Connect with us

EDITORIALE

Iulian Chifu: Germania lui Merz, liderul așteptat al Europei geopolitice de mâine

Published

on

de Iulian Chifu*

Evoluțiile și semnalele recente ale Statelor Unite sub președinția Trump se acumulează și împing cele mai pesimiste figuri europene să vorbească despre retragerea Americii, despre Europa lăsată de una singură, ba chiar de retragerea din / sau chiar dispariția NATO așa cum o știm și despre nevoia de a construi Europa geopolitică, cu brațul său de forță militară. Cu Franța care și-a asumat unilateral leadershipul prin președintele Macron, prin efectul posturii nucleare și cea de membru permanent în Consiliul de Securitate, prin Marea Britanie practic lipită din nou de Europa, chiar dacă se dorește un mediator transatlantic, liderul așteptat al Europei geopolitice rămâne Germania lui Merz, creștin – democratul succesor al Angelei Merkel care preia Cancelaria cu o nouă Mare Coaliție și care lansează Zeitenwende 2.0., mai puternic, mai serios și mai realizabil, asumându-și să aplice strategia de apărare a Germaniei care asumă încă 500 mld euro pentru apărarea Europei întregi. Dar Germania nu-și asumă rolul de lider indispensabil și păstrează ambiguitatea relației transatlantice pentru menținerea Americii angajată ca actor de securitate și apărare european. Inclusiv în Ucraina. 

Europa pe cont propriu. Răspunsul la transformarea în obiect de negociere Trump-Putin

Dincolo de declarațiile oficiale, rămase în cea mai mare măsură în spațiul diplomatic și rezervat, cu excepția răspunsurilor față de atacuri directe, Europa în întregime și statele europene însele au luat în discuție toate scenariile, după primele 6 săptămâni de administrație Trump la Casa Albă. Asta dacă nu cumva aceste scenarii nu erau deja evaluate, totuși fără variantele asumate de politica americană de după 20 ianuarie, sau oricum plasate doar la capitolul „cele mai proaste scenarii”. Doar aici să se fi întâlnit câteva cu aceste caracteristici de negândit înainte de schimbare și acțiunea propriu zisă a Casei Albe, chiar și prin prisma primului mandat Trump care nu anunța actualul cutremur și guvernarea prin șocuri repetate a Americii și a lumii. De aceea abandonarea Ucrainei către Rusia, abandonarea și târguirea Estului European contra unor avantaje în relația cu Rusia, transformarea Europei și a securității și apărării europene în element de negociere pe temele noilor sfere de influență ruso-americane sau terțe, ca și demantelarea Uniunii Europene ca piață unică sau componentă politică, au fost luate în considerație.

Totuși ideea Europei pe cont propriu în securitate și apărare, oricât ar fi fost pusă între scenariu de tip lebădă neagră sau cu probabilitate foarte mică, nu au fost jucate și nici nu au avut perspectiva schimbării bruște, peste noapte, spre realizarea ei. Aici planificatorii europeni s-au trezit în paradoxul de a avea întreaga componentă de planificare la nivelul statelor și a NATO, nicidecum la nivel european, deci de a fi lipsită de această componentă absolut necesară transformării apărării și securității într-una exclusiv europeană, ca rezervă, sau “europeană și ne-europeană”, dar în sensul fără a recurge la trupe americane sau prezența lor pe continent.

Iar evaluările preliminare au arătat că, chiar și numai pentru o forță de reasigurare în Ucraina, Europa nu este echipată ca să poată duce la bun sfârșit misiunea fără participarea americană măcar cu o sumă de elemente de sprijin – acoperire aeriană, Intelligence-Surveillance-Reconaissance, satelitar sau aerian, cyber defense, și multe alte componente logistice. Apărarea aliată are nuanțe și limitări astăzi, în opțiunea și optica Casei Albe, dependente fiind de investițiile în Apărare(peste 2%) și de eventualul regim conservator aflat la putere(vezi privilegierea Ungariei, chiar dacă nu are investițiile în apărare asumate la nivel de 2% măcar). De aici și declanșarea abordării ofensive și de urgență, de șoc, a Europei, de la creșterea cu 800 miliarde euro a investițiilor în apărare la mutarea limitelor constituționale și cele 500 miliarde de euro suplimentare asumate de Germania lui Merz, la cele 150 miliarde fonduri comune pentru capabilități europene anti-rachetă, acoperire aeriană integrată, cyber.

Dacă politic elementele sunt prezente, ca și sprijinul pentru Ucraina pentru a se apăra, pe principiul apărării concomitente a Europei, măcinarea forțelor rusești în războiul de uzură și a nevoii menținerii nivelului capabilităților ucrainene – pentru menținerea liniei de contact la depărtare de Nipru și de Europa, menținând Ucraina viabilă, cu ieșire la mare, și independentă – militar, lucrurile sunt mult mai complicate. De aceea a fost organizat deja summitul european pentru misiunile și angajamentele pe teren pentru Ucraina, la nivelul șefilor Apărării, de la 11 martie, dar și viitorul summit pe tema sprijinirii Ucrainei, la 20-21 martie, la nivel de Consiliu European sau măcar coaliție de voință decantată, fără Orban al Ungariei dar încă cu un Fico al Slovaciei prezent la masă. Asta în timp ce coaliția de voință de la Londra își arată relevanța și extensia dincolo de continentul european, prin asumarea participării Canadei, Marii Britanii, Norvegiei, Turciei, Australiei și Noii Zeelande, Japoniei și, probabil, Coreii în Ucraina și în apărarea și securitatea europeană. Cu perspectiva așteptării naturale a reciprocității.

Londra: porcul spinos de oțel și blocarea înaintării Rusiei în Estul Europei

Harlan Ullman a fost cel care a introdus teoria porcului spinos, porcupine strategy, care implica formula de apărare a unui stat/actor mai mic în fața unei mari puteri sau puteri regionale mai importante care să nu-l poată înghiți. Aici intra și utilizarea roiurilor de drone, a roiurilor de bărci de mici dimensiuni și atacuri de țânțari, dar care sleiesc forțele marilor capabilități greu de mișcat și manevrat; așa a făcut Ucraina curățenie pe Marea Neagră, la nivel naval, cu drone maritime și submarine, așa nu au mai îndrăznit vasele din marina militară rusă să circule sau s-au mutat de la Sevastopol în Novorosiisk, nefiind nici acolo întotdeauna în liniște.

Pe această bază a apărut ideea porcului spinos din oțel care să blocheze Rusia în Donbas, în înaintarea ei din Estul Ucrainei, iar pentru asta să fie furnizate toate materialele necesare, desigur, în măsura în care “europenii și non-europenii” dețin aceste capabilități, muniție, tehnologie sau le pot produce. Nu e vorba despre belicozitate, nici măcar despre ofensivă, atunci când e vorba strict de apărarea teritoriului național al Ucrainei, recunoscut la nivel internațional, dar și de către Rusia prin nenumărate tratate și acorduri. Acesta a fost sensul reuniunii de la Londra, acolo unde Keir Starmer s-a afirmat drept sprijinitor al Ucrainei și al Europei, asociat efortului de securitate și apărare la nivel european dar și al angajării în continuare a dialogului cu Statele Unite și administrația Trump. Fără să iasă în prim plan, Starmer l-a lăsat pe Macron cu declarațiile și a asumat faptele și organizarea și succesul reuniunii de la Londra, pe baza respingerii unui construct anti-american, fapt revelat deja ca opțiune de reacțiile celor prezenți la Paris.

Marea Britanie s-a reafirmat ca jucător major în Europa, și pe seama posturii sale de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU și deținător al armei nucleare. Podul transatlantic și asumarea susținerii Ucrainei, diplomatic și militar, au definit postura Marii Britanii și a Europei și coaliției sale de voință reunite la 2 martie la Londra. Ca și angajamentele asumate în această formulă UE plus, NATO minus SUA sau alianță extinsă plus parteneri non-euroatlantici. Iar pentru Ucraina, asta a însemnat asumarea unei păci juste și durabile, alimentarea cu capabilități și muniție pentru a rezista și a se apăra, a aborda negocierile de pe o poziție cât mai puternică. Iar modelul porcului spinos de oțel nedigerabil pentru Rusia a fost afirmat în caracteristici și în formulare explicită chiar de către președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.

Pentru premierul Starmer, asta a însemnat și mai mult, o raliere importantă a publicului britanic în jurul său și al ideii, cam cum s-a întâmplat cu revigorarea liberalilor perdanți în Canada, după tiradele președintelui Trump la adresa premierului demisionar Justin Trudeau. Iar pentru Europa, reuniunea de la Londra a afirmat fără dubiu faptul că europenii refuză să fie obiect în negocierea ruso-americană de tip Război Rece, sau a treia roată la căruță în perspectiva acordului de pace din Ucraina și că sunt indispensabili la masă, dacă se dorește ca rezultatul să fie aplicabil în Ucraina și pe continent. Soarta și apărarea Ucrainei este legată de apărarea Europei, Rusia este amenințare existențială la adresa Europei, acolo unde Uniunea Europeană deține rolul central, chiar dacă state naționale au propriile lor elemente de contribuție și specificități. Iar aici, haina geopolitică vine pe baza investiției europene, cu precădere, mai ales prin dobândirea componentei militare, de putere, de către Uniunea Europeană însăși.

Germania redivivus: hotărâri de refacere a puterii germane chiar până la Paști, la coaliție

Elementul care lipsește în întreaga ecuație este liderul, motorul, elementul indispensabil al securității și apărării europene a viitorului, Germania. Desigur, ea a fost prezentă, dar postura sa de stat în tranziție spre o nouă guvernare, după alegeri alterează spațiul său de mișcare și asumare a lidershipului. Germania respinge postura de element indispensabil, pe seama evitării de a fi comparată cu Statele Unite – rămasă până astăzi, și în continuare, actorul indispensabil în apărarea și securitatea Europei. Și tocmai pentru a menține America lui Trump angajată în Europa se evită această asumare, chiar dacă economia și resursa financiară și de investiție germană este așteptată deja să preia steagul apărării europene.

Între timp, Fredrich Merz s-a afirmat deja ca viitor cancelar, având sprijinul partidelor CDU-CSU și SPD ale viitoarei Mari Coaliții, în curs de negociere. Dar mai important, Germania a anunțat deja extinderea cu 500 miliarde a barierei constituționale a deficitului pentru Apărare, ca și acceptarea mutualizării datoriei pentru 150 miliarde de euro investiție comună europeană, alături de flexibilizarea disciplinei fiscale europene prin excluderea a 1,5% din PIB investiții suplimentare în Apărare din calculul deficitului bugetar al statelor, respectiv al respectării criteriilor de convergență și creștere. Un pas ce reproduce poziția Angelei Merkel după pandemie în injecția de resurse pentru relansarea economică, un alt punct major de atracție care a reconstituit puterea soft a modelului european, la acea oră. 

Frâna constituțională germană a deficitului, pentru care social-democrații pledează să fie înlocuită pentru a permite cheltuieli sociale, este discutabilă ca șanse de realizare. Asta ar însemna o coaliție de două treimi și o motivație puternică, de criză, care e reprezentată de nevoia de apărare, nu și de cheltuielile sociale. Cred că Merz va încerca cu bună credință să obțină modificarea și, în caz de eșec, varianta va viza strict componenta de apărare, acolo unde și momentul de criză este evident, și susținerea voturilor necesare este mai degrabă clară. Cu AfD și extrema stângă Die Linke izolate, sub o treime de blocaj în Parlament, CDU-CSU împreună cu social-democrații și Verzii ar putea trece aceste prevederi.

Această schimbare înseamnă cheltuieli la nivelul de 3% din PIB pentru apărare și investiții majore în capabilități de apărare, cu alonjă pe termen lung și certitudine pentru industria privată de apărare germană, ca motor de creștere și piață de desfacere. Și propunerea de 150 miliarde în credite avantajoase ale UE ar putea avantaja, în egală măsură, motorul economic german, mai ales dacă producția s-ar desfășura în state cu energie suficientă și costuri mai reduse ale forței de muncă calificată în domeniu, inclusiv România. 

Desigur, acest moment Zeitenwende 2.0., cum a fost numit, ridică probleme de altă natură, respectiv preocupări de menținere a echilibrului la nivel continental. Dar Germania a dovedit suficientă maturitate în timp și un angajament direct la nivelul Uniunii Europene, astfel că Marea Britanie și Franța, secondate de celelalte state europene, ar putea garanta absența unor ambiții de altă natură ale Berlinului de azi și mai ales de mâine, indiferent de cine va conduce Guvernul german. E un motiv în plus pentru existența Uniunii Europene, așa cum a fost gândită ea și fondată atât de părinții europeni cât și de planificatorii americani: piață comună avantajoasă tuturor, controlul instrumentelor de a face război – cărbune și oțel, energie atomică – și mai ales nevoia acută resimțită a lidershipului german în Europa de azi, împărtășită multilateral în deciziile din Consiliul European.

Desigur, primul hop și test îl reprezintă planul de a cheltui pentru apărare de la 1 la 3% fără a fi inclus în deficit și frâna conformă constituțional. Este un prim efort pentru a crește producția de arme și muniție, pentru reînarmarea Germaniei și a Europei și pentru susținerea Ucrainei. Așa va crește și infrastructura germane cu dublă utilizare, modernizarea ei cu 500 miliarde în 10 ani, dincolo de limita constituțională, investind și în logistică și mișcarea capabilităților militare prin Europa. Iar acțiunea e concomitentă cu acceptarea flexibilizării regulilor europene, un indicator relevant al asumării de către Germania, dincolo de declarații foarte clare, a posturii de lider geopolitic al Europei în viitor. Dar securitatea și apărarea Europei are nevoia de 5-7 ani pentru a ajunge la un nivel comparabil cu cel atins de către Rusia, care nu stă nici ea pe loc în această cursă a înarmării și a perspectivei războiului împotriva Europei, pentru care Rusia nu a încetat să planifice chiar în cele mai precare momente ale evoluției sale industriale și economice.

Și în privința Ucrainei, poziția Cancelarului Merz pare a fi clară, chiar dacă iese din criteriile conservatorismului fiscal tradițional al CDU. Cea mai mare economie europeană începe să se miște, inclusiv în apărarea și sprijinirea Ucrainei, în viitor în asumarea de responsabilități și angajarea SUA și, poate, de la un punct, a Rusiei. Și o regăsim ca interes și în reasigurarea Europei Centrale și de Est că are o șansă, că nu va fi abandonată sau negociată la schimb cu avantaje individuale de către unul sau de altul dintre actorii majori. 

Summitul european al Apărării: complementaritatea cu NATO și menținerea SUA angajată în Europa

Emmanuel Macron a încercat să se mențină ca lider al apărării europene, invocând postura de membru permanent al Consiliului de Securitate și deținător al armei nucleare, propunând, pentru a doua oară, să asume umbrela nucleară a Europei, privită drept plan de rezervă. Dar și reafirmând propunerea sa de Europă suverană și fără SUA, propunere respinsă deja în repetate rânduri. Discursul său în fața națiunii a reafirmat rolul instrumental al Ucrainei în securitatea Franței și a Europei, caracterul de amenințare existențială a Rusiei, dar și respingerea negocierilor care discută abandonarea Ucrainei “în ciuda declinului sprijinului american” și a incertitudinii.

În plus, Macron mai susține că “viitorul Europei nu va fi decis la Washington și Moscova.” Tot el a redefinit relația transatlantică a viitorului, propunând soluții pentru golurile pe care le-ar lăsa America – dar care nu a plecat de pe continent, la nivel politic, economic, militar și industrial. Tot așa cum garanțiile alternative de securitate ar urma să fie evaluate la întâlnirea șefilor Apărării de marți, 11 martie, la Paris.

În paralel însă, reuniunea Consiliului European extraordinar de la Bruxeles, din 6 martie, a definit complementaritatea noului construct de apărare europeană din UE cu NATO și propriile sale capabilități, asumând regulile și finanțarea acestui efort cu 800 miliarde de euro, din care parte cu credite, parte cu flexibilitatea regulilor pentru un plus de 1,5% din PIB pentru apărare ca sume suplimentare pntru statele membre, la nivelul continentului. Implicarea Băncii de Investiții Europene este un plus și pentru alte resurse complementare care ar putea apărea în spațiul finanțărilor private. Reuniunea a reafirmat nevoia menținerii angajate a SUA în securitatea și apărarea Europei, dar și în proiectul forței de reasigurare și monitorizare a păcii din Ucraina.

În ciuda posturii unice și excepționale a Ungariei, cu precădere pe temele ținând de Ucraina, cei 26 au optat pentru o formulă de tip coaliție de voință prin care au lăsat Budapesta și pe Viktor Orban fără relevanță în veto-ul său, și fără instrument de negociere în forță a unor noi fonduri de deblocat la schimbul vreunui vot. În plus, acordul s-a realizat extrem de repede inclusiv pe teme altfel controversate și care ar fi reclamat mult mai mult efort de acomodare și conciliere altădată, un bun semnal privind coeziunea europeană contra opt-out-ului ungar. Iar pentru deficit și flexibilitate, decizia politică a fost adoptată, chiar dacă tehnic lucrurile vor evolua și vor necesita un efort de ajustare major.

Inițiativa ReArm Europe oferă statelor un spațiu fiscal major pentru a-și relansa industria de apărare și a-și dezvolta Armata proprie, finanțarea, coordonarea puternică și o politică de apărare coerentă europeană fiind de asemenea valori asociate inițiativei. Europa a probat, în momente de criză probabilă, că poate depăși proverbiala ineficiență și birocrație excesivă și poate adopta hotărâri în condiții dificile – inclusiv în perspectiva standardizării și a achizițiilor comune, o dovadă a flexibilizării pozițiilor statelor membre, inclusiv a celor asociate și aliate. Se așteaptă formula finală a documentului White Paper despre securitatea și apărarea europeană, document care urmează să fie convenit și care trebuie să detalieze abordarea strategică a Uniunii Europene pentru viitor.

Spre o ruptură SUA-Europa?

Tuturor celor care speculează faptul că noile măsuri europene ar accentua ruptura transatlantică, argumentele vor arăta contrarul, și nu din motivul de a întoarce oglinda și a arăta că Trump și administrația sa sunt de vină. Europa a ales să marșeze pe ambiguitatea constructivă a poziției de a menține angajată SUA pe continent, de a-i recunoaște necesitatea prezenței și implicării, fapt care nu neagă cu nimic nevoia de a nu negocia pe seama Ucrainei fără ucraineni și a Europei fără europeni. Deci nu, o ruptură transatlantică nu poate fi reproșată Europei, în măsura în care marșează pe creșterea cheltuielilor în apărare așa cum o ceruseră în mod repetat câțiva președinți americani care s-au succedat după celebra Defense Pledge adoptată la summitul NATO de la Newport Beach – Țara Galilor din 2014, deci și Donald Trump în primul mandat, întărit și amplificat la 3.5-5% în mandatul acesta.

Deci Europa în premieră respectă, ba chiar suplimentează angajamentul său pentru apărare la nivelul pilonului european al NATO, iar asumarea aceasta nu se face în detrimentul, ci complementar cu NATO. Postura Germaniei de a da permisiunea împrumuturilor mutualizate la nivel european pentru apărare este, de asemenea, un pas mare înainte. Ca și elementele de flexibilizare a datoriei în privința suplusurilor investite în Apărare. Desigur reacțiile sunt amestecate, principalele de peste Ocean vizând neîncrederea în aplicarea angajamentelor și evitarea unor manevre de reașezare bugetară creativă de către europeni, manevre care să nu ducă acești bani în investiții militare, ci mai degrabă să adauge cheltuieli externe noi pe seama apărării, mutând doar titlurile de capitole bugetare și sumele aferente, care nu s-ar regăsi în investiții în creșterea capabilităților și mai ales în creșterea dramatică așteptată a capacității de apărare și descurajare.

Coeziunea și complementaritatea cu NATO, menționată în Concluziile Consiliului European ar fi o asigurare a relației transatlantice, chiar dacă preluarea armamentelor în contravaloare de la fabricile americane va fi puternic afectată de condițiile mutualizării achizițiilor de la nivel european sau măcar produse la nivel european. Și în materie de inventivitate, creativitate și cercetare lucrurile ar putea să apară sensibil diferite față de cum erau până astăzi și cum și-ar dori planificatorii economici de la Washington, de asemenea. Noile investiții vor dezvolta industria europeană, preferabil la nivel competitiv peste SUA și alți actori externi care produc aceleași tipuri de produse – iar aici raportul Draghi ar putea să joace un rol major de adaptare la nivelul curent al crizei și nevoilor de localizare a producției, muniției și mentenanței. Tot așa cum riscul la nivel european este să achiziționeze echipamentele pe care le produce continentul, unele care nu sunt neapărat cele mai avansate, fiabile și eficiente la nivel mondial, dar care sunt produse în Europa.

În loc de ruptură transatlantică, cel mai probabil summitul NATO din vară va discuta reformularea acordului și angajamentelor reciproce de securitate la nivel aliat, cu un punct special pe prezența aliaților europeni alături de SUA în măsura implicării SUA pe continent, în apărarea europeană și a Ucrainei. Indo-Pacificul și confruntarea cu China care vine și schimbă fundamental agenda spre un NATO global, mult mai probabil astăzi, după lansarea temelor externe ale administrației Trump. Pe același format tranzacționist, Europa geopolitică se poate ridica pentru ca prezența și interesele sale să se regăsească în orice acord, că este vorba despre propria soartă și cea a Estului European, că vorbim despre interese în terțe spații, ca elemente relevante pentru sprijinul aliaților față de interesele americane în Indo-Pacific, cu precădere în chestiunea Taiwanului și a Mării Chinei de Sud și de Est. Iar aici asocierea partenerilor europeni și non-europeni ar putea avea o relevanță deosebită.


* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

EDITORIALE

Iulian Chifu: Sfârșitul șaradei: nu va fi pace în Ucraina peste noapte. UE-Ucraina: cât asumă politic și cât poate acoperi UE din apărarea Ucrainei

Published

on

de Iulian Chifu*

Ultimele zile au făcut să cadă cortina de peste ambiguitatea constructivă a perspectivei unui acord de pace peste noapte, negociat de America lui Trump. Președintele american aplică modelul pe care l-a patentat, al negocierilor în forță, printr-o înțelegere secretă(chiar Donald Trump a anunțat miercuri că are o înțelegere cu Rusia deja) și impunerea soluției părții considerată mai slabe, pe baza argumentului forței – nu are nici o carte, Rusia câștigă pe teren – nici acesta susținut pe deplin de fapt și împrumutând din retorica și propaganda rusă. Totuși dacă planul era inacceptabil din start, demersul are meritul de a fi deblocat negocierile, ar fi împins către căutarea unei soluții inclusiv pe baze inedite, fie că ele vor fi administrate mai departe de către europeni(să vedem cât asumă UE din această responsabilitate), fie că ele se transformă în negocieri directe ruso-ucrainene- acolo unde există rezerva Kievului pentru încetarea de facto a focului și a forcingului de a cuceri tot mai mult teritoriu, pentru a marca elemente de reconstrucție a încrederii.

Urma negocierilor de afaceri în propunerea Trump, cu câștig terț și dividende pentru mediator

 Președintele american Donald Trump este un personaj, fără nici un dubiu. Cu caracteristicile de personalitate marcantă, cu histrionismul asociat, dar și cu simțul afacerilor care l-au adus la statutul de multimiliardar pe dimensiune imobiliară. Și cu simțul omului de afaceri care e sătul de blocaje și răspunsuri de nu se poate, sugrumat de birocrație, avize și blocaje, și mai ales cu un prim mandat în care voința sa, asumată a fi cea a votanților săi majoritari în SUA, nu a putut fi aplicată pe deplin.

Desigur, lăsând nuanțele democrației de o parte și echilibrul puterilor în stat, comparația cu alți lideri ai statelor mari și puternice – Rusia, China – i s-a părut defavorabilă. Asta nu face neapărat din președintele american un autoritarist sau admirator al dictatorilor, nu în mod automat. Dar o urmă de gust amar tot a rămas omului neobișnuit cu afacerile internaționale complexe și consumatoare de timp. Totuși punctul relevant care i-a atras atenția este unul logic și realist, cel al blocajelor prelungite și inexplicabile în conflicte eterne, dar și cu componenta mai degrabă mercantilă, la nivelul marilor treburi și conflicte internaționale și simțul omului de afaceri care vede oportunități și posibile avantaje în orice situație.

Așa a abordat președintele Statelor Unite conflictul din Ucraina, pe care nu l-a declarat niciodată război de agresiune al Rusiei în Ucraina, chiar dacă există documente clare în primul său mandat privind îmbrățișarea acordurilor generale și pozițiile lumii bazată pe reguli, inclusiv în privința Crimeii. Iar succesiunea la tratate și acorduri nu se discută juridic nici în contextul revizuirii relațiilor internaționale. Totuși inventivitatea omului de afaceri și de acțiune, la adăpostul reconfigurării relațiilor internaționale, a permis larghețea și din punctul acesta de vedere. Nu spunem că este bine, dar președintelui SUA i s-a acordat un spațiu larg de manevră pentru a realiza obiectivele abordate poate aduc o plus valoare unor teme încremenite în poziții canonice inflexibile, care au împins stabilitatea în stagnare.

Așa ar trebui lecturat anunțul electoral și promisiunea că va rezolva conflictul din Ucraina în 24 de ore. Orice evaluare rațională plasa promisiunea în spațiul afirmațiilor categorice și comunicării de campanie, nicidecum în spațiul idealurilor realizabile. Mai ales că erau cunoscute pozițiile antagonice ale celor două părți, în cadrul războiului de agresiune, pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei în Ucraina: Rusia își dorea o Ucraină mică, controlată printr-un guvern păpușă, dependentă, fără ieșire la mare, un Belarus 2, iar Ucraina restabilirea suveranității și integrității teritoriale în granițele recunoscute internațional și garantate la Budapesta, la momentul intrării în Tratatul de Neproliferare nucleară și renunțarea la armele nucleare ale Uniunii Sovietice moștenite pe propriul teritoriu.

După săptămâni de discuții separate, am avut pe masă un crochiu cu linii generale ale unui acord, cel mai probabil convenit cu Moscova, pe care să se discute cu ucrainenii și europenii. Chiar dacă a fost acceptat 90% de către Kiev iar componenta cheie privind recunoașterea cedării Crimeii a fost respinsă, proiectul de o pagină în 7 puncte a oferit un cadru și bază de negociere utilizabilă ulterior. Iar umbra omului de afaceri a putut fi găsită nu numai în acordul vizând metalele rare, ci și în cel relativ la propunerea ca centrala nuclearo-electrică Zaporoje, cea mai mare din lume, să revină Ucrainei, dar să fie administrată de către Statele Unite, care să dea energie electrică și în Ucraina, și în Rusia, respectiv Crimeea, de partea celaltă a Niprului. Mediatorul trebuia să aibă și el un câștig din întreaga afacere, chiar și sub formă de success fee.

Pasarea responsabilității către europeni: asumarea contribuției americane la tranziție

Statele Unite au jucat din nou cartea negocierii în forță, câteodată și cu forța: a lansat un adevărat ultimatum solicitând părților – dar cu impact în special la Kiev și în capitalele europene – să semneze acordul pentru că este propunerea cea mai bună, dar și mai important, ultima. Dacă nu există un acord rapid, Donald Trump și administrația sa se retragă, cu riscul de a transmite imaginea supăratului pe sat care-și ia jucăriile și pleacă. Firește, realitatea finală nu este tocmai aceasta. Dar ideea păcii ca obiectiv absolut poate fi una salutară și un ideal aspirațional pentru componente specializate din societatea civilă, niciodată pentru administrații și guverne obligate să exercite puterea în stat în orice condiții, că sunt sau nu convenabile, pentru că țara și lumea trebuie să meargă înainte și nimeni nu așteaptă.

Aici Donald Trump a văzut că socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg, cum zice o vorbă românească, iar teoria negocierilor și târgurilor în afaceri nu prea ține în relațiile internaționale și nu se potrivește cu realitatea societăților în război. Este dificultatea cunoscută a încheierii războiului cu multe victime care crează dureri de cap de la nivel teoretic la formulele acceptabile politic și tehnic pentru marii jucători internaționali ca și pentru organizațiile multinaționale specializate. Iar pasarea temei către europeni pentru că e războiul lor, sau oricum se află la porțile Europei, este, de asemenea un fapt discutabil dar posibil, dacă oferă o ieșire onorabilă din clinciul promisiunilor nerealiste care să poată fi decontat în percepția publică a votantului american. Am dorit, am cheltuit timp și resurse, am încercat, nu se poate, nu vor. Pasarea vinei către jucătorii de pe scenă e cea mai simplă formulă de ieșire și evitarea asumării eșecului probabil.

Totuși europenii moștenesc ceva din eforturile administrației Trump, cu bune și rele: propunerea de pe masă permite un număr de avansuri și cedări din partea rusă care ar putea fi un pas înainte. Cum Rusia lui Putin nu poate nici să oprească războiul, nici să-l continue, dar are nevoie de o pauză, ar putea fi un pas înainte măcar spre negocierea unui acord de încetare a focului. Propunerea actuală arată un nivel de moderare a nivelului de ambiție: mai întâi acordul se semnează cu “regimul de la Kiev”, deci nu mai e pus în dubiu; apoi nu mai pretinde alegeri anticipate și schimbarea de regim pro-rus, așa-numita “denazificare”, și nici elemente privind dimensiunea apărării ucrainene nu mai apar în liniile mari discutate de partea americană.

Recunoașterea de facto a ocupației este discutabilă, fără menționarea agresiunii, dar ea reflectă un fapt. Ridicarea sancțiunilor, parțială, firește, e parte a unor pertractări convenite sau de convenit la semnarea acordului. Garanțiile privind faptul că Ucraina nu va fi primită în NATO și acceptarea de către Rusia a intrării Ucrainei în UE sunt teme acceptabile, în cea mai mare măsură, și la Kiev, în funcție de formulările propuse. Problema cea mai spinoasă este recunoașterea anexării Crimeii, cu implicații majore, iar acestea nu schimbă fundamental acceptabilitatea europeană sau ucraineană nici prin tolerarea formulelor de reasigurare și trupe – cele două discuții vizând trupele de monitorizare în format tipic războaielor înghețate, cu Rusia, Ucraina și o terță parte non-NATO acceptabilă părților și trupele de reasigurare majoritar europene, sau formate din “europeni și non-europeni”, forțe care ar urma să intervină la orice tentative sau amenințări directe de rupere a încetării focului și continuare a agresiunii împotriva Ucrainei.

Desigur, preluarea unei asemenea sarcini nu va fi ușoară, dar administrația Trump a fost deschizătoare de drumuri. Atât timp cât Statele Unite consimt să continue să furnizeze principalele elemente care lipsesc azi europenilor – transport aerian, alimentare în zbor, apărare anti-aeriană anti-balistică, intelligence în teatru, sateliți – cel puțin în perioada de tranziție până ce UE va avea aceste capabilități, asumarea de responsabilitate este fezabilă. Cam în aceeași măsură trebuie să gândească și Bruxellesul, forțat acum să crească substanțial cheltuielile bugetare într-o structură militară coerentă și integrată care să reprezinte pilonul european al NATO mai degrabă decât o armată europeană în sine, care ar fi un pas azi și pe termen scurt și mediu complet inacceptabil unui număr mare de state.

Acordul nu poate fi decât consensual, cu avantaje corecte și acceptabile pentru ambele părți

Două sunt cu adevărat problemele acordului propus de SUA. Că e acord de pace nu e o problemă, chiar dacă lipsește încrederea părților și era bună prefața și timpul de acțiune pentru un acord de încetare a focului, care să probeze seriozitatea și respectul pentru actul semnat. Dar tema recunoașterii anexării Crimeii, a oricărei felii de teriroriu, este complet inacceptabilă. Oricărui stat, nu numai Ucrainei. Și asta trebuia cunoscut. E o monedă de schimb pe care nimeni nu o poate deconta intern. Nu mai spunem că, de fapt, nici nu există posibilitatea renunțării la teritoriu în dreptul internațional, nefiind vorba despre o trasare de frontiere sau schimb de teritoriu marginal lângă linia de demarcație – vezi cazul recent parafat cu Valea Fergana în Asia Centrală.

În egală măsură, tema garanțiilor de securitate stârnește probleme în ambele tabere: Rusia nu dorește o integrare a Ucrainei, fie și numai de facto, în structuri politico-militare occidentale, deci prezența militară pe teren ar fi marcat un pas spre apropierea NATO de granițele Rusiei, un pseudo-argument folosit excesiv de către Rusia în propaganda internă și internațională(altfel propunerea a fost o idee europeană foarte bună, subtilă și relevantă). Pe de altă parte, absența garanțiilor a făcut problematică validitatea acordului din punctul de vedere al ucrainenilor, dar și din punctul de vedere al tuturor europenilor și a celor care apără încă lumea bazată pe reguli. Trebuie să existe descurajarea credibilă, solidă, deci o forță de reasigurare care să intervină imediat dacă încetarea focului este încălcată, așa cum ar fi fost utilă o prevedere care să asigure primirea automată în NATO a Ucrainei dacă Rusia repornește războiul, legată de acceptarea prevederii vizând garanția că NATO nu va primi Ucraina.

Astfel, un acord este valabil dacă părțile, în deplina cunoștiință a opțiunilor manifestate deschis și liber, consimt să accepte și să semneze un acord. Orice acord sub presiune poate fi atacat prin invocarea vicierii de consimțământ care atrage nulitatea sa absolută. Deci presiunile asupra Ucrainei, nu mai spun idei chisnovatice ale unora care gândeau acordul semnat pe linie ruso-americană, fără ucraineni, sunt neavenite pentru că afectează seriozitatea demersului și legalitatea acordului. Și, pe aceeași direcție, trebuie reluată ideea “păcii juste și durabile” în Ucraina, nicidecum a surogatelor “pace comprehensivă și durabilă”, sau “pace prelungită și durabilă”. Pacea justă și durabilă este conceptul originar fundamental care contează și care reflectă angajamentul de a nu schimba situația de pace în război sau de a relativiza prin alterarea rapoartelor de monitorizare, sau și mai mult, tolerarea încălcărilor mici pentru a evita încălcările majore, așa cum arată experiența din Gaza, 7 octombrie 2023.

Tema e cu atât mai relevantă cu cât acordul, sub orice formă s-ar semna el, reprezintă moșternirea lui Volodimir Zelenski, că va mai sta un mandat sau nu. Și oricine ar fi președintele Ucrainei, ar avea aceeași problemă, de a nu rămâne în istorie drept un trădător sau vânzător al națiunii sale. Prentru cel care a preferat arme, nu un zbor în afara Ucrainei atunci când Kievul era sub asalt, la 24-25 februarie 2022, o asemenea variantă este cu atât mai puțin acceptabilă. Deci propunerea trebuie să respecte și suspiciunile, și rezervele, și sensibilitățile ambelor părți, așa cum trebuie să fie și acceptabilă juridic și politic. Pacea justă și durabilă nu este un moft, este prima garanție pentru ambele părți.

Europenii sunt, virtual, mult mai sofisticați, mai atenți și nuanțați în privința Rusiei. Au și experiențe trecute, au și contraexemple și lecții învățate în modul cel mai dureros cu putință. Și au și avantajul de a se fi așezat de partea Ucrainei de la început, apărând dreptul internațional, nicidecum Ucraina de dragul Ucrainei, victima agresiunii internaționale, statul care pătimește, în care mor civili nevinovați, fără legătură cu războiul, adânc în teritoriul ucrainean și departe de linia frontului, linia de contact. Iar europenii oricum trebuiau să fie la masă dacă de la ei se așteaptă să dea forțele de reasigurare, așa cum sunt și mai îndreptățiți pentru că securitatea Ucrainei este parte a securității continentului european.

Securitatea Ucrainei și apărarea Europei: interdependențe și interese comune

Este în interesul Europei, în sens larg, să fie parte a negocierilor și parte a soluției pentru pacea în Ucraina. Iar acest lucru să nu afecteze principiile și valorile fundamentale europene, lumea bazată pe reguli. Doar participarea directă poate fi o garanție că temele responsabilității și a plății pentru agresiune nu trec ignorate. Chiar în perioada negocierilor Paris-Londra au avut loc descrierile crochiului Tribunalului Internațional pentru condamnarea agresiunii, o infracțiune internațională a statelor sancționată de Carta ONU și de numeroase tratate dar nepedepsită de nimeni, fără costuri și sancțiuni reale conforme dreptului internațional,

Interesul european este și mai vast și ține de însăși securitatea europeană. E interesul Europei de a asigura apărarea integrată a UE plus Ucraina, a Europei complete plus Ucraina. Motivația este clară, ține de faptul că azi Ucraina apără Europa în Estul său, în războiul împotriva Rusiei, așa cum lecțiile învățate din acest război de secol 21 ajută enorm întreaga Europă. Ca și armele, adaptabilitatea și voința de luptă a Ucrainei, dar chiar și forțele care au fost pregătite prin acest război sunt valoare adăugată și argument serios de descurajare împotriva Rusiei. Așa cum e relevantă pentru Europa atragerea aliaților non-europeni, realizată prin menținerea coaliției de voință cât mai largă.

Apoi prin poziția sa și postura pe care o îmbrățișează, Europa poate să fie totodată și apărătorul consecvent al lumii bazate pe reguli – pentru că lumea nu a murit odată cu contestarea modului său de organizare și funcționare pe bază de putere, regulile există și dăinuie prin acțiunea, legitimitatea și aplicarea lor consecventă, nu numai prin schimbare. Iar conservarea combinată cu transformarea și adaptarea dau formule de reașezare și reconfigurare a sistemului internațional altul decât revoluția, ruptura și anularea regulilor convenite pe baza aplicării principiului forței, a politicilor de putere – utilizarea instrumentului militar în politica externă – și a politicilor de Mare Putere – tentația sferelor de influență și interese privilegiate sau a Marilor Târguri pe seama statelor mai mici.

Așa se mai realizează două deziderate fundamentale ale Europei, care se împreunează cu dorința de a asuma rol geopolitic și componenta militară și strategică relevantă: apărarea valorilor europene și proiectul Europei cu 500 mln locuitori. Apărarea valorilor europene se realizează și prin apărarea lumii bazate pe reguli, și prin asumarea drepturilor omului, și a libertății în comunitate – limitată de libertățile celorlalți, de unde consecința neabsolutizării dreptului de expresie și responsabilitatea cuvântului rostit și difuzat prin social media, dar și evitarea fetișizării ideii de alegeri, care a adus comunismul în această parte de lume. Apoi al doilea pas este o formulă de integrare creativă a europenilor extra sau necomunitari, dar și a Ucrainei și Turciei într-o formulă de piață comună și cu reguli flexibile și care îi întărește pe toți participanții.

Soluții, capcane și non-soluții în Ucraina

De unde vine, totuși, dificultatea privind o soluție definitivă în Ucraina, un acord de pace? În primul rând de la război: un stat a agresat militar un alt stat. Fără motive, fără provocări, încălcând fundamental dreptul internațional. De aceea o discuție privind teritoriile ocupate, în orice formulă, ridică problema precedentului, a unei reluări ulterioare a ofensivei – varianta stop and go – și mai ales a statutului acestor teritorii ocupate: o eventuală recunoaștere a controlului nu antrenează nici un drept al statului ocupant, nici nu validează modul în care a acaparat teritorii. Raptul teritorial trebuie, prin orice mijloc, descurajat, așa cum este el, de dreptul internațional. Și de acțiunea convenită post-agresiune.

De aceea în războaiele înghețate, cu iz inter-etnic și religios, pe alocuri, dar cu notă imperială în substrat, Rusia însăși a exersat, încă din anii 90, inventivitatea discutării temelor statutului special internațional pentru regiunile ocupate ilegal de un stat fost unional pe teritoriul celuilalt. Experiențele nu sunt tocmai bune: fie perpetuarea conflictelor și osificarea separatismului – vezi Transnistria, în fază de reversibilitate astăzi, fie pseudo-statalismului sau anexarea de facto – Abhazia și Osetia de Sud – și avem un singur caz în care, prin forță, prin relocarea minorității etnice, s-a reintegrat statul în limitele frontierelor recunoscute internațional – conflictul din Nagorno-Karabakh. Dar în toate cazurile există experiențe nefaste.

De asemenea, lecțiile învățate din perioada post-sovietică a Rusiei ne arată faptul că tema statutului special vine și cu o ingerință în suveranitatea statului, tentația veto-ului rus pentru alegerile de securitate și prosperitate și pentru viitorul statului și a dorinței sale de a se alătura organizațiilor multinaționale. Veto-ul rus în privința perspectivelor Ucrainei este inacceptabil, așa cum formule de condiționare prin secesiune a nerespectării comandamentelor de la Moscova sunt, din nou, de nepermis. Iar falsul este evident în motivațiile ruse pentru a explica războiul de agresiune pe baza pretinsului neo-nazism al regimului de la Kiev și oprimarea minorității ruse prin abordarea temelor ucrainizării și respingerea menținerii soft-power-ului rus și al neo-imperialismului promovat de la Kremlin.

Aceasta ar fi o soluție proastă, inacceptabilă: acordarea către Rusia a unei formule de veto asupra Ucrainei, a devenirii sale, eventual prin acord, care să însemne veto pentru viitorul și suveranitatea Ucrainei la pachet. Așa cum poate însemna și blocarea intrării în UE pe baza lipsei integrității teritoriale sau a capacității de a aplica angajamentele europene pe teritoriile ocupate, o altă formă de condiționare. Așa cum mai poate fi dreptul de secesiune în cazul intrării Ucrainei în UE pentru regiunile ocupate, cu statut special. Aceste experiențe au fast trăite deja și nu pot fi repetate.

Președintele Vladimir Putin a propus recent chiar negocieri bilaterale ruso-ucrainene pentru acordul de pace. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a contra-propus începerea cu pasul unu, cel al unui acord de încetare a focului care să fie respectat. Retragerea eventuală din negocieri a președintelui Trump și pasarea către europeni a subiectului ar fi de bun augur fie pentru a contura negocierea cu un intermediar acceptabil, accesibil și binevoitor, de asemenea interesat de rezultat, europenii, fie pentru a modera și sprijini negocierea bilaterală eventuală și construcția încrederii. Câtă se va mai putea recupera.


* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

Continue Reading

EDITORIALE

Iulian Chifu: Rusia victorioasă, maximalistă, ofensivă în fața Ucrainei condiționată de America lui Trump. Cât vor asuma europenii din apărarea propriului continent

Published

on

de Iulian Chifu*

Joi, 17 aprilie, la Paris, a avut loc o întâlnire între negociatorii americani și ucraineni, dar și cu reprezentanții Coaliției de Voință în susținerea Ucrainei de la nivel european, reprezentanții Franței, Germaniei și Marii Britanii, în încercarea de a salva procesul de pace sau măcar acordul de încetare a focului negociat de către partea americană. Secretarul de stat Marco Rubio, trimișii speciali pentru Ucraina, Rusia și Orientul Mijlociu, Steve Witkoff și Keith Kellog au prezentat un cadru al unui acord de încetare a focului pe care l-au comunicat și ministrului de Externe Serghei Lavrov, așteptând săptămâna aceasta un răspuns al părții ruse. Drumul spre pace justă și durabilă, care să includă un contingent multinațional de reasigurare și garanții de securitate a fost tema reuniunii anunțată de ministrul ucrainean de externe, Andrii Sybiha, pentru încheierea agresiunii Rusiei în Ucraina. Rusia a condamnat întâlnirea de la Paris, deși a fost ținută la curent despre conținut, considerând că e o încercare de a scurt-circuita negocierile ruso-americane. Participanții au salutat, însă, schimbul excelent de poziții și susținerea planului primit de la partea americană. Planul nu ia în considerare respingerea de către Rusia a oricărui acord sau compromis și forțarea unor amânări succesive și tărăgănări pentru a determina plictisirea lui Trump și abandonarea subiectului care reclamă timp, efort și costuri diplomatice pentru a fi atins, după cum s-a văzut în cazul Bosnia-Herzegovina sau Orientul Mijlociu, reuniunile de la Dayton și Camp David.

Rusia victorioasă, jucându-se pe sârmă cu Trump 

Într-adevăr, Rusia lui Putin consideră că este victorioasă pe teren, transmite această imagine propriului public și celui global, și nu dorește să facă nici o concesie de la propriile cerințe maximale, extreme. În rest, e doar un joc, un balet cu Donald Trump pentru a obține abandonarea unei acțiuni minuțioase și care durează față de așteptarea unui acord rapid, dar fără să declanșeze furia lui Trump și eventuale accese voluntariste și reacții sau condiții mai dure împotriva Rusiei. Din contra, orice poate fi câștigat la masa verde fără a antrena costuri de război este binevenit pentru Putin. Cam cum s-a jucat cu perioada de armistițiu – niciodată public și fără condiții cunoscute – în care, în 22 zile de după acord, armata rusă a ucis de 2,5 ori mai mulți civili ucraineni decât în perioada anterioară, fără moratoriu anunțat.

Respingerea oricărui acord a fost subliniată în mod repetat de către oficiali ruși. Reprezentantul Permanent al Rusiei la ONU, Vasily Nebenzya, a susținut formal respingerea de către Președintele Vladimir Putin a unei încetări generale a focului în Ucraina, la 18 aprilie, o asemenea discuție fiind “nerealistă” în condițiile acuzării Ucrainei de nerespectare a moratoriului temporar vizând infrastructura energetică. Apoi Putin însuși a respins propunerea americano-ucraineană de încetare completă a focului, într-o discuție telefonică cu Donald Trump la 18 martie, obiectivul ulterior al autorităților ruse fiind blamarea Ucrainei pentru neaplicarea acordului și câștigarea de noi concesii la nivel bilateral cu SUA pe alte teme colaterale, inclusiv refacerea relațiilor diplomatice și a reprezentării în ambasade și ridicarea sancțiunilor, respectiv accesul la rezervele financiare blocate în SUA și UE.

De altfel, chiar purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a anunțat că încetarea temporară a focului privind loviturile cu rază lungă țintite asupra infrastructurii energetice ucrainene, singurul asumat de către Rusia până acum, fără condiții clare și fără respectarea reală a sa, a expirat la 18 aprilie. Potrivit purtătorului de cuvânt al lui Putin, președintele rus nu a emis un ordin de continuare a moratoriului, deci atacuri cu rachete pot continua – că despre reluarea lor nu poate fi vorba, atât timp cât nu s-au întrerupt vreodată. De altfel, în toată această pretinsă perioadă a moratoriului, Rusia a tras cu rachete balistice de diferite tipuri și a lovit în profunzime localități din Ucraina ucigând civili, inclusiv în timpul slujbei de Florii și din jurul Paștelui. De altfel, siguri de victorie și triumfaliști în comunicarea publică, oficialii ruși nu au arătat niciodată un interes pentru a extinde încetarea focului asumată deja sau a adopta o alta sub orice formă, chiar dacă Putin însuși a anunțat în ajunul de Paști un moratoriu unilateral, niciodată respectat. Chiar atunci când îl anunța, roiuri de drone plecau spre capitala Kiev pentru a lovi locuințe și clădiri civile, fără relevanță militară. 

Pretenții maximaliste, ambiție de hegemon european

Chiar dacă au avut o problemă în calibrarea propagandei, care a trebuit să-l ocolească pe Trump, în contextul continuării blamării Occidentului cu care se luptă Rusia, și s-a ferit să critice ofertele și propunerile americane, purtătorii de cuvânt ai Rusiei la nivel public au respins toate propunerile Statelor Unite de a încheia războiul din Ucraina în orice condiții, insistând pe cedarea deplină la ambițiile și cerințele maximaliste ale Rusiei care includ schimbarea de regim, demilitarizarea și concesii teritoriale semnificative, inclusiv din cele care nu au fost cucerite și deținute niciodată de către Rusia. Astfel, redactorul șef al Russia Today – RT, Margarita Simonyan, o preferată a lui Putin, a subliniat că planul american e o afacere proastă pentru Rusia.

Bloomberg a întrebat-o pe propagandista șefă a Kremlinului dacă Rusia nu e interesată de propunerea americană privind înghețarea situației la linia de contact, lăsând teritoriile ocupate din Ucraina sub controlul Rusiei și respingând definitiv aderarea Ucrainei la NATO, iar Simonyan a susținut că Rusia ar trebui să respingă acest plan pentru că nu include termenii “denazificării” Ucrainei – adică ai schimbării de regim de la Kiev cu unul pro-rus, păpușat de la Moscova – și nu include recunoașterea formală a regiunilor ocupate ca parte a Rusiei. În plus, Symonian, în numele Rusiei, mai solicită asigurări suplimentare că Europa nu va desfășura un contingent de trupe de menținere a păcii sau de reasigurare în Ucraina rămasă liberă.

Desigur, Simonyan a continuat șarada rusă privind ilegitimitatea lui Volodimir Zelenski, președinte neales și dictator, după narațiunile propagandei ruse, dar și delegitimarea Statelor Unite ca partener de negociere amplasat în capătul celălalt de lume și care se bagă în afacerile europene și în spațiul de interese rus. De altfel, adjunctul Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitri Medvedev, a cerut la 18 aprilie ca Statele Unite să se spele pe mâini și să lase Rusia să rezolve războiul din Ucraina mult mai repede, în felul său. De altfel, și Vladimir Putin a subliniat în repetate rânduri că nu este de acord să accepte nici un acord care să nu satisfacă toate cerințele teritoriale ale Rusiei și cerințele politice vizând Ucraina, adică nici mai mult, nici mai puțin decât capitularea Ucrainei. Între altele, pe lângă denazificare-schimbare de regim – apare și demilitarizarea, introdusă la Istanbul, care cere ca Ucraina să scadă nivelul trupelor sub 50.000, deci să nu poată niciodată să se apere la orice intervenție a Rusiei. 

În plus, oficialii ruși continuă să facă referire la eliminarea “cauzelor profunde” ale Războiului din Ucraina, respectiv revenirea la cele două ultimatumuri din 2021 către OSCE și NATO drept precondiții pentru pace. Desigur, ele sunt plasate în directă contradicție cu planurile de pace rapidă ale lui Donald Trump dar și cu cele vizând securitatea Europei. Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, într-o convorbire cu omologul său Marco Rubio la 17 aprilie, a reiterat această abordare comprehensivă a cauzelor fundamentale ale războiului, definite anterior drept pretinsa violare a angajamentelor NATO de a nu se extinde către Est și discriminarea pretinsă a rușilor și a limbii ruse,  mass media ruse, a culturii ruse în Ucraina, adică a instrumentelor de rusificare a Ucrainei și dominare a spațiului post-sovietic, dar și extinderea/împărțirea dominației în Estul post-comunist european, membru al NATO și UE, față de care Rusia are pretenții de superputere și ambiții de a obține drept de veto în securitatea europeană.

Reuniunea de la Paris – un pas enorm pentru apropierea pozițiilor transatlantice

Reuniunea de la Paris a avut multiple formate și abordări, dar a avut la bază dorința europenilor de a înțelege ce viziune au americanii și cât au vorbit și concedat rușilor în discuțiile bilaterale, dar și de a încerca să apropie pozițiile transatlantice și să elimine din pozițiile ruse reluate necritic de către partea americană și președintele Trump în public. De partea cealaltă, reprezentanții Statelor Unite au încercat să creeze o presiune suplimentară asupra ucrainenilor și europenilor pentru a obține acordul de încetare a ostilităților în orice condiții, inclusiv ridicarea sancțiunilor, accesul Rusiei la activele înghețate în Europa și blocarea aprovizionării cu arme a Ucrainei. Conștienți că abordarea era improbabilă, reprezentanții părții americane au amenințat chiar cu retragerea din negocieri și din orice susținere pentru Ucraina și normalizarea relațiilor cu Rusia, inclusiv recunoașterea anexării Crimeii.

“Președintele Trump și Statele Unite doresc încheierea războiului și am prezentat părților liniile mari ale unei păci durabile” a declarat Marco Rubio, cu aceeași formulă care elimină din discursul American condiția de pace justă pentru partea ucraineană. Totuși Ucraina și aliații europeni au arătat sprijin pentru proiectul lui Trump de a încheia rapid războiul. În “ziua mobilizării diplomatice”, cum a numit președintele francez Emmanuel Macron Joia Mare a negocierilor de la Paris, au avut loc discuții pozitive și constructive pentru un acord de încetare a focului și o pace comprehensivă și durabilă(din nou, fără a fi justă). De altfel, la acest crochiu de plan propus, partea rusă urmează să reacționeze săptămâna aceasta. Chiar președintele Donald Trump a afirmat în Biroul Oval “vom primi vești de la ruși săptămâna asta, în curând, și vom vedea. Dar vrem ca războiul să se oprească. Vrem ca moartea și uciderile să se oprească”. Totuși proiectul încetării focului de Paște nu s-a realizat, în ciuda deschiderilor (excesive) făcute de Trump către Rusia lui Putin.

În timpul negocierilor de la Paris, oficialii ucraineni au avut discuții bilaterale și cu reprezentanții americani, pe lângă cele multilaterale împreună cu reprezentații Coaliției de Voință, între 16 și 18 aprilie la Paris. Partea americană a fost reprezentată de către Secretarul de Stat Marco Rubio, trimisul special în Orientul Mijlociu (și la Moscova) Steve Witkoff și trimisul special al Președintelui SUA în Ucraina, Generalul Keith Kellogg. De partea ucraineană au participat șeful administrației prezidențiale, Andriy Yeremak, ministrul ucrainean al Apărării, Rustem Umerov și ministrul ucrainean de Externe, Andriy Sybiha. Tema principală a fost implementarea unei încetări a focului necondiționată și stabilirea unui proces larg pentru a atinge o pace justă și durabilă în Ucraina. O încercare temerară de a schimba accentul părții americane, preluat de la partea rusă, privind pace durabilă și comprehensivă versus conceptul consacrat și asumat internațional ca obiectiv de realizare a unei păci juste și durabile.

Propunerea echipei lui Trump, susținută 90% de ucraineni și europeni

Liniile majore ale proiectului american vizează înghețarea confruntării la actuala linie de contact, rămânerea componentei ocupate sub controlul Rusiei – cu eventuale schimburi teritoriale implicând regiunea Kursk și Volvograd din Rusia cu zone din Donetsk și Lughansk sau cedarea acestor teritorii în care a intrat Ucraina contra teritoriilor unde au intrat rușii în regiunile Sumî și Harkiv. Apoi nerecunoașterea cedărilor teritoriale de către Ucraina sau/și Europa și SUA, cu o excepție, recunoașterea de către SUA a anexării Crimeii de către Rusia, ca element de atracție pentru partea rusă, dar nu recunoașterea deplină a cuceririlor teritoriale. Se mai adaugă neadmiterea Ucrainei în NATO dar și formula convenită de prezență a forțelor de reasigurare europeană și garanții de securitate nepronunțate, dar cu care consilierul economic al lui Putin, trimis la negocieri la Washington, a semnalat că ar fi de acord și Rusia.

Desigur, liniile directoare, de forță, necesită rafinări și nuanțări, atât de către ucraineni și europeni cât și de către partea rusă. Partea americană a comunicat ucrainenilor prezenți că acceptarea cadrului propus va face la “încheierea conflictului la nivel de zile”. Partea ucraineană și europenii prezenți în Coaliția de Voință pentru Ucraina au subliniat că punctul de plecare este o încetare necondiționată a focului în Ucraina, ca prim pas pentru o pace durabilă în Ucraina. Iar partea ucraineană a reiterat anunțul din 17 aprlie privind semnarea memorandumului de intenție pentru încheierea viitorului acord bilateral vizând mineralele și întărirea cooperării economice cu Statele Unite, fără referire, însă, la livrări de arme și la garanții de securitate în care să se implice și partea americană.

Angajarea Rusiei la masa de negociere presupune și un număr de cedări, pe lângă simbolica recunoașterii anexării Crimeii de către America lui Trump, respectiv reducerea sancțiunilor și posibila dezghețare a 300 miliarde de dolari active înghețate de către Europa. Și în cazul Crimeii există nuanțe, Statele Unite fiind gata să recunoască “controlul Rusiei asupra Crimeii”, nicidecum anexarea ilegală a peninsulei sancționate deja. Iar Ucraina este de acord 90% cu propunerea americană, existând precizări necesare în acordul pentru încetarea invaziei ruse care privesc această “cea mai bună și finală ofertă” a părții americane și a Occidentului către Rusia. Ucraina nu este încă lămurită, și așteaptă reuniunea de la Londra de săptămâna aceasta, pentru a vedea cum e definit controlul teritorial după acord: dacă e vorba despre recunoașterea unei situații de facto, care suportă recucerirea teritoriilor, sau de jure, adică asta ar presupune recunoașterea unor pirderi teritoriale. Președintele Ucrainei a anunțat că nu e negociabilă recunoașterea controlului Rusiei asupra teritoriilor ocupate, pentru care au murit oameni și este consacrată situația teritoriilor în dreptul internațional, recunoscut și de Rusia.

Formula de ieșire optimă pentru Trump versus realitatea crudă a abandonării negocierilor

Președintele Donald Trump este într-o poziție complicată după ce a abandonat planul de pace din Gaza, negocierile cu Iranul nu sunt sub auspicii bune și amenință să deschidă un nou conflict, în care să antreneze America, iar abandonarea negocierilor din Ucraina din lipsă de răbdare și capacitate de negociere poate să atragă costuri majore politice și de imagine. Oricum este la cel mai scăzut nivel de credibilitate internă din istoria președinților americani la 100 de zile, mai puțin situația sa proprie din primul mandat. Amenințarea cu abandonarea negocierilor, refuzul de a vinde sisteme și rachete Patriot pentru apărarea antiaeriană a Ucrainei și tentația de a pasa subiectul către europeni, dar continuând deschiderea către Rusia și afacerile cu aceasta în Marele Nord și în terțe spații antrenează oprobiul total asupra acțiunilor sale. Deja presiunea crescândă și excesivă asupra Ucrainei și lipsa totală a elementelor serioase de constrângere asupra Rusiei crează probleme majore de imagine și percepție publică a Americii lui Trump, afectând în mod fundamental prestigiul de către se bucura altădată.

Mai întâi, lui Trump i se reproșează că a creat doar avantaje Rusiei și presiuni și constrângeri Ucrainei, deși raportul în privința acceptării propunerilor sale este invers. Apoi după ce a încetat furnizarea de arme și intelligence pentru o scurtă perioadă de timp către Ucraina, în luna martie, astăzi amenință cu retragerea din negocieri dacă nu merg înainte și cu pasarea răspunderii complete către europeni. Deși a transmis săptămâna trecută un semnal de iritare maximă față de Moscova, cerând Rusiei “să se miște”, nu a existat nici un termen limită sau ultimatum lansat, cu posibile elemente de constrângere împotriva Rusiei – deși prețul petrolului continuă să scadă și sancțiunile se mențin neschimbate.

Secretarul de stat, Marco Rubio, a susținut că, dacă nu e posibilă încheierea războiului din Ucraina, Statele Unite vor abandona eforturile de pace și vor merge mai departe. “Nu este războiul nostru. Nu l-am pornit noi. Încercăm să ajutăm Ucraina de trei ani și dorim ca războiul să se încheie, dar nu e războiul nostru”, a mai susținut Rubio. “Președintele Donald Trump a petrecut 87 de zile la cel mai înalt nivel și a făcut eforturi repetate pentru a încheia acest război. Ajungem la punctul în care trebuie să determinăm dacă acest lucru e posibil sau nu. De aceea am angajat ambele părți cu acest cadru al liniilor directoare pentru o pace durabilă.”

Totuși poziția Americii lui Trump nu ia în discuție încălcarea consistentă și constantă de către Rusia a acordurilor precedente de încetare a focului cu care a fost de acord, faptul că aceeași Rusie a refuzat să negocieze termeni rezonabili și a lansat continuu rachete balistice și drone asupra civililor ucraineni. Și nu a urmat nici o acțiune reală și vizibilă de constrângere a Rusiei. Acest fapt îl pune pe președintele Trump într-o situație nefavorabilă, mai ales că nu există nici o discuție la nivelul administrației sau a Congresului de ajutor militar pentru Ucraina, cel aprobat de administrația Biden se va încheia în curând, și sunt refuzate chiar și vânzările de armament defensiv anti-aerian către Ucraina. Și nu există nici o asigurare că măcar sprijinul cu intelligence necesar va continua după retragerea eventuală a Statelor Unite din aceste negocieri.

Este de înțeles atunci de ce este improbabil ca Vladimir Putin să fie de acord sau să cedeze ceva din pretențiile sale maximale odată ce va fi câștigător în ambele variante: fie că se încheie un acord în termenii săi, Washingtonul și Trump presând și plătind pentru concesiile pe care le extrage Rusia de la Ucraina și de la europeni, fie abandonează componenta diplomatică pentru că s-a supărat, s-a săturat sau s-a plictisit de o temă care nu duce nicăieri, cu atât mai puțin la premiul Nobel pentru Pace pe care și-l dorește, pe model Obama. Totuși Statele Unite nu au ieșit încă din joc, liniile cadrului de negociere a unei încetări a focului par acceptabile dacă ar fi îmbrățișate de partea rusă, care și ea are nevoie de o pauză, iar ieșirea serioasă din clinci nu se poate face decât cu angajarea unei formule dure de constrângere a Rusiei care presupune înarmarea în continuare a Ucrainei, menținerea și accentuarea sancțiunilor și impunerea garanțiilor de securitate și a unui mecanism solid de monitorizare a încetării focului și intervenție dacă ostilitățile sunt reluate după perioada de pauză.

Desigur, există și soluția de mijloc, în care SUA nu-și doresc să constrângă Rusia mai mult, acceptă să plaseze responsabilitatea negocierilor către europeni, dar își asumă partea de responsabilitate în Ucraina prin menținerea unui ajutor minim, vânzările de Patriot și livrării de intelligence și servicii de internet din spațiu pentru armata ucraineană, asigurând o tranziție convenită spre asumarea responsabilităților complete de către partea europeană, aliații europeni și non europeni din Coaliția de Voință și evită zdruncinarea bruscă a situației de pe teren din Ucraina, care să antreneze mai multe pierderi și mai multă suferință și cuceriri teritoriale pentru Rusia, cu punerea în pericol a securității europene.

Deja imaginea diplomației de extorsiune în cazul acordului pe minerale, a trădării Ucrainei prin retragerea din negocieri, abdicării morale sub faldurile retoricii târgurilor și coerciția asupra victimei din conflict au ajuns multiplicate în majoritatea analizelor, în timp ce târgul pentru minerale este considerat o nouă formă de colonialism sălbatic. Iar asemănările retoricii și ideologiei MAGA-trumpiste cu cea a lui Putin au început să-și facă loc în zonele de cercetare nepartizană, care conduc spre influențe și inspirație venind de la teologia politică a lui Carl Schmitt și conservatorismul naționalist-ortodoxist al lui Dughin.


* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

Continue Reading

EDITORIALE

Iulian Chifu: Războiul comercial China-Statele Unite: imposibil de câștigat fără aliați

Published

on

de Iulian Chifu*

După acțiunile în forță privind tarifele introduse în comerțul bilateral pentru echilibrarea balanței de plăți americane, Donald Trump a anunțat negocieri și amânarea cu 90 de zile a taxelor privind toate statele, mai puțin China. Transformarea bătăliei cu lumea într-un război economic și comercial cu China este o formula de ieșire din clinci, dar afectează fundamental America și reclamă acceptul populației de a suferi și de a susține astfel, prin costuri proprii, o viitoare măreție americană. Totuși nici această acțiune nu poate avea rezultate dacă America nu își reface alianțele și nu reușește să obțină susținere în izolarea și strangularea Chinei și aliaților săi dependenți din spectrul autocratic. Un război comercial nu are niciodată învingători, contează cine clipește primul, iar chinezii știu să îndure și să sufere. În schimb, alianța Statelor Unite reclamă integrarea plus valorii la nivel global și asta nu se poate face fără încrederea în America. Or Trump nu a făcut decât să își îndepărteze și să-și atace aliații, deci are un drum lung de parcurs pentru a nu exporta întreaga voință și ambiție personală în costuri directe doar pentru proprii cetățeni.

De la lupta cu tarifele și lumea la războiul comercial cu China

Introducerea tarifelor la 2 aprilie pentru toate categoriile de importuri, pe baza deficitului contului curent la comerțul de bunuri, a fost o lovitură șoc pentru lume. Ea s-a petrecut potrivit anunțului președintelui Trump din campanie care vorbea despre această echilibrare și eliminarea deficitelor pentru a balansa datoriile enorme ale Statelor Unite, dar modul în care a fost făcută a ridicat semne mari de întrebare. Iar rezultatul a determinat imediat abandonarea, la nici o săptămână, a tarifelor, amânarea pentru 90 de zile și declanșarea unor negocieri individuale, pentru care ar exista deja 15 propuneri și 75 state care au solicitat negocierea lor în jos spre tariful cel de bază, de 10%. Efectele s-au văzut nu numai la comerț, pe bursă, ci și la scăderea dolarului și vânzările certificatelor de Trezorerie cu datoria SUA, de obicei zone de referință și fugă a investitorilor spre siguranță, un lucru nescontat până astăzi.

Dacă majoritatea actorilor fie au reflectat, fie au marșat pe evaluări secvențale ale formulelor de retorsiune, cu toții solicitând formule de negociere, China a ieșit în evidență printr-o escaladare a tarifelor care a ajuns la 145% ale lui Trump față de 125 % pentru produsele americane ce intră în China. Rezultatul a fost lansarea unei bombe într-un război economico-financiar pe care Statele Unite au ales să-l dezvolte mai departe și să obțină câștiguri de la cel mai important prădător al sistemului internațional, acuzat de multiple manipulări ale pieței, în primul rând supraproducția de bunuri, dumping și distrugerea bazei industriale a celorlalte state, în timp ce consumul său intern este nesemnificativ comparativ iar barierele la importuri foarte largi. Extrema volatilitate a pieței a rămas, mai mult, lipsa de încredere globală în partenerul american riscă să arunce lumea în recesiune globală.

Astfel, chiar și valorile de referință și de siguranță s-au prăbușit. Certificatul de Trezorerie cu împrumut la 10 ani era de 4,17% stagnant la 2 aprilie și după o zi de creștere la 3,96%, a scăzut la 4,34%. De obicei în criză, cererea de certificate crește din cauza fugii investitorilor de nesiguranță, de această dată au ieșit cu totul de pe piața americană, cea europeană crescând în acea perioadă cu 20%. Tot așa cum dolarul, care de obicei se întărește de această cerere de certificate obișnuită în criză, a scăzut. Oricum, după criza economică din 2008 a produselor derivate în SUA (și a datoriilor suverane în Europa) procentul de investitori non-americani în dolari pentru certificate de Trezorerie americană a scăzut de la 50% la 30% azi, cu semnale importante asupra scăderii încrederii în dolar și în economia americană.

Așa încât economia mondială, puternic dinamitată de abordarea voluntaristă a tarifelor, este departe de a se fi calmat, iar testul războiului comercial cu China are mai multe valori de întrebuințare: o formulă de ieșire din clinciul retragerii din bătălia tarifelor globale, care aducea pierderi majore Americii; un test al formulelor de război comercial/economic pentru orice abordare ulterioară a majorării tarifelor, cu impact asupra propriei economii; un caz-școală demonstrativ de subliniat prin efectele produse pentru a crea descurajarea credibilă față de toți ceilalți actori pentru a obține, fără costuri suplimentare, ajustarea comerțului altor state la cerințele Statelor Unite, odată ce cea mai importantă economie a lumii între competitorii SUA va fi cedat pretențiilor ca urmare a efectelor războiului tarifelor.

Război fără învingători: SUA-China și recesiunea globală

Totuși chiar și numai războiul comercial SUA-China poate fi unul catastrofal pentru lume, mai ales că e discutabilă strategia americană și obiectivul final. A fost nevoie de cutremurarea piețelor și a dolarului, o discuție cu șeful Federal Reserve și cu Secretarul Trezoreriei pentru ca abordările Secretarului comerțului, dar mai ales a consilierului economic al lui Trump să fie profund nuanțate iar acțiunea inversată. Un rol major l-au avut și piețele, dar și reacția unor multimiliardari finanțatori ai lui Trump, în primul rând Elon Musk. Totuși războiul cu China a continuat și a ridicat miza întregii acțiuni a administrației. Avem, deci, din nou, un război comercial între principalele puteri ale lumii, SUA și China, dar la cu totul altă amploare decât în primul mandat Trump, când confruntarea s-a încheiat cu un acord, chiar dacă niciodată dus pe deplin la îndeplinire.

Strategia Trump în acest caz rămâne una generală de negociere în forță, nicidecum una specifică, legată de dimensiunea și forța adversarului, ajuns la 70% din forța economică americană. Improvizația are la bază ridicarea mizelor la nivele intolerabile și construirea unor pârghii de negociere, avantajoase, dublate de slăbiciunea și efectele competitorului îngenunchiat. De fapt, Trump a pariat pe forța economiei americane și pe dominația acesteia la nivel global, ca și pe teoria deciziei iraționale – madman theory – care presupune că nu trebuie să te pui cu nebunul pentru că te va scufunda cu totul creându-ți circumstanțe extreme și probleme majore destructive, chiar catastrofice, în propria economie.

China, altfel actor rațional și cumpătat, cu planuri și evaluări minuțioase și mecanisme sofisticate de dominație, adaptare și luare a deciziei, nu avea nici un interes să intre într-un război comercial. Mai ales că cifrele ecoomice din ultima vreme au subliniat un nivel fără precedent de frânare a creșterii economice și dificultăți ale modelului său. China nu-și dorește să împingă riscul prea departe și ar fi vrut o negociere mai degrabă decât un război comercial. Totuși președintele Xi Jinping nu poate arăta intern că este slab sau că răspunde șantajului lui Donald Trump, care ar putea antrena noi și noi ambiții după aceeași schemă de acțiune. E motivul pentru care, chiar la ridicarea contra-taxelor pentru Statele Unite la 125%, Xi Jinping a subliniat că nu se teme de acțiunile necugetate, aventuriste și inacceptabile ale Americii. Iar astăzi riscul unei asemenea dispute este masiv pentru întreaga economie globală.

Janet Yellen, fostul secretar al Trezoreriei, a subliniat că actualele tarife sunt prohibitive și că impactul masiv se produce asupra ambelor economii și a economiei globale. Coerciția aplicată Chinei poate avea efecte majore asupra Americii având în vedere greutatea economică și sensibilitatea la turbulențele din comerțul global. Mai ales că Beijingul sub Xi este puțin probabil să răspundă foarte bine la amenințări, susținut de populația subiect al propagandei naționaliste a ultimilor ani. În plus, Xi Jinping nu dă nici satisfacția negocierii directe, odată ce nu are decât ieșiri publice complet orchestrate, după ce întregul pachet e negociat la nivelele inferioare. Dacă pe canale neoficiale SUA a transmis Chinei să nu reacționeze prin escaladare iar Xi să-l sune pe Trump, China nu a fost dispusă în nici un moment să arate public că este partea mai slabă, care solicită discuțiile, ci a mers înainte, bazându-se pe propriile atribute și avantaje percepute.

Războiul comercial al Statelor Unite cu China poate fi atât de disruptiv și costisitor pentru că cele două economii sunt complet interdependente iar întregul comerț mondial e globalizat. A lupta cu globalizare este similar luptei cu forța gravitațională astăzi, când ruptura sau decuplarea măcar a două economii, cele mai mari ale lumii, e adevărat, este cvasi-imposibilă și extrem de dureroasă. De altfel renunțarea practic imediat de către Trump la calculatoare și iPhone-uri ca subiecte ale tarifelor trădează zonele foarte costisitoare în decuplare.

Consumatorii americani au avut acces la haine și electronice ieftine, crescând nivelul de trai al clasei de mijloc, în timp ce producția manufacturieră a scos din sărăcie milioane de chinezi. Câștigurile au fost investite în high-tech și producția militară. Iar intedependența comercială și economică a jucat rolul de descurajare a unui conflict militar direct între cele două mari puteri. Din contra, stoparea comerțului aduce inflație, scăderea calității vieții și scăderea încrederii consumatorilor americani și duce la recesiune în ambele state. În China afectează cu precădere micile afaceri, motorul economiei, și amplifică șomajul. Iar războiul comercial testează, de fapt, care populație poate îndura mai mult și e dispusă să strângă din dinți pe termen lung.

China pregătită de confruntare și decuplare: impactul asupra preluării Taiwanului

Iar perspectiva competiției în suferință nu este inutilă mai ales că există preccedente iar China s-a pregătit deja de războiul comercial care urma să vină din două motive: primul pentru că știa cum va reacționa Trump, deși nu se aștepta la amploarea reacției; apoi pentru că, în perspectiva preluării eventuale a Taiwanului în următorii ani, a vrut să se asigure că poate avea mâinile dezlegate și costuri cât mai suportabile dacă decidea să declanșeze atacul iar răspunsul Americii era războiul comercial total. Evident, gradul acesta de pregătire nu se regăsește la nivelul economiei americane, expusă mult mai mult la turbulențe, mai ales că, fiind o democrație, reacția populației este mult mai virulentă și necontrolată.

China s-a pregătit de războiul comercial. Principalii politicieni ai Chinei consideră că sunt prinși într-un război existențial cu Statele Unite, care doresc să le blocheze creșterea în competiția economică, politică și militară, în care China vine din urmă și dorește să preia supremația globală. În plus, Beijingul consideră că orice concesie va fi întâmpinată de mai multă presiune, de unde și saltul de la negocierea din primul mandat la escaladarea în cascadă a tarifelor la cote imposibile. Iar China a schimbat orientarea partenerilor, fapt ilustrat de cifre: între 2018 și 2024, comerțul cu SUA a scăzut de la 19,2% la 14,7%, iar cu statele membre G7, a scăzut de la 48% în 2000 la doar 30% în 2024. În același timp, procentul din comerțul global pe care-l deține China la exporturi a crescut cu 14% numai de la finalul primului mandat Trump. Partenerii aleși nu sunt între statele cele mai industrializate și democrate tocmai pentru a evita constrângerile unei eventuale alianțe.

Ziarul oficial al Partidului Comunist Chinez, People’s Daily, susține existența pregătirilor pentru gestionarea războiului comercial cu SUA și a șocurilor. Principalele ținte ale contra-sancțiunilor au fost produsele agricole și alimentare americane, dar și restricții la exporturile chineze de metale rare. Limitări în controlul exporturilor, cu precădere către companiile specializate în produse cu dublă utilizare, s-au adăugat măsurilor de retaliere țintită și dureroasă pentru SUA. În cazul companiilor americane dependente de furnituri din China, li s-a comunicat să nu facă presiune pentru reducerea prețurilor pentru că partea chineză nu va asuma nici o fracțiune din costurile aduse de tarifele impuse.

Greșeala părții americane într-un asmenea război este că sancționează înainte de a avea surse de compensare a produselor pe care le obține din China. Statele Unite au nevoie de o decadă pentru a construi o producție industrială pe care și-o dorește și care să compenseze pierderile prin tarifele impuse exporturilor Chinei, timp în care consumatorii americani nu au acces la produsele necesare. În plus, costurile unei producții indigene sunt extreme și țin de nivelul de trai în America. Pentru că, dacă China reprezintă astăzi 70% din economia SUA, la paritatea puterii de cumpărare, economia chineză este cel puțin dublă în produse și servicii. Deci China are, se pare, avantajul și dominația prin care să obțină câștig de cauză și aici. Nu mai vinde, depozitează, nu mai încasează, dar absoarbe șocul mai rapid, eventual dezvoltând piața internă de consum, comparativ cu Statele Unite care nu au efectiv ce livra nevoilor propriilor cetățeni.

În plus, în comerț nu este vorba despre câștigători și perdanți, de joc de sumă nulă. Este vorba despre faptul că ambele părți câștigă, fiecare dobândește o parte de care are nevoie – mărfuri contra bani. Creșterea comerțului bilateral duce la creștere economică pentru ambii jucători, nu la subminarea și implozia economică pe care o impune decuplarea sau reducerea schimburilor. Asta nu schimbă cu nimic referința corectă la aberațiile și distorsiunile pieței pe care le introduce China de ani buni, cu precădere după primirea în Organizația Mondială a Comerțului, prin manevrarea valorii monedei, injecții de subvenții de stat, competiție incorectă și dumping, supraproducție, ignorarea drepturilor de autor și constrângerea pentru livrarea licențelor pentru produsele ce sunt fabricate de companiile străine în China și exploatarea muncii propriilor cetățeni la costuri derizorii. Sau menținerea unui consum intern la nivele marginale și orientarea modelului pe preluarea piețelor externe și sugrumarea competiției.

Cum să trăiești fără aliați

Subestimarea Chinei și nevoia de a repurta o victorie face ca Statele Unite să aibă, din nou, nevoie de aliați. Magnitudinea conflictului arată că nu va putea fi contrată voința Chinei decât împreună cu partenerii pe care i-a respins până astăzi, ba chiar i-a sancționat sau i-a considerat profitori, așa cum s-a întâmplat în relația cu statele Uniunii Europene. Or astăzi exact de acești aliați are nevoie Donald Trump pentru a-și îmbunătăți poziția de negociere. Șansa de a construi un nivel de presiune, amenințare credibilă și descurajare a Chinei se poate realiza doar cu aliații, mai mult, în condiții complicate: nu e sigur că statele europene sau ceilalți aliați globali se vor grăbi să  se alăture în constrângerea Chinei.

Deja Japonia și Coreea au ajuns la un acord unic cu China în fața constrângerilor americane prin tarife. Iar Uniunea Europeană are propriile sale rezerve și suspiciuni după multiplele reacții publice ale lui JD Vance și anturajului lui Donald Trump față de Bruxelles pentru a se angaja într-o asemenea acțiune cu pierderi și costuri ce trebuie asumate de proprii cetățeni. Desigur, o coaliție globală a democrațiilor contra unor modificări privind accesul liber la piața chineză, combaterea furtului de proprietate intelectuală și a spionajului industrial chinez, ca și împotriva numeroaselor celelalte instrumente de distorsionare a pieței, ar putea fi atractivă și interesantă ca proiect comun.

Dar o asemenea întreprindere se poate realiza numai în condiții de încredere între toți jucătorii și mai ales încredere în conducerea inițiatorului, Statele Unite, adică în administrația Trump. Or toate ingredientele lipsei de încredere sunt prezente astăzi după primele luni de administrație Trump și o campanie și un prim mandat deloc prietenos cu aliații. Președintele SUA ar trebui, astfel, să renunțe la imaginea și identitatea sa definitorie, America First, și să deschidă dialoguri cu măsuri de convingere solide către toți partenerii globali, inclusiv cei din BRICS, cu precădere India, și terțele state. Deja alianța Rusia-China-Coreea de Nord-Iran, a sancționaților și proscrișilor, este suficient de solidă și solidară. Iar perspectiva unei capitulări a Chinei, așteptată de Trump, este puțin probabilă, deci negocierile ar trebui să se facă pe argumente de avantaj mutual al celor două părți și, desigur, cu multă rațiune.

Nici perspectiva izolării Chinei prin acorduri comerciale realizate de SUA cu mai toate țările globului nu e o garanție și s-ar putea să nu fie suficientă pentru a obține capitularea Chinei, care rămâne producătorul manufacturier principal al lumii. Dar măcar un dialog serios și așezat, fără amenințări goale de conținut sau destructive pentru întreaga lume ar putea fi inițiat, cu concluzii relevante inclusiv pentru Beijing. De exemplu, o creștere a pieței interne de consum și limite ale producției dependente de absorbția pieței sale interne, combinată cu reducerea barierelor netarifare chinezești la produse non-strategice, ar putea fi un rezultat avantajos lumii întregi. Și abia așa ar putea președintele Statelor Unite să justifice inițierea acestui război cu șoc global și riscuri maxime pentru economia lumii.


* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

Continue Reading

Facebook

Concrete & Design Solutions

Concrete-Design-Solutions

INCAS - Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Aerospațială „Elie Carafoli”

Advertisement
ROMÂNIA11 hours ago

Ilie Bolojan: 20 ani de la semnarea Tratatului de aderare a României la UE, o oportunitate să recunoaștem beneficiile apartenenței la UE

ROMÂNIA11 hours ago

20 de ani de la semnarea tratatului de aderare la UE. Marcel Ciolacu: Aderarea la UE și NATO, cel mai important obiectiv după căderea comunismului

ROMÂNIA14 hours ago

Ministrul de Externe, vizită în Austria. Emil Hurezeanu a evidențiat oportunitățile de cooperare bilaterală în promovarea de obiective vizând competitivitatea UE, securitatea energetică și securitatea internă

COMISIA EUROPEANA14 hours ago

Polonia ar putea solicita Comisiei Europene o derogare pentru cheltuielile pentru apărare, dar se teme că alte state nu o vor face

COMISIA EUROPEANA15 hours ago

Un sistem de sănătate rezilient în fața amenințărilor cibernetice. UE invită experți să se alăture noului consiliu consultativ pentru securitate cibernetică în sectorul sănătății

EUROPARLAMENTARI ROMÂNI16 hours ago

Eurodeputatul Dan Motreanu a adresat Comisiei Europene o întrebare privind măsurile pe care le are în vedere pentru a accelera decuplarea prețurilor la energia electrică de cele la gaze

ROMÂNIA17 hours ago

Președintele interimar Ilie Bolojan a discutat cu reprezentanții CCIFER despre dezvoltarea relațiilor economice dintre România și Franța

U.E.17 hours ago

Lucrările de consolidare a frontierei de est a Letoniei cu Rusia și Belarus sunt în grafic, afirmă ministrul leton al Apărării: „Principalul obiectiv este de a stopa un potențial intrus”

PARLAMENTUL EUROPEAN17 hours ago

Eurodeputații pledează pentru un program european mai ambițios privind industria de apărare centrat pe stimularea capacității de producție, îmbunătățirea aprovizionării și sprijin pentru Ucraina

U.E.17 hours ago

Premierul ungar Viktor Orban: Dacă Ucraina aderă la UE, în Ungaria nu vor mai ajunge bani europeni

ROMÂNIA2 days ago

”Investiție importantă” cu sprijinul ajutorului de stat în domeniul materialelor de construcție. Antreprenorii români au deschis la Iernut ”cea mai mare fabrică de BCA din Europa”, anunță Marcel Ciolacu

NATO4 days ago

Spania anunță că va îndeplini obiectivul NATO de 2% din PIB pentru apărare în 2025 prin majorarea investițiilor în domeniu

ROMÂNIA2 weeks ago

PPC marchează extinderea la nivel regional prin conferința „Construind viitorul: Proiectarea, baza dezvoltării și calității vieții în Transilvania”, organizată în parteneriat cu BNR

ROMÂNIA2 weeks ago

Firmele americane vor prezenta administrației SUA că România este “un loc bun pentru investiții” și au ca obiectiv “promovarea investițiilor românești în SUA”, afirmă Bolojan în contextul noilor tarife comerciale americane

ROMÂNIA2 weeks ago

România a obținut excluderea componentei nucleare din contra-măsurile UE la tarifele SUA, anunță Bolojan: Avem un contract important pentru reactoarele 3 și 4

NATO2 weeks ago

Bolojan și MApN afirmă că “nu există nicio informație oficială” din partea SUA de a retrage militari din România. Poziția strategică și Baza Mihail Kogălniceanu, printre argumentele României în a evita o dezangajare SUA pe flancul estic

ROMÂNIA2 weeks ago

Bolojan pune Palatul Cotroceni la dispoziția candidaților la funcția de președinte pentru dezbateri: În afară de holograme, să vedem candidați, programe și idei

ADERAREA ROMÂNIEI LA OCDE3 weeks ago

INTERVIU Stefano Scarpetta, director al Departamentului ELS în cadrul OCDE, apreciază că tarifele anunțate de Trump ar putea genera o creștere a prețurilor la anumite produse și servicii: OCDE este un loc foarte sigur pentru dialog constructiv

ROMÂNIA3 weeks ago

Marcel Ciolacu: Investitorii români și străini au încredere în potențialul nostru economic. De aceea pun la bătaie atâția bani

ADERAREA ROMÂNIEI LA OCDE3 weeks ago

Ministrul Economiei, Bogdan Ivan, prezintă ”trei beneficii clare” ale aderării României la OCDE: Simplificare și debirocratizare, creșterea capacității de împrumut pentru companii și IMM-uri, creșterea ratingului de țară

Trending