Connect with us

EDITORIALE

IMPLOZIA PRIN EDUCAŢIE

Published

on

Dan DIMA

dan-dima-newspaperDin pacate, drama prin care trece invatamantul romanesc care sufera de aproape 25 de ani sub asaltul Fetilor Frumosi in cautare de fapte bune, nu se sintetizeaza numai la drama unei generatii de boboci care nu au gasit abecedarul pe banca in prima zi de scoala, nu se rezuma nici la drama singurilor elevi europeni care merg la toaleta in spatele scolii, ori la drama unor generatii de studenti cu bacalaureat care vor fi obligati sa stea la aceeasi masa cu studentii guvernului fara bacalaureat. Drama invatamantului romanesc iradiaza mai departe, in zone aparent fara legatura directa, dar cu consecinte devastatoare.

Distrugerea invatamantului si educatiei in Romania inseamna in esenta distrugerea si compromiterea Romaniei pentru ca Romania este tara in care nici un parinte occidental si normal la minte nu si-ar aduce copilul la scoala de buna voie, Romania este tara in care examenul de bacalaureat a fost copiat si fraudat ani la rand, Romania este tara in care mediul politic ii incuraja pe parintii care se rafuiau cu cei ce doreau sa restabileasca ordinea, corectitudinea si competitivitatea la bacalaureat, Romania este tara in care doar jumatate dintre elevii pot lua bacalaureatul in conditii de supraveghere stricta, in fine, pentru ca Romania este singura tara din Univers unde poti deveni student chiar daca nu ai terminat cu diploma studiile liceale. De altfel, Romania este si tara in care se vorbeste si se demonstreaza plagiatul la lucrarile de licenta, de master si culmea, la cele doctorale, dar despre aceste subiecte nu as vrea sa vorbesc pentru ca nu doresc sa se interpreteze acest mesaj drept un afront electoral.

As vrea sa va atrag atentia ca in vreme ce Romania si-a epuizat practic toate modalitatile in care ar fi putut sa isi decredibilizeze si distruga invatamantul si imaginea invatamantului universitar, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehia si mai nou Croatia depun eforturi uriase pentru a oferi un invatamant de calitate in conditii moderne si competitive pentru atragerea unui cat mai mare numar de studenti straini in cadrul a ceea ce numim in diplomatia publica programe de schimburi de studenti.

Cine sunt si cine vor deveni acesti “studenti straini”? Ei sunt medicii, inginerii, politicienii, decidentii, directorii, ministrii din tarile lor, dar mai presus de orice, pentru tara si natiunea care i-a educat ei reprezinta capete de pod si interlocutori nepretuiti pentru dialogul international din prezent si mai ales din viitor. Ei sunt fructele care se coc cel mai greu in spectrul diplomatiei publice.

Daca exemplele universitatilor din Varsovia, Cracovia, Praga, Budapesta sau Sofia nu va sunt suficiente, atunci aflati ca atragerea de studenti straini a devenit o prioritate pentru administratia de la Beijing – limba chineza urmand sa se transforme in spatiul Asia – Pacific din limba a comertului, in principala limba de studiu. Cum a fost posibil? Printr-o strategie pe foarte multi ani, prin etape pe care China le-a parcurs cu seriozitate si consecventa.

Toate exemplele pe care vi le-am dat provin totusi din alte state, dar de ce sa batem drumul pana acolo si sa nu ne aducem aminte de numarul urias de studenti straini (mai cu seama proveniti din spatiul arab) pe care sistemul de invatamant superior gestionat de regimul Ceausescu i-a scolit in Romania, generatii si promotii la rand. Mai interesant este ca desi Romania democrata nu a mai reusit niciodata performantele anterioare lui 1989 in materie de schimburi de studenti, aceeasi Romanie membra NATO si UE culege astazi roadele unor actiuni de diplomatie publica initiate in urma cu 30 – 35 de ani.

