Connect with us

EDITORIALE

Ieșirea Marii Britanii din UE dintr-o altă perspectivă: Brexod-ul eurocraților. De ce avem nevoie de un plan B

Published

on

de Robert Lupițu

Odată cu negocierea unui acord privind statutul Marii Britanii în Uniunea Europeană, atenția în ceea ce privește fenomenul Brexit s-a mutat în dimensiunea unei intense campanii electorale ce a fost demarată pe teritoriul britanic și care prefațează referendumul din 23 iunie 2016 prin care britanicii vor decide dacă rămân sau nu în angrenajul european.

brexit councilDincolo de vociferările politice, campania anti-Brexit inițiată de David Cameron, poziționările oscilante ale laburiștilor (împotriva ieșirii din UE, dar și împotriva campaniei lui David Cameron) și jocul politic centrifug practicat de facțiuni precum UKIP sau personalități politice precum primarul Londrei (care ilustrează și diviziunea internă între conservator), alte aspecte ale Brexit-ului scot la iveală potențialul periculos al unei decuplări britanice de locomotiva europeană: brexod-ul eurocraților.

Ideea lansată într-un amplu material Politico Europe publicat marți dimineața – aceea a unui brexod al eurocraților – deschide apetitul spre un spațiu de dezbateri spre alte subiecte importante și efecte pe care un Brexit le-ar genera funcționării instituțiilor UE, în special a aparatului de lucru al acestora.

Practic, rezultatul referendumului din 23 iunie va stabili dacă funcționarii britanici de la Bruxelles, consilierii politici și personalul administrativ care provine din această țară vor mai avea un viitor profesional în Uniunea Europeană.

Eurocrat britanic: ”Este o situație neobișnuită”

Ne întrebăm ce se va întâmpla dacă Marea Britanie spune Nu”, a declarat pentru Politico Europe un britanic care lucrează la Parlamentul European. ”Vom avea nevoie de un permis de muncă pentru a lucra în UE? Nu vor avea nevoie de vorbitori nativi la Comisia Europeană, acolo unde engleza este principala limbă? Este o situație neobișnuită pentru noi toți”, mai precizează Politico Europe.

Situația devină și mai incertă pentru instituțiile UE – Comisie, Parlament, Consiliu – care nu par să se pregătească pentru eventualitatea unui Brexit. Răspunsul cel mai elocvent în acest sens l-a furnizat Jean-Claude Juncker încă dinaintea încheierii unui acord cu Marea Britanie: ”Nu avem un plan B”. Acesta avea să fie dublat de comisarul european, Pierre Moscovici: ”UE nu are un plan B în ceea ce privește Brexit”.

Mai mult, Comisia Europeană a anunțat că nu se va implica în niciun fel în campania privind apartenența Marii Britanii la Uniunea Europeană, statut ce va fi decis pe 23 iunie.

Totodată, potrivit cifrelor oficiale citate de Politico Europe, la Comisia Europeană lucrează 1000 de cetățeni britanici, încheie sursa citată.

De ce trebuie să avem un plan B?

Îmi exprim în baza acestui cadru definit de o sintagmă provocatoare – brexodul eurocraților – câteva gânduri care ar trebui să reliefeze urgența, imperativul sau necesitatea stringentă a unui plan B (că tot e la modă teoria aceasta) în cazul unei ieșirii a Marii Britanii din UE.

Parlamentul European

Astfel, pe lângă chestiunile de mai sus, aș mai adăuga 73 de eurodeputați britanici care ar urma să își piardă locurile în Parlamentul European (aici putem cu indulgență să luăm în calcul și asistenții britanici care lucrează pentru cei 73 de europarlamentari).

În acest context, consecințele delicate pot fi extrapolate: un scenariu al unui Brexit ar conduce la reconfigurarea grupului Conservatorilor și Reformiștilor Europeni din PE, actualmente al treilea grup politic. Acesta are în prezent 75 de eurodeputați, iar 21 dintre aceștia sunt britanici.

