Connect with us

EDITORIALE

Iulian Chifu: Bătălia publică, subterană și ocultă pentru conducerea lumii de după COVID-19

Published

on

Analiză semnată de Iulian Chifu, președintele Centrului pentru Prevenirea Conflictelor și Early Warning și fost consilier prezidențial

Deși ne aflăm în plină criză de coronavirus, iar în unele state – inclusiv România – lucrurile nu au decolat în direcția unei explozii a numărului de cazuri, au început deja proiecțiile și analizele, dar și dezbaterile, confruntările și acțiunile pentru a planifica modul în care va arăta și cum va fi condusă lumea de după criza pandemică adusă de Covid-19. Cu toate dimensiunile purtării acestei dezbateri – publică, subterană și politică, în spatele ușilor închise, dar și în spațiile discrete și chiar oculte. Iar ieșirea pe scenă a marilor spirite analitice, a personalităților, foștilor politicieni și gânditori care asumă una sau alta din agende, una sau alta din variantele și opțiunile leadership-ului de mâine trădează lansarea competiției și partea vizibilă a icebergului acestei lupte încrâncenate care a pornit.

Agenda lumii de mâine: schimbare tectonică sau continuitate?

Pentru moment, o bază importantă de date lipsește încă pentru a vedea cum iese lumea din actuala criză și ce consecință are asupra multiplelor crize care decurg ca urmare a crizei de coronavirus: imagine și propagandă, sistemul de sănătate, criza economică, criza de guvernanță, criza de leadership, criza democrației. Nu știm încă pe deplin cât durează, cu ce consecințe, cât divide și cât adună omenirea actuala criză pandemică globală.

Dacă toate acestea sunt neclare, pe piață au apărut numeroase narațiuni competitive. Și nu mă refer la cele naționale, cu pledoarii pro-domo, pe care le propun deja unele națiuni care și-au făcut o obișnuință din a încerca să dirijeze dezbaterea prin instrumentarul lor centralizat, prin autocrație și populism, prin fuga după câștiguri de imagine ieftine, propagandă și război informațional, proiectat asupra tuturor celorlalte state ale lumii, în beneficiu propriu – Rusia și China sunt citate cel mai des în această criză. Ci mă refer strict la dezbaterea reală de idei. Cea fundamentală, cu opțiuni diverse, și ele trădând frământări și agende diverse.

Iar aici lucrurile se decantează mai lesne: prima și cea mai importantă dezbatere este cea despre drumul mai departe – globalizare versus naționalism, democrație versus autoritarism, care va fi învingătorul în planul imaginii și atractivității modelului, a eficienței în combaterea pandemiei, cine se va descurca mai bine în criză, care va găsi mai repede leacul și vaccinul la coronavirus. Apoi actuala criză lansează marea dezbatere a eficienței și profesionalismului conducerii statului și apetitul în materie de percepție și imagine în epoca social media – tehnocrație versus populism, fără a ignora, ba din contra, punând în prim plan dezbaterea despre rolul politicului în momentele de criză și nevoia de revenire la legătura cu societatea, îngemănarea cu societate civilă – sindicate, organizații neguvernamentale, patronale și profesionale ale meseriilor, organizații religioase –  și mai ales revenirea la meritocrație, la resursa de cadre și atragerea profesioniștilor în cadrul partidelor și la integrarea profesioniștilor independenți în sistemele administrative și de conducere democratice. 

După cum am văzut, cele mai grave componente ale conglomeratului de crize – pe care, dacă nu le-a generat, le-a amplificat și adus în prim plan criza pandemiei de coronavirus – sunt criza de leadership – național, european, global – și criza democrației – nevoia de perfecționare a democrației în noile condiții ale dezvoltării tehnologice și a efectelor social media. Nu în ultimul rând, avem de a face cu o dezbatere fundamentală în privința lumii de după coronavirus: continuitatea  lumii așa cum o cunoaștem deja sau suprapunerea/accelerarea crizelor trecutului va duce la o schimbare tectonică a lumii așa cum o știm spre o lume pe care nu o vom mai recunoaște.

Opțiunile pentru gestionarul/conducătorul lumii de mâine: stat, organizație, conglomerat nestructurat sau anarhie 

Lucrurile nu au început acum, și lumea deja avea de gestionat aceste crize care veneau, cu  sau fără explozia de coronavirus din Wuhan și răspândirea în lumea întreagă. Doar că COVID-19 le-a accelerat și le-a adus în prim plan. Dezvoltările tehnologice mișcaseră lucrurile pe un spectru distinct demult, dar nimeni nu s-a ocupat de efectele de trend ale acestor schimbări asupra omului, societății, politicului și relațiilor internaționale.

Soluțiile sunt câteva, aceleași și nu trebuie să reinventăm roata, mai ales că nici lumea nu s-a schimbat așa de dramatic peste noapte și nici mintea noastră și a planificatorilor de lângă decidenți nu a evoluat și nu va evolua atât de fantastic în 2-3-5 luni:

  • Lumea G0 – a nimănui, No One’s World – lumea anarhică fără leadership, după retragerea SUA lui Trump dacă nu într-o splendidă izolare, într-o postură mult mai preocupată de sine; – „America first, Great again!” – decât de asigurarea leadeshipului global.
  • Revenirea la lumea cu leadershipul SUA – chiar dacă mai nuanțată, mai schimbată și cu sarcinile mai limitate, cu sau fără actualul președinte, cu sau fără actualul leadership american în funcție.
  • Lumea G2, lumea globalizată după liniile majore ale marilor actori, SUA și China. Dacă se înțeleg. Dacă rivalitățile și perspectiva confruntării se estompează. Dacă colaborează. Dacă China acceptă regulile și le și respectă. Dacă nu cad în război. Sau măcar nu rup comerțul global, polarizându-l în două, cum au pornit să o facă. Slabe șanse! Ar trebui măcar o jumătate de miracol pentru asta, sau o presiune globală majoră.
  • Tripodul SUA-China-UE – care e mai degrabă o ambiție europeană, o asumare vizionară a lui Emmanuel Macron privind rolul global al UE între cei doi mari, echilibrându-i, dar fără resursele și acordul motoarelor economice europene. Din nou, greu de pus probabilități relevante aici, în dreptul acestui scenariu, pe termen scurt și mediu.
  • P5 – grupul statelor membri permanenți ai Consiliului de Securitate, ca lideri ai dezbaterii privind viitorul lumii și gestiunea globalizării. Din nou, cu diferențe foarte mari de calitate, portanță, maniere, valori fundamentale și greutate specifică între actori, și cu divergențe majore între ei. Dar cu o inițiativă deja pe masă – Macron-Trump-Putin. Vedem și liderii acțiunii, și direcțiile ei, dacă această inițiativă se va decanta în fapt.
  • G7(G8) – este un cadru natural de discuție al marilor teme ale lumii, varianta G8 fiind dorința și aspirația Rusiei, care nu se regăsește în categoria celor mai industrializate state ale lumii, dar își dorește rolul global.
  • G20 – un cadru mai larg, și care estompează ambițiile și tendințele politicii de Mare Putere pe care le relevă toate celelalte proiecte de până aici. A fost propus ca și cadru într-o scrisoare publicată ca editorial în The Washington Times de către Mevlut Ceavusoglu, Ministrul de Externe al Turciei. E și asta o pledoarie pro domo, dar are substanța și relevanța sa.

Scenariile leadership-ului Lumii de Mâine: anarhie sau coeziune transatlantică

Analiza noastră a dus la câteva scenarii, niciunul nefiind și probabil, și bun, și salutar în contextul actual. Dar toate aduc în prim plan mai degrabă continuarea/accelerarea globalizării ca proces obiectiv, efectele crizei de coronavirus asupra opțiunilor populiste, naționaliste, izolaționiste, pe care le vom analiza mai jos.

  • Worse case scenario rămâne politica de putere – adică înclinația de folosire a forței, a războiului, a influenței agresive pentru a atinge obiective politice, respectiv politica de Mare Putere – adică tentația Marelui Târg între marile puteri, înclinate spre împărțirea între ele a dominației lumii, ceea ce înseamnă, totodată, multipolarism, sfere de influență și interese privilegiate, pe care să le domine fiecare și pe seama cărora să facă tranzacțiile la masa verde între ele. Din păcate, un scenariu cu mult prea mare probabilitate de a se realiza.
  • Best case scenario rămâne așezarea lumii bazată pe multilateralism, pe supremația dreptului, lumea bazată pe reguli, consensualism în decizii (practic valorile UE extrapolate la nivel global). Pe cât de bun, pe atât de mică probabilitatea unei evoluții pe această direcție în lumea de astăzi și cu liderii politici pe care i-am moștenit pentru a trece lumea actuală prin criza de coronavirus.
  • Cel mai probabil scenariu oscilează între două variante, și acestea pe scara bine-rău: Lumea G0, anarhică, fără leadership, cu rivalități între mari puteri și, de ce nu, războaie posibile, cu ambiții și lideri neadecvați în funcțiile de prim plan și cu abandonarea/marginalizarea profesionalismului și a meritocrației, dar cu alunecări în partitocrație și închiderea sistemelor democratice; sau Leadership transatlantic – dacă se reușește depășirea gestiunii proaste a crizei, populismului, tentația modificării narațiunilor nefavorabile, cu o eventuală schimbare de leadership sau de opțiuni la actorii principali și cu realizarea nevoii coordonării eforturilor globale pe linia statelor civilizate, occidentale, democratice.

Dacă falia transatlantică pe care o forțează mulți se închide, SUA nu va mai fi liderul pe care-l cunoaștem, va avea nevoie de sprijinul general și de legitimitatea dată de contribuția tuturor statelor democratice din comunitatea transatlantică. E simplu, e un drum cunoscut, bătătorit și funcțional, are valori proprii comune la bază, e lesne de reconstruit, poate cu alți lideri, și poate fi catalizată voința și susținerea populației pentru că nevoia este evidenta. 

Din păcate, catalizatorul posibil al unui asemenea scenariu deopotrivă probabil și apropiat de un best case include recursul la varianta dușmanului comun pentru a cataliza toată susținerea, respectiv desemnarea Chinei ca dușman comun! Documentele americane și multe din documentele europene și ale statelor membre ale UE încep să conțină elementele convergente pe o asemenea direcție.

Marile personalități și dezbaterea narațiunilor distincte: soluție națională sau globală la coronavirus?

În diverse diapazoane, cu diferite nuanțe și abordări, în chei proprii sau reflectând pregătirea, interesul și grupurile cărora le aparțin, în prim plan au apărut marile personalități purtătoare ale ideilor alternative. Cu același program, cu aproximativ aceleași evaluări faptice – continuitatea lumii versus ruptura radicală, naționalizarea globalizării versus accelerarea ei, cooperare versus conflict global, autocrații versus democrații liberale – cu toții au trecut în revistă alternative, opțiuni pozitive și negative, alunecări nefavorabile și perspective pozitive. 

Henry Kissinger, fost Secretar de Stat fundamental realist și pragmatic, pe care îl respectă și-l ascultă, cumva, Donald Trump – în măsură în care cineva poate să-l determine pe actualul Președinte al SUA să facă ceva – Richard Haas, Președintele CFR – Council of Foreign Relations al SUA care se luptă cu Gordon Brown – fost premier și ministru al Finanțelor britanic, în vremea crizei economice 2007-2008- în privința celui mai optimist și vocal în susținerea accelerării globalizării de astăzi, ultimul vorbind nu numai de guvernanță, ci de Guvern Mondial (trecând sub tăcere rivalități, conflicte și imposibilități de a integra toți actorii), mergând până la Yuval Harari, autorul israelian cel mai prolific și structurat în zona catastrofelor, distrofiilor și apocalipsei globale pe diferite direcții – preocupat real de efectele controlului global prin artificial intelligence de către Guverne în COVID-19 asupra democrației, libertății și alegerilor individuale – sunt cei mai cunoscuți actori lansați în bătălia narațiunilor pentru viitor. 

Marea dezbatere, unde lucrurile par să se așeze mai degrabă convergent aici, între specialiștii în Relații Internaționale și Securitate globală – chiar dacă specialiștii în medicină, pandemii și modificări societale par a menține opțiunea schimbărilor radicale(Vezi Anthony Fauci, Medicul Șef al Casei Albe) – este cea privind magnitudinea schimbărilor. Decantarea pare să arate, așa cum gândim și noi, că indiferent de magnitudinea schimbării, tendința este de a reveni la ceea ce cunoști, la soluțiile ce au funcționat, ce aplaudai sau considerai soluția cea mai bună, deci o continuitate relativă, cu adaptarea la impactul crizei de coronavirus. Firește, dacă avem de a face cu o criză care durează neîntrerupt 12-18 luni – până la găsirea vaccinului – sau mai mult, dacă tulpina se schimbă și se adaptează oportunist în fiecare sezon, suntem de acord atât cu faptul că criza va dura, cât și că schimbările vor fi fundamentale.

În ceea ce privește naționalizarea globalizării, respectiv creșterea rolului statului, respectiv a funcționării mai eficiente a statelor autoritare, aici abordarea este, de asemenea, unanimă, și arată că, deși primele soluții au fost naționale, totuși soluția finală nu poate fi decât una comună, globală, chiar și pentru simplul fapt că e de ajuns să rămână undeva virusul, și el va reveni peste tot. La problemă globală, soluție globală. Acest lucru nu înseamnă că nu vor exista schimbări în instituțiile globale, care au nevoie de ghidaj și resurse, legitimitate și profesionalizare, pentru a face față cerințelor și rolurilor cu care vrem să le înzestrăm – în primul rând WHO/OMS, Organizația Mondială a Sănătății.

Deci vom avea o globalizare administrată mai bine, nu realizată mai rapid, peste noapte, dar totuși o continuare a globalizării ca fenomen obiectiv mai degrabă decât o naționalizare a globalizării. În același timp, se va discerne o preocupare tot mai mare pe direcția evitării monopolului global al producției de orice fel de către un singur stat, indiferent de rațiunile economice. Și va apărea tot mai mult nevoia creării la nivel național a mecanismelor de susținere a capacităților ce pot face parte dintr-o economie de rezervă, de război, de criză. 

Revenirea profesioniștilor și elitelor consacrate ale societății

Schimbări relevante, masive, se văd și la nivelul instituțiilor naționale și a rolurilor acestora. Însă dezbaterea între legitimitate, credibilitate și profesionalism va aduce în prim plan meritocrația și această criză va arăta deviațiile de natură democratică date, poate, cel puțin într-o măsură substanțială, de evoluțiile tehnologice și de social media. Capacitatea partidelor și guvernelor de natură politică de a aduce în prim plan, direct sau în parteneriat, profesioniștii credibili și elitele consacrate ale societății, care să asume și să îndeplinească rolurile de decidenți și în momente de pace, nu numai de război și criză, va deveni punct de reper și atractivitate sau respingere pentru viitoarele opțiuni ale publicului democrat.

Am lăsat nu întâmplător la final perspectivele de marginalizare a Rusiei, Ungariei, Iranului, Chinei, deopotrivă. Nu din perspectiva lipsei de respect sau a soluțiilor fezabile ce creează nevoia dușmanului comun, cât din eșecul în criză a populismului, autocrațiilor, iliberalismului și naționalismului izolaționist. Frontierele închise nu au protejat pe nimeni, nu străinii au năvălit în țară ci proprii resortisanți. Soluția de a pune pe cineva să aleagă dacă rămâne sau vine în țară ține de spiritul civic și convingere, de rațiune și responsabilitate – dar și posibilități obiective de a trăi în țara gazdă – și mai puțin de impunere, blocaje, constrângeri  asupra propriilor cetățeni.

Dar poate cea mai mare problemă a rămas invalidarea abordărilor triumfaliste, sforăitoare, bombastice și absolute, extremiste în formă și  goale în substanță. De la primele abordări ale Președintelui Trump – “sunt vreo 15 cazuri și dispar” – la cele ale lui Vladimir Putin  – „am rezolvat criza”, afirmație lansată înainte de izbucnirea reală a pandemiei – la vadra de vodcă și sauna lui Lukashenko și plantele tămăduitoare ale lui Berdîmuhamedov(care a interzis cuvântul coronavirus în Turkmenistan), până la Coreea de Nord a lui Kim Jong Un care e păzită cu automatul la frontiere și nu declară nici un caz de infectare – toate s-au dovedit eșecuri prin lipsa soluțiilor. Virusul nu cunoaște nații și frontiere, ci doar oameni, de toate categoriile și culorile, pe care îi infectează. Gândire, pricepere, experiență, expertiză, cunoaștere, știință, nu declarații goale! 

Toate acestea subliniază faptul că a venit Timpul oamenilor serioși. Decenți, fără ambiții de imagine, cu meserii clare la bază, recunoscuți în domeniile lor, care au făcut ceva pentru națiunile lor și pentru domeniile în care activează, care și-au probat deja competențele. Ei trebuie să revină în prim plan, e necesară revenirea la elitele profesionale consacrate – retrase în turnuri de fildeș, alungate de imaginea reprobabilă a vieții politice sau alungați direct de politica de cadre a contributorilor la campanii și lipitorilor de afișe loiali ce populează partidele și conducerile instituțiilor publice.

Clasa politică și elitele profesionale trebuie să se întâlnească undeva la mijlocul drumului. Elitele, profesioniștii, oamenii serioși trebuie să sprijine structura politică a statelor democratice, asumând roluri de decizie, conducere și prim plan, în măsura în care și clasa politică ce asigură legitimitatea și strânge voturi trebuie să deschidă ușa, să atragă și să-și aducă profesioniștii alături. O meritocrație care să echilibreze alunecarea democrației din era social media spre populism și extreme, partitocrații și mai ales abordări excepționaliste sau unipersonale de tip sic volo – c-așa vreau eu!

EDITORIALE

Oportunitatea revigorării unui Parteneriat Strategic: România și Marea Britanie în faza reașezării relației lor post-Brexit

Published

on

© Administrația Prezidențială

Marea Britanie a devenit la 1 februarie 2020 primul stat membru din istorie care a părăsit construcția europeană. După aproape patru ani de la referendumul care a accentuat paradigma de transformare a relațiilor internaționale și în urma unei perioade de negocieri lungi și complicate britanicii și europenii și-au atins țelurile: Regatul Unit a ajuns de principiu un stat terț, până când finalul perioadei de tranziție va statua viitoarea relație UK – UE, iar țările membre ale Uniunii Europene și instituțiile UE au trecut proba unității și a principiului “o singură voce” în negocieri.

Simultan cu ultimele zilei ale apartenenței britanice la UE, președintele Klaus Iohannis a adus un element de noutate în discursul său anual susținut în fața ambasadorilor străini acreditați la București. Șeful statului a anunțat atunci că România și Marea Britanie lucrează la modernizarea parteneriatului strategic bilateral.

Parteneriatul Strategic dintre Londra și București a fost lansat în anul 2003, înaintea aderării României la NATO și la Uniunea Europeană, și a fost reînnoit în 2011. Însă, în ultimii ani, majoritatea parteneriatelor strategice cruciale ale României au primit noi impulsuri. În noiembrie 2018, înainte de Centenarul Marii Uniri, președinții Iohannis și Macron au semnat la Paris o foaie actualizată a Parteneriatului Strategic dintre România și Franța. În august 2019, președinții Iohannis și Trump au adoptat la Casa Albă o declarație comună care se adaugă suitei de documente strategice care dau un nou contur dinamicii relației strategice dintre România și SUA.

Anunțul președintelui Klaus Iohannis a fost reafirmat recent și de ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu, într-un interviu pentru CaleaEuropeană.ro în care șeful diplomației române a precizat că Bucureștiul și Londra sunt în faza de negociere a unui document al Parteneriatului Strategic bilateral care să așeze baza relațiilor dintre România și Regatul Unit post-Brexit.

România a jucat în toată această perioadă a negocierilor privind Brexit ca un aliat și un partener fidel valorilor pe care și le-a asumat prin aderarea la NATO și la Uniunea Europeană. La nivel european, Bucureștiul a urmărit să se asigure că drepturile cetățenilor europeni, implicit români, din Marea Britanie vor fi respectate după Brexit, inclusiv în cursul președinției române la Consiliul UE, termenul inițial când ieșirea Marii Britanii din UE ar fi trebuit să se producă. La nivelul emancipării strategice europene, îndeosebi în planul apărării, România a articulat o poziție echilibrată care să nu determină o dublare a eforturilor NATO și o concurență pentru Alianța Nord-Atlantică, în condițiile în care, după Brexit, 80% din cheltuielile militare din cadrul Alianței sunt realizate de aliați non-UE. Pe plan aliat, România a beneficiat de relația sa strategică cu Marea Britanie, forțele aeriene britanice fiind printre primele ramuri militare aliate care au trimis avioane de luptă la Marea Neagră în cadrul misiunilor de poliție aeriană ale NATO realizate în contextul anexării Crimeei de către Federația Rusă. Pe același plan, România s-a raliat gesturilor de solidaritate cu Marea Britanie în cazul Skripal, și a declarat la rândul său “persona non grata” un membru al corpului diplomatic al Rusiei acreditat la București. De asemenea, România și Marea Britanie fac parte, împreună, din grupul de aliați NATO care respectă principiul alocării a minim 2% din PIB pentru apărare.

Cea mai recentă evoluție în privința Parteneriatului Strategic dintre România și Regatul Unit a fost înregistrată în luna martie a anului 2019, când miniștrii apărării din Marea Britanie și din România au semnat, la Londra, un Memorandum de înțelegere privind cooperarea româno-britanică în domeniul apărării, un document prin care cele două țări au semnalat ”un angajament comun față de securitatea Mării Negre”.

Oportunitatea revigorării parteneriatului dintre București și Londra își are importanța, în mod special, în planul cooperării militare și în domeniul apărării. Marea Britanie are al doilea cel mai mare buget al apărării din cadrul NATO. România își continuă procesul de consolidare a poziției de pol de stabilitate regional, așa cum reiese și din Strategia Națională de Apărare a Țării.

Planurile de modernizare a Bazei Aeriene Mihail Kogălniceanu de la Marea Neagră și viitorul Corp multinațional de Sud-est pe care România îl va găzdui la Sibiu sunt câteva dintre elementele concrete ale obiectivelor de securitate ale României care vor avea nevoie de susținere și de prezență militară aliată.

Într-o pondere la fel de ridicată în ecuația parteneriatului bilateral este plasată și cooperarea judiciară și în materie penală sau valoarea adăugată pe care schimbul de informații o aduce securității comune.

Nu va trebui lăsată deoparte nici componenta economică. Riscul încheierii unei perioade de tranziție post-Brexit fără un acord de liber schimb între UE și Regatul Unit este ridicat, caz în care raporturile comerciale dintre cele două blocuri vor fi reglementate de prevederile Organizației Mondiale a Comerțului.  În prezent, Marea Britanie este al 6-lea partener comercial al României din Europa, iar țara noastră înregistrează un excedent comercial în raport cu Regatul Unit, care este a 5-a piață de destinație a exporturilor românești.

Pandemia cu noul coronavirus a modificat substanțial ordinea priorităților imediate, însă a acutizat și tensiunile transatlantice. De aceea, vorbim și de o necesitate politică a revigorării Parteneriatului Strategic dintre România și Regatul Unit, mai ales că atât București, cât și Londra sunt actori pledanți ai unei relații transatlantice solide între Europa și America de Nord.

Relațiile dintre România și Marea Britanie au și o puternică istorie recentă. Londra s-a numărat printre primele voci politice occidentale care și-au manifestat sprijinul pentru aderarea României la Uniunea Europeană și la NATO. În pofida Brexit-ului, Marea Britanie nu părăsește Europa, iar Londra nu își poate permite o izolare, care în actualul climat global ar acutiza ideea de faliment geopolitic al Occidentului. Or, o ranforsare a Parteneriatului Strategic Londra-București ar fi o veste bună pentru întreaga arhitectură de securitate euro-atlantică.

Continue Reading

EDITORIALE

SUA se pregătesc să mute militari americani din Germania în Polonia. Urmează România?

Published

on

© NATO/ Flickr

Vizita la Washington a președintelui polonez a fost prezentată drept un moment strategic definitoriu pentru viitorul relației transatlantice și pentru intențiile Statelor Unite față de securitatea și apărarea Europei. Oportunitatea suplimentării numărului de forțe militare americane pe teritoriul Poloniei, în urma dislocării lor din Germania, a fost tema centrală a unei deplasări oficiale îmbrăcată în fast politic și în logica electorală a proximelor alegeri prezidențiale din Polonia, care se desfășoară duminică și în cadrul cărora Andrzej Duda candidează pentru un al doilea mandat.

Cooperarea dintre SUA și Polonia este cât se poate de solidă, intensificată mult în mandatul actual al administrațiilor americană și polonă. Donald Trump și Andrzej Duda s-au întâlnit de cinci ori în ultimii trei ani, președintele polonez a fost primit de trei ori la Casa Albă, iar una dintre puținele capitale europene vizitate de președintele american a fost Varșovia. La nivel de discurs, amabilitățile la nivel înalt ale acestei sunt de necontestat: Polonia este un aliat transatlantic major în Europa, care a intrat de curând în programul Visa Waiver, care cumpără armament american, Varșovia fiind privită drept lider al Inițiativei celor Trei Mări și un stâlp politic în cooperarea energetică pe care Washington-ul și-o dorește în regiune pentru a slăbi influența Rusiei. Cu toate acestea, substanța acestei vizite nu s-a manifestat pe loc. Nu a fost anunțat niciun plan concret de relocare a unei părți din contingentul militar american aflat în Germania, altul decât că SUA vor transfera soldați în Polonia și că Varșovia va suporta costurile acestor reașezări.

Intenția manifestată de președintele american Donald Trump de a retrage 9.500 de soldați din contingentul militar american amplasat în Germania, generând o reducere la 25.000 a totalului de efective militare SUA de pe teritoriul acestui aliat, a suscitat o nouă dezbatere transatlantică. Vorbim, în primul rând, despre o dorință a președintelui american de a continua să sancționeze faptul că Germania nu își respectă angajamentele financiare în privința bugetului apărării, bugetul militar al Berlinului fiind în continuare sub cota 2% din PIB. Avem, în al doilea rând, o abordare din partea SUA de a disloca prezența sa militară în alte zone, îndeosebi Asia. În al treilea rând, și poate cel mai important pentru noi, avem premisele ca o parte însemnată din acest contingent să fie redistribuit în partea estică a Alianței Nord-Atlantice.

O frază dintre cele rostite de Donald Trump la conferința comună de presă cu Andrzej Duda este importantă în acest sens: “Ne vom reduce forţele din Germania. Unele vor reveni acasă, altele vor merge în alte locuri, iar Polonia va fi unul din locurile acestea din Europa”.

Aici intervine oportunitatea României. Principalii aliați în regiune ai Statelor Unite sunt Polonia și România, ca poli regionali în dimensiunile nordică, respectivă sudică ale flancului estic. Ambele țări au deja o tradiție în a găzdui forțe militare americane și fac parte din clubul ad hoc creat de SUA la summitul NATO de la Londra – “The two percenters/ Cei care alocă 2%” – sub forma unei reuniuni între președintele SUA și liderii țărilor care alocă minim 2% din PIB pentru apărare. De asemenea, România găzduiește prezență militară americană la sistemul antirachetă al NATO de la Deveselu, la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu, la Baza Aeriană Câmpia Turzii, precum și la structurile NATO de pe teritoriul țării noastre, iar o parte însemnată din achizițiile de modernizare a arsenalului militar al țării – rachete Patriot sau HIMARS – sunt cumpărate de la SUA.

Decuplându-ne de cheia electorală a întâlnirii dintre Trump și Duda, reuniune care a urmat anunțului președintelui SUA de a reduce cu aproximativ 30% efectivele militare americane din Germania, România trebuie să continue să pregătească cu minuțiozitate strategică o relocare a unui număr semnificativ de militari SUA din Germania în țara noastră și, implicit, în regiunea Mării Negre.

România a făcut deja pași concreți în această direcție, iar cel puțin cinci aspecte sunt importante în această ecuație.

1. Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2020-2024 concepută de președintele Klaus Iohannis și care își urmează cursul aprobărilor în Parlament, afirmă că pre-eminența SUA în fața Chinei la nivelul sistemului internațional de putere este un element cheie pentru interesul național al României, definește Rusia ca principală amenințare și statuează drept obiectiv important creșterea prezenței militare a Statelor Unite pe teritoriul țării noastre.

2. Ministerul Apărării Naţionale a cerut luna trecută încuviinţarea Parlamentului pentru a lansa procedurile de achiziţie necesare extinderii, upgradării şi modernizării infrastructurii Bazei aeriene Mihail Kogălniceanu, o investiție care este estimată la peste 2 miliarde euro, prin care baza va putea găzdui 10.000 de militari aliaţi și va deveni cea mai mare bază militară a NATO din Europa de Est. Anterior, detaliile extinderii acestei baze importante pentru poziția geostrategică a României au fost discutate de ministrul apărării naționale cu omologul său american și cu locţiitorul preşedintelui Comitetului Întrunit al şefilor Statelor Majore ale Armatei SUA. De asemenea, anul trecut, Comitetul Executiv Româno-American a discutat despre planurile de extindere a bazelor aeriene de la Mihail Kogălniceanu şi Câmpia Turzii. În același context, secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, argumenta zilele trecute într-o videoconferință cu jurnaliști români că baza de la Kogălniceanu este ideal plasată geografic şi strategic pentru elemente expediționale și pentru proiecția militară a SUA în Orientul Mijlociu și în alte zone.

3. România se află în curs de înființare a Corpului Multinațional de Divizie Sud-Est de la Sibiu, o nouă structură de comandă NATO ce va funcționa în țara noastră și care a fost aprobată ca propunere din partea României în anul 2018, atunci când NATO a adoptat cel mai mare plan de reîntărire a apărării colective “Readiness Initiative”, prin intermediul căruia 30 de escadrile aeriene, 30 de nave de lupte și 30 de brigăzi mecanizate pot fi desfășurate în maxim 30 de zile oriunde este nevoie pe teritoriul Alianței.

4. Un raport recent al think tank-ului american CEPA arată că România este centrul de greutate al posturii NATO de descurajare regională pe flancul estic și are nevoie consolidări militare semnificative prin îmbunătățirea infrastructurii rutiere și feroviare și completarea arhitecturii regionale de comandă și control aliat.

5. Declarația adoptată de președinții Donald Trump și Klaus Iohannis în cadrul întâlnirii lor din august 2019 evocă palierul cooperării militare, în vreme ce două rezoluții adoptate recent de Senatul SUA și de Camera Reprezentanților pentru a marca 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice încurajează Guvernul Statelor Unite să facă în continuare demersuri pentru a determina o prezență crescută a NATO în România, adaptată la evoluția amenințărilor din regiunea Mării Negre.

Continue Reading

EDITORIALE

Capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene și cum o evităm înainte de a fi prea târziu

Published

on

© EC - Audiovisual Service

Conceptul autonomiei strategice a Uniunii Europene a revenit pe orbita politică a mediului decizional european în urmă cu patru ani, o dată cu adoptarea Strategiei Globale a Uniunii Europene, un document a cărui lansare a coincis cu referendumul privind Brexit și, câteva luni mai târziu, cu alegerea lui Donald Trump la Casa Albă.

Consemnată ca ambiție în materie de apărare și securitate europeană, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost o temă în vogă și în alte două instanțe: finalul anilor 1990 după războaiele din Balcani și invazia din Irak în anul 2003. Ambele momente au avut ca efect direct alterarea relației transatlantice.

Mai întâi, autonomia strategică europeană și-a găsit locul în Declarația de la Saint Malo din 1998, semnată de președintele francez Jacques Chirac și prim-ministrul britanic Tony Blair, document cunoscut pentru faptul că a enunțat ambiția creării unei politici de securitate și apărare comune, care să includă și o forță militară europeană capabilă și autonomă.

Efectul răsunător al acestei ambiții a venit de la celălalt capăt al Atlanticului de Nord sub forma unui avertisment asumat de secretarul de stat al SUA de la acea vreme, Madeleine Albright, care a formulat teza celor “3D”: autonomia militară europeană nu trebuie să producă decuplarea de NATO, duplicarea acțiunilor euro-atlantice și discriminarea țărilor europene care nu fac parte din Uniunea Europeană, dar sunt state membre al Alianței Nord-Atlantice.

În 2003, când Germania și Franța s-au opus invaziei militare a SUA în Irak, relațiile transatlantice au cunoscut un nou moment febril, aspect consemnat și de unul dintre cei mai influenți diplomați germani și europeni, Wolfgang Ischinger, la acea vreme ambasadorul Germaniei la Washington. Și acest moment a incitat dezbaterea despre o autonomie strategică europeană.

Până la izbucnirea pandemiei cu noul coronavirus, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost definită în marea sa parte drept un concept de operare cu ambițiile europene în materie de apărare, deși principalele crize de securitate care s-au manifestat în vecinătatea Uniunii Europene ultimul deceniu – anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia, noua postură militară și nucleară a Federației Ruse sau războiul din Siria – și-au găsit răspunsuri și acțiuni descurajatoare cu sprijinul NATO și al SUA. Conceptul a fost ranforsat în multiple rânduri de președintele francez Emmanuel Macron, un aspirant al suveranității europene, al unei Europe care își ia destinul în propriile mâini (o frază preluată de la Angela Merkel și afirmată ca efect al instalării lui Donald Trump la Casa Albă) și cu predilecție către independența strategică europeană (o sintagmă asumată și de ministrul de Externe al Germaniei în zorii viitoarei președinții germane a Consiliului UE).

Auto-poziționată drept o Comisie geopolitică, Comisia Europeană condusă de Ursula von der Leyen a construit o arhitectură interesantă în subordinea comisarului european din partea Franței, Thierry Breton, adunând sub umbrela domeniului de piață internă obiectivele revigorării industriale europene, inclusiv a industriei apărării și dezvoltarea unei politici spațiale a UE.

Pandemia COVID-19 a adus însă noi sensuri ideii de autonomie strategică europeană. Unele chiar necesare, precum reducerea dependenței excesive de liniile de producție care compun un lanț de aprovizionare cu valoare strategică și care provin din state terțe ce nu împărtășesc de cele mai multe ori aceleași valori occidentale. Pe scurt, atitudinea cu care China a gestionat această pandemie – de la izbucnirea ei, la blocarea accesului la informații prin lipsa de transparență și la instrumentalizarea acestei crize izbucnite și în Europa prin promovarea unei “imagini de donator global” combinate cu acțiuni de dezinformare, cenzură și presiuni diplomatice la UE – a venit ca un “late warning” pentru Europa. Din această perspectivă, discuțiile despre autonomie strategică în domenii critice precum sănătatea sau dimensiunea industrială europeană sunt fundamentale. Relocarea/ repatrierea și desfacerea procesului global de producție pentru a preveni, în primul rând, monopolul în domenii vitale sunt o pre-condiție pentru atingerea autonomiei strategice.

În paralel, relația transatlantică și-a urmat traseul deteriorant, cu mici excepții care țin de legătura tot mai puternică și mai vizibilă între SUA și Europa de Est (a se vedea Inițiativa celor Trei Mări) și de consolidarea NATO. Jumătatea occidentală europeană, cu o tradiție mai veche în relația transatlantică decât partea răsăriteană din interiorul UE, alimentează conversația privind autonomia strategică europeană cu un dublu profil de comunicare: analitic și politic.

Analitic, președintele Franței, ministrul de externe al Germaniei sau Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate oferă argumente și justificări pertinente conform cărora decizia administrației americane de a nu mai practica jocul multilateral global, de a nu mai acționa necondiționat ca jandarm ordinii internaționale postbelice, au accelerat destructurarea ordinii occidentale, creând un vid de putere. În fapt, aceasta este o ciocnire de viziuni teoretice în care Uniunea Europeană, fondată pe scheletul valorilor liberale postbelice și creată în spiritul multilateralismului și cooperării, nu asimilează noua viziune aplicată a Statelor Unite, care în ciuda compatibilității valorilor democratice cu partenerii europeni au declanșat, după instalarea administrației Trump, o reîntoarcere la principiile realismului politic, așa cum este statuat în Strategia de Securitate Națională a SUA din 2017. Aceeași strategie subliniază că SUA își regândesc politicile din ultimele două decenii, ele urmând a se baza pe presupunerea că o confruntare a rivalilor și includerea lor în instituțiile internaționale și în comerțul global le-ar transforma în actori benigni și parteneri de încredere.

Politic însă, prin invocarea autonomiei strategice europene sau a libertății de acțiune în Europa, utilizând ca raționament noua abordare de la Washington și livrând acest argument în același pachet cu atitudinea de “competitor strategic” din partea Chinei, Uniunea Europeană riscă să alunece într-o capcană de proporții istorice. O capcană care poate transforma ideea autonomiei strategice europene într-o vulnerabilitate.

Anterior acestui articol, proiectam capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene sub forma principalei temeri pe care acest concept a determinat-o încă de la apariție, anume o consolidare a pilonului european al apărării în urma căreia o anumită generație politică ar putea decide decuplarea din perspectivă militară și de securitate de SUA.

O Europă suverană și autonomă din punct de vedere strategic este văzută însă diferit în funcție de capitalele europene unde pui întrebarea sau soliciți o definiție. Autonomia strategică în virtutea asigurării unei reziliențe sporite la orice fel de crize, inclusiv pandemice, este o exigență legitimă. Autonomia strategică în privința apărării europene, de pildă, trebuie realizată numai în deplină complementaritate cu NATO, iar în întreaga sa accepțiune trebuie să evite o decuplare majoră în relația transatlantică.

În linia acestei dezbateri intră și afirmațiile șefului diplomației europene, Josep Borrell, privind presiunea la care poate fi supusă Uniunea Europeană pentru a alege o tabără între SUA și China, pe fondul “sfârșitului sistemului global condus de SUA” și zorilor “secolului asiatic”.

Opțiunea exprimată de înaltul diplomat european, sub auspiciile unei reuniuni virtuale a diplomației germane, este reprobabilă, mai ales din pricina funcției de reprezentare care articulează această poziție. În primul rând, ea creditează ideea unui Război Rece între China și SUA pe care Beijingul încearcă să o promoveze pentru a provoca Statele Unite și pentru a-i contesta poziția globală. În al doilea rând, faptul că un important lider UE își pune întrebarea ce tabără ar trebui să aleagă Europa într-o competiție globală între SUA, aliatul tradițional care a contribuit decisiv la reconstrucția Europei postbelice și care a facilitat unificarea Vestului cu Estul prin câștigarea Războiului Rece, și China, pe care înseși documentele europene o definesc ca “rival sistemic și competitor strategic”, diluează ambiția de autonomie strategică, proiectează o gândire de actor secundar cu ambiții reduse și alterează relația transatlantică. În al treilea rând, viziunea șefului diplomației europene nu este împărtășită în aceeași formă și nici în aceeași intensitate de statele membre care compun Uniunea Europeană.

Declarațiile lui Josep Borrell pot avea o gravitate similară pentru relația transatlantică precum “moartea cerebrală a NATO” invocată de Emmanuel Macron. Ele reprezintă o falsă dilemă și o întreținere artificială a unei teme care transformă discuția despre autonomia strategică europeană în vulnerabilitatea strategică europeană. Presiunea pe care șeful diplomației europene o evocă este întocmai această capcană, iar aceasta trebuie epuizată rapid din spațiul ideilor politice occidentale.

Presiunea de a alege o tabără este inexistentă, deopotrivă analitic și politic. În sensul teoretic al relațiilor internaționale, o astfel de presiune se resimte numai atunci când o amenințare din partea ambelor blocuri care încearcă să modeleze sistemul internațional. Și, pe cale de consecință, manifești un comportament de balansare, pentru refacerea balanței de putere, sau un comportament de aliniere, prin care te lipești de actorul care contestă ordinea și urmărește să își satisfacă pretențiile hegemonice.

Statele Unite au împins starea relațiilor internaționale într-o nouă eră a competiției strategice și a luptei pentru balanța de putere pentru a stăvili ascensiunea Chinei, care a profitat de avantajele ordinii globale girate de SUA și de Europa, și pentru a evita un cuplaj Moscova – Beijing, în care două puteri mari, dar inferioare Statelor Unite, pot răsturna actorul dominant al relațiilor internaționale, mai ales că acesta din urmă nu își poate sincroniza pașii cu aliatul său tradițional, Europa. Cine contestă ordinea globală bazată pe reguli? Din punct de vedere al valorilor pe care ea este bazată, această ordine este criticată și vulnerabilizată de Rusia și de China.

Din punct de vedere politic, administrația americană a desfășurat o serie de acțiuni – suspendarea înțelegerilor nucleare cu Rusia, suspendarea finanțării OMS pe fondul unor acuzații de mușamalizare a informațiilor furnizate de China privind pandemia – care au contestat repere ale ordinii internaționale din ultimii 70 de ani, însă în egală măsură, Statele Unite au cerut în dese rânduri aliaților europeni să se ralieze eforturilor de apărare a lumii occidentale, fie că facem referire la infrastructura 5G, la dependența energetică față de Rusia sau la strategiile de dezinformare împotriva Occidentului pe care atât Washington-ul, cât și toate capitalele UE, le experimentează.

Este drept că o tranziție către o nouă ordine globală are accente difuze. În ciuda tensiunilor politice pe care președintele american Donald Trump a ales să le alimenteze în raport cu partenerii europeni, angajamentul SUA pentru relația transatlantică nu a fost știrbit precum este pus la îndoială exclusiv pe fondul afirmațiilor excentrice ale liderului de la Casa Albă. Angajamentul american pentru securitatea europeană, dovedit și în ultimii trei ani, și pentru valorile transatlantice comun împărtășite – democrație, stat de drept, justiție, demnitate umană – trebuie să elimine orice dubiu și orice presiune precum cele expuse de șeful diplomației europene. Iar Josep Borrell, în calitate de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate, are datoria să valorifice rolul Uniunii Europene ca actor global pe baza Strategiei Globale care statuează, inter alia, un parteneriat transatlantic solid cu NATO și cu SUA.

Autonomia strategică a Uniunii Europene are, în continuare, nevoie de o definire și de un câmp clar de acțiune. Autonomia strategică occidentală, deopotrivă europeană și euro-atlantică, construită pe lecțiile învățate în urma acestei pandemii ar trebui să fie un punct central al dezbaterii transatlantice pentru ca tranziția către o nouă ordine globală să nu altereze nici securitatea euro-atlantică și nici unitatea europeană. Însă o autonomie strategică europeană construită pe aceleași valori comune pe care este fondată și relația transatlantică, dar fără o relație solidă cu SUA, riscă să transforme Europa într-un muzeu istoric căruia îi treci pragul doar pentru a revizita principiile relațiilor internaționale.

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending