei economice, politice sau culturale și, în fine, voința generală, un abstract loc comun ce se identifică cu „năzuințele poporului”.

Articol publicat inițial pe danvioleta.wordpress.com.

 

Continue Reading

EDITORIALE

EDITORIAL De la “se dă” la “se pleacă”. Mic îndreptar pentru liderii care vor să mai aibă români în țară

Published

on

de Dan Cărbunaru

Am început, ieri, moderarea Dialogului Cetățenesc dintre băcăuanii reuniți în Aula Universității Vasile Alecsandri și comisarul pentru Politică Regională Corina Crețu și ministrul Fondurilor Europene, Rovana Plumb, cu gândul la ceea ce Jean-Claude Juncker le spunea românilor, anul trecut, la București – am venit să vă ascult.

Ploaia de întrebări bine țintite, despre viitorul european al celor din sală, a fost prefațată, abrupt, de primul mesaj colectat electronic – două treimi simt că vocea lor nu este auzită în UE. Două treimi dintr-un public instruit, cunoscător al valorilor europene, beneficiar direct al fondurilor europene, pentru că Universitatea a beneficiat masiv de bani pentru modernizare și extindere. Un mesaj tranșant pentru cele două reprezentante ale avantajelor financiare pentru România europeană. Când unul dintre tineri a întrebat despre facilitățile oferite pentru spațiile dedicate generației sale, am înțeles că nu mai e suficient să discutăm despre bani. Fondurile europene, salariile mai mari, nu mai sunt suficiente pentru români, la 11 ani de la aderarea la UE.

Calitatea vieții. Ce oferă, concret, în prezent și viitor, o țară europeană cetățenilor săi. Asta e provocarea tăcută aruncată pe masa celor care se perindă prin palatele din care se conduce România. Oamenii nu se mai mulțumesc cu bani. Vor să știe ce pot face cu ei. Și ce fac decidenții cu taxele lor. Cum în statele din Nord sau Vest problema aceasta este rezolvată civilizat de ceva vreme, românii, până acum peste 4 milioane, au plecat acolo. Nimic nu îi poate opri pe cei rămași să îi urmeze, dacă vor dori același lucru, mai presus de orice. Rezolvarea acestei situații, cu mult mai complicată decât construirea de autostrăzi, este urgent a fi conștientizată. Doar așa se explică tensiunea socială care ține privirile plecate în pământ și numărul de bilete dus pe care românii le cumpără zilnic. Ne exportăm oamenii pentru că nu putem importa soluțiile de acolo unde ei pleacă.

După o oră de ping-pong între tinerii din Aulă și cele două doamne, concluzia a căzut ca un trăznet. Mobilitatea este prima ideea care le trece prin minte tinerilor când se gândesc la Uniunea Europeană. Plecarea este în mintea și inimile celor care de la care noi așteptăm să construiască România de mâine. De la întrebarea “ce se mai dă la alimentara”, pe care oricum tinerii de azi nu o înțeleg, vom avea de răspuns multă vreme la întrebarea de “unde se mai pleacă?”.

Generația pașoptistă, care deschidea ușa spre Occident României de azi, a plecat de acasă pentru a-și ajuta țara, la întoarcere. Pentru a o transforma și construi după modelul în care a trăit și din care s-a hrănit intelectual, cultural, spiritual. Un secol și jumătate mai târziu, ne revărsăm spre Occident, cu disperare, cu năduf și lehamitea unei așteptări fără finalitate.

Europtimismul celor 60 la sută dintre români care își anunță în eurobarometre încrederea în viitorul lor european va lua din ce în ce mai puțin în calcul, în acest ritm, țara în care au învățat să spună MAMA.

 

 

.

Continue Reading

Trending