Pe lângă acestea, între cele mai importante două familii politice PPE și PES s-ar crea o distanță considerabilă. În vreme ce popularii ar rămâne cu 216 eurodeputați, socialiștii are pierde 20 de eurodeputați din partea Partidului Laburist și ar ajunge la 170 de membri.

În acel moment, alianțele politice consensualiste pentru voturile în plen sau lucrările în Comisii s-ar restructura după noile distribuții de forțe în zona culorilor politice din legislativul european. ALDE (deși ar pierde un eurodeputat britanic) ar redeveni al treilea grup politic din PE, iar grupul eurosceptic de extremă dreapta al Democrației Directe în Europa (UKIP) ar dispărea.

Plus, mai există și o întrebare: Dacă potrivit Tratatului de la Lisabona, PE are 751 de europarlamentari, ce se va întâmpla în eventualitatea unui Brexit? Acesta ar putea continua s[ funcționeze cu 678 de eurodeputați până în 2019, dar pentru următorul legislativ vor fi redistribuite locurile rămase? Aceasta ar putea fi varianta optimă în cazul nemodificării tratatului de funcționare, însă un astfel de eveniment – care pune în discuție însăși esența tare a Uniunii – are foarte puține probabilități în a nu genera o nouă conferință interguvernamentală pentru negocierea unui nou tratat UE.

Consiliul UE

În ceea ce privește scaunul decizional din Consiliu lucrurile se complică. Dincolo pierderea aparatului de lucru generat prin intermediul COREPER, sistemul decizional ar intra, dacă îmi permiteți, într-o stare de avarie.

Marea Britanie are, alături de Franța, Germania și Italia, cele mai multe voturi: 29, dar și o populație de aproximativ 65 de milioane. Ținând cont că procedura de vot a majorității calificate necesită acordul a 55% dintre statele membre ale UE care însumează 65% din populația Uniunii, observăm cum un eventual Brexit ar îngreuna procesul decizional european (a se vedea procedura legislativă ordinară dintre Parlament și Consiliu).

Printr-un calcul simplist, 65% din populația Uniunii fără Marea Britanie (în jur de 430 de milioane) ar însemna aproximativ 280 de milioane de locuitori. Cu alte cuvinte, Germania, Franța, Italia, Spania și Polonia însumează peste 65% din populația Uniunii, dar nu și cei 55% ai statelor membre, iar în marja unor subiecte ultra-sensibile precum migrația, e greu de găsit o majoritate stabilă. Votul din septembrie arată acea majoritate, dar realitatea politică în niciun caz.

Comisia Europeană

Și nu în cele din urmă, dincolo de aparatul administrativ din subordinea sa, Comisia va trebui să redistribuie portofoliul lui Jonathan Hill (comisar pentru stabilitate financiară, servicii financiare și uniunea piețelor de capital), unul important, mai ales dacă avem în vedere necesitatea dinamizării pieței financiare europene. Aceasta este o veste proastă și pentru lobbyiștii care lucrează la Bruxelles, Hill fiind alături de Frans Timmermans și Miguel Arias Canete, cel mai curtat comisar, potrivit Registrului European de Transparență.

Independent de conținutul acordului din 18-19 februarie, de campania de (in)succes a lui Cameron, de dorința statelor membre de a menține o Europă Unită, un plan B nu merită scos din ecuație și mai ales de pe verso-ul agendei care clamează unitate și solidaritate.

