Connect with us

EDITORIALE

IMPLOZIA PRIN EDUCAŢIE

Published

on

Dan DIMA

dan-dima-newspaperDin pacate, drama prin care trece invatamantul romanesc care sufera de aproape 25 de ani sub asaltul Fetilor Frumosi in cautare de fapte bune, nu se sintetizeaza numai la drama unei generatii de boboci care nu au gasit abecedarul pe banca in prima zi de scoala, nu se rezuma nici la drama singurilor elevi europeni care merg la toaleta in spatele scolii, ori la drama unor generatii de studenti cu bacalaureat care vor fi obligati sa stea la aceeasi masa cu studentii guvernului fara bacalaureat. Drama invatamantului romanesc iradiaza mai departe, in zone aparent fara legatura directa, dar cu consecinte devastatoare.

Distrugerea invatamantului si educatiei in Romania inseamna in esenta distrugerea si compromiterea Romaniei pentru ca Romania este tara in care nici un parinte occidental si normal la minte nu si-ar aduce copilul la scoala de buna voie, Romania este tara in care examenul de bacalaureat a fost copiat si fraudat ani la rand, Romania este tara in care mediul politic ii incuraja pe parintii care se rafuiau cu cei ce doreau sa restabileasca ordinea, corectitudinea si competitivitatea la bacalaureat, Romania este tara in care doar jumatate dintre elevii pot lua bacalaureatul in conditii de supraveghere stricta, in fine, pentru ca Romania este singura tara din Univers unde poti deveni student chiar daca nu ai terminat cu diploma studiile liceale. De altfel, Romania este si tara in care se vorbeste si se demonstreaza plagiatul la lucrarile de licenta, de master si culmea, la cele doctorale, dar despre aceste subiecte nu as vrea sa vorbesc pentru ca nu doresc sa se interpreteze acest mesaj drept un afront electoral.

As vrea sa va atrag atentia ca in vreme ce Romania si-a epuizat practic toate modalitatile in care ar fi putut sa isi decredibilizeze si distruga invatamantul si imaginea invatamantului universitar, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehia si mai nou Croatia depun eforturi uriase pentru a oferi un invatamant de calitate in conditii moderne si competitive pentru atragerea unui cat mai mare numar de studenti straini in cadrul a ceea ce numim in diplomatia publica programe de schimburi de studenti.

Cine sunt si cine vor deveni acesti “studenti straini”? Ei sunt medicii, inginerii, politicienii, decidentii, directorii, ministrii din tarile lor, dar mai presus de orice, pentru tara si natiunea care i-a educat ei reprezinta capete de pod si interlocutori nepretuiti pentru dialogul international din prezent si mai ales din viitor. Ei sunt fructele care se coc cel mai greu in spectrul diplomatiei publice.

Daca exemplele universitatilor din Varsovia, Cracovia, Praga, Budapesta sau Sofia nu va sunt suficiente, atunci aflati ca atragerea de studenti straini a devenit o prioritate pentru administratia de la Beijing – limba chineza urmand sa se transforme in spatiul Asia – Pacific din limba a comertului, in principala limba de studiu. Cum a fost posibil? Printr-o strategie pe foarte multi ani, prin etape pe care China le-a parcurs cu seriozitate si consecventa.

Toate exemplele pe care vi le-am dat provin totusi din alte state, dar de ce sa batem drumul pana acolo si sa nu ne aducem aminte de numarul urias de studenti straini (mai cu seama proveniti din spatiul arab) pe care sistemul de invatamant superior gestionat de regimul Ceausescu i-a scolit in Romania, generatii si promotii la rand. Mai interesant este ca desi Romania democrata nu a mai reusit niciodata performantele anterioare lui 1989 in materie de schimburi de studenti, aceeasi Romanie membra NATO si UE culege astazi roadele unor actiuni de diplomatie publica initiate in urma cu 30 – 35 de ani.

Intrebarile pe care le-am tot auzit in mediile ceva mai lucide decat mediul decizional romanesc se centreaza pe cateva teme clare – daca Romania a mai intreprins ceva pe acest palier din 1989 si pana astazi, daca s-a facut, ce anume s-a facut, iar daca nu s-a intreprins nimic de 25 de ani, care sunt premizele sa reparam aceasta eroare.

Raspunsurile nu sunt deloc greu de anticipat – Romania nu a reusit sa isi mentina nivelul numarului de studenti straini inregistrat inainte de 1989 si mai grav, nu a reusit sa proiecteze o strategie in urma careia studentii pe care ii instruim azi in Romania sa ne poata fi in vreun fel, la un moment dat, utili.

Modificarile care au survenit in cascada pe sistemul nostru de invatamant – calitatea din ce in ce mai slaba a invatamantului gimnazial si liceal care a radiat catre invatamantul universitar (de stat sau privat) au facut ca scoala romaneasca sa devina nefrecventabila pentru eventualii straini doritori sa invete in Romania. Este evident ca absolventii straini de scoli romanesti isi pun problema viabilitatii diplomelor obtinute aici atata vreme cat in tara noastra scandalurile diplomelor false, diplomelor obtinute prin mijloace necinstite si diplomelor obtinute in urma unor lucrari plagiate se tin lant. Cui i-ar fi utila o diploma obtinuta in Romania,  o diploma care poate fi oricand si de catre oricine pusa la indoiala?

Nu avem inca o evaluare clara, insa din cauza costurilor neprevazute (mai nuantat, mitei), este posibil ca invatamantul in Romania sa nu fie nici macar foarte ieftin pentru studentii straini – acestia fiind de multe ori vanati de sistemul corupt pentru potentialul lor net superior studentilor romani.

Intorcandu-ne la subiectul care m-a determinat sa scriu aceasta analiza, promovarea de catre guvern a unei politici de reformare a invatamantului prin acceptarea in randul studentilor a absolventilor de liceu fara bacalaureat, reprezinta un semnal devastator si o lovitura de gratie aplicata imaginii scolii superioare romanesti, care astfel se vede dramatic decuplata de la scara de valori a invatamantului superior international si de la circuitul schimbului de studenti in sine. Atat pentru o perspectiva apropiata dar si pentru una medie si indepartata, orice premiza de remediere a disfunctiunilor legate de derularea schimburilor de studenti in universitatile romanesti este total compromisa. Chiar daca ar exista disponibilitate si vointa politica pentru readucerea temei printre prioritatile Romaniei (ceea ce slava domnului, nu este cazul), tara noastra va trebui intai sa parcurga pasii greoi ai recredibilizarii invatamantului nostru in strainatate si mai apoi va trebui sa isi puna problema provarii acestuia pe piata internationala de studii universitare – deci, o misiune imposibila in tara perspectivelor pe maxim 12 luni. Tot acest algoritm obligatoriu pe care Romania trebuie sa il parcurga, insa, dureaza foarte mult, timp in care concurenta europeana in domeniu va face pasi uriasi.

Foarte interesant, de asemenea, este faptul ca dinamitarea credibilitatii invatamantului universitar romanesc si distrugerea atractivitatii acestuia pentru studentii straini afecteaza mai multe zone de impact, cum spuneam, direct sau indirect. Daca Marea Britanie a reusit sa refaca rentabila regiunea Sheffield dupa inchiderea minelor prin transformarea respectivei regiuni intrunul dintre cele mai prestigioase centre universitare, acest fapt in Romania este pur si simplu de neimaginat. Prin urmare, daca am dovedit ca in lipsa atractivitatii sistemului de invatamant superior din Romania se afecteaza resurse serioase pe palierul relatiilor internationale si de securitate, acum ne vedem nevoiti sa recunoastem ca la fel de afectat este si domeniul economic si al dezvoltarii regionale, scoala superioara de la noi din tara nereusind sa fie nici macar o viabila sursa de bani.

Cu un prestigiu devastat de politici stupide precum cea despre care vorbim, invatamantul superior romanesc compromite si ultima sansa de deplasare a Romaniei dintr-o zona de perceptie pronuntat marginala catre zona de centru. Spuneam in prezentarile mele anterioare ca translatia dintr-o zona de perceptie marginala catre una centrala este extrem de greoaie intrucat pozitionarea tine in principal de istoria fiecarei tari (un aspect imposibil de modificat), de limba cultura si stiinta. Foarte, foarte pe scurt, in centrul perceptiei se afla statele a caror istorie a fost invatata de cetatenii care traiesc in tari de perceptie marginala ori care istorie a influentat istoria tarilor de perceptie marginala. Singurele componente asupra carora practicienii se incumeta sa actioneze prin punerea intr-o lumina extrem de favorabila sunt cultura si componenta stiintifica – elemente care la randul lor au mare legatura cu expertiza (care expertiza se prezuma a nu se ridica la cel mai inalt nivel de vreme ce ea se acumuleaza in universitati in care au acces studenti care nu si-au definitivat studiile liceale). Asadar, nici pe acest palier nu stam foarte bine.

O alta componenta care se afecteaza serios prin prejudicierea prestigiului invatamantului universitar romanesc este aceea a perceptiei pe care publicurile straine o au fata de migratia calificata care provine din Romania si ale carei competente devin astfel discutabile – cu efecte directe asupra vietii acelora care decid sa practice diverese meserii calificate in strainatate.

Aparent Romania se afla intr-o situatie fara iesire – un invatamant universitar afectat de incompetenta celor care l-au condus 25 de ani devine un lest greu de sustinut pe diverse domenii ce compun imaginea generala de tara – brandul de tara, asa cum este el numit. De la componenta perceptiei guvernului si pana la cea care tine de perceptia pe care o au strainii fata de natiunea noastra, toate aceste domenii vor suferi prejudicii de imagine, este foarte adevarat, nu simultan ci pe rand, nu toate foarte curand ci unele mai devreme iar altele mai tarziu.

Iata cum, dincolo de gafele de comunicare pe care le ofera generos ministrul educatiei, dincolo de intamplarile hilare in care publicul s-a mai intalnit cu acest personaj (vezi altercatiile presupus fizice ale ministrului educatiei (?!) cu Vanghelie – inamicul abecedarului), exista perspective de analiza care releva dezastrul provocat de mizeria aparatului de partid, de incompetenta, de lipsa de viziune si in final, de politicile publice construite gresit, inspirate eronat si fara transparenta si promovate asa cum s-a vazut.

 

 

.

 

.

EDITORIALE

”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței

Published

on

© Twitter

Proiectul Uniunii Europene își datorează existența, în mod neîndoielnic, deciziei franco-germane de a îngropa securea sângeroasă a celor două războaie mondiale și de a-și da mâna reconcilierii politice și istorice.

După decenii umilitoare în istoria bilaterală – fie că vorbim de încoronarea împăratului german Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de capitularea Germaniei prin Armistițiul de la Compiègne din 1918, urmată de un nou gest umilitor înfăptuit de Germania nazistă prin semnarea Armistițiului de Compiègne din 1950 care consfințea ocupația germană în Franța și determina instituirea regimului de la Vichy – liderii Franței și Germaniei, fie ei Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, Valéry Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt, Francois Mitterand și Helmut Kohl, au adus relația franco-germană în epicentrul integrării europene.

Puterea franceză gaullistă, demonstrată prin blocarea inițiativei-pionier a comunității europene de apărare, Criza scaunului gol din 1966 și chiar prin retragerea din structurile militare ale NATO, a pierdut însă, treptat, teren politic prin prisma ponderii economice tot mai însemnate a Germaniei, reunificată în cele din urmă în 1990, pentru ca la finalul secolului trecut fostul cancelar german Helmut Kohl să fie apreciat drept ”cancelarul integrării europene”. Însăși o anecdotă mărturisită de Jean-Claude Juncker la funeraliile lui Kohl, primele și singurele funeralii europene, dezvăluia cum Helmut Kohl a salutat cu lacrimi în ochi decizia extinderii Uniunii Europene spre Est.

Compromisul franco-german, atestat în 1963 prin ”spiritul de la Elysee” și reînnoit chiar în ianuarie 2019 prin ”spiritul de Aachen, îi are ca protagoniști, în prezent, pe Angela Merkel și Emmanuel Macron. Însă pentru prima dată în ultimele două decenii, timp în care numărul cancelariei de la Berlin s-a aflat pe ”apelare rapidă”, asistăm la o resetare a preferințelor.

Apărut ca un outsider în spectrul fragmentat al politicii franceze, Emmanuel Macron a reușit în 2017 ceea ce puțini credeau: a avansat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, când pentru prima dată din 1958 niciun candidat al stângii sau dreptei tradiționale nu s-a aflat în turul secund al scrutinului prezidențial, și a învins-o pe candidata extremei-drepte Marine Le Pen la o distanță consistentă.

Însăși celebrarea victoriei de răsunet pentru întreaga Franță și Europă a fost aparte. Acompaniat acustic de imnul Uniunii Europene, președintele ales Macron și-a făcut apariția pe scena de pe esplanada Muzeului Luvru, injectându-și alura politică în construcție cu optimism european și spirit reformist pentru Uniunea Europeană.

Doi ani mai târziu, Emmanuel Macron și-a văzut o mare parte din ambițiile în derulare politică. Țările UE aparținând eurozonei au găsit o formulă acceptabilă și mai puțin provocatoare de tensiuni a unui instrument de competitivitate, denumire generică pentru un așa-zis buget al statelor ce dețin moneda euro. Cooperarea în materie de apărare europeană, ironic sau nu blocată de Franța în anii 1950, a devenit temă de avangardă pentru Renașterea Europeană propusă de președintele francez, sub emblema a ceea ce Macron a numit ”Inițiativa Europeană de Intervenție”, o forță militară formată din zece state UE dispuse să acționeze împreună în situații de criză și care a defilat demonstrativ de Ziua Națională a Franței, ceremonie dedicată apărării europene.

Momentul cu cea mai ridicată inflexiune a venit însă după alegerile europene din 23-26 mai. Clasată pe locul al doilea la alegerile europarlamentare din Franța după formațiunea lui Marine Le Pen, lista Renaissance sponsorizată politic de Emmanuel Macron și formată din patru partide a reușit cu cei 21 de eurodeputați aleși să coalizeze o nouă mișcare în Parlamentul European – grupul Renew Europe – construită pe scheletul grupului ALDE european și devenită a treia forță politică din hemiciclu.

În paralel, președintele francez a fost un actor central în toate punctele cheie ale negocierilor dintre liderii europeni pentru desemnarea șefilor instituțiilor europene: de la respingerea categorică a bavarezului creștin-social Manfred Weber la înfăptuirea ”planului de la Osaka” cu Frans Timmermans în pole position pentru șefia Comisiei Europene și până la aplicarea principiului opus Spitzenkandidat – cel al ”iepurelui din joben” – și propunerea, ca atare, a unui pachet cu ministrul german al Apărării Ursula von der Leyen ca succesoare a lui Jean-Claude Juncker.

Pachetul de nume prin care Germania Angelei Merkel a dat primul german președinte al Comisiei Europene după 52 de ani este o creație fidelă a puterii de broker a lui Emmanuel Macron.

Liderul de la Elysee și-a asumat câteva obiective majore în acest proces, toate bifate: de la impunerea unui echilibru de gen la o balanță politică ca atare. Ursula von der Leyen, singurul om politic care a făcut parte din toate guvernele Angelei Merkel, a fost propusă în fruntea Comisiei Europene de către Emmanuel Macron.

Născută la Bruxelles, cu un profil european și cu controverse privind contractele ei de consultanță, von der Leyen, al cărui nume a fost prea puțin speculat în perioada negocierilor, a apărut ca soluție pentru a risipi toate opozițiile și a genera compromisul:

1) membră a CDU, cel mai mare partid național din PPE, formațiunea care a câștigat cele mai multe mandate în Parlamentul European;

2) o germancă francofilă care semna recent la Paris, în prezența lui Macron, acordul cadrul Franța – Germania – Spania pentru construcția avionului european de luptă al viitorului;

3) o înfrângere politică a sistemului Spitzenkandidat față de care Emmanuel Macron și-a manifestat adversitatea;

4) facilitarea culoarului pentru a nominaliza un reprezentant al Franței la șefia Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde fiind propusă tot de Emmanuel Macron;

 5) echilibrarea politică în cazul celorlalte poziții: șefia Consiliului European și poziția de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Și acest ultim punct a fost agreat cu profunda implicare a lui Emmanuel Macron. Viitorul președinte al Consiliului European, Charles Michel, este un apropiat al lui Macron și face parte din ALDE european, formațiune care în Parlamentul European activează împreună cu eurodeputații Renaissance susținuți de președintele francez. În ce privește postul de Înaltul Reprezentant, socialistul Josep Borrell va călca pe urmele primului ÎR Javier Solana, tot spaniol, iar numele lui a fost agreat tot după o negociere între Macron și premierul spaniol.

Tranzacționarea politică negociată de Emmanuel Macron și-a aflat deznodământul în plenul Parlamentului European. Însă, oricât de blamată ar fi această tranzacționare, ea s-a desfășurat în litera tratatului. Pe scurt, Consiliul European a propus un candidat la șefia Comisiei Europene, iar Parlamentul European a supus votului această propunere.

Fragilitatea majorității din jurul Ursulei von der Leyen, doar 383 de voturi ”pentru”, dintr-un minim necesar de 374, a fost resimțită încă din discursul și dezbaterea acesteia cu membrii Parlamentului European. Asumarea fără echivoc a priorităților convenite de liderii europeni în Agenda Strategică a Uniunii Europene, angajarea politică în promisiuni față de toate cerințele marilor grupuri politice care îi puteau asigura majoritatea au pălit în fața premierei istorice: prima femeie aleasă președintă a Comisiei Europene.


Puteți citi pe larg despre evoluția negocierilor privind alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene aici.

Cu toate acestea, votul obținut de von der Leyen favorizează zorii unei noi epoci politice pentru Uniunea Europeană.  Ursula von der Leyen este o apropiată a Angelei Merkel și provine din PPE, însă alegerea ei este, în egală măsură, o victorie a tandemului Renew Europe – Emmanuel Macron, ea fiind asumată ca atare.

Compoziția politică a votului pentru Ursula von der Leyen – PPE, Renew Europe și parțial S&D – poziționează PPE-ul Angelei Merkel și Renew Europe-ul lui Emmanuel Macron drept principalele forțe care au legitimat-o democratic pe președinta aleasă a Comisiei Europene. Iar discursul Ursulei von der Leyen a fost o sinteză între refacerea armoniei în PPE și preluarea obiectivelor politice ale Renew Europe și ale socialiștilor europeni care, în ultimă sau în primă instanță, sunt și obiectivele lui Emmanuel Macron și ale liderilor socialiști și liberali din Consiliul European. Fie că vorbim despre Conferința pentru viitorul Europei, care își are originea în convențiile cetățenești propuse de Emmanuel Macron, despre egalitatea de gen în viitoarea Comisie Europeană, despre acțiunea climatică și ținta transformării Europei în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de gaze, despre consolidarea apărării europene, toate ne duc cu gândul la viziunea președintelui francez pentru reformarea Uniunii Europene.

Tot o sinteză a fost și reacția președintelui francez la alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene: ”Astăzi Europa are chipul dumneavoastră”.

Iar chipul Ursulei von der Leyen este conturat de următoarele coordonate: o francofilă germancă, născută la Bruxelles, cu o tradiție de familie europeană în mod veritabil, cu cea mai mare experiență executivă în guvernul celui mai longeviv lider european al utimilor 20 de ani și cu o asumare explicită a îndeplinirii cerințelor liderilor europeni și ale majorității care a votat-o în Parlamentul European.

”Es lebe Europa, vive l’Europe, long live Europe!”

Continue Reading

EDITORIALE

Tranzacționarea Europei după votul cetățenilor ei

Published

on

de Dan Cărbunaru

Preocupați de pericolul tranșării sorților Europei între SUA, China și Rusia, astăzi vedem actorul global tranzacționat la el acasă. După ce 200 de milioane de europeni au ieșit la vot, cel mai mare procent de cetățeni dispuși să arate ce vor de la viitorul Uniunii în ultimii 20 de ani, logicul câștigător al alegerilor, cap de listă al PPE, Manfred Weber, a fost făcut sandviș între Consiliul European și Parlament. Din capul său spart, precum Atena din Zeus, a ieșit zeița (ministrul) Apărării din aceeași Germanie, Ursula von der Leyen.

Algoritmul scris de Maron și Merkel a aruncat la coș ultimii cinci ani scurși de la inaugurarea complicatei proceduri de selecție a Președintelui Comisiei Europene din rândul liderilor care au deschis listele familiilor lor politice. Parlamentul European a devenit aparent notarul care parafează dealul din Consiliul European, Estul privește din afară distribuția puterii în UE – după ce polonezul Buzek și Tusk ținuseră un relativ echilibru de reprezentare geopolitică în Parlamentul și Consiliul European.

Italia rămâne cu Președinția Parlamentului, mutată de la populari la socialiști, iar Spania primește poziția de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă și Apărare. Belgianul promovat de Macron ajunge Președinte al Consiliului European iar franțuzoaica Lagarde, PPE, e agreată să vină în fruntea Băncii Centrale Europene. Fondatorii sunt mulțumiți, au preluat explicit responsabilitățile puterii în Uniune, după ce ani de zile au încercat să modifice mecanismele de luare a deciziei și transformarea lor în majorități în locul unanimității care ar fi blocat devenirea blocului comunitar.

Acest scenariu, aproape complet scris, nu a ajuns la final. Verzii, pe care candidatul socialiștilor, Timmermans, încercase să îi coopteze în coaliția progresistă anti PPE, nu se regăsesc în aranjamentul PPE-SD-Renew Europe. Majoritatea noului trident al puterii care înlocuiește binomul PPE-SD are aritmetica de partea sa, dacă toți cei peste 400 de membri ai săi vor vota în bloc, la Strasbourg, săptămâna viitoare, pentru Von der Leyen. Această majoritate ar putea închide algoritmul scris de  Macron și Merkel, în locul celui prezentat de  capii de listă la alegerile europene. După eșecul adoptării Tratatului Constituțional, ar fi următorul major pas înapoi al Uniunii.

Vom vedea ce se va întâmpla în următoarele zile. Dacă nu vom avea o majoritate necesară propunerii franco-germane, jocurile s-ar putea relua. Spietzenkandidatul ar putea reveni ca o trimitere la transparentizarea proceselor electorale europene, la legitimitatea celor care ocupă funcții publice. Frumusețea democrației europene este departe de a se fi epuizat, chiar dacă marile puteri poartă încă în ADN chemarea istoriei scrise cu forța.

Continue Reading

EDITORIALE

Cum influențează anunțul lui Klaus Iohannis de a nu intra în cursa pentru președintele Consiliului European lupta pentru putere de la vârful UE. Trei scenarii pentru summitul special din 30 iunie

Published

on

©️ Administrația Prezidențială

Corespondență din Bruxelles

Precizările președintelui Klaus Iohannis, care a declarat sâmbătă la Sibiu că este ”Președintele României și vreau să rămân Președintele României și nu al Consiliului European”, nu au fost menite doar să pună capăt speculațiilor privind viitorul politic al șefului statului, care și-a anunțat încă de la debutul președinției române a Consiliului – care, apropo, se încheie mâine, 30 iunie – candidatura pentru un nou mandat de președinte.

Clarificările sale, dublate de cele mai recente scenarii apărute în presa occidentale ca urmare a consultărilor dintre liderii marilor țări europene prezente la Summitul G20 și de declarațiile Angelei Merkel, vin să limpezească apele și înspre deznodământul bătăliei între Angela Merkel și PPE, PES, liberali și Emmanuel Macron privind numirile în pozițiile cheie de la vârful instituțiilor europene.

Președintele Klaus Iohannis (PPE) era sondat printre favoriți pentru a ocupa poziția de președinte al Consiliului European, alături de prim-ministrul Croației Andrej Plenkovic (tot PPE). În cărți au mai fost vehiculați și prim-miniștri liberali ai Belgiei și Olandei, însă cei cinci ani cu polonezul Donald Tusk în fruntea instituției ar putea să genereze un fel de cutumă pentru ca această funcție, în principal de reprezentare internațională și de mediere între lideri, să fie mai curând deschisă pentru un lider estic. Argumentul capătă pertinență, mai ales că negocierile dintre lideri nu s-au purtat exclusiv în versiunea procesului Spitzenkandidat pentru șefia Comisiei Europene, ci asupra unui pachet de nume pentru toate instituțiile aflate în joc și care să reflecte 1) paritatea de gen, 2) poziția geografică, 3) demografia și 4) afilierea politică.

Săptămâna trecută, după ce deznodământul agendei privind numirile a fost convocarea unui nou summit pe 30 iunie și anunțul lui Emmanuel Macron de lichidare a procedurii Spitzenkandidat prin argumentul neîntrunirii unei majorități în jurul unui astfel de candidat, am evaluat două scenarii privind finalul acestor tratative: 1) PPE insistă cu candidatura lui Manfred Weber și derivatele acestei asumpții, 2) PPE își asumă eșecul procedurii Spitzenkandidat și urmările acestui studiu de caz.

Însă, cu o zi înainte de summitul special din 30 iunie în care sunt puse speranțele ”ieșirii unui fum alb” din clădirea Europa, anunțul președintelui Klaus Iohannis și declarația cancelarul german Angela Merkel prin care nu renunță la aplicarea procedurii Spitzenkandidat, ne conferă câteva ipoteze de lucru.

Poziția cheie și cea care are potențialul de a debloca aceste negocieri rămâne funcția de președinte al Comisiei Europene pentru care minim 16 șefi de stat sau de guvern care reprezintă 65% din populația UE trebuie să cadă de acord, iar Parlamentul European să asigure o majoritate de minim 376 de membri pentru acel candidat propus de Consiliul European.  În noul Parlament, o astfel de majoritate, cu condiția ca ea să fie formată din forțele pro-europene, este posibilă doar între PPE (181 de mandate), S&D (154 de mandate) și Renew Europe (108) sau Verzii (75). Cuplând aceste detalii cu cele patru criterii menționate anterior, rămânem cu trei scenarii pentru ziua de 30 iunie:

1) PPE insistă cu Manfred Weber – este scenariul cel mai îndepărtat de izbândă, fiind greu de crezut că o majoritate a liderilor europeni s-ar fi răzgândit în privința lipsei de experiență a candidatului german. Afirmația Angelei Merkel privind șansa păstrării procesului Spitzenkandidat este cea care mă determină să păstrez scenariul deschis, deși îi recunosc caracterul utopic. La momentul actual, acest scenariu ar echivala cu extinderea negocierilor și convocarea unui nou summit.

2) Salvarea procedurii Spitzenkandidat – în acest scenariu, unica variantă pare a fi Frans Timmermans, candidatul socialiștilor europeni și a doua putere politică din Parlamentul European. Afirmația Angelei Merkel de la Osaka cu privire la acest aspect ar putea, în egală măsură, să însemne un semnal pentru negociere și pentru formarea unei coaliții cu socialiștii europeni și cu oricare dintre celelalte două forțe politice pro-europene (Renew Europe și/sau Verzii). O coaliție doar cu Verzii ar aplica o lovitură liberalilor europeni și lui Emmanuel Macron, însă voturile acestora sunt necesare pentru a-l trece pe Timmermans de Consiliul European acolo unde Polonia și Ungaria vor încerca să formeze o minoritate de blocaj. Cu Timmermans în fruntea Comisiei Europene, întregul proces de numiri s-ar putea încheia astfel:

  • Comisia Europeană – Frans Timmermans (PES);
  • Parlamentul European – Manfred Weber (PPE – consolare politică);
  • Consiliul European – Andrej Plenkovic (Croația – cel mai recent stat membru, tot PPE, fiind familia politică cu cele mai multe mandate) sau Mark Rutte/ Charles Michel (ALDE/ Renew Europe);
  • Banca Centrală Europeană – Franța (președintele Emmanuel Macron fiind extrem de interesat de dezvoltarea unui buget al zonei euro, dar și de avansarea reformelor fiscal-bugetare în UE), Germania (actualul șef al Bundesbank) sau Finlanda (unde guvernul social-democrat are două propuneri);
  • Înaltul Reprezentant al UE/ vicepreședinte al Comisiei Europene – PPE sau ALDE/ Renew Europe;

Din perspectiva criteriilor stabilite, dar și a procedurii Spitzenkandidat, acesta pare și cel mai plauzibil scenariu, iar unica opțiune pentru a cvasi-respecta criteriul de gen este numirea unei femei ca șefă a diplomației europene, deja o tradiție după un deceniu cu Catherine Ashton și Federica Mogherini în această poziție.

3) PPE decide să-l înlocuiască pe Manfred Weber – acesta este scenariul în care apare numele negociatorului șef pentru Brexit Michel Barnier, membru al PPE. De asemenea, majoritatea liderilor europeni și șefilor de grupuri din Parlamentul European au indicat că nu se opun unui președinte al Comisiei Europene din partea PPE, atât timp cât acesta nu este Manfred Weber. Cu Barnier sau orice alt candidat PPE acceptat de o majoritate a Consiliului European și a Parlamentului European, pachetul de numiri ar putea să se concretizeze astfel:

  • Comisia Europeană – Michel Barnier (PPE și compatriot al președintelui Franței);
  • Parlamentul European – Manfred Weber (PPE – consolare politică) sau Guy Verhofstadt (ALDE/ Renew Europe);
  • Consiliul European – Andrej Plenkovic (PPE) sau Mark Rutte/ Charles Michel (ALDE/ Renew Europe);
  • Banca Centrală Europeană – Franța, Germania sau Finlanda
  • Înaltul Reprezentant al UE/ vicepreședinte al Comisiei Europene – Frans Timmermans (PES)

Cel din urmă scenariu, deși plauzibil prin prisma renunțării la procedura candidaților cap de listă, nu restrânge opțiunile în termeni precizați de cele patru criterii – gen, geografie, demografie, afiliere politică – ci extinde variabilele de negociere. Astfel, este aproape imposibil ca PPE să conducă mai mult de două instituții, motiv pentru care ar trebui negociat rapid un schimb în ce privește culoarea politică a viitorilor lideri ai Parlamentului European și Consiliului European. De asemenea, la nivelul acestui scenariu există deopotrivă riscul să nu se regăsească nicio femeie.

Puteți citi pe larg despre negocierile pentru funcțiile de top din UE aici.

Donald Tusk spunea că în timpul discuțiilor de la Osaka dintre liderii europeni nu ”va ieși fum alb”, asemenea simbolismului cu care este anunțată alegerea unui nou Papă. Însă ne putem aștepta ca în noaptea din 30 iunie spre 1 iulie să iasă fum alb de la Bruxelles? Cert este șefii de stat sau de guvern sunt așteptați ca la summitul extraordinar din 30 iunie să cadă de acord asupra unei soluții pentru ieșirea din această criză generată de două reuniuni anterioare și negocieri politice pe multiple planuri fără succes, evitând o perpetuare a acesteia în contextul în care noul Parlament European se va reuni în sesiune plenară de constituire în perioada 2-4 iulie, când își va alege și conducerea.

 

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending