de Iulian Chifu*

Pesimismul și veștile rele sunt caracteristicile secolului 21 în care suntem. Iar dacă oamenii obișnuiți au înclinația să-și trăiască viața cu preocupările curente, iar oamenii de stat responsabili să evite panica, fenomenele negative, neîncrederea în instituții sau pesimismul care reduce consumul și investițiile devastând economia, analiștii și planificatorii strategici trebuie să se ocupe de toate posibilele evoluții negative ale societății, statului și a lumii de mâine. Nu înseamnă că sunt foarte fericiți. Dar responsabilitatea vine și cu scenariile negative, cu planificarea și pregătirea pentru cazurile cu probabilitate redusă, dar cu un impact major pentru populație. Și nu poate fi mai dificil la nivel strategic decât să convingi un decident să investescă în ceva care ar putea să nu fie util niciodată sau succesorul succesorului său să fie cel care ar putea profita de prevederea și investiția făcută la timp în securitate și apărare.

Lumea în turbulență vine doar cu vești proaste

Mai întâi, vedem peste tot turbulențe care au alunecat în războaie, care escaladează, în loc să meargă spre negocieri, soluții sau compromis. Ba mai mult, acestea se extind, cu riscul intrării într-un război total între beligeranți. Și dacă luăm caracteristicile rivalității dintre democrații și autocrații, dintre statele ce respectă lumea bazată pe reguli și cele revizioniste, frustrate, revanșarde, care contestă ordinea mondială, dorind să o schimbe, eventual prin revoluție sau război, furtuna perfectă a suprapunerii tuturor conflictelor regionale și potențării lor este un fapt cu probabilitate extrem de redusă dar, totuși, un fapt posibil, care nu poate fi respins a priori drept imposibilitate.

Caracteristicile fundamentale încep cu reapariția războiului ca instrument de politică externă sau de satisfacere a unor niveluri de ambiție exagerate a unor lideri autocrați la nivel mondial. Războiul a revenit și în Europa, odată ce Rusia a optat pentru războiul de agresiune pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung din Ucraina, având drept obiectiv menținerea lui Putin la putere, reconstruirea statutului neo-imperial al Rusiei și salvarea, eventual recâștigarea poziției de Mare Putere și prezența la masa dezbaterii guvernanței globale din viitor, în plin secol 21.

Rusia a considerat că granița spiritualizată care despărțea, în Estul Europei, granițele NATO/UE și ale Occidentului de Rusia, nu se justifică, că pierde pas cu pas influență și control în spațiul post-sovietic, prin atractivitatea noilor state independente către securitate și prosperitatea occidentală, așa că a distrus această noua Fulda gap trecând la o frontieră întărită cât mai departe de propriul teritoriu. Acum se află la linia de demarcație din Ucraina, dar nu este stabilizată și Putin și-ar dori-o mutată măcar pe Prut și la Gurile Dunării, cu o Ucraină rămasă fără ieșire la mare și sub controlul și influența Moscovei. Dar Rusia nu se va opri aici sau numai la Ucraina: va merge mai departe! Deja câteva duzini de șefi ai Apărării, miniștri ai Apărării, șeful Comitetului Militar al NATO și noul comisar pentru Apărare al UE au anunțat că trebuie să ne pregătim de război cu Rusia în 2-5 ani, în variantă pesimistă, 5-7-8 în cea optimistă.

Apoi au revenit în prim plan politicile de putere – utilizarea forței pe scară largă, a amenințării cu forța, a demonstrațiilor de forță și chiar a războiului – în paralel cu reapariția politicilor de Mare Putere – negocieri între „cei mari” pe seama statelor mai mici, a intereselor, teritoriului lor, exportul costurilor de natură economică, politică sau militară de la marii actori aflați în confruntare către cei mai mici, situați la periferie sau în proximitatea lor, sau pe spațiile aflate în dispută. Cele două caracteristici vin în contextul unei perspective de confruntare între Marii Actori care revine în premieră după cel de-al Doilea Război Mondial.

Dar poate cea mai importantă și mai nouă evoluție o reprezintă turbulențele majore în Politica de Alianțe. Și nu mă refer aici la construirea unor formule alternative de Alianțe contradictorii – G7, NATO/UE, OECD, Comunitatea democrațiilor versus BRICS, China-Rusia-Iran-Coreea de Nord, Sudul Global. Nu suntem în formula alianțelor antagonice ale celor două Războaie Mondiale. Ci mult mai nuanțat și mai subtil, cu angajamente de alianță care se pot relativiza – vezi și dezbaterea despre articolul 5 sau umbrela nucleară americană în varianta Trump, cu taxarea/plata cerută celor ce beneficiază de ea – sau cu actori care preferă să profite de avantajele ambelor componente/ organizații/blocuri, din rațiuni economice pragmatice – Turcia, statele petroliere arabe, democrații precum Brazilia sau Africa de Sud. Relativizarea sau ambiguizarea politicilor de alianțe diluează garanții de securitate și hibridizează perspectivele dezbaterilor despre prieteni versus dușmani.

Importanța scenariilor catastrofale și ireversibile, cu probabilitate redusă

Turbulențele majore ale lumii de astăzi vin cu o accentuare a scenariilor negative și o creștere a probabilităților scenariilor de tip black swan –lebădă neagră, a evenimentelor rare, dar cu impact major. Și atunci când avem de a face cu consecințe și impact de tip catastrofal sau ireversibil, planificatorii strategici trebuie să ia în considerare și să planifice, să aloce resurse pentru a contracara un asemenea potențial scenariu cu probabilitate redusă. În relația dintre costuri și consecințe, lucrurile se schimbă dramatic, odată ce nu pot fi finanțate doar protecția și prevenirea în cadrul amenințărilor potențiale pentru care am bani sau care sunt înregistrate cu probabilitate relevantă.

Abordarea îndreptată spre consecințe a fost introdusă după 11 septembrie și vorbește despre alocarea unei componente pentru posibile evenimente rare cu impact major. Astfel, la început s-a lucrat cu regula lui 1%, ignorându-se amenințările cu probabilitate sub 1% să aibă loc. Ulterior evoluțiile au arătat că impactul nu poate fi ignorat și, oricât de mică probabilitate avem ca un scenariu să se întâmple, trebuie planificat dacă avem de a face cu consecințe catastrofale sau ireversibile.