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

Continue Reading
Advertisement
2 Comments

2 Comments

  1. Pingback: Chipul financiar al efectelor unui BREXIT: Cum plănuiește un important grup american să prevină ieșirea Marii Britanii din UE și ce orașe europene devin alternative la City-ul londonez | caleaeuropeana.ro

  2. Pingback: Chipul financiar al efectelor unui BREXIT: Cum plănuiește un important grup american să prevină ieșirea Marii Britanii din UE și ce orașe europene devin alternative la City-ul londonez | caleaeuropeana.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

”Declarația Comună de la Casa Albă”: Cum se încadrează documentul semnat de Trump și Iohannis în competiția geopolitică dintre SUA, China, Rusia și Europa

Published

on

© White House/ Facebook

Declarația Comună adoptată de președinții României și Statelor Unite cu prilejul vizitei liderului român la Casa Albă nu este un gest politic întâmplător sau un document de simple intenții căruia îi lipsește concretețea. În forma sa suplă, documentul reieșit în urma întâlnirii din Biroul Oval este prima astfel de manifestare la nivel prezidențial între cei doi aliați și parteneri strategici din ultimii opt ani. El nu poate fi ridicat la nivelul și impactul Declarației privind Parteneriatului Strategic pentru secolul XXI adoptată în 2011, însă valoarea și greutatea politico-strategică a ”Declarației Trump – Iohannis” este una cu totul alta. Ea cuprinde mize și interese bilaterale adaptate la realitatea geostrategică definită de percepția tot mai accelerată a unei ordini internaționale aflată în descompunere și înlocuită de o competiție strategică în care SUA și China sunt actorii dominanți, iar Rusia și Europa sunt plasate undeva între primul plan și eșalonul secund al arenei internaționale.

Declarația Comună de la Casa Albă nu face rabat de la principiile democratice fundamentale pe care este fondată relația strategică dintre București și Washington – stat de drept, economie de piață, bună guvernare. În egală măsură, ea nu face rabat nici de la coordonatele de bază ale edificiului Parteneriatului Strategic bilateral – excelența cooperării în materie de securitate și apărare militare, Din această perspectivă, reconfirmarea, reiterarea și reîmprospătarea acestor marcaje esențiale ale Parteneriatului româno-american nu putea să intervină într-o cronologie mai potrivită, inserată de asemenea în declarație: 30 de ani de ”când românii curajoși au înlăturat o dictatură brutală și au îndreptat țara pe calea democrației, a statului de drept și a economiei de piață” și aniversarea a 15 ani de la aderarea României la NATO.

Elementele cu caracter de noutate din această declarație sunt următoarele: (1) ”Căutăm să evităm riscurile de securitate care însoțesc investițiile chineze în rețelele de telecomunicații 5G” și (2) ”România și Statele Unite recunosc că securitatea energetică este securitate națională. Subliniem opoziția noastră față de Nord Stream 2 și alte proiecte care îi fac pe aliații și partenerii noștri dependenți energetic față de Rusia”.

Ele reprezintă o nominalizare concretă a Moscovei și a Beijing-ul ca actori destabilizatori pentru relația transatlantică. Ele reprezintă și o poziționare din partea României mai clară decât în orice alt document internațional semnat de statul român în ultimii ani, întrucât este cuprins într-un act bilateral semnat sub umbrela unui Parteneriat Strategic pe care statul român îl definește drept parte fundamentală a triadei conceptuale strategice a politicii externe românești.

La fel de important, elementele menționate își au originea într-o repivotare a poziției administrației americane față de Europa, o prioritizare a Europei Centrale și de Est în detrimentul Occidentului.

Administrația lui Donald Trump, președintele american care i-a primit la Casa Albă pe președintele României și pe președintele Poloniei de tot atâtea ori cât a primit-o și pe Angela Merkel și de mai multe ori decât pe orice alt lider din Europa, a vorbit în multiple dăți despre pregătirea pentru o nouă competiție geopolitică cu Rusia și cu China, inclusiv în fief-ul aliaților central și est-europeni, este sarcina principală a politicii externe americane și a avertizat împotriva arsenalului Moscovei și Beijing-ului, de la agresivitate militară și tactici de manipulare, corupție și propagandă în cazul Rusiei la o ”diplomație a datoriei și a investițiilor” în cazul Chinei, exemple recente fiind inaugurarea în Serbia a primei autostrăzi construită de chinezi în Europa sau licitația companiei rusești Rosatom pentru a construi centrala nucleară de la Belene, Bulgaria.

