Connect with us

EDITORIALE

Eşecul regionalizării în Ungaria şi Slovacia. România încotro?

Published

on

Gratian MihailescuPrincipiul subsidiarităţii este unul dintre principiile centrale ale UE, care prevede că deciziile politice din UE trebuie întotdeauna să fie luate la nivel local, administrativ şi politic şi cât mai aproape de cetăţeni. Este principiul de bază al UE şi apare stipulat in ultimul tratat al UE, cel de la Lisabona de peste 30 de ori. Guvernarea multi-level este un produs al principiului subsidiarităţii,  competențele fiind împărţite pe diferite nivele.   Procesul  de luare a deciziilor este împărtășit de actorii de la diferite niveluri în dauna monopolizării de către guvernele naționale.  Centrul şi Estul Europei ne oferă mai multe modele, unele funcţionale cazul Poloniei, altele nefuncţionale cazul Slovaciei despre guvernarea multi-nivel şi despre regionalizare. Cazul Ungariei este unic însă : după ce a funcţionat ani întregi la nivel regional, din 2012 Ungaria se îndreaptă spre o centralizare a resurselor şi a politicilor de dezvoltare regională. România spre ce se îndreaptă ?

 

Guvernarea multi-level

Majoritatea organizaţiilor europene care reprezintă interesele regiunilor la nivel european, promovează şi încurajează acest tip de guvernare. Comitetul Regiunilor este instituţia UE care are rol consultativ şi reprezintă adunarea UE  a reprezentanţilor locali şi regionali, fiind organismul care încurajează construcţia europeană prin parteneriate între diferitele regiuni ale Europei, militând pentru o descentralizare regională prin intermediul guvernării multi-level. Un prim pas spre acest nivel de guvernare a fost făcut prin crearea regiunilor NUTS 2  (270 regiuni în Europa) pentru a crea şi implementa politicile de dezvoltare ale UE şi în special politica de coeziune reprezentată de cele două fonduri (Fondul European Social şi Fondul European pentru  Dezvoltare Regională). Aproape 45% din bugetul UE se duce pe politica de coeziune. Unele regiuni au autonomie administrativă, altele nu. Din Estul şi Centrul Europei, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria până în 2012 se bucură de un nivel de guvernare regional.  UE nu impune o anumită construcţie administrativă la nivel regional, nici nu ar putea, deoarece ar interveni în suveranitatea statului, însă recomandă crearea de regiuni care să gestioneze o parte a fondurilor de coeziune. Din păcate, din câte se pare până în prezent, România nu va avea parte nici în perioada 2014-2020 de o gestionare şi un management al fondurilor la nivel regional, programele fiind în continuare gestionate la nivel central. Şi atunci de ce se grăbesc guvernanţii să realizeze regionalizarea până la sfârşitul lui 2013 ? Un asemenea proces ar trebui să se realizeze în mai mulţi ani, pe mai multe paliere, cu implicarea sectorului privat şi academic, precum şi a societăţii civile. Regionalizarea trebuie făcută pentru un mod de guvernare eficient, multi-level, pentru o administraţie eficientă şi pentru reducerea disparităţilor regionale şi în cele din urmă pentru absorbţia fondurilor europene.

 

Centrul şi Estul Europei

Polonia este exemplul pozitiv despre care am scris de nenumărate ori atunci cand vine vorba despre guvernare multi-nivel, descentralizare şi absorbţie de fonduri europene. În Polonia, dezvoltarea societăţii civile şi a comportamentului democratic, precum şi creşterea activităţilor economice nu ar fi fost posibile fără reforma administrativă şi procesul de descentralizare, realizate în două etape, în termen de zece ani: 1989-1999. Procesul de descentralizare în Polonia este exemplul unui efort de succes al statului. Reforma a facilitat buna funcţionare a democraţiei şi a economiei poloneze şi a ajutat ţara în procesul de integrare europeană. Efectele procesului de descentralizare au dus la o gestionare eficientă a administraţiei publice, care acţionează la diferite niveluri, precum şi la îmbunătăţirea cooperării şi a concurenţei între diferitele nivele de administraţie. Factorii care au contribuit la acest succes au fost  stabilitatea  şi voinţa politică şi buna guvernare.

Slovacia este exemplul cel mai bun când vine vorba despre eşecul procesului de descentralizare. Deşi Slovacia are opt regiuni care au o oarecare autonomie încă din 2002, autoritatea regională nu are nici o putere de decizie, ceea ce crează o asimetrie între descentralizarea funcţională şi cea politică. În domenii politice importante, decizia nu este luată la nivel de regiune, regiuniile având doar rol de implementare a decizilor şi direcţiilor de dezvoltare impuse de la centru. Conform unui document al Asociaţiei Regiunilor Europene (ARE) , Slovacia are un indice al descentralizării de 36, în timp ce România la momentul de faţă are un indice de 43, ceea ce clasează România în faţa Slovaciei în topul descentralizării al  ţărilor europene. Faptul că Slovacia beneficiază de o descentralizare administrativă, nu o ajută să funcţioneze eficient la nivel regional. În Slovacia există un parlament regional, care nu are nici o putere de decizie. Regiunile nu pot lua nici o decizie, indicele  de descentralizare al administraţiei fiind unul dintre cele mai scăzute din Europa, 29, potrivit aceluiaşi document al ARE. Cât despre absorbţia fondurilor europene, Slovacia are un procent de 38.9%, ceea ce o clasează pe locul 22 în Europa (din 27), înaintea Cehiei (37% absorbţie), un stat care functionează descentralizat. Deci procesul de descentralizare nu aduce o absorbţie mai bună a fondurilor europene, după cum cred unii politicieni români. Această descentralizare trebuie să fie funcţională, iar în Slovacia nu este.

Ungaria după ani întregi în care a funcţionat la nivel de NUTS 2, fără putere de decizie prea mare la nivel regional, pentru perioada 2014-2020 se pregăteşte de o centralizare a resurselor, prin dizolvarea Consiliilor de Dezvoltare Regională. Judeţele (NUTS 3) vor juca un rol important în viitorul politicilor de dezvoltare regională din Ungaria. Însă, potivit profesorului Gyula Horvath, directorul Institutului de Studii Regionale din Pecs, centralizarea este inamicul regionalismului. Conform profesorului Horvath guvernul de dreapta Fidesz refuză toate experiențele de modernizare ale fostei coaliții, având o ideologie conservatoare, înrădăcinată în cadrele teritoriale istorice (județe), și se opune măsurilor structurale și de coeziune ale UE. Între 1996 şi 2011 Ungaria a funcţionat eficient la nivel regional, având un indice al descentralizării de 44, clasând ţara pe poziţia 13 în Europa, alături de Polonia, Finlanda sau Suedia.  Regiunile din Ungaria au şi o puternică autonomie financiară, având un sistem de distribuţie solidar, pentru a reduce disparitatea şi inegalitatea economică.  Ungaria are un procent de absorbţie al fondurilor europene de 43%, ceea ce clasează ţara pe locul  18 din 27. De asemenea stă bine la capitolul lobby regional la Bruxelles, mai multe regiuni având deschise birouri de reprezentare regională, chiar şi oraşul Budapesta având un birou în capitala Europei. Conform profesorului Horvath, faptul că regiunea Sud Transdanubia a avut un birou de reprezentare regională deschis încă din 1996 la Bruxelles, a contribuit la succesul oraşului Pecs de a fi numit Capitală Culturală Europeană în 2010. Cu toate acestea, viitorul regiunilor şi al politici de dezvoltare regională din Ungaria este negru, odată cu alegerile din 2010, când partidul de dreapta Fidesz a câştigat majoritatea locurilor în Parlament. Ultimele modificări privind guvernarea multi-level în Ungaria au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012, și a însemnat abolirea consiliilor pentru dezvoltare regională, şi trecerea agențiilor de dezvoltare regională în subordinea ministerului de resort, ceea ce înseamnă că pentru perioada 2014-2020 Ungaria va funcţiona centralizat.

România încotro?

România este un stat puternic centralizat, ceea ce a dus la neglijarea zonelor de provincie în favoarea capitalei şi la centralizarea deciziilor în structurile de putere aflate la Bucureşti. În România fondurile bugetare nu sunt cheltuite în locul în care sunt generate, de fapt sunt trimise mai întâi la centru, prelucrate de către un aparat birocratic dens şi sunt repartizate în teritoriu pe linie politică și pe baza unor principii arbitrare. Ultimele rapoarte ale unor think-tankuri confirmă distribuţia clientelară a fondurilor de stat care duce la o slabă şi neperformantă capacitate de administrare. Diviziunea administrativă românească este învechită, unele municipalităţi (mai ales comune), sunt falite şi dependente de alocările clientelare, de la centru. Din păcate modelul de descentralizare românesc  care se prefigurează nu ia în calcul o reorganizare a comunelor şi oraşelor şi nu vorbeşte despre descentralizarea fiscală, condiţii de bază pentru o reuşită a regionalizării. Regionalizarea trebuie făcută pentru un mod de guvernare eficient, la nivel regional, pentru o administraţe eficientă, pentru reducerea decalajului de dezvoltare  între anumite zone şi în cele din urmă pentru o mai bună absorbţie a fondurilor. Pericolele care pot apărea se referă la o politizare a procesului de regionalizare, la creşterea birocraţiei şi a fenomenelor de corupţie la nivel local şi regional şi la adâncirea decalajelor între regiuni şi între zone ale aceleiaş regiuni.

Cât despre absorbţia de fonduri europene pentru viitoarea perioadă, aceasta nu se rezumă la procesul de regionalizare ci la un management eficient şi la o programare eficientă a documentelor. Din păcate, Bruxellul trimitea o scrisoare în martie 2013 către Ministerul Fondurilor Europene : « …Propunerea făcută de guvernul României nu întrunește încă minimele condiții de calitate și credibilitate pentru a permite un dialog informal eficient privind viitoarele documente de programare ». Conform colegilor de la cursdeguvernare, România riscă, însă, să piardă un an de absorbție și să nu se poată atinge de acești bani mai devreme de decembrie 2014, din cauza unor rateuri ale Ministerului Fondurilor Europene în elaborarea strategiei în baza căreia va solicita fondurile.

Viitorul politicii de dezvoltare regională pare să fie la fel de centralizat, (vezi exemplul Slovaciei) chiar dacă procesul de regionalizare se va realiza. Banii europeni vor fi gestionaţi tot la nivel central, de către Ministerul Fondurilor Europene, Agenţiile de Dezvoltare Regională  functionând  în continuare ca simple ONG-uri de utilitate publică, fără a avea o putere de decizie in managementul Programului Operaţional Regional (POR) sau altor PO-uri.  Deci, politizarea fondurilor va continua şi pentru perioada 2014-2020, iar directorii de ADR-uri vor continua să fie la cheremul preşedinţilor de CJ, fără a putea impune o strategie de dezvoltare regională sau fără să aibă un cuvânt de spus despre finanţările din POR.

Ungaria şi Polonia au beneficiat de un lobby intens la Bruxelles, avand birouri de reprezentrare regională, pentru promovare şi atragere de fonduri. Ungaria şi Polonia au avut pentru perioada 2007-2013 câte un POR pentru fiecare regiune NUTS 2, în funcţie de nevoile specifice ale fiecărei zone. Componente ale programelor de resurse umane şi IMM-uri erau gestionate la nivel regional. Ungaria şi Polonia funcţionau la nivel descentralizat, având o administraţie regională şi o politică fiscală descentralizată, atunci când s-au apucat de fonduri europene.  România este slab reprezentată la Bruxelles, România va continua nivelul centralizat de management al fondurilor europene şi în curând va crea un nivel regional de administraţie publică, pastrând structura administrativă actuală. În România, banii vor fi în continuare distribuiţi clientelar, de la centru spre regiune în funcţie de culoarea politică a primarului de comună sau oraş. Şi atunci ne întrebăm : De Ce creăm  regiuni, dacă totul va funcţiona ca şi înainte ?

 

Articolul poate fi consultat si accesand Europuls.ro.

Autor: Graţian Mihăilescu

Consultant Dezvoltare Regională şi Afaceri Europene

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

”A fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”. Cu ce rămânem după discursul de astăzi al președintelui și candidatului Klaus Iohannis

Published

on

Discursul de astăzi al președintelui României se potrivește mânușă, în sensul că te îndeamnă aproape insațiabil, unei analize pe text de tipul celei pe care discipolii intelectuali ai relațiilor internaționale o fac pentru a înțelege empirismul actorilor ce defilează pe scena globală. Fixat în parametri ai cutumei, continuității și certitudinii, firul narativ al discursului ne oferă o dublă perspectivă, atât pe cea a președintelui, cât și pe cea a candidatului pentru un nou mandat la Cotroceni. A fost, în fond, cel din urmă discurs anual al actualului șef al statului – cel puțin în cadrul primului său mandat – în fața șefilor de misiuni diplomatice acreditați la București.

Dincolo de dubla logică, cea de titular al fotoliului prezidențial, și cea electorală, discursul de astăzi a fost livrat într-o perioadă în care peisajul internațional este puternic reașezat de marii actori ai lumi. Un peisaj în care SUA, principalul partener strategic al României, reconfirmat inclusiv în discurs, duc o politică de contestare a modului de funcționare a alianțelor sale tradiționale, afirmând totodată revenirea la era competiției strategice cu o Rusie agresivă și o Chină practicantă de instrumente versate pentru a-și maximiza poziția globală. Și un peisaj în care Uniunea Europeană, construcția a cărei ”cameră decizională a statelor” – Consiliul UE – este prezidată pentru șase luni de către România, apasă concomitent pedalele de accelerație – vezi Tratatul de la Aachen – și de frână – vezi Brexit, populism, naționalism și întoarcere la abordări discursive de tipul anilor interbelici.

Discursul a debutat cu o remarcă incisivă privind starea de nevroză internă în care este fixată România, președintele poziționându-se drept un ”custode” al balanței și al echilibrului în ceea ce ține de nealterarea cursului european și occidental al României, un curs bazat pe democrație liberală, stat de drept și justiție.

Este, dacă vreți, o reîmprospătare a cărții sale de vizită după ce președintele a primit astfel de susțineri și din partea președintelui Franței sau cancelarului Austriei.

În același registru, este o opțiune strategică: aceea de a debuta un discurs de politică externă cu un cadru de referință intern problematic pentru a putea atinge primul element cheie din discurs, acela de asumare a rolului de ”asigurator” al menținerii căii europene și euro-atlantice a României într-un interval agitat, atât național, cât și european și internațional.

Un al doilea element este dat de așezarea în discurs a priorităților și direcțiilor politicii externe a României. Așa cum era de așteptat, dimensiunea exercitării mandatului de președinție rotativă a Consiliului Uniunii Europene a fost lăsată la urmă. Acest lucru nu ține numai de specificitatea discursurilor liderilor politici, de a păstra spre sfârșitul cuvântărilor componenta cea mai esențială a ideilor transmise, ci și de asumarea unei realități concrete: ocuparea vremelnică, chiar și pentru prima dată, a acestei responsabilități politico-administrative nu poate substitui ancorele indispensabile ale politicii externe care au condus România spre actualul său status quo. Președinția română la Consiliul Uniunii Europene este o responsabilitate ce decurge din apartenența la UE, însă, în egală măsură, este și o consecință a parcursului de politică externă pe care această țară și l-a asumat, treptat, până în 2019, care mai înseamnă și anul 30 de la eliberare, echivalentul celor trei decenii scurse de la prăbușirea comunismului în Europa și de la zorii integrării europene și euro-atlantice.

Practic, dincolo de dimensiunea concretă a președinției României la Consiliul UE, așezată separat în discurs la finalul acestuia, elementele cheie aranjate ca jaloane principale ale politicii externe a Bucureștiului care au însoțit discursul președintelui au fost: 1) reafirmarea constantei UE-SUA-NATO ca puncte cardinale ale acțiunii externe a statului român; 2) cooperarea regională cu axele sale Inițiativa celor Trei Mări și formatul București 9; 3) relațiile strategice bilaterale cu accent pe cele cu Franța și cu elementul de noutate numit Japonia și 4) augmentarea profilului internațional al României prin dobândirea unui nou mandat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU și accederea în cadrul OCDE.

Discursul integral al președintelui este disponibil aici. Varianta relatării acestui discurs pe ”capitole” este disponibilă aici.

Formulate și mai sintetic decât atât, președintele a pronunțat triada conceptuală strategică SUA-UE-NATO ca punct de pornire pentru orice realizare majoră din ultimii ani – a se vedea accentul pus pe formatele regionale și parteneriatele strategice bilaterale, cât și pentru perspectiva unor noi borne: câștigarea unui mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU și aderarea la OCDE, un cadru-etalon al modelului de dezvoltăre economice occidentale.

Dacă triada conceptuală menționată este moștenirea pe care fiecare președinte trebuie să o poarte drept stindard al politicii externe a României și să și-o asume fără echivoc ca fiind o condiție prealabilă pentru a exercita această funcție, celelalte jaloane de politică externă sunt realizări (București 9 sau Inițiativa celor Trei Mări) și aspirații (ONU, OCDE). Atât prezidențiale, cât și electorale.

În cele din urmă, cartea pe care a ales să o joace președintele în acest al cincilea său discurs anual susținut în fața ambasadorilor străini acreditați la București este în aceeași notă cu cea etalată și în celelalte alocuțiuni cu pricina: continuitate, pragmatism și consecvență. Deși nu a recurs la această frază care îi aparține, discursul președintelui a fost călăuzit de ideea că ”a fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”.

Continue Reading

EDITORIALE

Editorial semnat de președintele Parlamentului European, Antonio Tajani: Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației

Published

on

de Antonio Tajani, președintele Parlamentului European

Următorul Consiliu European este decisiv pentru viitorul Europei. Dacă statele membre nu găsesc împreună modul de a stăvili și a reglementa fluxurile de imigranți și solicitanți de azil, însuși proiectul european poate primi o lovitură fatală.

UE și statele sale membre au descoperit cu o întârziere vinovată acest fenomen și s-au limitat să-i suporte consecințele, încercând să-i reducă daunele și să-l încetinească la frontierele noastre.

Foto: European Parliament

Până în 2050 populația Africii se va dubla, depășind 2,5 miliarde de locuitori. Dacă nu intervenim rapid, actualele sute de mii de migranți vor deveni milioane, cu consecințe devastatoare pentru Europa.

Cauzele acestor fluxuri sunt instabilitatea și nesiguranța din vaste regiuni ale Africii și Orientului Mijlociu, precum și terorismul, sărăcia, foametea și schimbările climatice. Numai între 2014 și 2017, cel puțin 13 000 de persoane și-au pierdut viața în Marea Mediterană, fără a socoti zecile de mii de morți din deșertul Sahara.

Cetățenii noștri nu mai sunt dispuși să accepte o Europă fără apărare, incapabilă să ofere răspunsuri structurale la această tragedie. Ei doresc o Uniune care să fie solidară cu cei ce fug din calea persecuțiilor și războaielor, dar fermă cu cei care nu au dreptul să intre sau să rămână în Europa.

Următorul summit UE este ultima ocazie de a nu înșela așteptările a jumătate de miliard de europeni.

Este nevoie de curaj și de o strategie reală pe termen scurt, mediu și lung, bazată pe doi piloni: pe de-o parte, oprirea rapidă a plecărilor din țările de tranzit și de pe coastele africane, permițând sosirea în condiții de siguranță numai a celor care au într-adevăr drept de azil; pe de altă parte, distribuirea solicitanților de azil în țările europene în temeiul unui mecanism automat și obligatoriu.

În viitorul foarte apropiat, trebuie oprite plecările și împiedicați cei care introduc ilegal migranți să pună în pericol viața a zeci de mii de persoane. Cei care au într-adevăr nevoie de azil nu pot fi lăsați la mila traficanților fără scrupule. Blocarea plecărilor înseamnă și eliminarea profiturilor acestor negustori de bărbați, femei și copii.

Urmând exemplul înțelegerii cu Turcia, care a permis închiderea rutei Balcanilor, UE trebuie să investească cel puțin 6 miliarde pentru a închide rutele din Marea Mediterană.

Așa cum este cazul cooperării UE-Niger, trebuie să colaborăm mai mult cu țările de tranzit, cum ar fi Mauritania, Mali, Ciad, Tunisia, Maroc, Algeria și Libia.

Înainte de 2016, treceau din Niger 150 000 de migranți pe an. În 2018, numărul acestora a scăzut la 5 000. A fost posibilă și evacuarea din Libia a 1 500 de solicitanți de azil, primiți temporar în Niger.

La jumătatea lunii iulie, voi merge la Niamey și Agadez pentru a consolida cooperarea noastră cu Nigerul, conducând și o misiune de diplomație economică la care participă întreprinzători europeni.

Dintre cele 650 000 de mii de cereri de azil prezentate în UE în 2017, 416 000 au fost depuse în numai trei țări: Germania, Italia și Franța. Această nedreptate flagrantă este legată de Regulamentul Dublin, care generează din ce în ce mai multe conflicte și tensiuni între statele noastre membre.

Trebuie să-l modificăm. Avem nevoie de un sistem european de azil mai just și mai eficient. În noiembrie 2017, Parlamentul European a adoptat, cu o largă majoritate, o propunere de distribuire echitabilă a solicitanților de azil. Le-am scris șefilor de stat și de guvern din UE, solicitându-le să folosească acest test ca bază a reformei.

Pentru a convinge statele cele mai reticente să accepte această redistribuire, trebuie să garantăm că Uniunea are capacitatea de a controla frontierele externe și de a bloca plecările din nordul Africii. În acest mod, ar ajunge în Europa numai cei care au dreptul la protecție prin proiectele de reinstalare ale Înaltului Comisariat pentru Refugiați al ONU. Aceste persoane ar fi transferate în condiții de siguranță și distribuite în mod echitabil între statele UE de primire, așa cum se întâmplă deja cu refugiați din taberele din Turcia, Iordania și Liban.

În lipsa unei strategii europene credibile, bazată pe acești doi piloni, va prevala principiul „fiecare pentru sine”, cu o „renaționalizare” a politicilor în domeniul migrației, închiderea frontierelor naționale și sfârșitul Schengen.

În paralel, Uniunea trebuie să coordoneze eforturile de stabilizare a Libiei, pentru ca acest stat să poată deveni un partener real al UE.

În curând, mă voi deplasa în Libia pentru a discuta rolul pe care Parlamentul European îl poate avea în acest proces și în organizarea viitoarelor alegeri democratice. Suntem dispuși să punem la dispoziție resurse și competențe, inclusiv în cadrul unei conferințe care să reunească în Parlament toate părțile interesate.

O strategie într-adevăr eficace trebuie să abordeze și cauzele acestor veritabile exoduri. Solicităm alocarea de fonduri, în următorul buget al UE, dedicate unui Plan Marshall pentru Africa. Este nevoie de cel puțin 40 de miliarde EUR pentru a mobiliza investiții de 500 de miliarde EUR în următorul deceniu. Obiectivul este crearea de perspective și speranțe pentru tinerii africani în țările lor. Aceste investiții, însoțite de o diplomație economică solidă și cote de imigranți legali, pot facilita acordurile de repatriere cu țările de origine.

Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației. Nu putem și nu trebuie să acceptăm ca așa ceva să se întâmple. Este nevoie de curaj, hotărâre și ambiție pentru a găsi împreună noi soluții.

Parlamentul European își face datoria, propunând o strategie articulată și credibilă. Fac un apel către șefii de stat și de guvern să lase la o parte logica egoismului național și să acționeze împreună pentru a evita sfârșitul Uniunii.

Antonio Tajani, membru al Parlamentului European încă din 1994, a fost vicepreședinte al Comisiei Europene între 2008 și 2014 în calitate de comisar pentru transport și apoi de comisar pentru industrie și antreprenoriat. Din 2014 și până la începutul acestui an a fost prim-vicepreședinte al Parlamentului European. Din data de 17 ianuarie 2017, Tajani a devenit președinte al Parlamentului European.

*** Editorialul președintelui Parlamentului European Antonio Tajania fost transmis pentru publicare redacției CaleaEuropeana.ro de către Biroul de Informare al Parlamentului European în Romania. Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului***

Continue Reading

EDITORIALE

Sub umbrela cetățeniei europene sau mai dezbinați după alegerile europene din 2019? Despre cum populismul poate uni Europa

Published

on

de Violeta Dan

Cred că noi, europenii, indiferent de locul în care ne-am afla acum, este imposibil să nu ne confruntăm cu prezența tot mai activă a discursului populist*, fie că vine de la partidele de la guvernare sau din opoziție. Europa, răvășitul continent de aspirațiile naționaliste în ultimii ani își dă acum bătălia finală pentru câștigarea unui parcurs nu numai unit, dar ci și solidar cu problemele celorlalte state. Cu siguranță că tuturor ne este greu să empatizăm cu problemele unor cetățeni îndepărtați aflați în celălalt colț al continentului, dar cum altfel ne așteptăm să primim înțelegere dacă nu dialogăm?

Tocmai acest lucru ridică spinoase întrebări. Suntem noi, europeni, uniți sub steaua aceleiași cetățenii „dobândite” odată cu Tratatul de la Maastricht sau ne macină izolaționismul și excepționalismul autohton?

În pofida tuturor titlurilor exagerate menite să atragă cititori și a discursurilor dezbinatoare ale unora dintre politicieni, cred că doar ignoranța ne-ar putea face să cădem pradă unor idei radicale.

Criza migrației, acest subiect atât de invocat în Uniunea Europeană în ultimii ani este un exemplu extrem de elocvent pentru adâncirea prăpastiei între state, cetățeni cu viziuni politici diferite și valori distincte. Într-adevăr anii 2014, 2015 și poate și 2016 au fost unii care au pus la încercare unitatea europeană, dar ei au arătat mai mult de atât, și anume că fără să ne punem în postura celuilalt nu vom putea înțelege niciodată. Schema de relocare a refugiaților al căror număr reprezenta numai 2% din totalul celor sosiți în UE (conform estimărilor Comisiei Europene)  a fost un subiect care a aprins discuțiile între state și instituțiile europene, până la zvonul conform căruia punerea la dispoziție a fondurilor europene ar fi condiționată de primirea cotelor de refugiați negociate în Consiliul European. Se vorbea atunci, îmi amintesc, de o solidaritate cu două sensuri de către Jean Claude Juncker și Donald Tusk. 

Bineînțeles că acest subiect a fost folosit greșit în mod intenționat  de forțe politice extremiste în beneficiul propriu. Ele au promis o simplistă și radicală rezolvarea a unei probleme complexe și care implica, până la urmă, influențarea destinului anumitor oameni. 

Statele care s-au aflat la „poarta de intrare” sau cele de tranziție au cunoscut o intensificare a discursului populist. Grecia, Italia, Ungaria, Germania, Franța, Olanda, Austria sau Marea Britanie sunt doar câteva dintre statele în care mesaje ale urii s-au propagat rapid, alimentate și de o teamă sporită de atacuri teroriste și de interconectarea voită a celor două teme și inocularea credinței conformă căreia diferit este rău.

Nici instituțiile europene nu au rămas neatinse de populism. Chiar din „inima Europei, în instituția unde drepturile cetățenilor sunt apărate, Parlamentul European, trei dintre grupurile politice formate după alegerile din 2014 au fost aprige contestatare ale proiectului european însuși, atacându-l cu orice ocazie. Să nu uităm, totuși, de britanicul Nigel Farage care și-a condus concetățenii la vot către Brexit, dar nici de Marine le Pen, naționalista ce a ajuns până în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale și printre ale cărei propuneri găseam inclusiv ieșirea Franței din zona euro.

Poate în urmă cu 4 ani politicienii europeni nu credeau că astfel de mesaje ar putea să le fure electoratul, dar s-a dovedit că forța mesajelor simple, cu puternic impact emoțional este de necontestat. Birocrația și lentoarea acțiunilor sunt deseori blamate de populiști care invocă simplificare și conducere prin voința poporului și organizarea de referendumuri constate. Dar oare asta este democrația de care are nevoie Europa?

Tocmai de aceea una dintre inițiativele Comisiei Europene este de salutat. Comisarii au realizat că nu este de la sine înțeles că europenii percep beneficiile apartenenței la UE și au ieșit „în teren” pentru a le arăta oamenilor în ce constă munca lor și cum lucrează în fiecare zi pentru ca diferențele dintre state și regiuni să se micșoreze. Seria dialogurilor cu cetățenii a atins proporții uriașe de la lansare, ajungând la sute de dialoguri.

Mai mult decât atât, cu un an înainte de alegerile europarlamentare, legislativul european a demarat un proces de dezbatere a viitorului UE cu unii dintre liderii europeni, printre care se află și președintele României. Klaus Iohannis va dezbate, în plenul Parlamentului European, viitorul Europei, putând aduce viziunea țării noastre asupra celor mai pregnante subiecte.

Prin vocea președintelui România poate avansa dosare precum accelerarea procesului de integrare în spațiul Schengen. Chiar finalul acestui executiv european și al legislativului se termină la Sibiu, un summit important a cărei declarație poate marca tranziția către o Europă mai solidară, bineînțeles cu voința liderilor săi. E adevărat că pe scena politică găsim lideri de extrema stângă sau care fac coaliție cu extrema dreaptă (vezi Austria), dar când ne uităm la cazul problematicei Grecii prindem curaj. Tânărul Tsipras a făcut istorie prin încheierea unei înțelegeri istorice cu vecinul nordic ce va rescrie, cu siguranță, istoria comună a UE.

Eu cred că Europa pur și simplu nu își poate permite să mai cadă încă o dată pradă unui discurs dezbinator, modificat în fiecare stat în funcție de subiectul cel mai accesibil politicienilor. Niciun stat nu și-ar dori acum să fie în locul Marii Britanii, țară prinsă într-o complexă discuție cu Comisia Europeană pentru a pune la punct detaliile ieșirii din Uniune, ceea ce a arătat nu numai că apartenența la această entitate de câteva decenii a adus imense beneficii, dar va lăsa Regatul Unit mai slab în fața unor continente tot mai puternice din punct de vedere economic și comercial. UE nu înseamnă doar valori comune împărtășite și bunăstare, înseamnă importanță la masa negocierilor cu alte puteri mondiale și o forță sporită de însăși unitatea ei.

În ceea ce privește România cel mai bun mod de a se asigura că nu cade în capcana populistmului este de a nu folosi teme naționale în campania electorală pentru europarlamentare. Umbrela europeană este destul de încăpătoare pentru toți, trebuie doar să fim conștienți că o putem deschide în vremuri tulburi.

*Pentru a exclude orice interpretare greșită, în acest articol am folosit termenul de „discurs populist” așa cum a fost el teoretizat de reputatul politolog Cas Mudde. Acesta îl prezintă ca având trei atribute: mai întâi tema poporului, identificat social sau etnic ca o entitate de sine stătătoare, apoi cea a elitelor situate la vârful piramidei economice, politice sau culturale și, în fine, voința generală, un abstract loc comun ce se identifică cu „năzuințele poporului”.

Articol publicat inițial pe danvioleta.wordpress.com.

 

Continue Reading

Facebook

Advertisement

Trending