În momentul de față, cele mai probabile scenarii de această factură cuprind evenimente care trebuie tratate cu maximă atenție în spațiul public. Dar pentru a avea o idee despre cum arată asemenea scenarii, putem vorbi despre un set de scenarii și evoluții care au ieșit din plaja evenimentelor rare și au intrat în cele cu probabilitate relevantă și de discontinuitate, deci intră automat în această sferă a planificării obligatorii. Dintre ele, iată, apariția celui de-al șaselea val extremist – precedentul a fost terorismul internațional Daesh/Stat Islamic – care se leagă de evoluțiile din Gaza și Liban, respectiv explozia și confuzia între terorism și cauza palestiniană, precum și nerecunoașterea statului Israel de către Hamas și Hezbollah.

După atacul terorist din 7 octombrie, acțiunea din Gaza cu multiplele sale efecte secundare – datorate inclusiv ascunderii centrelor de comandă și control, depozitelor și fabricilor de armamente printre clădiri, în scoli și spitale, și a folosirii propriei populații drept scuturi umane – a dus la foarte multe victime civile nevinovate și la o explozie de comunicare și război informațional care a cuprins întreaga lume, permițând radicalizare și deschidere spre recrutare în spații occidentale și din lumea întreagă. Această perspectivă este pe deplin îngrijorătoare și devine un scenariu de discontinuitate relativ probabil astăzi.

Și aici, cele mai importante evoluții de această factură – ieșite din spațiul scenariilor tip lebădă neagră și devenite scenarii de discontinuitate probabile – sunt cele din spațiul securității societale: atacurile, ambiguizarea și faliile interne/dezbaterile despre identitate; lipsa sau accentuarea rupturilor din coeziunea societală; dispariția intangibilelor care produc voința de a lupta, motivația de a-ți apăra țara, teritoriul, semenii, capacitatea de mobilizare, patriotismul; falii și probleme majore în reziliența societală, date cu precădere de neîncrederea în lidership și instituții, critica unei calități tot mai slabe a clasei politice; subminarea și dinamitarea elitei, de la dilematică la demitizare și relativizare, la marginalizare și excludere populistă, subminare și aneantizare, nerecunoașterea realizărilor, atac la demnitate individuală și colectivă.

Acestora li se adaugă ceea ce Condoleezza Rice numea noii cavaleri ai Apocalipsei democrației, efecte secundare și dezvoltări aberante în lumea democratică: populism, izolaționism, nativism/naționalism, protecționism. Toate patru își au explicații inclusiv obiective – diferitele costuri și nemulțumiri percepute ale globalizării, dezinformare și fake news-uri prin social media, dirijarea resorturilor și canalizarea energiilor contestatare spre acțiuni distructive – dar majoritatea sunt pe deplin subiective și trădează lipsa de educație și capacitatea redusă de a lupta cu efectele secundare ale tehnologiilor și războaielor informaționale. Societățile rămân cele mai simplu de dezbinat și fragmentat, dar și cel mai simplu de coagulat și dirijat prin enunțarea unor teme de contestare și protest.

Cinci soluții pentru România

Nu există un panaceu al nici unui beteșug al societății sau al lumii, așa cum nu există, cu atât mai puțin, în materie de securitate. Dar trebuie să fii serios și să-ți rezolvi problemele de apărare și descurajare credibilă, ceea ce înseamnă resursă umană, refacerea contractului social cu zona militară și de securitate, atractivitatea funcției militare; apoi achiziția de capabilități, producția în țară de muniție și principalele armamente; reconstruirea industriei de apărare și absorbția la nivelul pregătirii a strategiilor desprinse din primul război de secol 21, cel de agresiune al Rusiei în Ucraina. În plus, am desprins cinci teme de reflecție și considerare, care sunt absolut obligatorii astăzi pentru România.

New forward defense – există astăzi o întreagă dezbatere vizând apărarea avansată/înaintată în fața teritoriului național, în zonă maritimă sau în spațiul statelor vecine care achiesează procedeul. Nu este acceptabilă politic, ba mai mult, nici interceptarea unor proiectile sau drone de orice fel în afara teritoriului național nu este acceptată la nivelul SUA și al NATO. Dar îndeplinirea obiectivului privind faptul ca nici un centimetru din teritoriul aliat să nu cadă în mâinile inamicului creează necesitatea definirii ca element de descurajare al intervenției în fața teritoriului național/aliat. În cazul României, e nevoie de o strategie de intervenție maritimă solidă și descurajare credibilă în zona economică exclusivă, cel puțin.

Marea Strategie a României – experiența din ultimul timp a demonstrat faptul că este nevoie de o Mare Strategie a României, liniile directoare majore, convenite prin consens național, privind strategiile ce exced durata de un mandat parlamentar sau prezidențial. Există o maturitate și o experiență suficiente ca să știm care sunt pilonii centrali și marile teme ale securității naționale, așa cum ne știm slăbiciunile, deci nu trebuie să treacă primul mandat prezidențial următor fără a avea acest document care marchează atât predictibilitate, cât și constanța intereselor României pe termen lung și permit investițiile de natură strategică în securitate și apărare.

Strategia de Securitate a României – am încheiat un ciclu de 35 de ani de la Revoluție, am reușit o creștere nemaipomenită a nivelului de trai, cu un nivel de 80% din media europeană actuală a puterii de cumpărare, cu bunăstare și securitate. Este motivul ca fantomele trecutului să nu ne mai urmărească și să intrăm în rând cu lumea, adoptând Strategia Națională de Securitate cu numele său profesionist în locul documentului similar dar supus confuziilor prin numele de Strategie Națională de Apărare a Țării. Pudibonderia trebuie lăsată în urmă, iar maturitatea să permită adoptarea unei legi a Securității naționale, organică și care să menționeze atribuția președintelui de a elabora această strategie și de a o prezenta Parlamentului într-o perioadă de 6 luni de la preluarea mandatului, cu prevederi general-obligatorii pentru toate instituțiile din domeniul politicii externe, de securitate și apărare, pe perioada unui mandat prezidențial.

Consiliul Național de Securitate – Președintele României are rolul executiv în materie de politică externă, securitate și apărare. Constituția României prevede aceste atribuții, dar Președintele și CSAT nu dețin organismul executiv prin care să realizeze acestea. E nevoie de transformarea OII și a Comunității de informații, cu aportul MAE și MApN, într-un Consiliu Național de Securitate după model american, capabil să facă evaluările integrate și să prezinte evaluări și opțiuni alternative președintelui și CSAT. Cu atât mai mult în vremuri de turbulență internațională. Absența unui asemenea instrument este de neconceput.

Starea de vigilență – Armata română și conceptele teoretice generale marchează două situații cu relevanță inclusiv juridică: starea de pace și starea de război. Am văzut din întreaga dezbatere privind dronele că, în momente de turbulență și război la frontiere, aceste două elemente nu sunt suficiente. Având un vecin aflat în război, ar trebui să introducem starea de vigilență drept concept intermediar care să determine declanșarea procedurilor și evoluțiilor spre pregătirea de starea de război, deci să înceapă acțiunile de creștere a Armatei, numerică și ca pregătire, de reverificare și aducere la zi a conținutului depozitelor și relansarea producției militare de serie mare, reașezarea țării de la industrie de apărare spre industrie de război.

Aceste transformări nu se întâmplă peste noapte, reclamă ani întregi, iar perspectiva unui război pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung reclamă un timp de pregătire și reașezare pe care nu-l are nici un actor confruntat cu izbucnirea războiului în vecinătate, care ar putea ajunge la frontierele sale și l-ar putea afecta. Nu putem aștepta ca să avem un inamic potențial pe Prut și la Gurile Dunării petru a începe pregătirea direct pentru starea de război. Deja va fi prea târziu. Această dinamică trebuie bine gândită, planificată și lansată la timp.

Idei novatoare emergente, în atenție

Desigur, toată lumea trage cu ochiul și învață din războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina, dar și din toate celelalte conflicte la nivel mondial, din ideile novatoare care se vehiculează sau se aplică în secolul 21 în domeniul militar-strategic. Există un centru de excelență al NATO în materie în Polonia, dar fiecare stat își are propriile informații, există schimb bilateral de bune practici, schimb de informații la nivel aliat, lecții învățate din război și învățăminte trase din greșeli. Dar spațiul este mult mai larg, iar strategiile evoluează zi de zi.

Între cele mai interesante idei novatoare de relativă ultimă oră – oricum de evaluat ca eficiență și costuri, aport de securitate și fezabilitate – se numără în primul rând războiul de tuneluri. Pentru o regiune complexă și plată, fără veleități geografice importante, fără forme de relief care să avantajeze construirea apărării eficiente, bazată pe atribute fizice, războiul de tuneluri poate fi o parte dintr-o soluție mai complexă. Mai ales că avem experiențe: Taiwanul, Coreea de Sud și Israelul sunt deținătorii celor mai vaste experiențe în această privință și avem de unde învăța. O experiență care ar putea fi una interesantă, dacă nu salvatoare, pentru Republica Moldova, de exemplu.

Interceptarea lanțurilor de furnizori în materie de elemente strategice s-a dovedit a fi un excelent element ofensiv și a revelat vulnerabilități importante. Israelul a reușit interceptarea unui asemenea lanț și introducerea unor arme deosebit de eficiente, care au eliminat atât comunicațiile, cât și circa 1500 de conducători de nivel superior și mediu ai Hezbollah. Punem deoparte elementele de evaluare strictă a respectării dreptului internațional, dar acest tip de acțiune ne învață atât nevoia de a securitiza propriile lanțuri strategice de furnituri, cât și pregătirea și identificarea unor modalități de infiltrare, disrupere sau compromitere, dacă nu de dinamitare a acestor lanțuri ale potențialilor adversari, cu avantaje strategice deosebite atât timp cât nu sunt implicate ținte aleatoare sau civile secundare.

În fine, dar nu în ultimul rând, poate ar fi timpul să revenim și la lecțiile pregătirii moderne a teritoriului pentru Apărare. Desigur nu ne întoarcem la al Doilea Război Mondial – chiar dacă componenta de adăposturi anti-aeriene și de depozite de produse strategice este necesar a fi revizuită. Dar celelalte componente ale constituirii unei apărări și descurajări credibile sunt necesare. Cu cât o facem mai bine și demonstrăm că suntem pregătiți, cu atât e mai sigur că nu vom ajunge vreodată ca cineva să ne atace sau să fie nevoie să purtăm un război pe teritoriul național. Acesta este un deziderat atât legitim, responsabil, cât și fezabil pentru orice conducere viitoare a statului român.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. a fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

S-a scris mult despre lecțiile învățate din războiul de agresiune, pe scara largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei în Ucraina. Cu toate precauțiile faptului că nu suntem la final sau după o perioadă suficient de mare a unui război lung pentru a putea decanta trenduri cu relevanță pe termen lung. Totuși puține lucruri s-au spus în legătură cu ceea ce am învățat nu numai din acțiunile Ucrainei, ci și din cele ale Rusiei în timpul acestei agresiuni. Cu atât mai puțin despre lecțiile pe care trebuie să le învățăm din reacțiile comunității internaționale pentru propria apărare și securitate sau cele pe care fiecare stat trebuie să le învețe din revenirea războiului ca instrument în prim planul politicii, în plin secol 21. Încercăm aici o abordare parțială, secvențială dar relevantă pentru viitorul proxim al securității, mai ales în spațiul post-sovietic și la frontierele estice ale Europei și ale NATO.

Lecțiile Rusiei: echilibrele și dependențele unei autocrații și gradul de libertate al unui autocrat

Rusia a creat un set de lecții de învățat de la pornirea războiului. Mai întâi, a readus războiul pe scară largă ca instrument de politică externă în Europa. La 24 februarie 2022, a trecut peste toate limitările și impedimentele și a declanșat invazia în Ucraina cu obiectivul schimbării de regim și controlului pe zona rusă, Novorossia, din Ucraina, ruperea ei și crearea unui stat fără ieșire la mare și complet neviabil, resursele din est luând calea anexării de către Rusia.

În subsidiar, Rusia a mai produs un precedent cu care amenință pe scară largă nu numai spațiul post-sovietic, ci și Europa de Est în întregimea sa. Cele două ultimatumuri din decembrie 2021 arată până unde merge nivelul de ambiție și solicitările sale extreme: drept de veto pe toate afacerile europene, inversarea extinderii și garanțiilor NATO în Europa centrală și de est și un spațiu tampon cu țări neutre și controlabile între granițele noi ale Rusiei, ale imperiului rus refăcut, și Occident.

O altă noutate este denunțarea de facto a tuturor acordurilor internaționale pe care s-a bazat lumea după cel de-al Doilea Război Mondial, de la Carta ONU, acordurile de la Helsinki 1 și 2(CSCE și OSCE), acordurile de la Alma Ata la desființarea URSS și toate celelalte acorduri bilaterale cu noile state independente din CSI, ba chiar și Acordul de la Budapesta 1994, în cazul Ucrainei, cu garanțiile de securitate comune ale membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate – cu Rusia, SUA, Marea Britanie ca semnatare și Franța și China care s-au raliat la acordul de cedare a armelor nucleare și intrarea în Tratatul de Neproliferare nucleară a Ucrainei contra integrității teritoriale, suveranității și independenței în granițele fostei republici unionale.

Războiul de agresiune, pe scară largă, pe termen lung, al Rusiei în Ucraina și contestarea acordurilor a mai venit cu o inovație, atunci când Rusia a căutat să construiască o aparență de drept și o explicație a propriilor acțiuni, cu pretenția respectării dreptului internațional. Aceasta constituie o amenințare pentru orice stat din spațiul post-sovietic, dar și pentru orice putere minoră din Centrul și Estul Europei. Indiferent de fundamentele de drept, o aparență, interpretare a regulilor, excese se pot inventa, plecând cu nerecunoașterea succesiunii la putere, a legitimității puterii în stat aleasă democratic, etc. Iar aici singura soluție este pregătirea cât se poate pentru a face față agresiunii.

Există și un alt set de lecții învățate despre realitatea din armată, servicii secrete, puterea Rusiei și a lui Putin. Corupția care a subminat pregătirea, forța armată, coerența, achizițiile, producția de armament, calitatea acestuia. Pe hârtie, armata rusă trebuia să fie a doua din lume și să mărșăluiască triumfător luând Kievul în 3 zile, Harkovul în 12 ore, etc. Nu a reușit, cum nici FSB nu a livrat rețeaua care să salute victoria și pe eliberatori și să submineze rezistența Ucrainei în război. Apoi pierderea monopolului violenței în stat prin autorizarea companiilor militare private și-a arătat efectele secundare când Prigojin și ai lui din Wagner au pornit în marș către Moscova să schimbe ministrul apărării și poate chiar puterea lui Putin.

Anularea contractului social al Rusiei lui Putin cu cetățeanul rus, prin implicarea sa în război și tăierea din beneficiile financiare pe care le avea înainte de agresiune, aducerea războiului la ușa fiecărui rus prin mobilizare, inflație, prețuri și penurie de produse sau prin loviturile directe în jurul său, toate au arătat limitele puterii lui Putin. ca și lipsa de susținere la anumite acțiuni – amenințarea cu lovirea bazelor din statele NATO, baltice, sau Polonia, reacția la amenințările nucleare și perspectiva utilizării armei nucleare – de către populație, care au afectat decizia și au subliniat limitele sprijinului pentru război și a represiunii.

În plus, intrarea ucrainenilor în Kursk a dovedit prioritatea apărării propriului scaun și a statutului de putere al Rusiei nicidecum apărarea statului, a cetățenilor și a teritoriului său, atunci când trupele au rămas să ocupe teritorii în Ucraina, contra mii de morți și nu să apere propriul teritoriu ocupat. Această ierarhie de valori nu mai poate fi ascunsă populației, ca și lipsa de responsabilitate a celui care s-a așezat în fruntea verticalei de putere, președintele Putin, dar refuză să-și asume măcar atribuțiile constituționale legate de apărarea și securitatea Rusiei, în timp ce redistribuie atribuțiile lichidării acțiunii din Kursk către FSB, așa cum a făcut-o la pandemie cu administrațiile regionale și primării, cu spitale și eșafodajul medical. El, Putin, nu e niciodată responsabil de nimic, nici de găsit când e mai greu.

Lecțiile Ucrainei: reziliența societală, oboseala de război și adaptabilitatea la amenințări existențiale

Ucraina a demonstrat numeroase elemente de lecții învățate. Primele decurg din statutul de democrație a statului, imperfectă dar totuși democrație, cu o societate civilă vie și contestatară, gata să echilibreze și să răstoarne orice putere care vrea să se eternizeze ilegal. Apoi s-au vădit rezultatele eforturilor repetate în materie de reformă a sectorului de securitate, derulate între 2014 și 2022, cu o schimbare dramatică de la o armată și servicii de informații penetrate dacă nu chiar conduse de Rusia, trădări repetate, lipsa de pregătire și dotare a armatei, confruntarea din Donbas cu voluntari și companii de pază private în prim plan, pe lângă resturile armatei ucrainene, mergând azi până la trupe pregătite și capabile să confrunte armata și trupele speciale ruse.

Apoi reziliența societală și intangibilele de război, cu precădere miza, dorința de a lupta și a supraviețui, coeziune societală, apărarea identității și a dreptului la existență democratică, nu sub conducerea lui Putin – toate au contat enorm. Ca și oboseala de război care se instalează în timp trebuie evaluată, ca și mecanismele necesare pentru ca voința de a lupta și capacitatea fizică, resursa umană pentru a putea face față agresorului să fie regenerată. Este la fel de important a fi studiate și contracarate, iar Ucraina astăzi oferă cel mai viu, direct și concret exemplu.

În al treilea rând, este de salutat și putem învăța din adaptabilitatea, creativitatea, inventivitatea probată de ucraineni, de legătura și integrarea între privat, societatea civilă și armată în construcția și adaptarea noilor arme. Am văzut cum Ucraina a devenit cel mai mare producător de noi arme, dronele, dar și cum a reușit să se adapteze la războiul de secol 21 care propune o provocare a duratei de viață a unei arme până la apariția contra-armei de 2-4 săptămâni. Nu înseamnă că armele sunt inutile, dispar sau nu mai sunt folosite, doar că eficiența acestora scade dramatic.

Ucraina a arătat cu poate produce arma rapid, o testează în luptă și vine cu impactul aferent, cu plusuri și minusuri, se fac ajustările necesare, intră în producție de serie, se introduce imediat pe front, apoi când lucrurile încep să se schimbe și apare contra-arma, se revine la planșeta de planificare și ajustare pentru un nou ciclu. Și asta se petrece neîntrerupt, în vremuri de război, cu perioade de restriște în aprovizionarea cu energie electrică și cu restricții evidente în materialele necesare și subansambluri pentru armamente.

O altă lecție învățată a fost capacitatea de adaptare, de învățare și operare a tuturor categoriilor de arme venite de la terți parteneri și introduse în dotarea armatei ucrainene. Fiecare a donat ce avea prin depozite și ce avea în dotare, ce producea, toate diferite, cu sisteme și moduri de funcționare diferite. Ei bine, ucrainenii au demonstrat că, sub presiunea nevoii, au reușit învățarea operării tuturor acestor categorii de arme. Și nu e deloc simplu. Cum nu a fost simplă dublarea în ultimul an a producției de armament.

Operațiunea de la Kursk vine și ea cu multiple elemente și lecții învățate pentru toată lumea: expunera vulnerabilităților Rusiei, a alegerilor lui Putin, a dificultăților respectării pretinselor linii roșii și a deciziilor complicate precum mobilizarea generală, demiterea apropiaților și lidershipului septuagenar loial pentru incompetență probată, capacitatea redusă de reacție în criză. Și, nu în ultimul rând, nu putem ignora, la capitolul lecțiilor învățate, rolul președintelui Zelenski pentru comunicarea în război și canalele multiple de comunicare strategică, cu propria populație, cu partenerii internaționali și, firește, cu Rusia lui Putin.

Lecțiile lumii internaționale: puterea, limitele, restricțiile și forța comunității internaționale în război

Și comunitatea internațională a fost confruntată cu apariția acestui război pe scară largă, de mare intensitate și pe termen lung, un război de agresiune al unui stat membru permanent al Consiliului de Securitate împotriva unui stat membru al ONU, recunoscut internațional în granițele sale. Aici o parte dintre slăbiciunile comunității internaționale și limitele sale de acțiune erau cunoscute, mai ales când agresorul, cel ce trebuia sancționat era Rusia, un membru al Consiliului de Securitate, extrem de asertiv și răzbunător față de oricine nu se alinia la opțiunea sa de realitate aparentă sau construită. Dar tot așa au apărut mecanismele de reacție, izolare și sancțiuni.

Astfel, astăzi orice stat și putere minoră poate să înțeleagă până unde și cât poate să se aștepte de la comunitatea internațională. Unitatea și sprijinul unanim, puternic, în fața agresiunii, sprijin politic și financiar din partea UE, NATO, comunității democrațiilor sau G7; apoi sprijinul militar cu limitările și neîncrederile care au făcut ca discuțiile despre categorii de armamente să ducă la livrări proporționale cu acțiunile Rusiei, din dorința evitării escaladării și confruntării directe Rusia-Occident. În fine, acceptarea și depășirea pas cu pas a liniilor roșii ale Rusiei sunt fapte fără dubii de care oricine trebuie să țină seama.

Așa am aflat și despre democrații care sunt nuanțate și optează să joace pe alte partituri, că există canale de influență până la nivel de decizie în toate democrațiile, că se pot utiliza grupuri de presiune, partide și personalități pentru a reprezenta interesele agresorului, penetrând sistemul democratic și alterând decizia. Războiul informațional a fost dezvăluit în deplinătatea sa, cu tot cu ingerința în alegeri sau acțiuni directe de spionaj, sabotaj, acțiune malignă hibridă, sub nivelul de alertă, împotriva statelor democratice.

Tot așa cum am aflat, în modul cel mai dur cu putință, că trebuie să ne pregătim pentru apărare, descurajare, să ne pregătim teritoriul pentru eventualitatea unui război. Că pacea eternă sau sfârșitul istoriei clamat de Fukuyama în anii 90 nu a mai avut loc sau s-a inversat ca tendință în 35 de ani, iar spectrul războiului a revenit în prim plan. Adus de Rusia, perdantul din Războiul Rece, dar care nu a fost declarat niciodată, nici judecat și nici pus să plătească pentru ceea ce a făcut în Europa Centrală și de Est și în spațiul post-sovietic. Pierderea imperiului a fost unica sancțiune dezbătută.

De asemenea, nu putem ignora aici desecretizarea și expunerea informațiilor secrete selective despre războiul care urma să vină, informații prețioase și care au antrenat costuri în rețele și surse, dar au fost făcute pentru a exhiba opțiunile agresive ale lui Putin și a-l determina să amâne sau să anuleze războiul. Putin a mers înainte, a ales să ignore canalele pe care fiecare dintre apropiații săi, membri în zonele de decizie din primul cerc, le aveau cu parteneri occidentali din multiple capitale și a ales să declanșeze războiul.

Nu în ultimul rând sunt de interes strategiile generale care marcau înclinația spre pace, tendința de a dezvolta canale de comunicare și negociere secvențiale chiar în timpul derulării războiului, chiar dacă a fost evident că nu era în interesul Rusiei lui Putin de a accepta altceva decât capitularea Ucrainei și atingerea obiectivelor proprii, sau că, din celălalt punct de vedere, o cedare a Ucrainei era echivalentă cu un precedent, o rețetă pentru cucerirea teritoriului unui vecin de către o mare putere. Și, de asemenea, că formula de reintrare în normalitate era asigurarea descurajării credibile părților, reciprocă, dar și utilizarea pe scară largă a principiului escaladare pentru a dezescalada.

Lecții pentru puterile minore: apărare, descurajare, sistem de acorduri și garanții de securitate

Desigur că un set de lecții de învățat se pot desprinde pentru orice putere minoră sau stat din spațiul post-sovietic. Prima, firește, aceea a nevoii de apărare, descurajare-cât se poate. Cu revizuirea sistemului de dotare cu personal, atractivitatea funcției militare și reconstruirea intangibilelor precum coeziunea societală, voința de a lupta și de a-ți apăra țara, reziliența societală și pregătirea constantă de variantele cele mai rele.

Apoi achiziția de capabilități și producția internă de arme și muniții, industria de apărare și capacități de producție a celor necesare pentru armamentele din dotare. Modernizarea și adaptarea la războiul de tip nou, adoptarea și interiorizarea strategiilor și doctrinelor integrate adaptate la noul tip de război și la capabilitățile deținute. Instrumentar de combatere a acțiunilor hibride ale inamicului și de creștere a încrederii populației în propria conducere și propria armată, în propria capacitate de a te apăra și în necesitatea de a o face pentru că nu există alternative.

Urmează, firește, constituirea unui sistem de acorduri de securitate/ajutor/alianță cât mai extins cu parteneri internaționali, pe multiple dimensiuni: mai întâ susținerea politică și principială a lumii bazate pe reguli, a libertății de a alege suveran sistemul de parteneriate și apartenența internațională pentru a asigura securitatea și prosperitatea propriilor cetățeni. Apoi parteneri apropiați care pot sprijini, în caz de nevoie, acțiunile în timp de criză și război. Care pot suplini, prin infrastructură și apropiere, capacitate de proiecție a forței și dorința de a sprijini aliații.

Coeziunea societală, reziliența, nenumăratele elemente necesare pentru inventivitate / creativitate sau adaptare și alte lecții învățate specifice și caracteristice diferitelor operațiuni necesare în timp de război: mobilizarea, pregătirea teritoriului pentru apărare, pregătirea populației, revigorarea atractivității funcției militare și restructurarea contractului social cu cei care aleg cariera militară. Multiple instrumente de creștere a audienței și interesului și pentru această activitate, inclusiv pregătirea și cunoașterea acțiunilor de război pentru a crește încrederea în riscul controlat asumat la nivelul statelor și al comandanților ierarhici, toate sunt necesare.

De asemenea, evoluțiile actuale vin cu multiple lecții învățate: de exemplu, merită interes analiza războaielor de tuneluri, acolo unde Taiwanul, Coreea de Sud și Israelul mai ales au multiple lecții învățate de împărtășit. Apoi e necesară conexiunea și ralierea la întregul efort vizând evoluțiile tehnologice și utilizarea lor în război. Așa cum este importantă și experiența securizării proprii sau interceptării lanțurilor de furnizori de produse strategice ale inamicului, cu respectarea dreptului internațional, care să permită învățarea din acțiuni precum cele petrecute recent în Liban. O discuție specială reclamă și înclinația eliminării liderilor politici și militari în război, asasinatul țintit și acțiunile subversive complexe. Acolo unde există capacități sau unde, din contra, trebuie construite capacități de contracarare a operațiunilor venite de la inamic.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. a fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Liderul Hezbollah, organizație considerată teroristă și totodată partid politic șiit din Liban, pro-iranian, a fost executat, alături cu liderii conducerii Hezbollah și reprezentantul în Liban al Gardienilor Revoluției Islamice, trimisul Iranului, într-o operațiune a IDF, armata statului israelian, și a Mossad, serviciul său extern. Un dosar extrem de greu pe numele său atârnă în favoarea operațiunii israeliene, mai ales că, după 7 octombrie, Hezbollahul bombardează regulat Nordul Israelului, fapt care a dus la strămutarea a circa 60.000 de cetățeni israelieni, care au de partea cealaltă a frontierei valuri de refugiați libanezi. Faptul a fost generat de nerespectarea Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU 1701 care presupunea retragerea trupelor Hezbollah la nord de râul Litani și menținerea zonei la sud sub controlul armatei regulate libaneze și a UNIFIL. Acțiunea serviciilor speciale israeliene, la scurt timp după operațiunea de eliminare a circa 1500 luptători Hezbollah prin explodarea pagerelor și a stațiilor de comunicare, a împins Orientul Mijlociu pe marginea prăpastiei, amenințând cu un război total între Israel, pe de o parte și Iran și intermediarii săi din întreaga regiune, pe de alta. Dreptate, răzbunare, distrugerea inamicului, război total, acțiune cu risc maxim asumat – toate sunt scenarii și interpretări posibile și trebuie considerate în analiza făcută unei operațiuni de oportunitate autorizate de premierul Netanyahu de la Adunarea Generală a ONU din New York. 

Dreptate și justiție contra unei amenințări existențiale

Ca și în cazul Hamas, și Hezbollahul este o țintă legitimă pentru Israel. Mai mult, predecesorul lui Hassan Nasrallah, Abbas al Mussawi, a avut în 1991, nici un an de conducere a Hezbollah și a fost eliminat și el. Nasrallah a rezistat 32 de ani la conducere. Legitimitatea vine din amenințarea existențială pe care o percepe statul Israel din partea unor organizații care au numeroase atacuri teroriste în istorie, lansează constant atacuri cu rachete și, chiar de la origine, refuză să accepte existența și să recunoască statul Israel(spre deosebire de Al Fatah și Autoritatea Palestiniană).

Atacul de la 7 octombrie 2023 a fost cea mai mare breșă de securitate înregistrată de statul Israel și surpriza strategică majoră care a marcat acțiunea și funcționalitata serviciilor de informații și a armatei israeliene. Umilința unei asemenea acțiuni, soldate cu 1200 de israelieni morți și peste 250 de israelieni răpiți, cu umilințe, violuri și tortură la adresa locuitorilor israelieni din jurul Gaza intrați sub atac, filmate și distribuite pe net, este greu de acceptat vreodată, și cântărește greu și astăzi.

Acțiunea Hezbollah imediat după 7 octombrie, în care organizația a optat pentru atacarea Israelului și încercarea de a deturna parte din atenție și resurse către amenințarea din Nord, pentru a salvgarda Hamas, a adăugat la această umilință, plasând organizația șiită pro-iraniană libaneză – constituentă a statului libanez și care nu rareori a confiscat autoritatea acestuia la nivel intern – în siajul celor care s-au bucurat de atacul terorist, l-au considerat legitim și s-au alăturat solidar Hamasului împotriva Israelului. Această postură îl situează în poziția de țintă legitimă pentru Israel care nu face decât să se apere și să reacționeze în acest caz, cu atât mai mult cu cât își apără cetățenii aflați sub atacurile rachetelor trase din Liban de Hezbollah și care au trebuit să fie strămutați intern.

Pe acest fond, eliminarea liderilor Hezbollah și mai ales a lui Hassan Nasrallah poate fi considerată un act de dreptate și justiție de către Tel Aviv. Existența unui complot de eliminare a unui înalt oficial israelian, alături de o operațiune similară planificată de către Iran la adresa conducerii militare și de securitate a statului Israel, începând cu premierul Netanyahu și ministrul Apărării Yoav Galant, oprită și deconspirată public, adaugă la legitimitatea acestei abordări de pe pozițiile de a face dreptate și justiție. Totuși analiza consecințelor unui asemenea atac cu eliminarea unui lider atât de important și conectat poate să ridice semne de întrebare asupra unei asemenea decizii. 

Răzbunare și riscuri majore de destabilizare și retorsiune

O altă zonă de analiză plasează eliminarea liderului Hezbollah, și contextul operațiunii explodării pagerelor, în spațiul răzbunării de tip josnic, ochi petru ochi, dinte pentru dinte. O eliminare nejustificată a unui lider politic cum a fost cazul lui Hanyeh, lider cu care se negocia și care avea un istoric al aranjamentelor, reprezentând totodată și un canal necesar de deconflictualizare sau măcar dezescaladare. Un calcul incorect și la risc maxim care trădează trecerea peste efectele secundare ale eliminării liderului, care nu duce la dispariția Hezbollah, ci doar la alegerea altui lider, care va fi mai precaut, și plasat în fruntea unei organizații devenită și mai radical anti-israeliană.

Mai grav, escaladarea declanșată de suita de răspunsuri va determina și elemente majore de destabilizare internă în Liban, dar și posibila escaladare prin deschiderea terțelor fronturi din Orientul Mijlociu. Se spune că Israelul luptă pe 5 fronturi, Hamas, Hezbollah, Axa Rezistenței din Siria și Irak, Houthi din Yemen și Iranul. Eliminarea sau slăbirea eventuală a Hezbollahului, perla coroanei intermediarilor iranieni din regiune, poate plasa Iranul și Israelul față în față, într-o confruntare existențială pentru ambele din care nimeni nu va ieși bine.

Anterior, retalierea la adresa eliminării liderilor militari într-o dependință a ambasadei Iranului din Damasc a fost convenită, așezată în limitele evitării războiului total, după ce ambele părți au anunțat că nu doresc acest deznodământ. Azi lucrurile s-au schimbat dramatic și refacerea descurajării reciproce reclamă o reacție vizibilă ce poate implica costuri mai mari pentru populația israeliană. Iranul față în față cu Israelul nu este niciodată o idee bună pentru nici unul dintre actori și amenință să arunce în aer întregul Orient Mijlociu.

Apoi numeroși analiști israelieni pun această obstinație a războiului perpetuu pe seama problemelor de credibilitate și a lipsei anchetei la adresa premierului Netanyahu pentru 7 octombrie. Dar și a dorinței menținerii la putere cu orice preț. Dacă anterior fusese creat un guvern de unitate națională(1967) și premierul responsabil a ajuns în fața Comisiei speciale a Knessetului, această perspectivă e respinsă de Netanyahu și guvernul său de extremă dreapta, proaspăt întărit cu partidul din opoziție al lui Gideon Saar și cei patru parlamentari ai săi. Acuzațiile vin direct de la rudele celor răpiți în Gaza și de la guvernele american și europene care fac eforturi în cadrul negocierilor de pace, aruncate în aer sau ignorate de actualul guvern israelian.

În fine, tactica escaladării pentru dezescaladare nu a funcționat foarte des, de aceea sunt semne de întrebare că astăzi aceste acțiuni și chiar eventuala intrare a armatei israeliene în Liban va încheia episodul confruntărilor cu Hezbollahul pe termen rezonabil de lung, care să justifice costurile. Sau cu Iranul însuși. Sau, din contra, va realimenta această luptă, cu noi dovezi și elemente de conflict și rivalitate în regiune, care va face și mai intransigente părțile și mai puțin flexibile și înclinate spre compromis.

Distrugerea inamicului cu orice risc: distrugerea intermediarilor Iranului și schimbarea echilibrelor în Orientul Mijlociu

O altă linie de discuție privind acțiunea împotriva liderului Hezbollah, în contextul tuturor celorlalte elemente și acțiuni – eliminarea altor lideri Hezbollah, Hamas, Gardienii Revoluției Islamice, afacerea pagerelor sau reacția și războiul din Gaza – vizează abordarea clasică a victoriei prin eliminarea inamicului intractabil până la capăt, cu orice risc. Israelul e sub amenințare constantă, e de ajuns – vezi celebrul discurs al premierului Netanyahu la ONU cam concomitent cu derularea operațiunii din sudul Beirutului. E legitim, mergem înainte, ne garantează victoria.

Eliminarea inamicului – dacă ea ar fi reală – ar putea să ducă la victorie prin dispariția unor amenințări imediate și în proximitate. Aceasta ar putea însemna că cetățenii israelieni să poată reveni liniștiți acasă, fără amenințări că zboară rachete asupra proprietăților lor și le amenință viețile. Să poată să se bucure de dispariția acestor amenințări. În schimb, să fie în discuție interceptarea eventualelor rachete balistice, drone, etc care vin de la distanță, din Yemen și Iran. Mai lesne de interceptat și contracarat. Și cum cei din preajmă au dispărut sau nu mai fac presiune, poate continua și colonizarea rampantă în Cisiordania, dispare perspectiva statului palestinian și pot fi controlate altfel vecinătățile în varianta dorită de dreapta și extrema dreaptă israeliană, pe modelul relațiilor cu Egiptul și Iordania. Proiectul evocat de Netanyahu la ONU ar putea deveni realitate.

Mai mult, distrugerea intermediarilor pro-iranieni din proximitatea Israelului, ba chiar a celui mai important dintre ei, Hezbollah, ar crea condițiile clare ale descurajării Iranului. Israelul, cu arma atomică sub ambiguitate strategică dar comunicată transparent către Iran, cu lipsa intermediarilor, ar face ca Teheranul să nu fie la fel de comod în acțiuni când între el și Israel nu mai e nimeni care să încaseze în locul său, pe care să dea vină, după care să se ascundă sau cu mâna căruia să producă atacuri. Negarea credibilă și ambiguitatea constructivă a Teheranului în raport cu terții ar fi complet devoalată și nu mai poate fi negată. Orice se întâmplă are un autor desemnat și indubitabil.

Totuși jocul la risc maxim își are propriile efecte secundare. E o soluție pe termen scurt, care se face cu pierderi de vieți ale cetățenilor israelieni obișnuiți și cu pierderi de vieți ale populației arabe din jurul Israelului. Sunt cetățeni inocenți, care rămân ținte și mor ca efect secundar al acestor atacuri. Iar senzația este aceea a ignorării drepturilor acestora, a unei acțiuni premeditate, fără a lua în considerare toate precauțiile necesare, pe motiv că sunt folosiți ca scuturi umane de către organizații teroriste care atacă Israelul. Asta nu îi transformă în țintele legitime, iar cele două procese în derulare, la Curtea Internațională de Justiție și la Curtea Penală Internațională, nu trebuie luate a la legere. Pașii de până acum trădează existența unor indicii temeinice care pot afecta, pe termen lung, legitimitatea acestor acțiuni.

Escaladarea spre război total: invitația la retaliere și scoaterea răului din cei care rămân

Zona cea mai îngrijorată a analiștilor și comentatorilor internaționali adaugă alte două elemente: unele de natură factuală, de calcul greșit, eronat sau de efecte în timp neconsiderate de managementul consecințelor făcut de către Israel când a luat ultimele decizii; altele strategice, care pot determina reacții greu de anticipat sau de contracarat. Iar un război total scade prestigiul și legitimitatea acțiunilor de astăzi și blochează, așa cum a subliniat bin Salman, prințul moștenitor al Arabiei Saudite, perspectivele reconcilierii israeliano-arabe declanșată de Acordurile Abraham. Și nici relația cu SUA nu pare a fi în cea mai bună formă în fața unor asemenea evoluții.

Între posibilele erori factuale se numără prezumția că, prin eliminarea liderilor, sau chiar a operativilor celor două organizații, Hamas și Hezbollah s-ar dezintegra. Poate ar fi așa cu infrastructura și cu capabilitățile celor două, dar rămâne spiritul și mai ales ura construită și care crește, care va supraviețui și în Fâșia Gaza, și în Liban. Iar cu extremele duc la extreme, și ura naște ură. Un tip de Hamas va deveni permanența în Fâșia Gaza, indiferent dacă va rămâne ocupată sau nu, dacă va fi administrată de un consiliu internațional, de ONU sau de palestinienii înșiși.

La fel și în cazul Hezbollah și al șiiților pro-iranieni sau nu din Liban. Ura față de statul Israel, motivarea dată de cauza palestinienilor, va rămâne și va crește la nivelul populației, pe fondul senzației de neputință, a victimizării și a efectelor internaționale care vor fi antrenate de campaniile de comunicare publică pe toate meridianele. Iar nașterea unui nou val de extremism, al șaselea, după cel de-al cincilea reprezentat de Daesh, autointitulat Stat Islamic, poate relansa terorismul pe toate meridianele, sub faldurile unei deschideri mai mari pentru cauza palestiniană și concomitent cu aceasta.

În ceea ce privește calculul strategic, există o mare probabilitate ca această punere la colț a Iranului să determine necesitatea retalierii vizibile pentru a deconta situația intermediarilor săi, în primul rând a Hezbollah și a lui Nasrallah, care trebuie răzbunat. Dar mai mult, e vorba despre credibilitatea Iranului în fața întregii rețele din Orientul Mijlociu și din lume, acum când este ținta unor campanii care vorbesc despre trădarea de către Iran a liderului organizației șiite libaneze sau de abandonarea partenerilor săi fără scrupule, pe baza unui calcul cinic. Această perspectivă trebuie schimbată de Teheran și ea poate însemna un război total.

Desigur, cea mai la îndemână variantă este valul de rachete și drone care se poate abate asupra Israelului. În cazul precedentului, majoritatea proiectilelor au fost interceptate de către Israel și capabilitățile americane de pe mare mutate cu această ocazie în imediata proximitate, în Mediterana. Dar dacă acum se conjugă toate resursele intermediarilor și ale Iranului, acestea pot copleși apărarea conjugată și poate determina costuri majore, care nu au cum să nu constituie presiune politică internă și un cutremur la nivelul infrastructurii și rezilienței statului Israel. Ar aduce Iranul în faza de a fi obligat să reacționeze, să respingă orice element care să mai fie subiectul negocierilor, deconflictualizării sau dezescaladării, eforturi făcute de comunitatea internațională, în primul rând de președinții Biden și Macron.

Apoi dispariția elementelor de rezervă, de descurajare credibilă iraniene din coasta Israelului poate determina nevoia unui element de descurajare mai puternic și mai stabil, arma nucleară. În ciuda tendințelor de negociere ale actualului președinte Masoud Pezeshkian și a întregii sale administrații, arma nucleară devine obligatorie ca element de reasigurare în regiune din punctul de Vedere al Iranului. Desigur, deschiderea cutiei Pandorei duce la nevoia de echilibre, la proliferare nucleară cel puțin către Arabia Saudită, în condițiile în care acțiunea israeliană de distrugere a programului nuclear iranian sau a eventualei arme ar amâna și nu ar elimina perspectiva unui Iran nuclear.

Iar o asemenea eventuală evoluție nu are cum să nu fie reproșată premierului și guvernului Netanyahu, dacă nu Israelului ca actor internațional, pe lângă reacțiile naturale împotriva Iranului însuși. Oricât ar rămâne valabile sprijinul și apărarea statului israelian de către SUA și democrațiile occidentale pe dimensiunea securității. pe termen mediu și lung, asta ar putea însemna o problemă majoră de credibilitate și prestigiu, care va necesita lungi perioade de reconstrucție și recredibilizare, cu eforturi enorme. Mai ales că frontul Rusiei în Ucraina și o eventuală trecere la un nou front mai turbulent în Indo Pacific va ridica această problemă a întârzierii unei soluții de stabilizare în Orientul Mijlociu.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. a fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.