La începutul anului, secretarul de Stat american Mike Pompeo efectua primul său turneu diplomatic în regiunea Europei Centrale și de Est, cuprinzând prima vizită a unui șef al diplomației americane la Budapesta după opt ani, o vizită la Bratislava și un program intens în Polonia, acolo unde a inaugurat alături de omologul său ”Procesul Varșovia”, o inițiativă bilaterală de tip conferință la nivel înalt pentru promovarea păcii și securității în… Orientul Mijlociu, o regiune în care, în mod tradițional, Statele Unite conlucrau îndeaproape cu puterile occidentale, nucleul franco-german și aliatul britanic, aflat în curs de părăsire a blocului european. Tot Varșovia este singura capitală din Europa de Est vizitată de președintele american Donald Trump, în iulie 2017, iar la 1 septembrie 2019 va merge pentru a doua oară în capitala Poloniei, tot atâtea vizite efectuând liderul SUA până acum și la Londra și Paris, nu și în Germania.

Vizita la Budapesta, ”capitala din regiune prietenă Rusiei”, a adăugat un nou gest oficial la ceea Statele Unite au conștientizat tot mai mult în ultimii doi ani, iar administrația Trump și-a asumat ca reparație pe linie de politică externă: prezența americană mai anemică din regiune, refăcută parțial post-Crimeea, a permis Moscovei ”să adâncească disensiunile” între Europa și SUA și i-au făcut pe mulți aliați europeni să fie ”permeabili” intereselor Rusiei și Chinei în regiune. Vizita lui Pompeo în regiune a favorizat ridicarea nivelului de contact politic între administrația americană și partenerii est-europeni, Trump primindu-i la Casa Albă pe premierii Ungariei, Cehiei sau Slovaciei și, din nou, pe președintele Poloniei.

Inclusiv materialul publicat de Washington Post în ajunul întâlnirii dintre președinții Statelor Unite și România – Lista oaspeților lui Trump la Casa Albă favorizează Bucureștiul și Varșovia în detrimentul Parisului și Berlinului – este înscris în aceeași logică și reprezintă o recapitulare a unei dinamici tot mai mult observată în Europa Centrală și de Est, anume plasarea președinților României și Poloniei în top-ul liderilor europeni, chiar și ai lumii, care au efectuat printre cele mai multe vizite la Casa Albă în mandatul lui Donald Trump.

Vizita lui Klaus Iohannis a adâncit contrastul sesizat și de jurnaliștii de la Washington Post, anume că Donald Trump nu s-a întâlnit anul acesta cu Angela Merkel sau Emmanuel Macron sub auspiciile unei vizite bilaterale. Ea a reprezentat pentru Donald Trump și ultima întrevedere cu un lider internațional înainte de summitul G7 din Franța, grup care a funcționat aproape cinci decenii ca o expresie a ordinii internaționale de inspirație occidentală, dar care în ultimii trei ani a fost prins în siajul disputelor între administrația americană și partenerii europeni.

Două dintre cele mai recente astfel de dispute – creșterea dependenței energetice a Europei față de Rusia prin intermediul Nord Stream 2 și riscurile potențiale ale unei cooperări sino-europene în dezvoltarea infrastructurii 5G – reprezintă forma rafinată a atacurilor de campanie electorală cu care Donald Trump a stârnit îngrijorări în Europa sub forma afirmațiilor că ”europenii trebuie să-și plătească contribuția corectă”.

Potențialul parteneriat al Germaniei cu gigantul chinez Huawei pentru implementarea tehnologiei 5G, descris ca un risc de securitate în privința comunicării militare aliate și de fostul comandant al trupelor NATO, a fost la originea unor avertismente făcute la Berlin de șeful diplomației americane, Mike Pompeo transmițându-i Angelei Merkel și omologului său că există riscul ca SUA să și schimbe comportamentul față de aliatul german.

Anterior, însă, tot relațiile dintre Statele Unite și Germania au fost cele afectate și în ce privește arhitectura de securitate energetică în Europa, periclitată de parteneriatul ruso-german în construcția gazoductului Nord Stream 2, o nouă conductă care va lega Rusia de Europa prin Germania și care va ridica nivelul de import de gaz din Rusia la peste 40%. Astfel, reproșurile lui Donald Trump la adresa Germaniei, în particular, și a occidentalilor, în general, vizează următoarea stare de fapt: Statele Unite contribuie financiar și logistic la securitatea euro-atlantică pusă în pericol de noua încordare a forței militare a Rusiei, țară aflată sub incidența sancțiunilor europene, dar cu care marile puteri europene continuă să încheie înțelegeri cu implicații strategice. Numai simpla rememorare a dezacordurilor dintre Trump și Merkel de la summitul NATO, care au avut la origine acest aspect, dovedește cât de adânci sunt temerile unei rupturi transatlantice pe axa Washington – Occident.

În acest sens, Declarația Comună prezidențială dintre liderii român și american nu este nici întâmplătoare și nici o simplă înșiruire a unei imagini de ansamblu. Un detaliu mai puțin observat din timpul întâlnirii de la Casa Albă este că din delegația gazdă a făcut parte și ambasadorul Statelor Unite la Uniunea Europeană, Gordon Sondland, un emisar diplomatic care a înțeles pe deplin rolul României, în calitate de președinție a Consiliului, în adoptarea directivei europene a gazelor naturale, negocieri în urma cărora, alături de Polonia și împotriva Germaniei, a fost găsită o formulă de compromis care întărește normele europene în materie. Deși directiva nu blochează proiectul Nord Stream 2, ea se asigură că țările terțe precum Rusia nu pot ocoli legislația UE.

Și din acest motiv, în comunicatul dat publicității de Casa Albă pentru a celebra Parteneriatul Strategic cu România, este cuprinsă formula ”România s-a opus Nord Stream 2 și altor proiecte de conducte care cresc dependența Europei față de Rusia”. Aceeași rațiune stă și la baza includerii Inițiativei celor Trei Mări în același comunicat, platformă a cărei componentă energetică a fost accentuată în cadrul Summitului I3M de la București, unde a participat și secretarul american al Energiei.

Dinamica de mai sus reprezintă peisajul general complicat în care au fost nuanțate și asumate cele două elemente cu caracter de noutate din Declarația Comună de la Casa Albă. Pe linie bilaterală, ele și-au găsit și două răspunsuri. În domeniul energiei este punerea, în premieră, a semnului egal între securitate energetică și securitate națională, urmată de următoarea frază cheie: ”Resursele de gaze naturale din România au potențialul de a crește prosperitatea statelor noastre, precum și de a întări securitatea energetică a Europei. România și Statele Unite vor analiza modalități de îmbunătățire a climatului investițional în domeniul energiei în beneficiul ambelor țări”.

Poziționarea față de dezvoltarea tehnologiei 5G, consemnată și printr-un memorandum de înțelegere semnat la Washington, poate fi un model pe baza căruia infrastructura noii rețele de internet și conectivitate poate fi construită în Europa Centrală și de Est.

Relația României cu Statele Unite a atins, fără doar și poate, o nouă bornă. Triada conceptuală strategică a politicii externe românești rămâne indubitabil formată din parteneriatul cu SUA și apartenența la Uniunea Europeană și la NATO, Relațiile Statelor Unite cu aliații din regiune sunt privite cu mai mult potențial dinspre Washington decât cele cu mari aliați occidentali. Relațiile europenilor cu SUA, Rusia sau China sunt mai degrabă o sursă de tensiune în interiorul UE, decât generatoare de o abordare parcimonioasă. În fond, până și cele mai sigure ape strategice se dovedesc dificil de navigat.

 

Continue Reading

ALEGERI PREZIDENȚIALE 2019

Președintele depanator

Published

on

de Dan Cărbunaru

După aproape cinci ani de mandat, din care majoritatea cu un Guvern ostil și un an cu un prim-ministru pe care l-a desemnat și care astăzi îi trimite un challanger cu șanse de confruntare în turul doi, Președintele Klaus Iohannis și-a lansat, joi, 8 august a.c., campania pentru al doilea mandat la Consiliul Național al PNL. În fața a peste trei mii de susținători din toată țara, strânși sub cupola Romexpo, Iohannis a prezentat mai degrabă un program cu principii de guvernare și a tras din toate pozițiile într-un PSD tot mai anemic și scufundat în propriile erori și strategii de conducere.

Președintele a ales tragedia de la Caracal ca exemplu de proastă guvernare și a trasat, apoi liniile pe care le vede alături de PNL , pentru viitorul unei Românii normale, funcționale, bazate pe recunoașterea valorii și blocarea ascensiunii mediocrității în vârful statului.

Președintele s-a axat mai puțin pe bilanțul propriului mandat din perspectivă constituțională și a evitat să răspundă atacurilor din ultimele zile lansate de către Dan Barna, candidatul USR+. A vorbit despre proiectul unei întregi generații, pentru care, alături de actuala Opoziție și de cetățeni, a declarat că a reușit să pătreze nealterat parcursul proeuropean, transatlantic și democratic al României.

După ani lungi de opoziție, activul PNL a fost hrănit la lansarea campaniei pentru al doilea mandat la Cotroceni cu promisiunea revenirii la putere, în condițiile în care urmează, la anul, alegeri locale și parlamentare.

Blocând în primul mandat derapajele extreme, Klaus Iohannis pare orientat mai degrabă în debutul acestei campanii către mize de politică internă, dispus să își asume rol de președinte depanator alături de un guvern PNL.

Continue Reading

EDITORIALE

”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței

Published

on

© Twitter

Proiectul Uniunii Europene își datorează existența, în mod neîndoielnic, deciziei franco-germane de a îngropa securea sângeroasă a celor două războaie mondiale și de a-și da mâna reconcilierii politice și istorice.

După decenii umilitoare în istoria bilaterală – fie că vorbim de încoronarea împăratului german Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de capitularea Germaniei prin Armistițiul de la Compiègne din 1918, urmată de un nou gest umilitor înfăptuit de Germania nazistă prin semnarea Armistițiului de Compiègne din 1950 care consfințea ocupația germană în Franța și determina instituirea regimului de la Vichy – liderii Franței și Germaniei, fie ei Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, Valéry Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt, Francois Mitterand și Helmut Kohl, au adus relația franco-germană în epicentrul integrării europene.

Puterea franceză gaullistă, demonstrată prin blocarea inițiativei-pionier a comunității europene de apărare, Criza scaunului gol din 1966 și chiar prin retragerea din structurile militare ale NATO, a pierdut însă, treptat, teren politic prin prisma ponderii economice tot mai însemnate a Germaniei, reunificată în cele din urmă în 1990, pentru ca la finalul secolului trecut fostul cancelar german Helmut Kohl să fie apreciat drept ”cancelarul integrării europene”. Însăși o anecdotă mărturisită de Jean-Claude Juncker la funeraliile lui Kohl, primele și singurele funeralii europene, dezvăluia cum Helmut Kohl a salutat cu lacrimi în ochi decizia extinderii Uniunii Europene spre Est.

Compromisul franco-german, atestat în 1963 prin ”spiritul de la Elysee” și reînnoit chiar în ianuarie 2019 prin ”spiritul de Aachen, îi are ca protagoniști, în prezent, pe Angela Merkel și Emmanuel Macron. Însă pentru prima dată în ultimele două decenii, timp în care numărul cancelariei de la Berlin s-a aflat pe ”apelare rapidă”, asistăm la o resetare a preferințelor.

Apărut ca un outsider în spectrul fragmentat al politicii franceze, Emmanuel Macron a reușit în 2017 ceea ce puțini credeau: a avansat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, când pentru prima dată din 1958 niciun candidat al stângii sau dreptei tradiționale nu s-a aflat în turul secund al scrutinului prezidențial, și a învins-o pe candidata extremei-drepte Marine Le Pen la o distanță consistentă.

Însăși celebrarea victoriei de răsunet pentru întreaga Franță și Europă a fost aparte. Acompaniat acustic de imnul Uniunii Europene, președintele ales Macron și-a făcut apariția pe scena de pe esplanada Muzeului Luvru, injectându-și alura politică în construcție cu optimism european și spirit reformist pentru Uniunea Europeană.

Doi ani mai târziu, Emmanuel Macron și-a văzut o mare parte din ambițiile în derulare politică. Țările UE aparținând eurozonei au găsit o formulă acceptabilă și mai puțin provocatoare de tensiuni a unui instrument de competitivitate, denumire generică pentru un așa-zis buget al statelor ce dețin moneda euro. Cooperarea în materie de apărare europeană, ironic sau nu blocată de Franța în anii 1950, a devenit temă de avangardă pentru Renașterea Europeană propusă de președintele francez, sub emblema a ceea ce Macron a numit ”Inițiativa Europeană de Intervenție”, o forță militară formată din zece state UE dispuse să acționeze împreună în situații de criză și care a defilat demonstrativ de Ziua Națională a Franței, ceremonie dedicată apărării europene.

Momentul cu cea mai ridicată inflexiune a venit însă după alegerile europene din 23-26 mai. Clasată pe locul al doilea la alegerile europarlamentare din Franța după formațiunea lui Marine Le Pen, lista Renaissance sponsorizată politic de Emmanuel Macron și formată din patru partide a reușit cu cei 21 de eurodeputați aleși să coalizeze o nouă mișcare în Parlamentul European – grupul Renew Europe – construită pe scheletul grupului ALDE european și devenită a treia forță politică din hemiciclu.

În paralel, președintele francez a fost un actor central în toate punctele cheie ale negocierilor dintre liderii europeni pentru desemnarea șefilor instituțiilor europene: de la respingerea categorică a bavarezului creștin-social Manfred Weber la înfăptuirea ”planului de la Osaka” cu Frans Timmermans în pole position pentru șefia Comisiei Europene și până la aplicarea principiului opus Spitzenkandidat – cel al ”iepurelui din joben” – și propunerea, ca atare, a unui pachet cu ministrul german al Apărării Ursula von der Leyen ca succesoare a lui Jean-Claude Juncker.

Pachetul de nume prin care Germania Angelei Merkel a dat primul german președinte al Comisiei Europene după 52 de ani este o creație fidelă a puterii de broker a lui Emmanuel Macron.

Liderul de la Elysee și-a asumat câteva obiective majore în acest proces, toate bifate: de la impunerea unui echilibru de gen la o balanță politică ca atare. Ursula von der Leyen, singurul om politic care a făcut parte din toate guvernele Angelei Merkel, a fost propusă în fruntea Comisiei Europene de către Emmanuel Macron.

Născută la Bruxelles, cu un profil european și cu controverse privind contractele ei de consultanță, von der Leyen, al cărui nume a fost prea puțin speculat în perioada negocierilor, a apărut ca soluție pentru a risipi toate opozițiile și a genera compromisul:

1) membră a CDU, cel mai mare partid național din PPE, formațiunea care a câștigat cele mai multe mandate în Parlamentul European;

2) o germancă francofilă care semna recent la Paris, în prezența lui Macron, acordul cadrul Franța – Germania – Spania pentru construcția avionului european de luptă al viitorului;

3) o înfrângere politică a sistemului Spitzenkandidat față de care Emmanuel Macron și-a manifestat adversitatea;

4) facilitarea culoarului pentru a nominaliza un reprezentant al Franței la șefia Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde fiind propusă tot de Emmanuel Macron;

 5) echilibrarea politică în cazul celorlalte poziții: șefia Consiliului European și poziția de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Și acest ultim punct a fost agreat cu profunda implicare a lui Emmanuel Macron. Viitorul președinte al Consiliului European, Charles Michel, este un apropiat al lui Macron și face parte din ALDE european, formațiune care în Parlamentul European activează împreună cu eurodeputații Renaissance susținuți de președintele francez. În ce privește postul de Înaltul Reprezentant, socialistul Josep Borrell va călca pe urmele primului ÎR Javier Solana, tot spaniol, iar numele lui a fost agreat tot după o negociere între Macron și premierul spaniol.

Tranzacționarea politică negociată de Emmanuel Macron și-a aflat deznodământul în plenul Parlamentului European. Însă, oricât de blamată ar fi această tranzacționare, ea s-a desfășurat în litera tratatului. Pe scurt, Consiliul European a propus un candidat la șefia Comisiei Europene, iar Parlamentul European a supus votului această propunere.

Fragilitatea majorității din jurul Ursulei von der Leyen, doar 383 de voturi ”pentru”, dintr-un minim necesar de 374, a fost resimțită încă din discursul și dezbaterea acesteia cu membrii Parlamentului European. Asumarea fără echivoc a priorităților convenite de liderii europeni în Agenda Strategică a Uniunii Europene, angajarea politică în promisiuni față de toate cerințele marilor grupuri politice care îi puteau asigura majoritatea au pălit în fața premierei istorice: prima femeie aleasă președintă a Comisiei Europene.


Puteți citi pe larg despre evoluția negocierilor privind alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene aici.

Cu toate acestea, votul obținut de von der Leyen favorizează zorii unei noi epoci politice pentru Uniunea Europeană.  Ursula von der Leyen este o apropiată a Angelei Merkel și provine din PPE, însă alegerea ei este, în egală măsură, o victorie a tandemului Renew Europe – Emmanuel Macron, ea fiind asumată ca atare.

Compoziția politică a votului pentru Ursula von der Leyen – PPE, Renew Europe și parțial S&D – poziționează PPE-ul Angelei Merkel și Renew Europe-ul lui Emmanuel Macron drept principalele forțe care au legitimat-o democratic pe președinta aleasă a Comisiei Europene. Iar discursul Ursulei von der Leyen a fost o sinteză între refacerea armoniei în PPE și preluarea obiectivelor politice ale Renew Europe și ale socialiștilor europeni care, în ultimă sau în primă instanță, sunt și obiectivele lui Emmanuel Macron și ale liderilor socialiști și liberali din Consiliul European. Fie că vorbim despre Conferința pentru viitorul Europei, care își are originea în convențiile cetățenești propuse de Emmanuel Macron, despre egalitatea de gen în viitoarea Comisie Europeană, despre acțiunea climatică și ținta transformării Europei în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de gaze, despre consolidarea apărării europene, toate ne duc cu gândul la viziunea președintelui francez pentru reformarea Uniunii Europene.

Tot o sinteză a fost și reacția președintelui francez la alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene: ”Astăzi Europa are chipul dumneavoastră”.

Iar chipul Ursulei von der Leyen este conturat de următoarele coordonate: o francofilă germancă, născută la Bruxelles, cu o tradiție de familie europeană în mod veritabil, cu cea mai mare experiență executivă în guvernul celui mai longeviv lider european al utimilor 20 de ani și cu o asumare explicită a îndeplinirii cerințelor liderilor europeni și ale majorității care a votat-o în Parlamentul European.

”Es lebe Europa, vive l’Europe, long live Europe!”

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending