de Iulian Chifu*

S-a scris mult despre lecțiile învățate din războiul de agresiune, pe scara largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei în Ucraina. Cu toate precauțiile faptului că nu suntem la final sau după o perioadă suficient de mare a unui război lung pentru a putea decanta trenduri cu relevanță pe termen lung. Totuși puține lucruri s-au spus în legătură cu ceea ce am învățat nu numai din acțiunile Ucrainei, ci și din cele ale Rusiei în timpul acestei agresiuni. Cu atât mai puțin despre lecțiile pe care trebuie să le învățăm din reacțiile comunității internaționale pentru propria apărare și securitate sau cele pe care fiecare stat trebuie să le învețe din revenirea războiului ca instrument în prim planul politicii, în plin secol 21. Încercăm aici o abordare parțială, secvențială dar relevantă pentru viitorul proxim al securității, mai ales în spațiul post-sovietic și la frontierele estice ale Europei și ale NATO.

Lecțiile Rusiei: echilibrele și dependențele unei autocrații și gradul de libertate al unui autocrat

Rusia a creat un set de lecții de învățat de la pornirea războiului. Mai întâi, a readus războiul pe scară largă ca instrument de politică externă în Europa. La 24 februarie 2022, a trecut peste toate limitările și impedimentele și a declanșat invazia în Ucraina cu obiectivul schimbării de regim și controlului pe zona rusă, Novorossia, din Ucraina, ruperea ei și crearea unui stat fără ieșire la mare și complet neviabil, resursele din est luând calea anexării de către Rusia.

În subsidiar, Rusia a mai produs un precedent cu care amenință pe scară largă nu numai spațiul post-sovietic, ci și Europa de Est în întregimea sa. Cele două ultimatumuri din decembrie 2021 arată până unde merge nivelul de ambiție și solicitările sale extreme: drept de veto pe toate afacerile europene, inversarea extinderii și garanțiilor NATO în Europa centrală și de est și un spațiu tampon cu țări neutre și controlabile între granițele noi ale Rusiei, ale imperiului rus refăcut, și Occident.

O altă noutate este denunțarea de facto a tuturor acordurilor internaționale pe care s-a bazat lumea după cel de-al Doilea Război Mondial, de la Carta ONU, acordurile de la Helsinki 1 și 2(CSCE și OSCE), acordurile de la Alma Ata la desființarea URSS și toate celelalte acorduri bilaterale cu noile state independente din CSI, ba chiar și Acordul de la Budapesta 1994, în cazul Ucrainei, cu garanțiile de securitate comune ale membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate – cu Rusia, SUA, Marea Britanie ca semnatare și Franța și China care s-au raliat la acordul de cedare a armelor nucleare și intrarea în Tratatul de Neproliferare nucleară a Ucrainei contra integrității teritoriale, suveranității și independenței în granițele fostei republici unionale.

Războiul de agresiune, pe scară largă, pe termen lung, al Rusiei în Ucraina și contestarea acordurilor a mai venit cu o inovație, atunci când Rusia a căutat să construiască o aparență de drept și o explicație a propriilor acțiuni, cu pretenția respectării dreptului internațional. Aceasta constituie o amenințare pentru orice stat din spațiul post-sovietic, dar și pentru orice putere minoră din Centrul și Estul Europei. Indiferent de fundamentele de drept, o aparență, interpretare a regulilor, excese se pot inventa, plecând cu nerecunoașterea succesiunii la putere, a legitimității puterii în stat aleasă democratic, etc. Iar aici singura soluție este pregătirea cât se poate pentru a face față agresiunii.

Există și un alt set de lecții învățate despre realitatea din armată, servicii secrete, puterea Rusiei și a lui Putin. Corupția care a subminat pregătirea, forța armată, coerența, achizițiile, producția de armament, calitatea acestuia. Pe hârtie, armata rusă trebuia să fie a doua din lume și să mărșăluiască triumfător luând Kievul în 3 zile, Harkovul în 12 ore, etc. Nu a reușit, cum nici FSB nu a livrat rețeaua care să salute victoria și pe eliberatori și să submineze rezistența Ucrainei în război. Apoi pierderea monopolului violenței în stat prin autorizarea companiilor militare private și-a arătat efectele secundare când Prigojin și ai lui din Wagner au pornit în marș către Moscova să schimbe ministrul apărării și poate chiar puterea lui Putin.

Anularea contractului social al Rusiei lui Putin cu cetățeanul rus, prin implicarea sa în război și tăierea din beneficiile financiare pe care le avea înainte de agresiune, aducerea războiului la ușa fiecărui rus prin mobilizare, inflație, prețuri și penurie de produse sau prin loviturile directe în jurul său, toate au arătat limitele puterii lui Putin. ca și lipsa de susținere la anumite acțiuni – amenințarea cu lovirea bazelor din statele NATO, baltice, sau Polonia, reacția la amenințările nucleare și perspectiva utilizării armei nucleare – de către populație, care au afectat decizia și au subliniat limitele sprijinului pentru război și a represiunii.

În plus, intrarea ucrainenilor în Kursk a dovedit prioritatea apărării propriului scaun și a statutului de putere al Rusiei nicidecum apărarea statului, a cetățenilor și a teritoriului său, atunci când trupele au rămas să ocupe teritorii în Ucraina, contra mii de morți și nu să apere propriul teritoriu ocupat. Această ierarhie de valori nu mai poate fi ascunsă populației, ca și lipsa de responsabilitate a celui care s-a așezat în fruntea verticalei de putere, președintele Putin, dar refuză să-și asume măcar atribuțiile constituționale legate de apărarea și securitatea Rusiei, în timp ce redistribuie atribuțiile lichidării acțiunii din Kursk către FSB, așa cum a făcut-o la pandemie cu administrațiile regionale și primării, cu spitale și eșafodajul medical. El, Putin, nu e niciodată responsabil de nimic, nici de găsit când e mai greu.

Lecțiile Ucrainei: reziliența societală, oboseala de război și adaptabilitatea la amenințări existențiale

Ucraina a demonstrat numeroase elemente de lecții învățate. Primele decurg din statutul de democrație a statului, imperfectă dar totuși democrație, cu o societate civilă vie și contestatară, gata să echilibreze și să răstoarne orice putere care vrea să se eternizeze ilegal. Apoi s-au vădit rezultatele eforturilor repetate în materie de reformă a sectorului de securitate, derulate între 2014 și 2022, cu o schimbare dramatică de la o armată și servicii de informații penetrate dacă nu chiar conduse de Rusia, trădări repetate, lipsa de pregătire și dotare a armatei, confruntarea din Donbas cu voluntari și companii de pază private în prim plan, pe lângă resturile armatei ucrainene, mergând azi până la trupe pregătite și capabile să confrunte armata și trupele speciale ruse.

Apoi reziliența societală și intangibilele de război, cu precădere miza, dorința de a lupta și a supraviețui, coeziune societală, apărarea identității și a dreptului la existență democratică, nu sub conducerea lui Putin – toate au contat enorm. Ca și oboseala de război care se instalează în timp trebuie evaluată, ca și mecanismele necesare pentru ca voința de a lupta și capacitatea fizică, resursa umană pentru a putea face față agresorului să fie regenerată. Este la fel de important a fi studiate și contracarate, iar Ucraina astăzi oferă cel mai viu, direct și concret exemplu.

În al treilea rând, este de salutat și putem învăța din adaptabilitatea, creativitatea, inventivitatea probată de ucraineni, de legătura și integrarea între privat, societatea civilă și armată în construcția și adaptarea noilor arme. Am văzut cum Ucraina a devenit cel mai mare producător de noi arme, dronele, dar și cum a reușit să se adapteze la războiul de secol 21 care propune o provocare a duratei de viață a unei arme până la apariția contra-armei de 2-4 săptămâni. Nu înseamnă că armele sunt inutile, dispar sau nu mai sunt folosite, doar că eficiența acestora scade dramatic.

Ucraina a arătat cu poate produce arma rapid, o testează în luptă și vine cu impactul aferent, cu plusuri și minusuri, se fac ajustările necesare, intră în producție de serie, se introduce imediat pe front, apoi când lucrurile încep să se schimbe și apare contra-arma, se revine la planșeta de planificare și ajustare pentru un nou ciclu. Și asta se petrece neîntrerupt, în vremuri de război, cu perioade de restriște în aprovizionarea cu energie electrică și cu restricții evidente în materialele necesare și subansambluri pentru armamente.

O altă lecție învățată a fost capacitatea de adaptare, de învățare și operare a tuturor categoriilor de arme venite de la terți parteneri și introduse în dotarea armatei ucrainene. Fiecare a donat ce avea prin depozite și ce avea în dotare, ce producea, toate diferite, cu sisteme și moduri de funcționare diferite. Ei bine, ucrainenii au demonstrat că, sub presiunea nevoii, au reușit învățarea operării tuturor acestor categorii de arme. Și nu e deloc simplu. Cum nu a fost simplă dublarea în ultimul an a producției de armament.

Operațiunea de la Kursk vine și ea cu multiple elemente și lecții învățate pentru toată lumea: expunera vulnerabilităților Rusiei, a alegerilor lui Putin, a dificultăților respectării pretinselor linii roșii și a deciziilor complicate precum mobilizarea generală, demiterea apropiaților și lidershipului septuagenar loial pentru incompetență probată, capacitatea redusă de reacție în criză. Și, nu în ultimul rând, nu putem ignora, la capitolul lecțiilor învățate, rolul președintelui Zelenski pentru comunicarea în război și canalele multiple de comunicare strategică, cu propria populație, cu partenerii internaționali și, firește, cu Rusia lui Putin.

Lecțiile lumii internaționale: puterea, limitele, restricțiile și forța comunității internaționale în război

Și comunitatea internațională a fost confruntată cu apariția acestui război pe scară largă, de mare intensitate și pe termen lung, un război de agresiune al unui stat membru permanent al Consiliului de Securitate împotriva unui stat membru al ONU, recunoscut internațional în granițele sale. Aici o parte dintre slăbiciunile comunității internaționale și limitele sale de acțiune erau cunoscute, mai ales când agresorul, cel ce trebuia sancționat era Rusia, un membru al Consiliului de Securitate, extrem de asertiv și răzbunător față de oricine nu se alinia la opțiunea sa de realitate aparentă sau construită. Dar tot așa au apărut mecanismele de reacție, izolare și sancțiuni.

Astfel, astăzi orice stat și putere minoră poate să înțeleagă până unde și cât poate să se aștepte de la comunitatea internațională. Unitatea și sprijinul unanim, puternic, în fața agresiunii, sprijin politic și financiar din partea UE, NATO, comunității democrațiilor sau G7; apoi sprijinul militar cu limitările și neîncrederile care au făcut ca discuțiile despre categorii de armamente să ducă la livrări proporționale cu acțiunile Rusiei, din dorința evitării escaladării și confruntării directe Rusia-Occident. În fine, acceptarea și depășirea pas cu pas a liniilor roșii ale Rusiei sunt fapte fără dubii de care oricine trebuie să țină seama.

Așa am aflat și despre democrații care sunt nuanțate și optează să joace pe alte partituri, că există canale de influență până la nivel de decizie în toate democrațiile, că se pot utiliza grupuri de presiune, partide și personalități pentru a reprezenta interesele agresorului, penetrând sistemul democratic și alterând decizia. Războiul informațional a fost dezvăluit în deplinătatea sa, cu tot cu ingerința în alegeri sau acțiuni directe de spionaj, sabotaj, acțiune malignă hibridă, sub nivelul de alertă, împotriva statelor democratice.

Tot așa cum am aflat, în modul cel mai dur cu putință, că trebuie să ne pregătim pentru apărare, descurajare, să ne pregătim teritoriul pentru eventualitatea unui război. Că pacea eternă sau sfârșitul istoriei clamat de Fukuyama în anii 90 nu a mai avut loc sau s-a inversat ca tendință în 35 de ani, iar spectrul războiului a revenit în prim plan. Adus de Rusia, perdantul din Războiul Rece, dar care nu a fost declarat niciodată, nici judecat și nici pus să plătească pentru ceea ce a făcut în Europa Centrală și de Est și în spațiul post-sovietic. Pierderea imperiului a fost unica sancțiune dezbătută.

De asemenea, nu putem ignora aici desecretizarea și expunerea informațiilor secrete selective despre războiul care urma să vină, informații prețioase și care au antrenat costuri în rețele și surse, dar au fost făcute pentru a exhiba opțiunile agresive ale lui Putin și a-l determina să amâne sau să anuleze războiul. Putin a mers înainte, a ales să ignore canalele pe care fiecare dintre apropiații săi, membri în zonele de decizie din primul cerc, le aveau cu parteneri occidentali din multiple capitale și a ales să declanșeze războiul.

Nu în ultimul rând sunt de interes strategiile generale care marcau înclinația spre pace, tendința de a dezvolta canale de comunicare și negociere secvențiale chiar în timpul derulării războiului, chiar dacă a fost evident că nu era în interesul Rusiei lui Putin de a accepta altceva decât capitularea Ucrainei și atingerea obiectivelor proprii, sau că, din celălalt punct de vedere, o cedare a Ucrainei era echivalentă cu un precedent, o rețetă pentru cucerirea teritoriului unui vecin de către o mare putere. Și, de asemenea, că formula de reintrare în normalitate era asigurarea descurajării credibile părților, reciprocă, dar și utilizarea pe scară largă a principiului escaladare pentru a dezescalada.

Lecții pentru puterile minore: apărare, descurajare, sistem de acorduri și garanții de securitate

Desigur că un set de lecții de învățat se pot desprinde pentru orice putere minoră sau stat din spațiul post-sovietic. Prima, firește, aceea a nevoii de apărare, descurajare-cât se poate. Cu revizuirea sistemului de dotare cu personal, atractivitatea funcției militare și reconstruirea intangibilelor precum coeziunea societală, voința de a lupta și de a-ți apăra țara, reziliența societală și pregătirea constantă de variantele cele mai rele.

Apoi achiziția de capabilități și producția internă de arme și muniții, industria de apărare și capacități de producție a celor necesare pentru armamentele din dotare. Modernizarea și adaptarea la războiul de tip nou, adoptarea și interiorizarea strategiilor și doctrinelor integrate adaptate la noul tip de război și la capabilitățile deținute. Instrumentar de combatere a acțiunilor hibride ale inamicului și de creștere a încrederii populației în propria conducere și propria armată, în propria capacitate de a te apăra și în necesitatea de a o face pentru că nu există alternative.

Urmează, firește, constituirea unui sistem de acorduri de securitate/ajutor/alianță cât mai extins cu parteneri internaționali, pe multiple dimensiuni: mai întâ susținerea politică și principială a lumii bazate pe reguli, a libertății de a alege suveran sistemul de parteneriate și apartenența internațională pentru a asigura securitatea și prosperitatea propriilor cetățeni. Apoi parteneri apropiați care pot sprijini, în caz de nevoie, acțiunile în timp de criză și război. Care pot suplini, prin infrastructură și apropiere, capacitate de proiecție a forței și dorința de a sprijini aliații.

Coeziunea societală, reziliența, nenumăratele elemente necesare pentru inventivitate / creativitate sau adaptare și alte lecții învățate specifice și caracteristice diferitelor operațiuni necesare în timp de război: mobilizarea, pregătirea teritoriului pentru apărare, pregătirea populației, revigorarea atractivității funcției militare și restructurarea contractului social cu cei care aleg cariera militară. Multiple instrumente de creștere a audienței și interesului și pentru această activitate, inclusiv pregătirea și cunoașterea acțiunilor de război pentru a crește încrederea în riscul controlat asumat la nivelul statelor și al comandanților ierarhici, toate sunt necesare.

De asemenea, evoluțiile actuale vin cu multiple lecții învățate: de exemplu, merită interes analiza războaielor de tuneluri, acolo unde Taiwanul, Coreea de Sud și Israelul mai ales au multiple lecții învățate de împărtășit. Apoi e necesară conexiunea și ralierea la întregul efort vizând evoluțiile tehnologice și utilizarea lor în război. Așa cum este importantă și experiența securizării proprii sau interceptării lanțurilor de furnizori de produse strategice ale inamicului, cu respectarea dreptului internațional, care să permită învățarea din acțiuni precum cele petrecute recent în Liban. O discuție specială reclamă și înclinația eliminării liderilor politici și militari în război, asasinatul țintit și acțiunile subversive complexe. Acolo unde există capacități sau unde, din contra, trebuie construite capacități de contracarare a operațiunilor venite de la inamic.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. a fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Liderul Hezbollah, organizație considerată teroristă și totodată partid politic șiit din Liban, pro-iranian, a fost executat, alături cu liderii conducerii Hezbollah și reprezentantul în Liban al Gardienilor Revoluției Islamice, trimisul Iranului, într-o operațiune a IDF, armata statului israelian, și a Mossad, serviciul său extern. Un dosar extrem de greu pe numele său atârnă în favoarea operațiunii israeliene, mai ales că, după 7 octombrie, Hezbollahul bombardează regulat Nordul Israelului, fapt care a dus la strămutarea a circa 60.000 de cetățeni israelieni, care au de partea cealaltă a frontierei valuri de refugiați libanezi. Faptul a fost generat de nerespectarea Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU 1701 care presupunea retragerea trupelor Hezbollah la nord de râul Litani și menținerea zonei la sud sub controlul armatei regulate libaneze și a UNIFIL. Acțiunea serviciilor speciale israeliene, la scurt timp după operațiunea de eliminare a circa 1500 luptători Hezbollah prin explodarea pagerelor și a stațiilor de comunicare, a împins Orientul Mijlociu pe marginea prăpastiei, amenințând cu un război total între Israel, pe de o parte și Iran și intermediarii săi din întreaga regiune, pe de alta. Dreptate, răzbunare, distrugerea inamicului, război total, acțiune cu risc maxim asumat – toate sunt scenarii și interpretări posibile și trebuie considerate în analiza făcută unei operațiuni de oportunitate autorizate de premierul Netanyahu de la Adunarea Generală a ONU din New York. 

Dreptate și justiție contra unei amenințări existențiale

Ca și în cazul Hamas, și Hezbollahul este o țintă legitimă pentru Israel. Mai mult, predecesorul lui Hassan Nasrallah, Abbas al Mussawi, a avut în 1991, nici un an de conducere a Hezbollah și a fost eliminat și el. Nasrallah a rezistat 32 de ani la conducere. Legitimitatea vine din amenințarea existențială pe care o percepe statul Israel din partea unor organizații care au numeroase atacuri teroriste în istorie, lansează constant atacuri cu rachete și, chiar de la origine, refuză să accepte existența și să recunoască statul Israel(spre deosebire de Al Fatah și Autoritatea Palestiniană).

Atacul de la 7 octombrie 2023 a fost cea mai mare breșă de securitate înregistrată de statul Israel și surpriza strategică majoră care a marcat acțiunea și funcționalitata serviciilor de informații și a armatei israeliene. Umilința unei asemenea acțiuni, soldate cu 1200 de israelieni morți și peste 250 de israelieni răpiți, cu umilințe, violuri și tortură la adresa locuitorilor israelieni din jurul Gaza intrați sub atac, filmate și distribuite pe net, este greu de acceptat vreodată, și cântărește greu și astăzi.

Acțiunea Hezbollah imediat după 7 octombrie, în care organizația a optat pentru atacarea Israelului și încercarea de a deturna parte din atenție și resurse către amenințarea din Nord, pentru a salvgarda Hamas, a adăugat la această umilință, plasând organizația șiită pro-iraniană libaneză – constituentă a statului libanez și care nu rareori a confiscat autoritatea acestuia la nivel intern – în siajul celor care s-au bucurat de atacul terorist, l-au considerat legitim și s-au alăturat solidar Hamasului împotriva Israelului. Această postură îl situează în poziția de țintă legitimă pentru Israel care nu face decât să se apere și să reacționeze în acest caz, cu atât mai mult cu cât își apără cetățenii aflați sub atacurile rachetelor trase din Liban de Hezbollah și care au trebuit să fie strămutați intern.

Pe acest fond, eliminarea liderilor Hezbollah și mai ales a lui Hassan Nasrallah poate fi considerată un act de dreptate și justiție de către Tel Aviv. Existența unui complot de eliminare a unui înalt oficial israelian, alături de o operațiune similară planificată de către Iran la adresa conducerii militare și de securitate a statului Israel, începând cu premierul Netanyahu și ministrul Apărării Yoav Galant, oprită și deconspirată public, adaugă la legitimitatea acestei abordări de pe pozițiile de a face dreptate și justiție. Totuși analiza consecințelor unui asemenea atac cu eliminarea unui lider atât de important și conectat poate să ridice semne de întrebare asupra unei asemenea decizii. 

Răzbunare și riscuri majore de destabilizare și retorsiune

O altă zonă de analiză plasează eliminarea liderului Hezbollah, și contextul operațiunii explodării pagerelor, în spațiul răzbunării de tip josnic, ochi petru ochi, dinte pentru dinte. O eliminare nejustificată a unui lider politic cum a fost cazul lui Hanyeh, lider cu care se negocia și care avea un istoric al aranjamentelor, reprezentând totodată și un canal necesar de deconflictualizare sau măcar dezescaladare. Un calcul incorect și la risc maxim care trădează trecerea peste efectele secundare ale eliminării liderului, care nu duce la dispariția Hezbollah, ci doar la alegerea altui lider, care va fi mai precaut, și plasat în fruntea unei organizații devenită și mai radical anti-israeliană.

Mai grav, escaladarea declanșată de suita de răspunsuri va determina și elemente majore de destabilizare internă în Liban, dar și posibila escaladare prin deschiderea terțelor fronturi din Orientul Mijlociu. Se spune că Israelul luptă pe 5 fronturi, Hamas, Hezbollah, Axa Rezistenței din Siria și Irak, Houthi din Yemen și Iranul. Eliminarea sau slăbirea eventuală a Hezbollahului, perla coroanei intermediarilor iranieni din regiune, poate plasa Iranul și Israelul față în față, într-o confruntare existențială pentru ambele din care nimeni nu va ieși bine.

Anterior, retalierea la adresa eliminării liderilor militari într-o dependință a ambasadei Iranului din Damasc a fost convenită, așezată în limitele evitării războiului total, după ce ambele părți au anunțat că nu doresc acest deznodământ. Azi lucrurile s-au schimbat dramatic și refacerea descurajării reciproce reclamă o reacție vizibilă ce poate implica costuri mai mari pentru populația israeliană. Iranul față în față cu Israelul nu este niciodată o idee bună pentru nici unul dintre actori și amenință să arunce în aer întregul Orient Mijlociu.

Apoi numeroși analiști israelieni pun această obstinație a războiului perpetuu pe seama problemelor de credibilitate și a lipsei anchetei la adresa premierului Netanyahu pentru 7 octombrie. Dar și a dorinței menținerii la putere cu orice preț. Dacă anterior fusese creat un guvern de unitate națională(1967) și premierul responsabil a ajuns în fața Comisiei speciale a Knessetului, această perspectivă e respinsă de Netanyahu și guvernul său de extremă dreapta, proaspăt întărit cu partidul din opoziție al lui Gideon Saar și cei patru parlamentari ai săi. Acuzațiile vin direct de la rudele celor răpiți în Gaza și de la guvernele american și europene care fac eforturi în cadrul negocierilor de pace, aruncate în aer sau ignorate de actualul guvern israelian.

În fine, tactica escaladării pentru dezescaladare nu a funcționat foarte des, de aceea sunt semne de întrebare că astăzi aceste acțiuni și chiar eventuala intrare a armatei israeliene în Liban va încheia episodul confruntărilor cu Hezbollahul pe termen rezonabil de lung, care să justifice costurile. Sau cu Iranul însuși. Sau, din contra, va realimenta această luptă, cu noi dovezi și elemente de conflict și rivalitate în regiune, care va face și mai intransigente părțile și mai puțin flexibile și înclinate spre compromis.

Distrugerea inamicului cu orice risc: distrugerea intermediarilor Iranului și schimbarea echilibrelor în Orientul Mijlociu

O altă linie de discuție privind acțiunea împotriva liderului Hezbollah, în contextul tuturor celorlalte elemente și acțiuni – eliminarea altor lideri Hezbollah, Hamas, Gardienii Revoluției Islamice, afacerea pagerelor sau reacția și războiul din Gaza – vizează abordarea clasică a victoriei prin eliminarea inamicului intractabil până la capăt, cu orice risc. Israelul e sub amenințare constantă, e de ajuns – vezi celebrul discurs al premierului Netanyahu la ONU cam concomitent cu derularea operațiunii din sudul Beirutului. E legitim, mergem înainte, ne garantează victoria.

Eliminarea inamicului – dacă ea ar fi reală – ar putea să ducă la victorie prin dispariția unor amenințări imediate și în proximitate. Aceasta ar putea însemna că cetățenii israelieni să poată reveni liniștiți acasă, fără amenințări că zboară rachete asupra proprietăților lor și le amenință viețile. Să poată să se bucure de dispariția acestor amenințări. În schimb, să fie în discuție interceptarea eventualelor rachete balistice, drone, etc care vin de la distanță, din Yemen și Iran. Mai lesne de interceptat și contracarat. Și cum cei din preajmă au dispărut sau nu mai fac presiune, poate continua și colonizarea rampantă în Cisiordania, dispare perspectiva statului palestinian și pot fi controlate altfel vecinătățile în varianta dorită de dreapta și extrema dreaptă israeliană, pe modelul relațiilor cu Egiptul și Iordania. Proiectul evocat de Netanyahu la ONU ar putea deveni realitate.

Mai mult, distrugerea intermediarilor pro-iranieni din proximitatea Israelului, ba chiar a celui mai important dintre ei, Hezbollah, ar crea condițiile clare ale descurajării Iranului. Israelul, cu arma atomică sub ambiguitate strategică dar comunicată transparent către Iran, cu lipsa intermediarilor, ar face ca Teheranul să nu fie la fel de comod în acțiuni când între el și Israel nu mai e nimeni care să încaseze în locul său, pe care să dea vină, după care să se ascundă sau cu mâna căruia să producă atacuri. Negarea credibilă și ambiguitatea constructivă a Teheranului în raport cu terții ar fi complet devoalată și nu mai poate fi negată. Orice se întâmplă are un autor desemnat și indubitabil.

Totuși jocul la risc maxim își are propriile efecte secundare. E o soluție pe termen scurt, care se face cu pierderi de vieți ale cetățenilor israelieni obișnuiți și cu pierderi de vieți ale populației arabe din jurul Israelului. Sunt cetățeni inocenți, care rămân ținte și mor ca efect secundar al acestor atacuri. Iar senzația este aceea a ignorării drepturilor acestora, a unei acțiuni premeditate, fără a lua în considerare toate precauțiile necesare, pe motiv că sunt folosiți ca scuturi umane de către organizații teroriste care atacă Israelul. Asta nu îi transformă în țintele legitime, iar cele două procese în derulare, la Curtea Internațională de Justiție și la Curtea Penală Internațională, nu trebuie luate a la legere. Pașii de până acum trădează existența unor indicii temeinice care pot afecta, pe termen lung, legitimitatea acestor acțiuni.

Escaladarea spre război total: invitația la retaliere și scoaterea răului din cei care rămân

Zona cea mai îngrijorată a analiștilor și comentatorilor internaționali adaugă alte două elemente: unele de natură factuală, de calcul greșit, eronat sau de efecte în timp neconsiderate de managementul consecințelor făcut de către Israel când a luat ultimele decizii; altele strategice, care pot determina reacții greu de anticipat sau de contracarat. Iar un război total scade prestigiul și legitimitatea acțiunilor de astăzi și blochează, așa cum a subliniat bin Salman, prințul moștenitor al Arabiei Saudite, perspectivele reconcilierii israeliano-arabe declanșată de Acordurile Abraham. Și nici relația cu SUA nu pare a fi în cea mai bună formă în fața unor asemenea evoluții.

Între posibilele erori factuale se numără prezumția că, prin eliminarea liderilor, sau chiar a operativilor celor două organizații, Hamas și Hezbollah s-ar dezintegra. Poate ar fi așa cu infrastructura și cu capabilitățile celor două, dar rămâne spiritul și mai ales ura construită și care crește, care va supraviețui și în Fâșia Gaza, și în Liban. Iar cu extremele duc la extreme, și ura naște ură. Un tip de Hamas va deveni permanența în Fâșia Gaza, indiferent dacă va rămâne ocupată sau nu, dacă va fi administrată de un consiliu internațional, de ONU sau de palestinienii înșiși.

La fel și în cazul Hezbollah și al șiiților pro-iranieni sau nu din Liban. Ura față de statul Israel, motivarea dată de cauza palestinienilor, va rămâne și va crește la nivelul populației, pe fondul senzației de neputință, a victimizării și a efectelor internaționale care vor fi antrenate de campaniile de comunicare publică pe toate meridianele. Iar nașterea unui nou val de extremism, al șaselea, după cel de-al cincilea reprezentat de Daesh, autointitulat Stat Islamic, poate relansa terorismul pe toate meridianele, sub faldurile unei deschideri mai mari pentru cauza palestiniană și concomitent cu aceasta.

În ceea ce privește calculul strategic, există o mare probabilitate ca această punere la colț a Iranului să determine necesitatea retalierii vizibile pentru a deconta situația intermediarilor săi, în primul rând a Hezbollah și a lui Nasrallah, care trebuie răzbunat. Dar mai mult, e vorba despre credibilitatea Iranului în fața întregii rețele din Orientul Mijlociu și din lume, acum când este ținta unor campanii care vorbesc despre trădarea de către Iran a liderului organizației șiite libaneze sau de abandonarea partenerilor săi fără scrupule, pe baza unui calcul cinic. Această perspectivă trebuie schimbată de Teheran și ea poate însemna un război total.

Desigur, cea mai la îndemână variantă este valul de rachete și drone care se poate abate asupra Israelului. În cazul precedentului, majoritatea proiectilelor au fost interceptate de către Israel și capabilitățile americane de pe mare mutate cu această ocazie în imediata proximitate, în Mediterana. Dar dacă acum se conjugă toate resursele intermediarilor și ale Iranului, acestea pot copleși apărarea conjugată și poate determina costuri majore, care nu au cum să nu constituie presiune politică internă și un cutremur la nivelul infrastructurii și rezilienței statului Israel. Ar aduce Iranul în faza de a fi obligat să reacționeze, să respingă orice element care să mai fie subiectul negocierilor, deconflictualizării sau dezescaladării, eforturi făcute de comunitatea internațională, în primul rând de președinții Biden și Macron.

Apoi dispariția elementelor de rezervă, de descurajare credibilă iraniene din coasta Israelului poate determina nevoia unui element de descurajare mai puternic și mai stabil, arma nucleară. În ciuda tendințelor de negociere ale actualului președinte Masoud Pezeshkian și a întregii sale administrații, arma nucleară devine obligatorie ca element de reasigurare în regiune din punctul de Vedere al Iranului. Desigur, deschiderea cutiei Pandorei duce la nevoia de echilibre, la proliferare nucleară cel puțin către Arabia Saudită, în condițiile în care acțiunea israeliană de distrugere a programului nuclear iranian sau a eventualei arme ar amâna și nu ar elimina perspectiva unui Iran nuclear.

Iar o asemenea eventuală evoluție nu are cum să nu fie reproșată premierului și guvernului Netanyahu, dacă nu Israelului ca actor internațional, pe lângă reacțiile naturale împotriva Iranului însuși. Oricât ar rămâne valabile sprijinul și apărarea statului israelian de către SUA și democrațiile occidentale pe dimensiunea securității. pe termen mediu și lung, asta ar putea însemna o problemă majoră de credibilitate și prestigiu, care va necesita lungi perioade de reconstrucție și recredibilizare, cu eforturi enorme. Mai ales că frontul Rusiei în Ucraina și o eventuală trecere la un nou front mai turbulent în Indo Pacific va ridica această problemă a întârzierii unei soluții de stabilizare în Orientul Mijlociu.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. a fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Condoleezza Rice este cel de-al 66-lea secretar de stat în administrația președintelui George W. Bush, consilier pentru securitate națională în timpul atacului de la 11 septembrie, specialist în Rusia prin pregătire profesională, astăzi director al Hoover Institution și director onorific al boardului Atlantic Council. Unul dintre cei mai prestigioși analiști ai relațiilor internaționale și securității globale în viață, cu experiență amplă teoretică și practică, a fost invitată săptămâna trecută la Forumul Viitorului al Atlantic Council pentru a evalua situația Americii și a Lumii în care trăim și către ce ne îndreptăm. Iar principala sa concluzie este că izolaționismul e o falsă soluție, când a aplicat-o America a trebuit să revină cu mult mai multe costuri în marile treburi ale lumii și că nu poate fi lăsat viitorul lumii spre a fi definit de către China și Rusia.

Cei patru cavaleri moderni ai apocalipsei: izolaționism, populism, nativism, și protecționism

Cel mai important punct al discursului Condoleezei Rice a fost analiza evoluțiilor democrației liberale și identificarea alunecărilor în afara regulilor. Apărător de prim rang al democrației dar și al economiei libere de piață, al globalizării, Rice a vorbit despre faptul că patru tendințe afectează democrația astăzi și America în lume, respectiv izolaționismul, populismul, nativismul și protecționismul. Practic, cel mai mare dușman al Americii este America însăși. Și Condy Rice furnizează și argumentele în fiecare caz în parte, permițând reflecții adânci.

Populismul este o alterare a democrației, o democrație fără leadership și fără elite. Fără capacitatea de a oferi proiecte și a convinge a aduna încredere, a obține voturi pentru a aplica proiectul propus. Populismul este o falsă clamare a reprezentării voinței poporului făcută cu ochii la sondaje de opinie și la mass media și determinării acțiunii pe bază de followship, de urmare a masei și a așteptărilor de nivel redus ale mediei populației. Absența proiectului și construcția cu promisiuni deșănțate și ne-sustenabile. E o direcție care ucide democrația.

Nativismul, sau naționalismul în cazul european, este o formulă de soluție care asumă și izolaționism, și excluderea terților. Lipsa capacității de regenerare, de a învăța de la ceilalți, mergând spre intoleranță și xenofobie, respingând drepturile terților și asumând un privilegiu datorat locului nașterii este, de asemenea o alterare a democrației în termenii lipsei de egalitate a drepturilor omului și crearea de tendințe de privilegiere sau context de discriminare a unor întregi grupuri ale populației, ale omenirii. Nu are neapărat legătură cu fenomenul migrației, dar îl neagă și în formele sale legale și legitime, ba chiar necesare.

Protecționismul alterează piața. Și aici lucrurile sunt mai complexe, deoarece abordarea implică respectarea regulilor jocului, deci a competiției corecte și a regulilor comerțului mondial. Soluția pentru infractorii statali sau privați nu este, însă, protecționismul, ci sancțiunile la adresa infractorului din sistem. Tot așa cum repatrierea locurilor de muncă și a producției manufacturiere ca proiect sau protejarea lanțurilor relevante strategic sunt rezultatul altor procese, nicidecum a protecționismului, și pot fi utilizate pe termen dat atunci când vorbim despre surse alternative, furnituri de încredere, materii prime rare și costuri pe care și le permit economiile, nealterate de intervenții politice. Deci ține tot de formulele de competiție corectă și reacție la alterarea acesteia. 

Despre globalizare, Condy Rice consideră că este un proces obiectiv, puterea globalizării nu poate fi combătută de oameni, state, protecționism sau bariere. E adevărat, pe de altă parte, că foarte mulți americani și foarte mulți cetățeni din întreaga lume nu au beneficiat de globalizare, din contra, au resimțit doar efectele secundare ale acestui proces. Dar fostul Secretar de Stat consideră că acest pas este și efectul lipsei de încredere a americanilor în Visul American, iar soluția ar fi să nu lași pe nimeni în urmă, atunci când elitele globale nu se gândesc la oamenii pentru care globalizarea nu funcționează. Iar prima soluție ar fi reangajarea în pregătire și training-uri a persoanelor de 35 de ani, care să fie pregătite de noua economie a viitorului. 

În fine, dar în primul rând pe lista năpastei efectelor secundare de subminare a democrației liberale din interior, este izolaționismul. Condy Rice subliniază că, de fiecare dată când America a încercat să facă asta, a plătit un preț extrem de greu. Nu e o soluție autarhia și nu e realizabilă într-o lume interdependentă și globalizată. Dar nu a fost o soluție nici în cele două războaie mondiale, când retragerea a costat, a presupus o revenire mult mai complicată, în plină conflagrație mondială, când era mai simplă intervenția preventivă, anticipată, sau măcar din primele momente, așa cum credința că amenințarea este undeva, departe, nu s-a validat la 11 septembrie 2001. America nu se poate retrage din Lume chiar și numai pentru a nu lăsa China și Rusia sau alte state autocratice să definească noile reguli și să instituie noua ordine, după propriul plac și, mai ales după propriul chip. 

Greșelile și pericolele izolaționismului american

Problemele izolaționismului american sunt cu atât mai importante dacă ne uităm la evoluțiile de securitate ale momentului, o perioadă caracterizată de șefii serviciilor secrete american și britanic, William Burns și Richard Moore, recent, la Londra, drept cele mai importante amenințări de la Războiul Rece. Nu e o variantă la scară redusă a Războiului Rece, ci e mult mai periculos, cu componente clare de război pe scară largă implicând marile puteri în conflict. Li se adaugă noile tehnologii și cursa înarmărilor tehnologice cu statele autoritare, cu promisiunile deosebite ale acestor tehnologii, cu precădere inteligența artificială, roboții, biologie sintetică, dar și cu pericole enorme asociate.

Problemele interne ale democrației și dilema menținerii voinței americane de a rămâne angajată în treburile lumii sunt cel puțin la fel de importante, mai ales în perioade când mari puteri sau puteri regionale revizioniste încearcă să redeseneze mediul internațional, iar valorile sau interesele Occidentului și democrațiilor nu pot fi cedate Rusiei sau Chinei spre a fi distruse. De aceea s-a trecut de la o perioadă dificilă la una periculoasă, în care lumea nu poate fi lăsată în voia sorții, nici în voia celorlalți. Cine își dorește o lume desenată de Rusia și China? De aceea oricine vine la Casa Albă din ianuarie trebuie să recunoască faptul că SUA nu are nici o alegere ci trebuie să se implice în reconfigurarea ordinii internaționale.

O altă idee inedită a fostului Secretar de Stat și Consilier Prezidențial pentru Securitate Națională o reprezintă nu încercarea de a trata fiecare dintre potențialii membri ai axei autocrațiilor separat – China, Rusia, Iran, Coreea de Nord – ci, din contra, să le izolezi și confrunți pe toate în același timp, cu tot cu aliații și partenerii democrați sau aspiranți la democrație, tocmai pentru a-i pune în situația de a-și realiza diferențele, contradicțiile și să le obligi să se distanțeze una față de cealaltă tocmai pentru a nu căra și costurile celorlalți în sancțiuni și lipsa prestigiului internațional. Să realizeze și ce ar însemna dispariția puterii americane din unele dintre regiunile la care se referă, să se confrunte cu această realitate și să realizeze nevoia Lumii de America.

Desigur, orice asemenea pas se poate face doar dacă este reconstruită credibilitatea Americii, încrederea în prezența sa și acțiunile sale constante la nivel global, atractivitatea modelului american în fața păcălelilor venite de la războiul informațional al Chinei și Rusiei, cu precădere. Retragerea din Afganistan, reacția marginală și neconvingătoare după anexarea Crimeii, chiar lipsa de reacție în cazul invaziei Georgiei în 2008 – și pe fondul crizei financiare de la acea vreme – și răspunsul internațional neconvingător au afectat această credibilitate, ca și tentativele, programele și candidaturile pe această bază izolaționistă și de retragere din treburile lumii. Trebuie ca America să fie sigură că este și credibilă, iar credibilitatea vine cu stoparea ambițiilor lui Putin și crearea unui răspuns puternic și adecvat la agresiunea din Ucraina.

Putin, un președinte cu două viteze 

Unul dintre cei mai importanți specialiști americani în Rusia, chiar înainte de a ajunge la Casa Albă, acum 25 de ani, Condoleezza Rice a prezentat elementele definitorii din experiența sa cu Putin. Fostul Secretar de Stat consideră că Putin are două viteze, umilirea și intimidarea celui din fața sa. Principala sa preocupare ține de insecuritatea privind locul Rusiei în lume, capacitatea de influență și putere, care se reflectă în propria sa putere individuală asupra lumii și credința că Rusia a fost mare când a fost condusă de un mare conducător. O Rusie mesianică și refacerea Imperiului rus rămân obiectivele lui Putin, de unde negarea independenței Ucrainei.

SUA a susținut Ucraina într-o formulă incrementală, lăsând spațiu de respirație Rusiei după înfrângerea inițială în ambiția de a cuceri Kievul în trei zile și de a răsturna regimul democratic de aici. (Putin a crezut într-atât de mult în această utopie încât trupele ruse nu aveau rezerve decât pentru cinci zile de război și aveau împachetate uniformele de paradă și decorațiile ce aveau să le primească). Așa s-a făcut că am avut dezbateri prelungite privind mai întâi livrările de tancuri, apoi avioane cu performanțe importante, apoi artilerie anti-aeriană, ulterior artilerie cu lovituri de precizie la mare distanță. Nu am livrat asta de la început pentru a lovi Rusia și a o menține la distanță și în retragere, cum a fost în primele luni după atac, în 2022. Le-am dat timp să-și mobilizeze industria de război și populația, mobilizând pe front un număr mai mare de militari.

Condy Rice susține că evaluarea reală va avea loc după sezonul de lupte, care se cam încheie din cauza sezonului ploios și a blocării capacităților luptei cinetice, de manevră. Remarcabilă rămâne realizarea ucrainenilor care, fără a avea o flotă proprie, au neutralizat marina rusă de la Sevastopol și în întreaga Mare Neagră. Dar America trebuie să decidă cum arată o Ucraină prosperă, sigură și integră, așa cum va decide că trebuie să arate garanțiile de securitate americane pentru Ucraina și ce trebuie să conțină acestea. Aici este relevantă experiența americană în securizarea unor state precum RFG și Coreea de Sud pe baza garanțiilor de securitate chiar dacă nu își controlau pe deplin teritoriul. Soluția ar fi garanțiile pe teritoriul aflat sub controlul autorităților legitime naționale.

Xi și marea problemă de la Beijing

Pe de altă parte, și Condy Rice consideră că astăzi marea problemă a Lumii și a Americii rămâne China. Ea explică ruptura și înrăutățirea relațiilor bilaterale pe seama dorinței Chinei de a schimba status quo-ul și de a susține Rusia inclusiv militar în războiul din Ucraina. Dacă la început au fost componente, elemente cu dublă utilizare, azi vorbim despre livrări de drone militare și producție de drone de către Rusia în China însăși. Din mia de tancuri produse anual de către Rusia, toate dețin componente precum chip-urile produse în China, dar mai mult, toate folosesc mașini unelte livrate de către China. Asta pe lângă obuzele nord-coreene, mai bune sau mai rele, sau dronele și rachetele cu rază scurtă iraniene, care sunt livrate chiar acum.

Și în cazul Chinei, domină mentalitatea omului providențial la conducerea statului, care schimbă totul. Teoria Omului Mesianic, Mare, Relevant, în istorie se repetă și în cazul lui Xi Jinping al cărui unic rol a fost să schimbe caracterul interacțiunilor Chinei cu lumea în sens negativ. Dacă a fost convins că nu poate avea și libertatea economică, și creștere și, în același timp, control politic, Xi a preferat al doilea termen, a preluat controlul strict al economiei, resurselor, și a sugrumat libera inițiativă. Pe acea dimensiune, a schimbat raportarea privind modul în care privește tehnologia.

Nu este vorba doar despre asertivitatea și preluarea prin dumping a lanțurilor de producție sau a piețelor la nivel global. Nu e vorba nici despre supra-producția industrială cu care inundă piețele și subminează orice competiție corectă. Aici este vorba despre preluarea tehnologiei de peste tot de unde este, prin constrângere, furt, spionaj industrial etc, așa cum este vorba și despre utilizarea extensivă a constrângerilor vizând lanțurile de furnizare și resursele rare pe care le-a acaparat și le controlează. Și mai ales despre comportamentul agresiv în Marea Chinei de Sud, în jurul Filipinelor și Japoniei. Ca să nu adăugăm și proiectul preluării violente a Taiwanului. Toate acestea subliniază marea ruptură și confruntare care se pregătește între SUA și China. 

De aceea tratamentul adecvat trebuie să fie dur și puternic, afirmând poziția Occidentului în raport cu China și acțiunile sale. Băncile chineze care susțin companiile chineze ce produc și livrează pentru efortul de război al Rusiei în Ucraina trebuie sancționate puternic și scoase de pe piață. Trebuie comunicat foarte clar tuturor – China, Rusia și Iran, în primul rând – că vor fi responsabile pentru ceea ce fac astăzi și că vor plăti toate costurile acțiunilor curente. Iar orice îmbunătățire a relației SUA-China trebuie să plece de la Beijing, cu schimbarea de comportament și pașii în spate din spirala confruntațională. Altfel, Indo-Pacificul în primul rând va rămâne unul dintre locurile cele mai periculoase pe Pământ.

Cunoaștere versus înțelepciune în era tehnologică modernă 

Condoleezza Rice se declară un tehno-optimist. Trăind la Silicon Valley, este extrem de interesată de integrarea tehnologiei în autostrăzile securității și prosperității globale. Dar marea sa preocupare este înclinația oamenilor spre cunoaștere în domeniul tehnologic și ignorarea, de-prioritizarea sau pasarea în subsidiar a înțelepciunii modului de utilizare a tehnologiilor și a componentei sale de pericol asociat. Desigur, o parte a pericolului este intrinsec, vine din lipsa de limitări și reguli etice ale inteligenței artificială, de exemplu, sau pasarea deciziei de acționare, inclusiv în materie de armamente, către aceasta. A doua parte vine de la avansul tehnologic pe care l-ar putea obține autocrațiile și folosirea împotriva propriilor cetățeni și a lumii întregi a acestor cuceriri pentru a subjuga lumea la propria voință.

O înțelegere mai bună asupra promisiunilor pozitive ale tehnologiilor include o hartă clară a locurilor în care dezvoltarea tehnologică ar duce la rezultate contra-indicate și costuri pentru omenire în întregimea sa. Înțelepciunea vine și de la anticiparea evoluțiilor tehnologice care ar putea dăuna, managementul consecințelor în cazuri grave de ignorare a regulilor etice sau a pericolelor chiar de factură existențială care ar putea urma. Lucrul alături de aliați și parteneri este la fel de important pentru a crea avantaje comune din tehnologie și a evita pericolele din dezvoltarea necontrolată și neplanificată a tehnologiilor de factură disruptivă sau care ar putea dăuna omenirii în întregimea ei.

Altfel a lăsa statelor autoritare inițiativa poate duce la aberații, precum în perioada COVID: ascunderea faptelor, lipsa transparenței și răspunsurilor, izolarea și închiderea accesului la zonele de unde s-ar putea afla factual realitatea și evoluția. De aceea trebuie foarte clar studiul de impact în privința modului în care noile tehnologii pot afecta economia, societatea, democrația și securitatea națională. Există un spațiu necunoscut în privința noilor tehnologii care nu poate fi negat, trebuie asumat și totul planificat pe această bază. Și el vizează deopotrivă computerele, robotica, științele spațiale, biologia sintetică. Iar dacă America are primatul inovației și Marea Britanie vine cu ceea ce-i oferă Oxford și Cambridge și nenumărate centre de cercetare avansată, Europa are mult prea multe reglementări ca să poată profita de inovație și inventivitate, iar acest lucru trebuie modificat.

Recomandări pentru noul președinte american. Quo Vadis America? 

Desigur, prezentarea/interviu al Condoleezzei Rice nu se putea încheia fără un set de recomandări pentru viitorul președinte american, oricare ar fi acela. Republican prin înclinație, neo-conservator și internaționalist liberal, Rice nu pare a declina vreun favorit în cursă și se plasează deasupra războiului politic atunci când evaluează unde se află America și ce ar trebui să facă. Totuși critica sa împotriva izolaționismului și plasarea politicilor americane sunt semnul celei mai mari amenințări de securitate națională potențială declină suficient de transparent opțiunile sale nerostite.

Mai întâi, la nivel strategic, întărirea bazei industriale de apărare a Americii devine o obligație egală cu forța de descurajare a Americii și, implicit, cu credibilitatea sa. Lucrul așezat, constant și cât mai integrat și aprofundat cu aliații este un alt deziderat și fapt indivizibil față de nevoia de a rămâne implicat în treburile lumii. Desigur, subliniază Rice, aliații trebuie să facă și ei mai mult, dar trebuie ca împreună democrațiile și Occidentul să se opună agresiunilor de orice fel și să creeze un răspuns puternic de descurajare pentru agresorii viitorului. 

Duritatea în atitudine într-o lume în turbulență precum este Orientul Mijlociu trebuie să vizeze direct Iranul. Dacă-și dorește să fie o putere nucleară, trebuie să știe care este nivelul costurilor pentru așa ceva, iar întărirea pârghiilor și resurselor Occidentului, a sancțiunilor și instrumentelor care să-i constrângă pe cei care ies din sistem trebuie să revină puternice și credibile, în toate cazurile. Orientul Mijlociu pare a fi astăzi cea mai urgentă acțiune cerută de nevoia de a ajuta Israelul să devină prosper și sigur, găsind un loc adecvat poporului Palestinian – Rice nu a pronunțat explicit dezideratul celor două state. Normalizarea relațiilor dintre statele arabe și Israel e pe masă obligatoriu.

Pe alte meridiane, Ucraina trebuie să fie sigură că ajunge într-o poziție benefică pentru siguranța, reconstrucția și perspectivele sale în Lumea liberă și că Vladimir Putin plătește pentru agresiunea sa, așa cum Xi trebuie să știe că orice mișcare împotriva aliaților Americii sau a Taiwanului se va confrunta cu hotărârea Americii de a-i apăra și de a contracara orice tip de constrângere sau agresiune împotriva lor.

Menținerea a două grupuri de portavioane simultan, unul în Golf și unul în Indo-Pacific, este crucială, ca și folosirea avansurilor tehnologice cât mai repede după descoperiri și achiziția acestora la nivelul Pentagonului. Așa cum e nevoie de întărirea și valorizarea aliaților din Indo-Pacific precum India, precum și de un NATO întărit prin aderarea Suediei și Finlandei. Și nu în ultimul rând, America trebuie să dea un răspuns, un proiect și o perspectivă relațiilor sale cu Sudul Global care să contreze unicele opțiuni de pe masă care vin cu propaganda chineză și paramilitarii ruși.

Un adevărat Proiect de Țară, în care America post – electorală are liniile directoare pentru redefinirea sa în prim planul politicilor global, credibilă, înclinată spre multilateralism și sprijinirea aliaților săi, dar și pentru contrarea puternică a dușmanilor de pe toate meridianele.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. a fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.