Intrebarile pe care le-am tot auzit in mediile ceva mai lucide decat mediul decizional romanesc se centreaza pe cateva teme clare – daca Romania a mai intreprins ceva pe acest palier din 1989 si pana astazi, daca s-a facut, ce anume s-a facut, iar daca nu s-a intreprins nimic de 25 de ani, care sunt premizele sa reparam aceasta eroare.

Raspunsurile nu sunt deloc greu de anticipat – Romania nu a reusit sa isi mentina nivelul numarului de studenti straini inregistrat inainte de 1989 si mai grav, nu a reusit sa proiecteze o strategie in urma careia studentii pe care ii instruim azi in Romania sa ne poata fi in vreun fel, la un moment dat, utili.

Modificarile care au survenit in cascada pe sistemul nostru de invatamant – calitatea din ce in ce mai slaba a invatamantului gimnazial si liceal care a radiat catre invatamantul universitar (de stat sau privat) au facut ca scoala romaneasca sa devina nefrecventabila pentru eventualii straini doritori sa invete in Romania. Este evident ca absolventii straini de scoli romanesti isi pun problema viabilitatii diplomelor obtinute aici atata vreme cat in tara noastra scandalurile diplomelor false, diplomelor obtinute prin mijloace necinstite si diplomelor obtinute in urma unor lucrari plagiate se tin lant. Cui i-ar fi utila o diploma obtinuta in Romania,  o diploma care poate fi oricand si de catre oricine pusa la indoiala?

Nu avem inca o evaluare clara, insa din cauza costurilor neprevazute (mai nuantat, mitei), este posibil ca invatamantul in Romania sa nu fie nici macar foarte ieftin pentru studentii straini – acestia fiind de multe ori vanati de sistemul corupt pentru potentialul lor net superior studentilor romani.

Intorcandu-ne la subiectul care m-a determinat sa scriu aceasta analiza, promovarea de catre guvern a unei politici de reformare a invatamantului prin acceptarea in randul studentilor a absolventilor de liceu fara bacalaureat, reprezinta un semnal devastator si o lovitura de gratie aplicata imaginii scolii superioare romanesti, care astfel se vede dramatic decuplata de la scara de valori a invatamantului superior international si de la circuitul schimbului de studenti in sine. Atat pentru o perspectiva apropiata dar si pentru una medie si indepartata, orice premiza de remediere a disfunctiunilor legate de derularea schimburilor de studenti in universitatile romanesti este total compromisa. Chiar daca ar exista disponibilitate si vointa politica pentru readucerea temei printre prioritatile Romaniei (ceea ce slava domnului, nu este cazul), tara noastra va trebui intai sa parcurga pasii greoi ai recredibilizarii invatamantului nostru in strainatate si mai apoi va trebui sa isi puna problema provarii acestuia pe piata internationala de studii universitare – deci, o misiune imposibila in tara perspectivelor pe maxim 12 luni. Tot acest algoritm obligatoriu pe care Romania trebuie sa il parcurga, insa, dureaza foarte mult, timp in care concurenta europeana in domeniu va face pasi uriasi.

Foarte interesant, de asemenea, este faptul ca dinamitarea credibilitatii invatamantului universitar romanesc si distrugerea atractivitatii acestuia pentru studentii straini afecteaza mai multe zone de impact, cum spuneam, direct sau indirect. Daca Marea Britanie a reusit sa refaca rentabila regiunea Sheffield dupa inchiderea minelor prin transformarea respectivei regiuni intrunul dintre cele mai prestigioase centre universitare, acest fapt in Romania este pur si simplu de neimaginat. Prin urmare, daca am dovedit ca in lipsa atractivitatii sistemului de invatamant superior din Romania se afecteaza resurse serioase pe palierul relatiilor internationale si de securitate, acum ne vedem nevoiti sa recunoastem ca la fel de afectat este si domeniul economic si al dezvoltarii regionale, scoala superioara de la noi din tara nereusind sa fie nici macar o viabila sursa de bani.

Cu un prestigiu devastat de politici stupide precum cea despre care vorbim, invatamantul superior romanesc compromite si ultima sansa de deplasare a Romaniei dintr-o zona de perceptie pronuntat marginala catre zona de centru. Spuneam in prezentarile mele anterioare ca translatia dintr-o zona de perceptie marginala catre una centrala este extrem de greoaie intrucat pozitionarea tine in principal de istoria fiecarei tari (un aspect imposibil de modificat), de limba cultura si stiinta. Foarte, foarte pe scurt, in centrul perceptiei se afla statele a caror istorie a fost invatata de cetatenii care traiesc in tari de perceptie marginala ori care istorie a influentat istoria tarilor de perceptie marginala. Singurele componente asupra carora practicienii se incumeta sa actioneze prin punerea intr-o lumina extrem de favorabila sunt cultura si componenta stiintifica – elemente care la randul lor au mare legatura cu expertiza (care expertiza se prezuma a nu se ridica la cel mai inalt nivel de vreme ce ea se acumuleaza in universitati in care au acces studenti care nu si-au definitivat studiile liceale). Asadar, nici pe acest palier nu stam foarte bine.

O alta componenta care se afecteaza serios prin prejudicierea prestigiului invatamantului universitar romanesc este aceea a perceptiei pe care publicurile straine o au fata de migratia calificata care provine din Romania si ale carei competente devin astfel discutabile – cu efecte directe asupra vietii acelora care decid sa practice diverese meserii calificate in strainatate.

Aparent Romania se afla intr-o situatie fara iesire – un invatamant universitar afectat de incompetenta celor care l-au condus 25 de ani devine un lest greu de sustinut pe diverse domenii ce compun imaginea generala de tara – brandul de tara, asa cum este el numit. De la componenta perceptiei guvernului si pana la cea care tine de perceptia pe care o au strainii fata de natiunea noastra, toate aceste domenii vor suferi prejudicii de imagine, este foarte adevarat, nu simultan ci pe rand, nu toate foarte curand ci unele mai devreme iar altele mai tarziu.

Iata cum, dincolo de gafele de comunicare pe care le ofera generos ministrul educatiei, dincolo de intamplarile hilare in care publicul s-a mai intalnit cu acest personaj (vezi altercatiile presupus fizice ale ministrului educatiei (?!) cu Vanghelie – inamicul abecedarului), exista perspective de analiza care releva dezastrul provocat de mizeria aparatului de partid, de incompetenta, de lipsa de viziune si in final, de politicile publice construite gresit, inspirate eronat si fara transparenta si promovate asa cum s-a vazut.

 

 

.

 

.

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

Edificiul politicii externe a României, pus sub asediu. Care sunt implicațiile strategice ale anulării vizitei Regelui Iordaniei la București

Published

on

© Administrația Prezidențială

Aparent, anularea vizitei Regelui Abdullah al II-lea al Iordaniei în România și, implicit, a itinerariului său politico-economic face parte doar din seria eșecurilor diplomatice pe care am decis să le inaugurăm anul trecut cu vizita premierului Japoniei la București când, într-un moment de maximă importanță pentru relația bilaterală, Shinzo Abe nu a găsit un omolog cu care să dialogheze posibilitățile avansării legăturii strategice economice dintre Tokyo și București.

Diferența este însă una majoră: dacă obiectivele vizitei premierului japonez în România au fost parțial salvate prin manifestarea intenției clare de a ridica relația bilaterală la nivel de parteneriat strategic, anularea vizitei Regelui Iordaniei reprezintă un eșec pentru a cărui reparare numai comunitatea diplomatică a României poate evalua ce presupune un asemenea efort în termeni de durată, context politico-strategic și oportunități de refacere a credibilității.

Am putea părea tentați să nu alocăm un interes sporit vizitei unui șef de stat dintr-o țară din Orientul Mijlociu în condițiile în care ne-am dezvoltat apetitul spre a tresări doar când ne referim la aliații apropiați și de talie majoră, precum liderii SUA, Franței, Germaniei sau Marii Britanii. Am putea fi ignoranți și să nu facilităm o legătură logică între vârtejul declanșat de la Washington (culmea!) privind tema mutării ambasadei României în Israel, de la Tel Aviv la Ierusalim, și decizia Regelui Iordaniei de a contramanda vizita sa în România. Dar, dacă am face aceste lucruri, ar însemna să ne batem joc de un întreg eșafodaj construit de diplomația română și la care actorii politici s-au raliat – până mai ieri – pentru a servi intereselor de politică externă ale țării.

Implicațiile anulării vizitei Regelui Iordaniei în România sunt, pe termen scurt și foarte scurt, de ordin politic și mediatic, însă pe termen lung, am putea asista la implicații strategice care posedă un risc major de zdruncinare a politicii externe a României. În același registru, asistăm la o tendință de instrumentalizare nocivă a Parteneriatului Strategic cu Statele Unite.

În fond, de ce este atât de importantă Iordania în această ecuație?

Geopolitic, Regatul Hașemit al Iordaniei este piesa de stabilitate la o intersecție-mozaic a unor puteri regionale (Israel, Arabia Saudită, Egipt), a unor state eșuate sau în curs de reconstrucție (Siria, Irak), a unor state-santinelă ale terorismului (Liban) și a unor conflicte nesoluționate care pot prolifera, într-un moment, o dezordine care să exceadă cadrul zonal.

Cu o politică externă pivotală și echilibrată – de tip ”occidental”, dar înțelegătoare cu specificul sensibil al regiunii cu scopul de a reface bunăstarea acesteia -, Amman-ul a acționat în ultimii 25 de ani ca un ”honest broker” constructiv în relațiile dintre statele din Orientul Mijlociu, în de la convenirea unui pact de neagresiune la semnarea unui tratat de pace cu Israelul în 1994, dând semnalul unei deschideri spre stabilizare a regiunii.

Cu o ancorare internațională și de securitate care se intersectează cu arhitectura euro-atlantică, Iordania deține statutul de partener major non-NATO al SUA și face parte din cadrul de parteneri ai Alianței Nord-Atlantice de peste două decenii.

Dincolo de o sumară definire a politicii externe iordaniene într-un câmp geopolitic specific, Iordania este un actor relevant și prin prisma personalității Regelui Abdullah al II-lea. Monarh al Regatului Hașemit al Iordaniei din 1999, Abdullah al II-lea este un lider influent în regiune și un reper politic major pentru actorii internaționali. Apreciat în mai multe rânduri ca fiind cea mai influentă personalitate musulmană, Regele Iordaniei este unul dintre invitații tradiționali ai Conferinței pentru Securitate de la Munchen, forumul anual informal în care liderii lumii dezbat arhitectura și evoluția sistemului de securitate internațională.

Un amănunt mai mult decât relevant și care conectează elementele cuprinse în discursul premierului României de la Washington la decizia Regelui Iordaniei de a renunța la vizita în România este titlul pe care monarhul Regatului Hașemit al Iordaniei îl deține încă din 1924: prin această tradiție, liderul Familiei regale a Iordaniei – Regele însuși – este custodele locurilor sacre ale creștinilor și musulmanilor din Ierusalim.

Este dificil de luat în calcul că România și diplomația sa, prin implicarea tradițională în Orientul Mijlociu, ar omite un asemenea detaliu și ar putea considera că declarații precum cele ale premierului nu vor rămâne fără consecințe.

O vizită cu implicații strategice anulată de ignoranță. Potențiale ramificații

Decizia președintelui României de a-și anula, în 2017, vizita la Kiev din cauza legii educației din Ucraina care defavoriza minoritățile din această țară a avut un caracter dezaprobator și de sancțiune politico-diplomatică într-un context în care relația dintre Klaus Iohannis și Petro Poroșenko se prezentase în dese rânduri ca fiind foarte solidă, iar România s-a implicat în acțiunile NATO de sprijinire a Ucrainei post-anexare a Crimeei.

În aceeași cheie trebuie interpretată decizia similară a Regelui Abdullah al II-lea, un efect imediat, direct și palpabil al discursului prim-ministrului Viorica Dăncilă de la Washington.

O parte din argumentele prin care putem înțelege caracterul de sancțiune a acestui discurs rezidă în dinamica politico-diplomatică de pe axa București-Teheran din ultimii ani. În 2015, șeful diplomației iordaniene a fost unul dintre oaspeții speciali de la Reuniunea Anuală a Diplomației Române, într-un efort de netezire a reafirmării intereselor României în regiunea Orientului Mijlociu, un efort care în 2016 era marcat de solicitarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru ca Ministerul Afacerilor Externe să elaboreze o strategie actualizată a României în Orientul Mijlociu, luând în calcul noile dinamici din regiune după acordul nuclear cu Iranul.

În aceeași logică, România s-a numărat printre statele invitate, în 2018, la reuniunea ”Procesului Aqaba” la nivelul miniștrilor Apărării, o platformă de dialog strategic inaugurată de Regele Iordaniei în anul 2015 pentru a spori nivelul de coordonare internațională în lupta împotriva terorismului.

Tot în 2018, în marja Adunării Generale a ONU, președintele Klaus Iohannis și Regele Abdullah al II-lea au dat impulsul politic pentru o vizită a monarhului iordanian în România în 2019, la zece ani de la precedenta vizită, și au pus accentul pentru organizarea celei de-a doua ediţii a Forumului româno-iordanian, eveniment la rândul său anulat.

Adunarea Generală a ONU de anul trecut a fost ultimul moment în care țările candidate pentru un mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU își puteau susține candidaturile la cel mai înalt nivel, de la șef de stat la șef stat sau de guvern, după caz.

Mai mult, reuniunea dintre președintele României și Regele Iordaniei a fost, la momentul respectiv, una dintre cele însemnate întruniri bilaterale pe care șeful statului român le-a avut la New York la lucrările forului onusian pentru a promova candidatura României și ea venea pe un fond de neliniște privind poziția țării noastre în chestiunea Ierusalimului și a mutării ambasadelor. Este de reamintit că decizia Statelor Unite de a-și muta misiunea diplomatică de la Tel Aviv la Ierusalim, recunoscându-l pe cel din urmă drept capitală a Israelului, a devenit motivul unei rezoluții a Adunării Generale a ONU susținută puternic de statele arabe și prin care s-a recomandat țărilor lumii să evite astfel de măsuri. Aceeași Adunare Generală care în luna iunie a acestui an va decide cine vor fi noii membri cu statut nepermanent în Consiliul de Securitate în perioada 2020-2021 și unde România concurează cu Estonia din partea blocului ”Europa de Est”.

Din acest context, rămânem cel puțin cu o întrebare fără răspuns: cine decontează efectele unei eventuale pierderi a cursei pentru Consiliul de Securitate al ONU?

Un element secundar menit să înțelegem implicațiile negative anulării acestei vizite este redat de efortul de reparare sau reducere a prejudiciilor de imagine prin anunțarea oficială a programului pe care Papa Francisc, primul suveran pontif care va vizita România după 20 de ani, îl va avea în țara noastră, în timpul vizitei din perioada 31 mai – 2 iunie.

O scurtă mențiune, în loc de încheiere pentru subiectul care a declanșat această zdruncinare a politicii externe românești: este foarte greu de crezut că un element valoric în plus pentru parteneriatul nostru strategic cu Statele Unite ale Americii depinde de o decizie ”catalogată” și ”impulsionată” a fi îndrăzneață privind mutarea ambasadei României la Ierusalim. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: establishment-ul american, de la cel mai puțin relevant la cel mai important nivel decizional, se pronunță tranșant cu privire la preferințele sale.

Ni-l putem imagina pe președintele SUA, cel care a cerut Germaniei să oprească construcția Nord Stream 2 și să aloce mai mulți bani pentru apărare, să nu solicite și României o anumită măsură care îl interesează în mod direct? În schimb, solicitările Washington-ului la adresa Bucureștiului au rămas neschimbate, iar un element prin care putem continua să onorăm parteneriatul strategic cu SUA și angajamentul față de aliații noștri – alocarea și cheltuirea a 2% din PIB pentru apărare – își testează, de asemenea, credibilitatea.

În fapt, ceea ce degenerează din goblenul țeșut la Washington privind angajarea României într-o decizie de politică externă fără a deține elementele care permit acțiunea cu pricina și pus sub sancțiune de un stat respectat din cea mai volatilă regiune a lumii este tocmai tendința unei bucăți a puterii să instrumentalizeze Parteneriatul Strategic cu SUA într-un scop nociv, altul decât cel consemnat în orientarea de politică externă a României.

Continue Reading

EDITORIALE

“5+1” concluzii după Conferința de Securitate de la München: SUA vor să dicteze ritmul global, China refuză acest joc, iar Rusia exploatează sensibilitățile transatlantice

Published

on

© Munich Security Conference

Corespondență de la München

Ediția din acest an a Conferinței de Securitate de la München și-a tras cortina după aproape trei zile în care liderii țărilor lumii au pendulat între apărătorii ordinii internaționale și contestatarii ei. Din zecile de discuri ascultate și relate, dialoguri de la distanță sau răspunsuri la întrebări incomode, am rămas cu câteva concluzii preliminare:

1. Am vizualizat două Americi: una la putere reprezentată de Mike Pence care susține că vede lumea așa cum e, nu cum ne-am dori să fie și care tratează cu fermitate și presiune inclusiv aliații tradiționali; o alta în opoziție înfățișată de Joe Biden și Nancy Pelosi, dispusă să frâneze combinația de “realism – naționalism” și să plaseze alianța transatlantică ca pivot central al relațiilor internaționale Din acest considerent, alegerile din 2020 din SUA vor fi cruciale pentru viitorul arhitecturii ordinii de securitate internațională. Administrația Trump părăsește încăperea actualei ordini la ale cărei temelii Rusia și China lovesc sistematic, pentru a intra într-un nou eșafodaj în care se asigură că va dicta ritmul noii construcții a ordinii internaționale.

2. Am văzut o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală. Sub pretextul respingerii hegemoniei și politicii de putere, Beijing-ul respinge ieșirea din actualul status quo, semn că actuala incertitudine globală este mediul prielnic pentru avansarea influenței chineze. Inclusiv dorința SUA de a include China într-un viitor acord al armelor strategice, în condițiile suspendării Tratatului privind Forțele Nucleare Intermediare, s-a izbit de un refuz al Beijing-ului: “Acest tratat este bilateral, iar el moare ca un tratat bilateral”, a spus un general chinez la München.

3. Am observat o Rusie iute și concisă pe partitura deja clasică la nivel de discurs și mai concentrată pe reuniuni bilaterale. La München, ministrul de Externe Serghei Lavrov a avut multe reuniuni cu omologi, cu secretarul general al NATO, cu șefa diplomației UE și chiar cu candidatul PPE la șefia Comisiei Europene. Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare este ca și încheiat, cele șase luni date ca termen Rusiei sunt doar o amăgire, ele reprezentând cel mai probabil perioada de repoziționare pentru o nouă cursă strategică. Mai mult, pe fondul animozităților transatlantice, Moscova va continua să aplice o tactică de exploatare a acestor sensibilități.

4. Europa se va întoarce la agenda provocatoare de zi cu zi – Brexit, alianța franco-germană, ofensiva populist-naționalistă – convinsă fiind că opțiunea sa spre multilateralism global și o ordine internațională bazată pe regulile deja cunoscute sunt calea de urmat. În pofida Brexit, britanicii par mai apropiați la nivel de politică externă de europeni mai mult ca niciodată. Angela Merkel a fost ovaționată la München ca lider de facto al ordinii liberale, în ciuda unui discurs care a vorbit despre o Rusie parteneră și a apărat gazoductul Nord Stream, acesta fiind cel puțin un subiect în care Europa nu va vorbi nicicând pe o voce unitară. Provocările Estului nu sunt privite ca fiind ale tuturor, și viceversa, afectând dezideratul unei singure poziții europene în lume. Din această rațiune, rămâne de referință ce a spus Înaltul Reprezentant al UE despre “generozitatea” de a trata marile țări europene ca “puteri mijlocii globale”.

5. La nivelul relației transatlantice, NATO pare să reprezinte unica platformă de cvasi-stabilitate și trebuie evitată fragilizarea sa. Faliile sunt induse atât din exterior, cât și din interior, adâncite inclusiv prin ovaționarea lui Merkel, în contrast cu animarea mai redusă de la discursul lui Pence. Deși prin preconizata retragere din INF, Statee Unite s-au asigurat că din punct de vedere strategic europenii vor strânge rândurile lângă americani, este dificil să ne așteptăm că SUA vor modela întreaga acțiune externă europeană după propriile referințe în ce ține de acordul nuclear cu Iran, conflictul israelo-palestinian sau relațiile comerciale cu China.

6. Prezența României la Conferința de Securitate de la München la nivel prezidențial este mai mult decât binevenită. Ea excede cadrul exercitării președinției Consiliului UE, întrucât triada de politică externă a României, adică SUA-NATO-UE, este la o continuă răscruce. România nu trebuie să își piardă relevanța strategică sau să își consume prestigiul acumulat sub auspiciile securitare pavilionului SUA-NATO și sub cele ale Uniunii Europene. România a punctat, la München, la capitolul relației strategice indispensabile cu Statele Unite. Întrevederea președintelui cu vicepreședintele SUA a venit la finalul unei săptămâni în care vedeta estică în relația cu Washington-ul a fost Polonia, la Varșovia aflându-se atât de secretarul de Stat, cât și vicepreședintele american. Să ne înțelegem România și Polonia nu sunt competitori, ci parteneri strategici bilaterali, parteneri în cadrul UE și NATO și actorii regionali de primă linie în dimensiunea Inițiativei celor Trei Mări. Însă, dacă Germania, Franța sau Marea Britanie nu mai au aceeași capacitate de a influența, individual, relațiile internaționale, cu atât mai mult, România trebuie să adauge consistență parteneriatului cu SUA și să navigheze la fel de consistent atât în UE, cât și în NATO.

“Marele puzzle: Cine va strânge piesele?” rămâne astfel mai mult decât titlul unui raport al Conferinței care de peste cinci decenii oferă claritate realității strategice globale. Rămâne dilema înspre ce fel de arhitectură internațională ne îndreptăm.

Continue Reading

EDITORIALE

”A fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”. Cu ce rămânem după discursul de astăzi al președintelui și candidatului Klaus Iohannis

Published

on

Discursul de astăzi al președintelui României se potrivește mânușă, în sensul că te îndeamnă aproape insațiabil, unei analize pe text de tipul celei pe care discipolii intelectuali ai relațiilor internaționale o fac pentru a înțelege empirismul actorilor ce defilează pe scena globală. Fixat în parametri ai cutumei, continuității și certitudinii, firul narativ al discursului ne oferă o dublă perspectivă, atât pe cea a președintelui, cât și pe cea a candidatului pentru un nou mandat la Cotroceni. A fost, în fond, cel din urmă discurs anual al actualului șef al statului – cel puțin în cadrul primului său mandat – în fața șefilor de misiuni diplomatice acreditați la București.

Dincolo de dubla logică, cea de titular al fotoliului prezidențial, și cea electorală, discursul de astăzi a fost livrat într-o perioadă în care peisajul internațional este puternic reașezat de marii actori ai lumi. Un peisaj în care SUA, principalul partener strategic al României, reconfirmat inclusiv în discurs, duc o politică de contestare a modului de funcționare a alianțelor sale tradiționale, afirmând totodată revenirea la era competiției strategice cu o Rusie agresivă și o Chină practicantă de instrumente versate pentru a-și maximiza poziția globală. Și un peisaj în care Uniunea Europeană, construcția a cărei ”cameră decizională a statelor” – Consiliul UE – este prezidată pentru șase luni de către România, apasă concomitent pedalele de accelerație – vezi Tratatul de la Aachen – și de frână – vezi Brexit, populism, naționalism și întoarcere la abordări discursive de tipul anilor interbelici.

Discursul a debutat cu o remarcă incisivă privind starea de nevroză internă în care este fixată România, președintele poziționându-se drept un ”custode” al balanței și al echilibrului în ceea ce ține de nealterarea cursului european și occidental al României, un curs bazat pe democrație liberală, stat de drept și justiție.

Este, dacă vreți, o reîmprospătare a cărții sale de vizită după ce președintele a primit astfel de susțineri și din partea președintelui Franței sau cancelarului Austriei.

În același registru, este o opțiune strategică: aceea de a debuta un discurs de politică externă cu un cadru de referință intern problematic pentru a putea atinge primul element cheie din discurs, acela de asumare a rolului de ”asigurator” al menținerii căii europene și euro-atlantice a României într-un interval agitat, atât național, cât și european și internațional.

Un al doilea element este dat de așezarea în discurs a priorităților și direcțiilor politicii externe a României. Așa cum era de așteptat, dimensiunea exercitării mandatului de președinție rotativă a Consiliului Uniunii Europene a fost lăsată la urmă. Acest lucru nu ține numai de specificitatea discursurilor liderilor politici, de a păstra spre sfârșitul cuvântărilor componenta cea mai esențială a ideilor transmise, ci și de asumarea unei realități concrete: ocuparea vremelnică, chiar și pentru prima dată, a acestei responsabilități politico-administrative nu poate substitui ancorele indispensabile ale politicii externe care au condus România spre actualul său status quo. Președinția română la Consiliul Uniunii Europene este o responsabilitate ce decurge din apartenența la UE, însă, în egală măsură, este și o consecință a parcursului de politică externă pe care această țară și l-a asumat, treptat, până în 2019, care mai înseamnă și anul 30 de la eliberare, echivalentul celor trei decenii scurse de la prăbușirea comunismului în Europa și de la zorii integrării europene și euro-atlantice.

Practic, dincolo de dimensiunea concretă a președinției României la Consiliul UE, așezată separat în discurs la finalul acestuia, elementele cheie aranjate ca jaloane principale ale politicii externe a Bucureștiului care au însoțit discursul președintelui au fost: 1) reafirmarea constantei UE-SUA-NATO ca puncte cardinale ale acțiunii externe a statului român; 2) cooperarea regională cu axele sale Inițiativa celor Trei Mări și formatul București 9; 3) relațiile strategice bilaterale cu accent pe cele cu Franța și cu elementul de noutate numit Japonia și 4) augmentarea profilului internațional al României prin dobândirea unui nou mandat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU și accederea în cadrul OCDE.

Discursul integral al președintelui este disponibil aici. Varianta relatării acestui discurs pe ”capitole” este disponibilă aici.

Formulate și mai sintetic decât atât, președintele a pronunțat triada conceptuală strategică SUA-UE-NATO ca punct de pornire pentru orice realizare majoră din ultimii ani – a se vedea accentul pus pe formatele regionale și parteneriatele strategice bilaterale, cât și pentru perspectiva unor noi borne: câștigarea unui mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU și aderarea la OCDE, un cadru-etalon al modelului de dezvoltăre economice occidentale.

Dacă triada conceptuală menționată este moștenirea pe care fiecare președinte trebuie să o poarte drept stindard al politicii externe a României și să și-o asume fără echivoc ca fiind o condiție prealabilă pentru a exercita această funcție, celelalte jaloane de politică externă sunt realizări (București 9 sau Inițiativa celor Trei Mări) și aspirații (ONU, OCDE). Atât prezidențiale, cât și electorale.

În cele din urmă, cartea pe care a ales să o joace președintele în acest al cincilea său discurs anual susținut în fața ambasadorilor străini acreditați la București este în aceeași notă cu cea etalată și în celelalte alocuțiuni cu pricina: continuitate, pragmatism și consecvență. Deși nu a recurs la această frază care îi aparține, discursul președintelui a fost călăuzit de ideea că ”a fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”.

Continue Reading
Advertisement
Advertisement

Facebook

Advertisement

Trending