Connect with us

EDITORIALE

Eşecul regionalizării în Ungaria şi Slovacia. România încotro?

Published

on

Gratian MihailescuPrincipiul subsidiarităţii este unul dintre principiile centrale ale UE, care prevede că deciziile politice din UE trebuie întotdeauna să fie luate la nivel local, administrativ şi politic şi cât mai aproape de cetăţeni. Este principiul de bază al UE şi apare stipulat in ultimul tratat al UE, cel de la Lisabona de peste 30 de ori. Guvernarea multi-level este un produs al principiului subsidiarităţii,  competențele fiind împărţite pe diferite nivele.   Procesul  de luare a deciziilor este împărtășit de actorii de la diferite niveluri în dauna monopolizării de către guvernele naționale.  Centrul şi Estul Europei ne oferă mai multe modele, unele funcţionale cazul Poloniei, altele nefuncţionale cazul Slovaciei despre guvernarea multi-nivel şi despre regionalizare. Cazul Ungariei este unic însă : după ce a funcţionat ani întregi la nivel regional, din 2012 Ungaria se îndreaptă spre o centralizare a resurselor şi a politicilor de dezvoltare regională. România spre ce se îndreaptă ?

 

Guvernarea multi-level

Majoritatea organizaţiilor europene care reprezintă interesele regiunilor la nivel european, promovează şi încurajează acest tip de guvernare. Comitetul Regiunilor este instituţia UE care are rol consultativ şi reprezintă adunarea UE  a reprezentanţilor locali şi regionali, fiind organismul care încurajează construcţia europeană prin parteneriate între diferitele regiuni ale Europei, militând pentru o descentralizare regională prin intermediul guvernării multi-level. Un prim pas spre acest nivel de guvernare a fost făcut prin crearea regiunilor NUTS 2  (270 regiuni în Europa) pentru a crea şi implementa politicile de dezvoltare ale UE şi în special politica de coeziune reprezentată de cele două fonduri (Fondul European Social şi Fondul European pentru  Dezvoltare Regională). Aproape 45% din bugetul UE se duce pe politica de coeziune. Unele regiuni au autonomie administrativă, altele nu. Din Estul şi Centrul Europei, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria până în 2012 se bucură de un nivel de guvernare regional.  UE nu impune o anumită construcţie administrativă la nivel regional, nici nu ar putea, deoarece ar interveni în suveranitatea statului, însă recomandă crearea de regiuni care să gestioneze o parte a fondurilor de coeziune. Din păcate, din câte se pare până în prezent, România nu va avea parte nici în perioada 2014-2020 de o gestionare şi un management al fondurilor la nivel regional, programele fiind în continuare gestionate la nivel central. Şi atunci de ce se grăbesc guvernanţii să realizeze regionalizarea până la sfârşitul lui 2013 ? Un asemenea proces ar trebui să se realizeze în mai mulţi ani, pe mai multe paliere, cu implicarea sectorului privat şi academic, precum şi a societăţii civile. Regionalizarea trebuie făcută pentru un mod de guvernare eficient, multi-level, pentru o administraţie eficientă şi pentru reducerea disparităţilor regionale şi în cele din urmă pentru absorbţia fondurilor europene.

 

Centrul şi Estul Europei

Polonia este exemplul pozitiv despre care am scris de nenumărate ori atunci cand vine vorba despre guvernare multi-nivel, descentralizare şi absorbţie de fonduri europene. În Polonia, dezvoltarea societăţii civile şi a comportamentului democratic, precum şi creşterea activităţilor economice nu ar fi fost posibile fără reforma administrativă şi procesul de descentralizare, realizate în două etape, în termen de zece ani: 1989-1999. Procesul de descentralizare în Polonia este exemplul unui efort de succes al statului. Reforma a facilitat buna funcţionare a democraţiei şi a economiei poloneze şi a ajutat ţara în procesul de integrare europeană. Efectele procesului de descentralizare au dus la o gestionare eficientă a administraţiei publice, care acţionează la diferite niveluri, precum şi la îmbunătăţirea cooperării şi a concurenţei între diferitele nivele de administraţie. Factorii care au contribuit la acest succes au fost  stabilitatea  şi voinţa politică şi buna guvernare.

Slovacia este exemplul cel mai bun când vine vorba despre eşecul procesului de descentralizare. Deşi Slovacia are opt regiuni care au o oarecare autonomie încă din 2002, autoritatea regională nu are nici o putere de decizie, ceea ce crează o asimetrie între descentralizarea funcţională şi cea politică. În domenii politice importante, decizia nu este luată la nivel de regiune, regiuniile având doar rol de implementare a decizilor şi direcţiilor de dezvoltare impuse de la centru. Conform unui document al Asociaţiei Regiunilor Europene (ARE) , Slovacia are un indice al descentralizării de 36, în timp ce România la momentul de faţă are un indice de 43, ceea ce clasează România în faţa Slovaciei în topul descentralizării al  ţărilor europene. Faptul că Slovacia beneficiază de o descentralizare administrativă, nu o ajută să funcţioneze eficient la nivel regional. În Slovacia există un parlament regional, care nu are nici o putere de decizie. Regiunile nu pot lua nici o decizie, indicele  de descentralizare al administraţiei fiind unul dintre cele mai scăzute din Europa, 29, potrivit aceluiaşi document al ARE. Cât despre absorbţia fondurilor europene, Slovacia are un procent de 38.9%, ceea ce o clasează pe locul 22 în Europa (din 27), înaintea Cehiei (37% absorbţie), un stat care functionează descentralizat. Deci procesul de descentralizare nu aduce o absorbţie mai bună a fondurilor europene, după cum cred unii politicieni români. Această descentralizare trebuie să fie funcţională, iar în Slovacia nu este.

Ungaria după ani întregi în care a funcţionat la nivel de NUTS 2, fără putere de decizie prea mare la nivel regional, pentru perioada 2014-2020 se pregăteşte de o centralizare a resurselor, prin dizolvarea Consiliilor de Dezvoltare Regională. Judeţele (NUTS 3) vor juca un rol important în viitorul politicilor de dezvoltare regională din Ungaria. Însă, potivit profesorului Gyula Horvath, directorul Institutului de Studii Regionale din Pecs, centralizarea este inamicul regionalismului. Conform profesorului Horvath guvernul de dreapta Fidesz refuză toate experiențele de modernizare ale fostei coaliții, având o ideologie conservatoare, înrădăcinată în cadrele teritoriale istorice (județe), și se opune măsurilor structurale și de coeziune ale UE. Între 1996 şi 2011 Ungaria a funcţionat eficient la nivel regional, având un indice al descentralizării de 44, clasând ţara pe poziţia 13 în Europa, alături de Polonia, Finlanda sau Suedia.  Regiunile din Ungaria au şi o puternică autonomie financiară, având un sistem de distribuţie solidar, pentru a reduce disparitatea şi inegalitatea economică.  Ungaria are un procent de absorbţie al fondurilor europene de 43%, ceea ce clasează ţara pe locul  18 din 27. De asemenea stă bine la capitolul lobby regional la Bruxelles, mai multe regiuni având deschise birouri de reprezentare regională, chiar şi oraşul Budapesta având un birou în capitala Europei. Conform profesorului Horvath, faptul că regiunea Sud Transdanubia a avut un birou de reprezentare regională deschis încă din 1996 la Bruxelles, a contribuit la succesul oraşului Pecs de a fi numit Capitală Culturală Europeană în 2010. Cu toate acestea, viitorul regiunilor şi al politici de dezvoltare regională din Ungaria este negru, odată cu alegerile din 2010, când partidul de dreapta Fidesz a câştigat majoritatea locurilor în Parlament. Ultimele modificări privind guvernarea multi-level în Ungaria au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012, și a însemnat abolirea consiliilor pentru dezvoltare regională, şi trecerea agențiilor de dezvoltare regională în subordinea ministerului de resort, ceea ce înseamnă că pentru perioada 2014-2020 Ungaria va funcţiona centralizat.

România încotro?

România este un stat puternic centralizat, ceea ce a dus la neglijarea zonelor de provincie în favoarea capitalei şi la centralizarea deciziilor în structurile de putere aflate la Bucureşti. În România fondurile bugetare nu sunt cheltuite în locul în care sunt generate, de fapt sunt trimise mai întâi la centru, prelucrate de către un aparat birocratic dens şi sunt repartizate în teritoriu pe linie politică și pe baza unor principii arbitrare. Ultimele rapoarte ale unor think-tankuri confirmă distribuţia clientelară a fondurilor de stat care duce la o slabă şi neperformantă capacitate de administrare. Diviziunea administrativă românească este învechită, unele municipalităţi (mai ales comune), sunt falite şi dependente de alocările clientelare, de la centru. Din păcate modelul de descentralizare românesc  care se prefigurează nu ia în calcul o reorganizare a comunelor şi oraşelor şi nu vorbeşte despre descentralizarea fiscală, condiţii de bază pentru o reuşită a regionalizării. Regionalizarea trebuie făcută pentru un mod de guvernare eficient, la nivel regional, pentru o administraţe eficientă, pentru reducerea decalajului de dezvoltare  între anumite zone şi în cele din urmă pentru o mai bună absorbţie a fondurilor. Pericolele care pot apărea se referă la o politizare a procesului de regionalizare, la creşterea birocraţiei şi a fenomenelor de corupţie la nivel local şi regional şi la adâncirea decalajelor între regiuni şi între zone ale aceleiaş regiuni.

Cât despre absorbţia de fonduri europene pentru viitoarea perioadă, aceasta nu se rezumă la procesul de regionalizare ci la un management eficient şi la o programare eficientă a documentelor. Din păcate, Bruxellul trimitea o scrisoare în martie 2013 către Ministerul Fondurilor Europene : « …Propunerea făcută de guvernul României nu întrunește încă minimele condiții de calitate și credibilitate pentru a permite un dialog informal eficient privind viitoarele documente de programare ». Conform colegilor de la cursdeguvernare, România riscă, însă, să piardă un an de absorbție și să nu se poată atinge de acești bani mai devreme de decembrie 2014, din cauza unor rateuri ale Ministerului Fondurilor Europene în elaborarea strategiei în baza căreia va solicita fondurile.

Viitorul politicii de dezvoltare regională pare să fie la fel de centralizat, (vezi exemplul Slovaciei) chiar dacă procesul de regionalizare se va realiza. Banii europeni vor fi gestionaţi tot la nivel central, de către Ministerul Fondurilor Europene, Agenţiile de Dezvoltare Regională  functionând  în continuare ca simple ONG-uri de utilitate publică, fără a avea o putere de decizie in managementul Programului Operaţional Regional (POR) sau altor PO-uri.  Deci, politizarea fondurilor va continua şi pentru perioada 2014-2020, iar directorii de ADR-uri vor continua să fie la cheremul preşedinţilor de CJ, fără a putea impune o strategie de dezvoltare regională sau fără să aibă un cuvânt de spus despre finanţările din POR.

Ungaria şi Polonia au beneficiat de un lobby intens la Bruxelles, avand birouri de reprezentrare regională, pentru promovare şi atragere de fonduri. Ungaria şi Polonia au avut pentru perioada 2007-2013 câte un POR pentru fiecare regiune NUTS 2, în funcţie de nevoile specifice ale fiecărei zone. Componente ale programelor de resurse umane şi IMM-uri erau gestionate la nivel regional. Ungaria şi Polonia funcţionau la nivel descentralizat, având o administraţie regională şi o politică fiscală descentralizată, atunci când s-au apucat de fonduri europene.  România este slab reprezentată la Bruxelles, România va continua nivelul centralizat de management al fondurilor europene şi în curând va crea un nivel regional de administraţie publică, pastrând structura administrativă actuală. În România, banii vor fi în continuare distribuiţi clientelar, de la centru spre regiune în funcţie de culoarea politică a primarului de comună sau oraş. Şi atunci ne întrebăm : De Ce creăm  regiuni, dacă totul va funcţiona ca şi înainte ?

 

Articolul poate fi consultat si accesand Europuls.ro.

Autor: Graţian Mihăilescu

Consultant Dezvoltare Regională şi Afaceri Europene

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

ALEGERI EUROPENE 2019

”Urzeala tronurilor” în Europa, între rezultate electorale și jocuri de culise. Cine va fi viitorul președinte al Comisiei Europene?

Published

on

©️ European Parliament

Marea dezbatere europeană dintre toți candidații la șefia Comisiei Europene a fost o nouă mostră a efortului construirii unui edificiu pentru democrația europeană. În fond, ce poate fi mai frumos din punct de vedere politic decât să vezi șase candidați, din șase familii politice europene cu partide membre, fie la putere, fie în opoziție, în toate statele UE, intrând în cursa pentru votul cetățeanul europeanului. Dar suntem în 2019, când Uniunea noastră este tărâmul luptei între mai multă Europă și mai mult suveranism și în care avem proceduri complexe și interdependente de numire a vârfului ierarhiei politice europene, anume liderii instituționali care în următorii cinci ani ne vor conduce destinul european.

Dezbaterea electorală de miercuri a tranșat un aspect, dacă mai are nevoie să o facă: singurii candidați puternici pentru a deveni viitorul președinte al Comisiei Europene sunt Manfred Weber, din partea PPE, și Frans Timmermans, din partea PES. O dovedesc atât manifestele electorale, cât și susținerea politică de care beneficiază, cu un plus de pragmatism și aplecare spre moștenirea popularilor europeni pentru Weber și un plus de experiență și entuziasm specific progresiștilor pentru Timmermans. În egală măsură, însă, dezbaterea continuă ceea ce a început în mod oficial la Summitul de la Sibiu, în urmă cu șapte zile: bătălia pentru putere în Europa. O cursă în care popularii europeni cărora Merkel, Juncker, Tusk și Tajani le predau ștafeta vor să dea în continuare tonul jocului decizional, în care social-democrații europeni caută să depășească statutul înghețat ”al celei de-a doua familii politice europene”, beneficiind și de participarea neașteptată a Marii Britanii la alegeri, și în care liberalii europeni și Emmanuel Macron sunt singurii ce amenință să ducă jocul în prelungirile negocierilor politice, opunându-se procedurii automate care i-ar propulsa pe Weber sau pe Timmermans în fruntea Comisiei Europene, cele trei partituri fiind secondate de o preconizată alianță fără precedent între forțele centrifuge, populiste și anti-europene din Italia, Polonia, Finlanda, Ungaria și alte țări UE.

Summitul de la Sibiu, dedicat viitorului Europei, a fost surprins în una dintre cele mai bune definiții ale sale drept o ”urzeală a tronurilor” pentru a sintetiza cât mai bine tatonările și presiunile dintre liderii europeni pentru viitoarea garnitură de lideri instituționali și poziții cheie în ierarhia UE: președintele Comisiei Europene, președintele Parlamentului European, președintele Consiliului European, președintele Băncii Centrale Europene și Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. 

Următorul act al acestei bătălii este singurul în care cetățenii au un rol – alegerile din 23-26 mai – pentru ca deznodământul să fie sintetizat în răspunsul la întrebarea: Cum se va încheia această ”urzeală a tronurilor”, prinsă în siajul dintre respectarea rezultatelor electorale și jocurile de putere din culise? Răspunsurile stau în (a) proceduri, (b) proiecții, ponderi, (c) scenarii și negocieri care de fiecare dată se anunță a fi fără precedent. Să le luăm pe rând.

Într-o primă etapă, să agreăm că principala miză a acestor negocieri este funcția de președinte al Comisiei Europene, instituție cu rol-monopol în inițierea legislației europene, în apărarea prevederilor tratatelor și cu cea mai mare putere în reprezentarea intereselor Uniunii în raport cu statele membre. La aceste caracteristici, adăugăm și investiția de capital politic în inovația numită ”Spitzenkandidat” și definită de apologeții săi drept o cale spre democratizarea procesului politic în Uniune.

Clarificarea procedurii

Principiul ”Spitzenkandidat” nu este cuprins ca atare în Tratatul de funcționare a Uniunii Europene. El statuează că cel care este responsabilizat cu demnitatea electorală de a fi ”candidatul cap de listă” la alegerile europene din partea partidului care câștigă scrutinul trebuie propus de Consiliul European pentru funcția de președinte al Comisiei Europene.

Acest principiu, pus în practică sub această formulă pentru singura dată în cazul numirii lui Jean-Claude Juncker în fruntea Comisiei Europene, este precedat, firește, de forța juridică a tratatului.

©️ European Parliament

Potrivit aliniatului 7 al Articolului 17 din Tratatul de la Lisabona, procedura de numire a președintelui Comisiei Europene este definită după cum urmează: ”Ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European și după consultări adecvate, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, va propune Parlamentului European un candidat pentru funcția de președinte al Comisiei Europene. Acest candidat va fi ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor săi. În cazul în care candidatul nu obține un vot majoritar de aprobare în Parlament, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, va propune în termen de o lună un nou candidat care va fi ales de Parlamentul European în baza aceleiași proceduri”.

În spiritul prevederilor, majoritatea membrilor Parlamentului European înseamnă minim 376 de eurodeputați din 751, co-legislativul european urmând să își păstreze aceeași componență numerică în lipsa unui Brexit. Majoritatea calificată necesară în Consiliul European apare prin îndeplinirea simultană a următoarelor două condiții: o majoritate de 55% a statelor membre (16 țări) care însumează 65% din populația Uniunii.

Proiecții și ponderi: o abordare încrucișată

Această etapă este elementul de legătură între procedura statuată de Tratat și negocierile politice pe care le anticipăm și prin care liderii își forțează influența până la consolidare sau știrbire a ei. În această instanță, proiecțiile se referă la intențiile de vot care vor configura componența politică a Parlamentului European, iar ponderile au în vedere majoritatea necesară în Consiliul European.

Cele mai recente proiecții și măsurători (valabile pentru 16 mai) tind să arate câteva constante irefutabile în noul Parlament European, care va rămâne tot la 751 de membri în contextul lipsei unui deznodământ pentru Brexit: 1) la nivel macro, forțele pro-europene (PPE, S&D, ALDE + En Marche, Verzii) își vor păstra o majoritate de compromis confortabilă în raport cu forțele populiste și eurosceptice (464 la 258 de mandate); 2) spre deosebire de actuala legislatură, în Parlamentul 2019-2024 va fi necesară alăturarea a cel puțin 3 grupuri politice pentru formarea unei majorități; 3) primele două forțe politice vor rămâne PPE (170) și S&D (144), top-ul fiind închis de cuplul ”ALDE + En Marche-ul lui Macron” (104), în timp ce populiștii și anti-europenii lui Matteo Salvini vor deveni a patra forță politică (71).

©️ Politico Europe

Din această rațiune este argumentat să-l considerăm pe Manfred Weber drept primul pretendent la șefia Comisiei Europene și să interpretăm că, din fraza juridică ”ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European”, liderii din Consiliul European îl vor trimite pe Manfred Weber în fața noului Parlament European pentru a obține votul în funcția de președinte al Comisiei.

Pentru ca Manfred Weber sau orice alt candidat să fie propus de Consiliul European este necesară obținerea unei majorități calificate, adică minim 16 state care însumează 65% din populația UE. La acest moment, distribuția puterii la nivel de familii politice în Consiliul European arată astfel: PPE – 9 membri; ALDE – 8 membri; PES – 5 membri; Independenți – 3 lideri; Conservatorii și Reformiștii – 2 membri; Partidul Stângii Europene – 1 membru. 

©️ Wikipedia

În termeni nominali, configurația actuală din Consiliul European (împreună cu procentul din populație pe care fiecare lider îl reprezintă) este următoarea: 

©️ Administrația Prezidențială

PPE/ 9 membri: Sebastian Kurz (cancelar, Austria, 1,71%), Boyko Borisov (prim-ministru, Bulgaria, 1,39%), Nicos Anastasiades (președinte, Cipru, 0,17%), Andrej Plenković (prim-ministru, Croația, 0,81%), Angela Merkel (cancelar, Germania, 16,1%), Leo Varadkar (prim-ministru, Irlanda, 0,93%), Krišjānis Kariņš (prim-ministru, Letonia, 0,38%), Klaus Iohannis (președinte, România, 3,83%) și Viktor Orban (prim-ministru, Ungaria, 1,91%).

ALDE/ 8 membri: Charles Michel (prim-ministru, Belgia, 2,21%), Andrej Babis (prim-ministru, Cehia, 2,04%) Lars Lokke Rasmussen (prim-ministru, Danemarca, 1,12%), Juri Ratas (prim ministru, Estonia, 0,26%), Juha Sipila (prim-ministru, Finlanda, 1,07%), Xavier Bettel (prim-ministru, Luxemburg, 0,12%), Mark Rutte (prim-ministru, Olanda, 3,36%) și Marjan Šarec (prim-ministru, Slovenia, 0,4%).

PES/ 5 membri: Joseph Muscat (prim-ministru, Malta, 0,09%), Antonio Costa (prim-ministru, Portugalia, 2,01%), Manuel Pellegrini (prim-ministru, Slovacia, 1,06%), Pedro Sanchez (prim-ministru, Spania, 9,08%) Stefan Lofven (prim-ministru, Suedia, 1,97%).

Independenți/ 3 lideri: Emmanuel Macron (președinte, Franța, 13,09%), Giuseppe Conte (prim-ministru, Italia, 11,95%) și Dalia Grybauskaitė (președinte, Lituania, 0,56%).

Conservatorii și Reformiștii Europeni/ 2 membri: Theresa May (prim-ministru, Marea Britanie, 12,85%), Mateusz Morawiecki (prim-ministru, Polonia, 7,41%)

Stânga radicală/ 1 membru: Alexis Tsipras (prim-ministru, Grecia, 2,1%)

Criteriul procentului de 65% din populație este determinat, în prezent, de următoarea realitate: PPE – 9 membri, 27,23% din populația UE; ALDE – 8 membri, 10,59%; PES – 5 membri, 14,21%; Conservatorii și Reformiștii – 2 membri, 20,26%; Partidul Stângii Europene – 1 membru, 2,1%, Independenți – 25,6%.

©️ Wikipedia

Negocieri politice și scenarii: adevărata ”urzeală a tronurilor”, între rezultate electorale și jocuri de culise. Cine va fi viitorul președinte al Comisiei Europene?

Datele de mai sus, puse în oglindă ne oferă o imagine clară despre pe ce fel de suport (și nu sprijin!) politic este așezat fiecare candidat, dar și liderii precum Emmanuel Macron, care se anunță a fi un puternic adversar al principiului Spitzenkandidat în negocierile post-alegeri.

Drumul spre negocieri politice și scenarii a fost pornit, indubitabil, de la Sibiu. Spiritul de la Sibiu cuprins în declarația politică și în baia de mulțime a liderilor europeni s-a oprit, brusc, la finalul summitului, când Donald Tusk a anunțat convocarea unui Consiliu European special la 28 mai după alegerile europene, dedicat primelor discuții oficiale privind noile numiri în fruntea instituțiilor UE, care să acționeze asemenea unui filtru de negociere ce să faciliteze o decizie la Consiliul European din 21-22 iunie.

©️ EU Council

Îmbrăcând acest anunț printr-o referință la faptul că, în declarația de la Sibiu, liderii au demonstrat că sunt dispuși să își asume responsabilitate politică pentru Uniunea Europeană ca întreg, Donald Tusk s-a arătat conștient că un consens între lideri în privința noilor lideri instituționali ar putea fi dificil de atins, sugerând că este pregătit inclusiv pentru un vot cu majoritate calificată.

În paralel, președintele francez Emmanuel Macron afirma opoziția sa față de legătura automată între alegerile europene și poziția de președinte al Comisiei Europene, pentru ca, la o săptămână distanță, presa internațională să titreze că numele Kristalinei Georgieva, fost vicepreședinte al Comisiei Europene și actual director general al Băncii Mondiale, ca fiind înaintat de lideri printre propunerile de ”candidați viabili” la șefia executivului european. Deși cu aceeași proveniență politică ca Manfred Weber, anume partidul favorit să câștige alegerile, concretizarea numelui lui Georgieva ar aplica o lovitură severă unui principiu și unui nou mod de campanie electorală europeană în care forțele politice europene au investit enorm ca motiv al apropierii ”bulei bruxelleze” de cetățenii din toate regiunile UE. În aceeași logică este înscris și recursul predilect al ultimelor luni de a evalua sau visa la posibilitatea unei Comisii conduse de Michel Barnier, negociator-șef al UE pentru Brexit, și el la rândul său membru al popularilor europeni. Toate acestea, adâncite și de refuzul premierului maghiar Viktor Orban de a-l susține pe Manfred Weber sau de apelul neobișnuit al liderului populist Matteo Salvini al unei alianțe PPE – extrema dreaptă, au provocat apariția unei imagini că Manfred Weber ar fi o variantă slabă și nepregătită de Spitzenkandidat.

Subit și deși incert că ar fi o legătură între momente, Angela Merkel a optat ca înainte de aceste alegeri europene cruciale să arunce în public relația ”conflictuală” și ”diferența de mentalitate” între ea și președintele francez, după ce în urmă cu câteva luni reînnoiau jurămintele politice ale cooperării franco-germane prin Tratatul de la Aachen. Reacția lui Emmanuel Macron, deși consistentă și îndreptată spre o ”confruntare care dă roade”, rămâne în fond un răspuns la o declarație neprevăzută.

În timp ce Macron nu susține procedura Spitzenkandidat, Merkel l-a susținut încă de la început pe Manfred Weber, care are șansa de a deveni primul german președinte al Comisiei Europene după cinci decenii, și urmează să închidă campania electorală alături de acesta, săptămâna viitoare, la Munchen. Mai mult, chiar dacă numele cancelarului german a fost vehiculat printre favoriții pentru a deveni viitorul președinte al Consiliului European, un fapt este cert: acestea sunt ultimele alegeri europene cu Angela Merkel în fruntea Germaniei, semn că în joc se află și dorința lăsării unei ampremente echivalente cu o moștenire politică. De cealaltă parte, Macron este în ipostaza incertitudinii: dacă formațiunea sa En Marche nu câștigă alegerile în Franța și este devansată de Adunarea Națională a lui Marine Le Pen, atunci liderul francez își va vedea influența de negociere extrem de diluată.

Ceea ce pare a fi, aparent, un nou duel prin interpuși între liderii celor mai mari puteri continentale care ulterior vor decide în spatele ușilor închise, depinde, mai întâi de toate, de ecartul între forțele politice din Parlamentul European pe care îl va produce votul cetățenilor europeni din 23-26 mai. Oricum ar fi, scenariile care vor rămâne la masa liderilor pe 28 mai și, ulterior, pe 21-22 iunie sunt următoarele: 

1. Vom avea cvasi-rapid Comisia unui ”nou început” cu un ”președinte al cetățenilor”

©️ European Parliament

Parafrazând elementele rezonante din intervențiile lui Manfred Weber de la ”Eurovision-ul” politicii europene, situația cea mai simplă pentru a nu pune presiune suplimentară pe unitatea și așa zgâlțâită, relativ împrospătată la Sibiu, între liderii europeni este ca Weber să îi urmeze lui Juncker în fruntea Comisiei Europene. Pentru ca acest lucru să se materializeze, există două căi: a) un consens care la acest moment nu pare a fi o opțiune; b) cei 9 lideri PPE din Consiliul European (27,23% din populația UE), inclusiv președintele Klaus Iohannis, vor trebui trebui să formeze o coaliție cu cel puțin alți 7 lideri naționali care să le aducă cealaltă parte procentuală până la 65% pentru a activa majoritatea calificată (în jur de 38%).

Apoi, Manfred Weber va trebui să adauge celor 170 de eurodeputați PPE din noul Parlament încă cel puțin 206 parlamentari pentru a obține o majoritate. Și în această etapă, am putea asista la o majoritate creată ușor cu celelalte forțe pro-europene, prin compromis cu social-democrații și liberalii, sau la o majoritate de compromis pe marginea unei linii roșii care ar implica o susține din partea forțelor extremiste. Un amănunt interesant este și acela al faptului că din cele 170 de mandate pe care PPE le-ar obține, 14 aparțin Fidesz-ului, formațiunea premierului maghiar Viktor Orban pe care popularii europeni l-au suspendat temporar din forurile partidului din cauza încălcării valorilor fundamentale. Această variantă a unei Comisii Weber este, evident, cea în care predomină importanța rezultatelor electorale. 

2. Vom intra în labirintul jocurilor de culise

©️ European Parliament

În acest labirint, rezultatul final va fi, pe scurt, despre salvarea sau sacrificarea principiului ”Spitzenkandidat”. PPE, cea mai mare familie politică europeană și cea care conduce toate marile instituții europene, investind efort și capital politic imens în procedura candidatului ”cap de listă”, ar putea considera o înfrângere orice opțiune care nu intră sub incidența scenariului 1. În fond însă, o alternativă – singura relativ viabilă fiind Frans Timmermans – care ar respecta procedura inaugurată în 2014 ar fi cea prin care noul președinte al Comisiei Europene va fi tot un Spitzenkandidat, dar nu Manfred Weber

Această situație ar salva principiul invocat, însă calea spre ea sunt aceleași jocuri de culise. Frans Timmermans nu va dispune nici de majoritate în Parlamentul European, în ciuda apelului său de a coaliza forțele de stângă, iar reprezentarea social-democraților europeni în Consiliul European (5 lideri, 14,21% din populația UE) pare la un minim istoric. Pe de altă parte, socialiștii europeni sunt principalii beneficiari ai participării neașteptate a Marii Britanii la scrutinul european, laburiștii britanici fiind membri ai PES și fiind creditați cu obținerea a 18 mandate. În egală măsură, în cazul lui Frans Timmermans, mai apare și un oarecare aspect de legitimitate: Partidul Socialist din Olanda, din care actualul prim-vicepreședinte al Comisiei Europene face parte, este creditat cu obținerea a doar două mandate în Parlamentul European, unde social-democrații europeni ar urma să aibă 144 de locuri. În acest context, jocurile de culise ar trebui să prefigureze o alianță deopotrivă cu familii politice și cu lideri nominali. 

De pildă, președintele Franței și premierul Italiei, care figurează ca independenți în Consiliul European, reprezintă două voturi cruciale ce totalizează 25,04% din populația UE. O pondere la fel de însemnată o au și prim-miniștrii Marii Britanii și Poloniei, ambii afiliați conservatorilor eurosceptici, reprezentând 20,26%. Situația este cât se poate de inedită în condițiile în care peste 45% din populația Uniunii Europene este reprezentată în Consiliul European de patru lideri care nu fac parte din niciuna din cele două mari familii politice europene – PPE și PES. Pe de altă parte, Emmanuel Macron este așteptat să încerce să își construiască o coaliție, fie majoritară, fie de blocaj, cu cei 8 lideri din partea ALDE, în timp ce Giuseppe Conte conduce un guvern garantat de liderii populiști italieni Matteo Salvini și Luigi di Maio. În această ecuație, o dimensiune inedită este dată și de faptul că votul Theresei May, cea care ar trebuit să livreze Brexit, ar avea o pondere însemnată în lipsa unui consens.

2.1. Minoritatea de blocaj a lui Emmanuel Macron. Câtă putere are președintele francez?

Jocul de culise cel mai periculos ar fi cel care ar conduce la sacrificarea procedurii ”Spitzenkandidat” și la desemnarea unui președinte al Comisiei Europene care să fi fost agreat în spatele ușilor închise între cei 28 de lideri europeni. Acest joc de culise ar complica și mai mult celelalte proceduri de numire în celelalte poziții cheie – președintele Consiliului European, Înaltul Reprezentant, președintele Băncii Centrale Europene, dar și portofolii importante în cadrul viitoarei Comisii, în contextul în care au fost vehiculate propuneri de a crea poziții precum un ”comisar pentru Africa” sau un ”comisar pentru Apărare”.

©️ Calea Europeană/ Diana Zaim

În linii mari, scenariul sacrificării principiului ”Spitzenkandidat” ar putea fi atribuit aproape în exclusivitate lui Emmanuel Macron, liderul național care a încercat în ultimii doi ani să își pună cât mai mult amprenta asupra vieții politice europene și a reformei pe care Uniunea ar trebui să o parcurgă. Critica pe care Macron a aduce procedurii unui candidat ”cap de listă” care să devină președintele Comisiei Europene a strâns adepți, dintre care se distinge unul dintre mai fervenți politicieni pro-europeni, Guy Verhofstat, și este percepută ca o provocare, pe linie instituțională, pentru ca statele membre să nu transfere și mai multă putere spre instituțiile supranaționale. Ea provoacă atât dilema ce fel de Uniune își dorește președintele francez, cât și întrebarea dacă scopul final merită efortul unor negocieri spre un deznodământ aproape epocal – fără conotație pozitivă/negativă – în istoria Uniunii. În acest scenariu, opțiunea cea mai la îndemână ar putea fi instituirea, mai întâi, a unei minorități de blocaj – patru membri care însumează 35% din populația Uniunii -, Macron nominal reprezentând 25% din această forță de blocare și 13% din cei 35%. În situații similare, și Angela Merkel, Theresa May sau Giuseppe Conte ar beneficia de o forță nominală de același calibru. Crearea unei minorități de blocaj, în primă fază, ar fi mai facilă de obținut pentru Emmanuel Macron decât obținerea unei majorități în jurul unui candidat, președintele francez, alături de liderii ALDE, însumând 23,68% din proporția voturilor membrilor Consiliului European. În orice caz, apariția unui blocaj în procedura votului nu garantează președintelui francez șansa de a dicta ritmul negocierilor pe mai departe. Consiliul European special din 28 mai va fi o primă înfățișare concretă, cu rezultatele alegerilor aflate pe masa liderilor, iar modul cum va juca Emmanuel Macron depinde în mare măsură de statutul cu care se va prezenta la summit: de câștigător al alegerilor în Franța sau de perdant în fața extremei drepte.

În cele din urmă, dacă reuniunea Consiliului European din 21-22 iunie va tranșa numirile de top în fruntea instituțiilor UE, este o întrebare cu un răspuns încețoșat. Procedura Spitzenkandidat ar putea să nu fie cea mai bună opțiune pe care Europa instituțională a identificat-o pentru a-și alege liderii, însă ea simbolizează munca de început pentru evoluții ulterioare. Cu certitudine însă, alegerile pentru Parlamentul European din 23-26 mai, considerate unele cruciale pentru viitorul UE, vor da startul procesului specific și complex de schimbare la vârful instituțiilor europene. Noul Parlament European se va reuni de la 1 iulie 2019, în timp ce mandatul actualei Comisii Europene se încheie la 31 octombrie 2019. Ulterior, la 30 noiembrie 2019 își vor finaliza mandatele și președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, care deține și poziția de vicepreședinte al Comisiei Europene.

În fața acestor provocări, scenarii și lupte pentru putere, mai apare o întrebare. Își vor aminti liderii ce angajament și-au promis, împreună fiind de Ziua Europei, sub genericul ”Spirit de la Sibiu”?

Continue Reading

ALEGERI EUROPENE 2019

Comisarul Corina Crețu, apel către cetățeni într-un editorial înaintea alegerilor europene: Avem șansa de a ne decide viitorul

Published

on

© Corina Cretu/ Facebook

Op-ed semnat de Corina Crețu, comisar european responsabil pentru politica regională

Ce face Europa pentru noi, în mod concret? De ce să votăm?” Este întrebarea pe care mi-au adresat-o de curând nepoatele mele, în timp ce discutam despre viitoarele alegeri europene. Această întrebare relevă o tendință care începe să prindă contur: Europa pare să devină din ce în ce mai puțin vizibilă pentru propriii săi cetățeni, iar realizările sale prețioase nu sunt apreciate la adevărata lor valoare.

În ultimii cinci ani, în calitate de comisar pentru politica regională, am vizitat sute de regiuni din întreaga Uniune. Am văzut că cetățenii doresc să își construiască propriul viitor și le-am ascultat speranțele și preocupările. Comisia Juncker, din care am onoarea de a face parte, a depus eforturi neîntrerupte pentru restabilirea creșterii economice și a locurilor de muncă după ani de criză economică și financiară. Și am reușit, împreună, să obținem rezultate. De la începutul mandatului Comisiei Juncker au fost create 12,6 milioane de locuri de muncă. Investițiile sunt în plină relansare, Europa a intrat în al șaptelea an consecutiv de creștere economică, iar șomajul în Uniunea Europeană este la cel mai scăzut nivel de la începutul secolului.

Desigur, există încă multe probleme care trebuie soluționate, printre care inegalitățile persistente dintre statele membre și din interiorul acestora. Dar singura modalitate de a le soluționa este să acționăm împreună, ca o Uniune. Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla fără Europa. În anii care au urmat crizei financiare din 2008, investițiile publice au cunoscut o stagnare periculoasă în mai multe state membre. În sprijinul economiilor naționale au fost mobilizate fonduri europene care, în unele cazuri, au reprezentat 75 % din totalul investițiilor publice. Fără intervenția Uniunii Europene, fără solidaritatea europeană, ar fi situația mai bună astăzi? Desigur că nu.

Ultimii cinci ani mi-au dat totodată ocazia de a vedea cu ochii mei impactul concret al acestei solidarități. Uniunea Europeană a sprijinit investiții cruciale în spitale, cercetare, securitate energetică, politici climatice, patrimoniu cultural, universități, școli sau transporturi, investiții cruciale în zonele rurale, în orașe, în regiunile transfrontaliere sau în insulele îndepărtate. Solidaritatea europeană a contribuit la alcătuirea structurii sociale, economice și culturale care ne unește, a ajutat regiunile din Europa Centrală, de Est și de Sud să recupereze decalajele și a mobilizat miniștri, guvernatori regionali, primari și societatea civilă, care au făcut eforturi susținute pentru o Europă mai echitabilă și mai sustenabilă.

Un astfel de angajament reflectă ceea ce am realizat împreună în ultimii șaizeci de ani: să ne unim forțele pentru a ne sprijini reciproc. Această uniune extraordinară ne-a ajutat să găsim pacea, să ne consolidăm economiile și să ne întărim rolul pe scena mondială. O uniune extraordinară care ne permite să călătorim liber, să studiem și să lucrăm departe de casă și să ne întoarcem cu noi cunoștințe și cu un spirit mai deschis. O uniune extraordinară care ne-a permis să legăm relații de prietenie și de iubire de cealaltă parte a graniței. De aceea trebuie să luptăm pentru a ne menține unitatea.

Se spune că în urmă cu treizeci de ani, căderea Zidului Berlinului a marcat sfârșitul istoriei și al tuturor marilor sale povești. În fața populismului care se răspândește în tot spectrul politic, semănând germenii divizării, subminând ca niciodată până acum valorile și principiile comune care au fost construite cu răbdare și cu precauție de-a lungul mai multor decenii, știu că istoria nu s-a încheiat. Iar noi, cetățenii Europei, avem puterea de a-i influența cursul. Prin vot, avem ocazia de a modela viitorul uniunii noastre și de a ne alege cursul vieții. Uniunea Europeană este un edificiu politic unic în lume, un sanctuar al păcii și demnității și cea mai puternică armă împotriva discordiei. Iată, dragele mele nepoate, ce face Europa pentru noi, în mod concret. Iată de ce trebuie să votăm.

***Editorialul comisarului european Corina Crețu a fost transmis pentru publicare redacției CaleaEuropeana.ro de către Reprezentanța Comisiei Europene în România. Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului***

Continue Reading

EDITORIALE

Părinții fondatori ai Europei Unite s-ar fi simțit împliniți dacă ar fi fost la Sibiu

Published

on

Debutez cu un aviz pentru cititori. Textul de mai jos este o radiografie a unui moment de construire a identității europene, privit din mijlocul său, și nu despre rezultanta politică a Declarației de la Sibiu.

Ce au avut în comun Robert Schuman, Jean Monnet, Konrad Adenauer, Paul Henri Spaak sau Alcide de Gasperi, știm cu toții. Primul rostea la 9 mai 1950 Declarația care îi poartă numele, cel de-al doilea a fost primul președinte al Înaltei Autorități (Comisia Europeană de astăzi), iar ceilalți trei au fost lideri marcanți ai Germaniei, Belgiei și Italiei, trei din cele state fondatoare ale Comunităților. Tot la ei ne referim cu sintagma generică ”Părinții Fondatori”.

69 de ani mai târziu de la Declarația precursoare devenirii instituționale europene, 27 de șefi de stat sau de guvern s-au reunit la Sibiu, de Ziua Europei. Alegerea, atât a locației, cât și a zilei de desfășurare nu a fost lăsată la voia întâmplării. Liderii instituțiilor europene și președintele țării gazdă, România, au dorit ca în timpul mandatelor lor să aibă loc primul summit din istoria UE organizat de 9 mai, Ziua Europei. Au dorit ca, după câțiva ani în care Europa și-a adăugat la cronologie multiple crize și Brexit, să pună pe timeline-ul istoriei comune europene un astfel de moment.

Cum a apărut Sibiul pe harta summit-urilor europene am scris săptămâna trecută, în prefațarea acestui istoric summit. Bratislava, Valleta, Tallinn, Goteborg, Sofia, Salzburg și, în cele din urmă, Sibiu, sunt locurile unde liderii europene au depus efortul implementării Agendei Strategice 2017-2019 și al pregătirii celei pentru perioada 2019-2024.

Dintre toate acestea, singurul summit care s-a ridicat la înălțimea summitului de la Roma, din 25 martie 2017, de aniversare a 60 de ani de la semnarea Tratatelor Fondatoare, este cel de la Sibiu. Și nu pentru că suntem noi, românii, euforici și conduși de dorința de a fi miezul în jurul căruia se învârte tot. Ci exclusiv pentru ceea ce s-a întâmplat la Sibiu.

O fotografie de familie în care 27 de lideri, dezbinați în viziuni politice punctuale, dar afișând unitate a cauzei comune europene. O declarație în 10 puncte în care greutatea și simbolismul promisiunilor politice consemnate pot fi puse pe piedestalul moștenirii a ceea ce a urmat Declarației Schuman. O intercalare între cele două momente cu crearea, ad-hoc, a unei ”agore europene” unde liderii politici, legitimați și însărcinați prin vot să conducă treburile cetății europene, au fost aclamați și îmbrățișați de cetățenii care asistau. Un tablou general care pune laolaltă afișarea unității, asumare politică și participarea cetățenească.

Europa Unită avea nevoie de un astfel moment, iar producerea lui este cum nu se poate mai potrivită zilelor premergătoare alegerilor europene. Cu greu putem identifica o emulație a altor momente din anii anteriori, o străduință populară pe care am mai întâlnit-o la valurile de extindere a Uniunii către est, din 2004 și din 2007.

Textul declarației a făcut un salt de 69 de ani în timp pentru a se conecta la origini. ”De la Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt” în 1950 la ” Vom rămâne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta întotdeauna alături unii de ceilalți”.


Declarația de la Sibiu, 9 mai 2019

Vom apăra o singură Europă – de la est la vest și de la nord la sud. În urmă cu treizeci de ani, milioane de oameni s-au luptat pentru unitate și pentru a fi liberi și au doborât Cortina de fier care a împărțit Europa în două timp de mai multe decenii. Nu vom lăsa loc de diviziuni care vin în contra interesului nostru colectiv. Vom rămâne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta întotdeauna alături unii de ceilalți. Putem să ne exprimăm și ne vom exprima la unison”.

Declarația Schuman, 9 mai 1950

Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice. (…) Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie. Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt”.


La finalul zilei, la Sibiu, au rămas stelele în jurul cărora liderii europeni au afișat unitate și solidaritate, în ovațiile cetățenilor care au aclamat “Europa, Europa!”.

Sibiul, însorit suficient pentru a permite crearea unei “agore europene” între politicieni și cetățeni, și-a îndeplinit misiunea. Părinții fondatori au vegheat la înfăptuirea unui moment de identitate europeană, iar Sibiul și România și-au câștigat locul în cronologia istoriei europene.

Părinții fondatori ai Europei Unite s-ar fi simțit împliniți dacă ar fi fost la Sibiu, deși misiunea lor încă nu a fost îndeplinită. Liderii actuali s-au ridicat, pentru câteva ore, la înălțimea istoriei. Din 10 mai, înspre alegeri, la negocierile de construire a viitoarei conduceri instituționale și la implementarea Agendei Strategice 2019-2024, rămâne de văzut.

Spiritul de la Sibiu va fi acolo. Cel puțin din această perspectivă, România are o nouă cauză de pus sub umbrela intereselor sale europene.

Continue Reading
Advertisement
Advertisement

Facebook

Advertisement

Trending