de Iulian Chifu

Le Grand Continent, o publicație franceză de idei, a realizat un interviu cu Serghei Karaganov, consilierul de politică externă și guru ideologic al Rusiei lui Putin, formal directorul Consiliului de politică externă și de apărare al Rusiei și a Clubului de la Valdai. Putin susține că acesta face parte dintre autorii pe care-i citește tot timpul iar analiștii specializați pe Rusia îl consideră principalul architect al politicii externe ruse. Interviul este un monument de fiere, răutate și agresivitate – inclusiv la adresa jurnaliștilor francezi cu care vorbea – dar, pentru cei care au stomacul suficient de rezistent ca să meargă până la capătul textului este important pentru că subliniază cum gândesc și care este sursa nebuniei ruse actuale a generației septuagenare care s-a eternizat la Kremlin și la frâiele puterii, schimbând autocrația tot mai pronunțată în dictatura unipersonală Putin asupra Rusiei.

America și Occidentul contra „majorității mondiale emergente” 

Vladislav Surkov, mintea definitorie a politicilor din doctrina Putin, din 2003, care a precedat agravarea agresivității și măririi Rusiei determinate de acumularea excesivă de resurse din vânzările de energie și din dependența politică creată de resurse în Europa, vorbea despre faptul că Donald Trump îl imită pe Putin, așa cum ceilalți autocrați europeni sunt sosii și parodiază puterea reală a Țarului de la Kremlin. Karaganov, activ și în acea perioadă dar neintrat în grațiile lui Putin la acele vremuri, respinge orice formulă de apropiere Trump-Putin.

Karaganov susține că Trump a creat o filozofie politică și economică personală și după care ia decizii de multe ori radicale dar, pe fond prudente. Filozofia sa este complet diferită de viziunea Rusiei despre sine, care este profund înrădăcinată în rusism și misiunea divină a țării de a salva lumea și omenirea. Trump este, pentru Karaganov, doar un naționalist american, care păstrează elementele clasice de mesianism american – unicitate, excepționalism și rol predominant în lume, deci nu se detașează prea mult de tradiția președinților americani. Singura diferență percepută și surprinzătoare este faptul că ar fi vaccinat contra “pegrei globalist-liberale” care a definit lumea în ultimele 3-4 decenii.

Cât despre războiul din Ucraina, se vorbește mult despre un eventual compromis și despre opțiunile pe care l-ar deschide inclusiv în relațiile ruso-americane sau ruso-occidentale. Totuși Karaganov consideră că astăzi, în acest moment al administrației Trump, președintele american nu are nici un motiv pentru a negocia cu Rusia și, deci, că orice apropiere ar fi dificilă pentru că liderul de la Casa Albă nu este dispus să respecte condițiile pe care partea rusă le-a fixat deja – cele ale ultimatumului cunoscut față de Kiev, dar și a celor două ultimatumuri din decembrie 2021 față de OSCE și NATO, deci față de SUA și Occident. Chiar dacă războiul din Ucraina ar fi inutil și ar face rău președintelui american, totuși echilibrul interior din politica americană ar recomanda continuarea războiului, susține Karaganov.

Consilierul lui Putin se referă, astfel, la avantaje economice pentru Statele Unite din cursul războiului pentru că acest curs de acțiune ar permite modernizarea complexului militar-industrial “tâlhărindu-i pe aliații europeni cu o vigoare regăsită” și impunându-le interesele economice prin intermediul sancțiunilor sistematice ridicate către fiecare stat și către lumea întreagă. Desigur, continuarea războiului permite SUA să aducă și mai multe pagube Rusiei în speranța de a o epuiza și, ideal, de a o strivi sau de a o suprima.

Karaganov relevă aici una dintre principalele teze ale măririi Rusiei care nu mai este și nu se oprește la teritoriul fostului imperiu sovietic, ci merge mai departe, cu ambiții civilizaționale la o Rusie fără frontiere, cu o civilizație integratoare, ca ca nucleu militaro-strategic al “majorității mondiale emergente și emancipate” pe care o construiește Rusia. Această referire vizează formal constructul BRICS și pretenția că majoritatea lumii s-ar opune democrației liberale ca sistem, ar prefera autocrația și ideologiile care să structureze regimuri autoritare de forță, unipersonale, lesne de condus pe verticală, eficiente economic și mai solide ca parteneri prin abordarea interpersonală la vârf între lideri. În drumul spre distrugerea Rusiei, America nu ar fi luat însă în considerare China.

Rusia-China-prietenie fără limite

Formula lui Karaganov este explicația de ieșire a Rusiei din postura ingrată de partener mai mic, altfel marginal, al Chinei în binomul parteneriatului strategic creat, al dependențelor și dominației evidente a Beijingului asupra Moscovei, la toate nivelurile. Încercarea este dificil de elaborat ca teză care să fie susținută, dacă nu măcar să nu fie contrazisă excesiv de realitatea actuală. Nimai reluarea imaginilor sărbătorii de 9 mai de la Moscova, cu rolul de invitat special al președintelui chinez Xi Jinping și postura de slugă care cere favoruri a lui Putin distruge orice urmă de legitimitate și credibilitate a acestei explicații.

Karaganov a ținut să abordeze și teza planului mai profund al parteneriatului strategic asimetric al Rusiei cu China și a tentativei Americii lui Trump de a obține o formulă de inversare a abordării Kissinger care a rupt în anii 70 China de Rusia. Ei bine, această prezumție – aflată la baza unora dintre explicațiile apropiaților lui Trump pentru politica de domolire a Rusiei și aliniere față de unele din cerințele sale – a fost respinsă de către Karaganov. Astfel, pentru ideologul lui Putin pretinsa tentativă de ruptură a Rusiei de China ar fi absurdă și contra-productivă, din punctul de vedere al Rusiei, susținând că, după o asemenea politică în mandatul Trump 1.0., administrația și președintele american însuși au realizat că Rusia nu ar accepta niciodată așa ceva.

De asemenea, în teoria lui Karaganov, târgul oferit de Trump având ca obiect Ucraina sau măcar recunoașterea unilaterală a Crimeii, nu ar avea obiect. De altfel, Statele Unite ar ceda pe deplin față de Rusia în Ucraina în trei condiții. Prima ar fi ca să obțină în schimb ruptura de China și o aliniere Rusia-SUA, pe care o exclude pe deplin ca opțiune. Cea de a doua, ar fi “o repetiție a înfrângerii și retragerii grotești a Americii din Kabul”, adică înfrângerea totală sau capitularea umilitoare a “regimului de la Kiev” – cum continuă și Karaganov să numească actuala conducere politică, aleasă democratic la Kiev, legitimă și susținută public de către propria populație – fapt care ar fi și un eșec evident al Occidentului condus de Statele Unite.

În fine, cea de a treia ar fi riscul ca ostilitățile să ajungă să afecteze interesele sau capabilitățile și resursele vitale ale Americii în lumea întreagă, cu pierderi masive de vieí ale cetățenilor americani și distrugerea bazelor sale militare. Această opțiune pare să fie privilegiată de către Karaganov drept posibilitate cu o probabilitate rezonabilă la care chiar s-ar aștepta să se întâmple, oricât de absurdă o asemenea revoltă generală a pretinsei majorități globale a Sudului împotriva Americii, pe toate meridianele, realizată prin luarea cu asalt și atacul asupra bazelor sale, ar putea părea oricărui planificator militar american.

Înfrângerea Ucrainei cu ajutorul armei nucleare

Karaganov rămâne fixat, vajnic apărător al narațiunilor ruse despre războiul din Ucraina, considerat o primă confruntare a lumii democrat-liberale occidentale cu noua majoritate globală a Restului care, desigur, nu poate decât să câștige confruntarea. Dar fantasmele și nivelul de ambiție care fac Rusia parte a acestei majorități, ca expresie a proiectării puterii în mințile rușilor, sunt complet discutabile. Chiar și pentru rusul mediu căruia i se pare azi Rusia puternică nu pentru că are un Imperiu sau pentru că exportă o ideologie globală îmbrățișată pe terțe meridiane, ci pentru că e parte a viitorului învingător global, chiar dacă asta înseamnă subordonarea față de China emergentă, o asemenea narațiune i se va părea artificială, forțată și, evident, falsă, produs al propagandei obișnuite și nu a vreunui calcul, planificări, înțelegeri sau acorduri perene care să se reflecte și în propria prosperitate.

Karaganov spune direct și pe șleau: înfrângerea totală a Ucrainei, cu capitularea sa pur și simplu, este obiectivul Rusiei de astăzi. Mai mult, el crede că o asemenea capitulare ar area un efect de domino asupra Europei, care intră de asemenea în calculele Rusiei, așa cum sunt ele prezentate în interviu. Karaganov recunoaște că această înfrângere ar putea fi extrem de costisitoare, chiar prohibitivă pentru Rusia, pentru că ar duce la moartea a mii de tineri ai Rusiei și de aceea trebuie întărită cât mai repede de recursul rapid la utilizarea armei nucleare, o idee pe care a promovat-o pentru a determina ieșirea din impasul – recunoscut, iată, chiar de ideologul cel mai consecvent și puternic al Rusiei lui Putin – care blochează acțiunile viitoare ale Rusiei.

Știam faptul că Karaganov este adeptul utilizării armei nucleare în Ucraina. El este promotorul unui grup de cercetători care promovează inclusiv o teorie care consideră utilizarea armei nucleare din teatru – cu impact de sub 1 megatonă- drept neescalatorie, deci care nu ar duce la retaliere și lansarea unui război nuclear din partea Americii. Dar susținerea unei asemenea variante și recursul eventual la arma nucleară trădează, în subsidiar, un deficit evident în materie de arme convenționale și capacitatea de a repurta victoria în Ucraina, asta cu atât mai mult cu cât vedem recunoașterea reală a impasului pe care nici un lider din cercul strâmt din jurul lui Putin nu și-a permis să o transmită încă în spațiul public intern și internațional.

Trimiterea NATO la “ublietele” istoriei 

În aceeași linie propagandistică tradițională, Karaganov atacă tema NATO, care nu este doar “un vestigiu al Războiului Rece”, ci și “un cancer care ar distruge securitatea europeană”, în variantă rusă. El dorește trimiterea NATO la “ublietele” istoriei, cu cât mai repede, cu atât mai bine, criticându-i chiar și pe decidenții ruși care au restabilit legăturile cu Alianța în anii 90, o alianță considerată deopotrivă ostilă, generatoare de conflicte, criminală, vinovată de agresiuni în serie – cu referire la războiul din fosta Yugoslavie și din Irak și din Libia. Desigur, Karaganov ignoră faptul că intervenția din Kosovo la care face referire este rezultatul unei rezoluții a ONU, 1244, pe care dacă nu a votat-o, Rusia nici nu a depus veto, în timp ce în Irak nu a fost NATO, ci o coaliție de voință condusă de SUA, în condiții foarte specifice consemnate și ele în mod repetat în hotărâri ale Consiliului de Securitate. Așa cum în Libia nu NATO a fost pe teren.

“Sper ca NATO să moară”, susține Karaganov fără menajamente, pentru că oricum organizația nu are nici un viitor. Dacă la origine “a avut un rol mai degrabă pozitiv, îndiguind Germania”, limitând influența comunismului, ceea ce a fost obiectivul său principal, contrabalansând URSS-ul în cadrul unui sistem relativ stabil de confruntare între marile puteri, de mult NATO nu mai este decât o organizație “exclusiv și pe deplin nocivă pentru securitatea mondială”, așa că, cu cât va dispărea mai repede, cu atât va fi mai bine, mai adaugă el. 

Europa comună: sinucidere și disoluție, sursa calamităților lumii

Uniunea Europeană a trecut și ea de partea răului, în opinia lui Karaganov, care nici nu vorbește institutional despre Bruxelles, ci despre “comunitatea țărilor europene”. El se declară șocat de drumul pe care l-a luat construcția europeană, de “eșecul moral al elitelor sale”, de impasul în care s-a ajuns pe baza eșecului generației politice actuale care, după ce a pierdut pe toate fronturile, caută să se mențină pe baza unei ostilități crescânde și o pregătire de război cu Rusia. Cine parcurge site-urile așa-numit suveraniste din Europa și America de astăzi, va regăsi acolo întreaga retorică a propagandei ruse și a lui Karaganov care merită atenție crescută pentru originea sa și modul în care ajunge în social media și se insinuează sperând să se impună pe piața de idei occidentală și în statele democratice.

Karaganov vede asta ca pe “o pregătire de suicid rapid” al Europei colective, care trebuie neapărat să se dizolve, să dispară. Mai mult, el se miră că a durat atât timp fără să se dezagrege, iar consecințele disoluției UE ar fi pozitive pentru Rusia pentru că ar limita așa numita “elită consumeristă și falimentară” care încearcă să supraviețuiască pe baza identificării dușmanului comun și al “perspectivei pregătirii isterice de război”. De la Europa pacifistă agreată de Rusia, UE a ajuns la una belicoasă și care nu răspunde așteptărilor Rusiei așa cum nu răspunde nici intereselor propriei sale populații.

Karaganov nu evită nici referințele la așa numitul “euro-fascism”, pe care îl critică de 15 ani și pe care îl pune pe seama eșecurilor succesive acumulate și pe un recul al Europei în fața competiției internaționale fapt care face ca mai devreme sau mai târziu, să vedem simptomele fascismului manifestându-se în creștere în Europa. Semnele ar fi deja vizibile. Dar, în loc să arate către extrema dreaptă populistă și naționalistă așa-numit suveranistă, retorica euro-fascismului se îndreaptă spre ultra-liberalismul ținta tuturor criticilor Rusiei lui Putin. Nu e de mirare, atunci, de ce Rusia lui Putin vrea denazificarea Ucrainei, dacă asta înseamnă eliminarea democrației liberale din conducerea de la Kiev și înlocuirea cu un regim marionetă pus de Rusia.

De altfel, Karaganov spune explicit că nu este vorba despre forma de fascism a lui Franco, Mussolini și Hitler, ci despre unele trăsături numite “neo-totalitariste liberale”. El speră ca Rusia să fie conștientă și să impiedice Europa să devină o amenințare, astfel, la adresa securității Rusiei și a lumii. Mai ales că Europa are și stigmatul de a fi fost “sursa principalelor calamități ale umanității în ultimele cinci secole”, mai susține Karaganov. Cât despre Rusia, ea și-a terminat epopeea europeană. El speră ca europenii să-și revină și să îmbrățișeze forme autoritariste care să sublinieze puterea prin liderii aleși. Doar așa se va evita catatrofa, odată ce Europa este leagănul celor mai nocive curente ideologice care au dus la războaie monstruoase și genocide în masă.

Opțiunea Rusiei este să ia act de sfârșitul aventurii europene, să ia distanță față de Europa și să-și încheie călătoria europeană, pentru a scăpa de “amenințări militare și pseudo-valori”. Europa pierde teren în termeni de influență culturală, devenită nefastă, cu atât mai trist pentru Rusia care are într-un procent de 50-60% baza culturală europeană. Prăbușirea Europei devine un fenomen cultural și moral pentru Karaganov, de aceea e un lucru bun și trebuie construite relațiile cu state europene individuale separat.

De altfel, Karaganov pariază că o mare parte dacă nu toate statele din Estul și Sudul Europei se vor alătura Marii Eurasii, proiectul dominant al Rusiei prin care poate redeveni mare și poate fi din nou imperiu, în cadrul binomului alături de China. Iar statele din Nord-Vestul Europei vor dispărea din arena mondială dacă nu își vor depăși momentul de respingere a propriilor valori fundamentale. Marea Britanie și alte 4-5 state occidentale vor deveni periferia exclavă a Americii, în contextual unui adevărat impas al sistemului lor de valori, în prăbușire prin degenerarea morală a Europei. Războiul din Ucraina reprezintă, deci, “o oportunitate istorică pentru Rusia de a se detașa de Europa”.

Războiul benefic din Ucraina – eradicarea ideologiei liberale

Karaganov face o adevărată apologie a războiului, pe baza teoriei războiului bun, dar și a războiului etern ca stare naturală a Rusiei. Războiul actual a fost extrem de benefic Rusiei lui Putin, afirmă el chiar dacă este tragic prin costurile de vieți ale generațiilor cele mai fragede ale Rusiei, dar a permis ruptura rapidă cu ultimele rămățițe de eurocentrism și occidental-centrism care mai existau în politica, cultura și opțiunile Rusiei și ale rușilor. Astfel, ar fi fost eliminată elita consumeristă care a părăsit Rusia și a permis restaurarea propriei identități în aspecte tradiționale și reactualizate, în același timp, îndreptându-se cu hotărâre spre Sud și Est și regăsindu-și sursele exterioare ale civilizației și prosperității viitoare în proiectul eurasiatic.

Dacă Europa și-ar regăsi cultura și valorile sale tradiționale ca și formele mai autoritate de guvernare, dacă ajunge la un regim de decizie mai eficace fără a cădea în fascism, ar fi un câștig și Rusia ar avea cu cine să discute și ar avea vecini europeni cu care ar putea să stabilească relații de prietenie care sunt astăzi interzise de către europeni. Ar fi de dorit și profitabil pentru Rusia emergența unei axe transatlantice iliberale, ucigând liberalismul, așa cum a dispărut în trecut comunismul și nazismul pe care le-au născut tot europenii – fiind reluată aici o altă teză a propagandei ruse care pune comunismul pe seama variantei utopice a lui Marx și Engels, nu pe seama revanșismului revoluționar și sângeros al lui Lenin, Stalin sau Beria și varianta lor violentă și totalitară. Rămâne dubiul dacă axa în cauză așteptată va fi anti-rusă sau pro-rusă, dar Karaganov a luat pe rând statele europene pentru a lăuda variantele extremei drepte care distruge liberalismul democratic în Europa.

De altfel, rusismul propovăduit de Karaganov și Putin ar fi componente ale unei idei a “visului rusesc”, a “omului rus”, o viziune la care ar lucre zeci și sute de intelectuali de prim rang și figuri politice ale Rusiei. Ideologia de stat urmează să fie definitorie și exclusivă pentru orice viitor conducător al Rusiei, celorlalți cetățeni cu alte idei fiindu-le interzisă complet politica și în orice caz accesul la conducerea statului rus. Un om nou, omul rus, ar fi baza construcției pe model Goebbels-Hitler a lui Karaganov, căci respinge de plano postura comunismului totalitar care “a mutilat intelectual Rusia și a contribuit la prăbușirea Uniunii Sovietice”. Karaganov spune explicit că nu există nici o diferență între aducerea copiilor ruși către biserică, către codul întemeietorului comunismului și inocularea noii ideologii de stat, o idee respinsă explicit la origine de Constituția lui Elțîn, post-comunistă.

Apologia războiului este făcută de Karaganov și pe baza unei tradiții care face ca Rusia să fie o țară de luptători, și care “nu a știut să trăiască în afara stării de război”. Războiul este în genele rușilor, susține consilierul lui Putin, declarație care face și titlul interviului său din ziarul francez. El consideră că războiul a fost un proces care a accelerat renașterea spirituală, morală și intelectuală în Rusia, de unde întrebarea unui hâtru ce tip de spiritualitate, morală și lume construiește Rusia pe o asemenea bază belicoasă și cum se potrivește această susținere cu reproșul similar făcut mai sus, la începutul interviului, Uniunii Europene sau Occidentului liberal și democratic, hulite de generația care conduce azi Rusia. Totuși el strecoară, mucalit, regretul că această renaștere nu a putut avea loc prin alte mijloace. “Este tragic că a trebuit ca, pentru a renaște, Rusia să aducă tributul său de sânge și viața copiilor rușilor, dar istoria este tragică”, încheie cinic Karaganov.

Textul interviului nu are nevoie de nici un comentariu, nici de concluzii. Doar de un avertisment pentru toți cei ce consumă social media fără discernământ: uitați-vă de unde vine sursa ideilor vehiculate și preluate cu nesaț de o anumită categorie de politicieni și cum arată lumea pașnică către care propăvăduiește propaganda rusă că ne vom îndrepta, atunci când face apologia războiului și a renașterii și strălucirii viitoare a Rusiei, pe rămășițele libertăților, democrației și a drepturilor oamenilor care trăiesc azi în Europa și în lume. Așa cum s-a întâmplat cu cei alungați din Rusia sau striviți sub grutatea organismului opresiv, în numele ideologiei și ideii ruse unice victorioase și incontestabile, pe care o inoculează generațiilor viitoare pentru a dăinui în veac.

de Nicolas Warnery

Între 9 și 13 iunie 2025, Franța va găzdui a treia Conferință a Națiunilor Unite privind Oceanele (UNOC3). Acest eveniment va fi un moment decisiv care va reuni la Nisa aproximativ o sută de șefi de stat și de guvern, precum și zeci de mii de participanți, cercetători, oameni de știință, actori economici, activiști din cadrul ONG-urilor și cetățeni din lumea întreagă. Cu această ocazie, Franța va promova un obiectiv clar: protejarea Oceanelor prin acțiuni concrete.

Oceanul este bunul nostru comun care hrănește și protejează popoarele. Ne face să visăm și să călătorim. Ne oferă energie durabilă, mijloace de comerț, resurse și cunoștințe științifice infinite.

Acum este timpul să acționăm. Mai mult decât oricând, trebuie să ne asigurăm că acțiunea multilaterală este la înălțimea provocărilor legate de protecția Oceanelor.

La zece ani după COP21 și Acordul de la Paris, „Acordurile de la Nisa” ar constitui un adevărat pact internațional pentru conservarea și utilizarea durabilă a Oceanelor. Acest pact ar fi conform cu Obiectivele de Dezvoltare Durabilă (ODD) adoptate de ONU în 2015.

Pentru a atinge acest obiectiv, discuțiile de la Nisa vor trebui să fie concrete și orientate spre acțiune. Accentul va fi pus pe conlucrarea pentru o guvernanță mai bună, pe finanțări suplimentare și pe o cunoaștere mai profundă a mării; vor fi anunțate mai multe angajamente în domeniile comerțului internațional, transportului maritim, turismului și investițiilor.

De asemenea, cum putem proteja ceea ce nu cunoaștem deloc sau insuficient ? Trebuie să ne lărgim orizontul de cunoaștere în ceea ce privește Oceanele și să comunicăm informația mai bine. Astăzi, suntem capabili să cartografiem suprafața Lunii sau a planetei Marte, dar fundul Oceanelor ne rămâne necunoscut. Acestea acoperă totuși 70% din suprafața Pământului! Împreună, să mobilizăm cunoștințele științifice, inovația și educația pentru a înțelege mai bine Oceanele și pentru a sensibiliza și mai mult publicul larg.

În fața schimbărilor climatice care se accelerează și a supraexploatării resurselor marine, Oceanele nu reprezintă o problemă oarecare, ci una care ne privește pe noi toți. Punerea sub semnul întrebării a multilateralismului nu trebuie să ne facă să uităm responsabilitatea noastră comună. Oceanele reprezintă o legătură universală, fiind în centrul viitorului nostru. Împreună, putem face din UNOC3 un punct de cotitură important pentru popoarele noastre, pentru generațiile viitoare și pentru planeta noastră.

România este implicată din mai multe motive, deoarece acest Summit va fi și o oportunitate de a evidenția problemele specifice cu care se confruntă deltele. Un eveniment special va fi dedicat acestor ecosisteme unice, adesea subestimate, care reprezintă adevărate rezervații ale biosferei datorită faunei și florei lor bogate.

de Iulian Chifu*

A devenit o certitudine transferul de responsabilitate pentru securitatea și apărarea Europei de la majoritar asigurat de americani către europeni, în sensul cel mai larg. Există promisiunea fermă privind umbrela nucleară care va rămâne, dar ea trebuie suplimentată cu capabilități ale continentului, de natură strategică, convenționale, precum capacitatea de țintire adânc în teritoriul advers și scutul anti-rachetă european. Cum am ajuns aici, să trebuiască să ne apărăm fără pregătire, pratic în ultimul moment, cine și în ce formă va asuma securitatea și apărarea Europei este o temă pe masa tuturor europenilor, mai ales a Germaniei, revenită în prim plan și capabilă să-și reia rolul de lider al unei Europe și Alianțe transatlantice prin cooperare multilaterală, vizând eficacitatea realistă a deciziei în confruntările ce urmează.

Europa între descurajare și evitarea adevărului: vine războiul!

A devenit anecdotică și sursă de glume celebra reuniune a liderilor europeni în biroul președintelui ucrainean Volodimir Zelenski de la Kiev, în care cei cinci au sunat la președintele Donald Trump să-l convingă că Rusia nu vrea pace și că e timpul să se ralieze la sancțiunile mai dure la adresa Moscovei. Sau, în varianta deja viralizată, europenii se uită tot timpul în gura lui Trump, s-au strâns la Kiev în cinci și l-au sunat pe Trump să-l convingă să se enerveze. E cam puțin pentru securitatea europeană. Asta nu e o strategie să mergem să sunăm întotdeauna America și pe Trump!

Dincolo de simplificarea acestui episod, el este, totuși, relevant privind dependența Europei pentru securitatea și apărarea sa de Statele Unite, tot așa cum relația cu Vladimir Putin și Rusia sa, care amenință cu războiul la Est, nu poate fi angajată direct. Sau, cum spune altă butadă, reprezentații unei Europe cu 500 milioane de locuitori sună la președintele unui stat cu 350 mln de locuitori ca să-i apere de un stat cu 140 mln locuitori. Din nou simplist și reducționist ca interpretare, dar relevant ca imagine externă și percepție publică nu numai în Europa, față de proprii cetățeni, dar și la Washington, Moscova și Beijing și față de liderii acestor state.

Putin se uită astăzi dacă europenii sunt serioși în privința asumării propriei securități și apărări, mai ales în perspectiva preluării responsabilităților pentru securitate și apărare. Dacă există coerență și dacă presiunea europeană chiar are noimă și efecte asupra sa. Nu e strategie să susținem Ucraina și, în același timp, să cumpărăm petrol și gaze de la ruși sau de la terți, știind care e proveniența, finanțând astfel mașina de război a Rusiei în această formă. China deja a redirecționat vânzările de drone spre Rusia și le-a tăiat spre Ucraina și statele occidentale, în timp ce Rusia s-a răstit la Serbia să nu mai vâdă indirect către Ucraina sau cu destinația Ucraina.

Apoi pentru sprijinirea Ucrainei cu capabilități, Germania și alte state europene au învățat mai târziu că e mai bine să investești în economia și industria de apărare a Ucrainei, e mai eficient, e mai ieftin. Firme coreene, japoneze, turcești investesc și construiesc infrastructură sau producție în Ucraina, mai nou, companii germane și daneze utilizează prezența pe teren pentru evaluare și schimb reciproc de tehnologie în Ucraina, pentru adaptare și testare rapidă de noi capabilități.

La 2 iunie continuă la Istanbul șarada negocierilor prelungite și formale, pe baza unui plan de capitulare impus de Rusia Ucrainei. Rușii și Putin sunt ofensivi, dețin inițiativa pentru că sunt lăsați să o facă, își comunică pozițiile atât intern cât și extern, deși sunt autorii agresiunii, ai crimelor de război, sunt subiectul și împricinații în mandatele Curții Penale Internaționale și ai viitorului Tribunal de la Haga pentru crima de agresiune în Ucraina. Iar noi ne întrebăm dacă ucrainenii și europenii vor fi dați deoparte. Din fericire, consilierii pentru securitate națională ai celor trei cele mai mari state europene, Franța, Germania și Marea Britanie, alături de consilierul american, vor fi prezenți la Istanbul. Să vadă direct, cu proprii ochi, cum decurg negocierile și cât de dispus este Putin, care mai are o săptămână pentru a proba în fața lui Trump angajamentul său, să încheie războiul printr-o pace justă și durabilă.

Președintele Trump a anunțat că Rusia își dorește și așteaptă ca el să se întâlnească și să discute direct cu Putin. Dar o asemenea discuție despre securitatea în Europa fără europeni nu e acceptabilă, odată ce preocuparea este că europenii vor fi atacați. Nu e un exercițiu. Putin nu va ezita să atace alte state dacă europenii prezintă slăbiciuni și dacă Ucraina nu este susținută adecvat. Dacă europenii continua să se auto-descurajeze pe motiv de a nu supăra sau provoca Moscova, nu există nici o reținere la Kremlin. E o invitație către Putin să schimbe ordinea europeană și nu crează nici o bază de încredere pentru cetățeanul european că este apărat.

Timpul acțiunii: Rusia lui Putin nu mai poate fără război

Putin vrea să testeze NATO, vrea un atac la adresa unui stat NATO și distrugerea ideii de articol 5, care ar distruge, totodată, și coeziunea NATO și a relației transatlantice. Iar așteptarea că testul va sosi în 2029 e nerealistă. E un pericol imediat ca Rusia să atace masiv Ucraina și să atace dincolo de Ucraina. Am văzut că pentru el nu contează pierderea de oameni pentru un cap de pod în estul Ucrainei. Noi, europenii, nici nu avem un concept de apărare, suntem reticenți în a accepta amenințarea cu războiul de agresiune pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei asupra Europei și ne complacem în evaluările privind blocarea Rusiei în Ucraina și pierderile rusești, fiind tot mai complicat politic să accepți lovirea în Rusia, în profunzime. Asta în condițiile în care trebuie să dovedim hotărârea de a ne apăra, de a nu tolera agresiunea, de a descuraja noi Rusia ca un eventual atac să nu se mai petreacă niciodată.

Trebuie, astfel, să creștem presiunea pe Rusia, să arătăm hotărârea. Să nu mai facem greșeli în Ucraina. Am făcut-o la București, am făcut-o spunând Nu NATO, dar e ok primirea în UE, iar asta a dus la represiunea Maidanului. Ne mințim singuri dacă credem că merge în direcția bună fără investiție serioasă în apărare, și pierdem. Și e doar treaba Europei: SUA e pragmatică, tranzacționistă, înclinată spre minimalizarea costurilor și satisfacerea propriilor sale interese, în mai mică măsură de alianțe, pentru moment încă nu vede nevoia unei alianțe pentru a contra alianța informală, ba chiar formalizată pe alocuri, a statelor autocratice, după parada de 9 mai de la Moscova, Alianță între China, Rusia, Iran și Coreea de Nord. Vezi și consultările la nivelul ONU pentru negocierile nucleare ale Iranului, și prezența militară coreeană în Rusia, și transferul de tehnologie și armament către Rusia, și cedarea pavilioanelor terțelor state către flota din umbră a Rusiei care ocolește sancțiunile și e deja însoțită de avioane și nave de război. Și avem imaginea completă a alianței anti-occidentale. Altfel, SUA și Rusia vor să normalizeze relația, și asta fără neapărat a soluționa Ucraina și tema securității Europei, sau să o facă fără europeni și, eventual, pe seama lor.

Rusia lui Putin nu mai are cale de întoarcere. Nu mai poate fără război, altfel s-ar lua în discuție costurile enorme de până acum, motivele agresiunii din vecini și s-ar pune sub semnul întrebării întreaga sa conducere septuagenară, rămasă în tranșee din timpul războiului rece, hrănită mai degrabă cu percepții și imagini de propagandă pe care a ajuns să le creadă singură, și nu cu Realitatea de azi. Nu se mai poate opri, nici nu mai are cu ce continua foarte mult. Dar am învățat în 12 invazii – simplul fapt că le-am numărat arată cât de profund înrădăcinată e percepția despre ruși în mentalul colectiv românesc – că o Rusia slabă este o Rusie agresivă. Că nu mai este constrânsă de populație, de viitor, de distrugerea proprie, că vrea să moară de gât cu lumea, decât să cedeze ceva. O spune chiar Putin: de ce ar mai exista lumea, dacă Rusia nu e în ea – a se înțelege Rusia superputere, revenită în prim plan, respectată și temută, dominantă ca-n timpul Războiului Rece, în care Putin și cei din cercul său încă trăiesc nostalgici.

Să nu ne mințim singuri: nu e doar despre agresiune militară rusă, ci este despre o coaliție care agresează azi Ucraina și Europa. Dronele iraniene sunt mai mult de 50% din cele care lovesc Ucraina în profunzime și pe linia întâi. Mai mult de 50% din artileria trasă de Rusia este nord-coreeană. Mai mult de 5 mln de lovituri de artilerie au fost livrate în ultimul an de către Coreea de Nord în timp ce le-a trebuit europenilor un an și jumătate pentru a livra 1 milion de obuze Ucrainei. Am provocat invazia rusă și a aliaților săi prin arătarea slăbiciunii. Mai întâi Georgia, apoi Conceptul Strategic al NATO de după, de la Lisabona, care nota Rusia partener de securitate al Alianței. Apoi JCPOA, acordul nuclear, în care am negat reducționist celelalte probleme, de la rachete balistice iraniene la exportul de sistem, miliții, proxy, terorism. Așa am susținut ceea ce are loc azi și pregătește următorul război. Rusia alocă 7% din PIB în apărare, formal, are peste 700.000 oameni în război, dublu ca atunci când a început în februarie 2022, nouă ne trebuie 180 de zile să reacționăm când măcelurile de la Bucha și Irpin, lângă Kiev, s-au făcut în nici 2 săptămâni.

Rușii se mișcă pe calea ferată, nu aerian, nu pe drumuri. Ei pot muta divizii prin trenuri la 1000 km distanță în 24 de ore. Vedem că refac bazele în Marele Nord, refac calea ferată până lângă frontiera cu Finlanda. Fac îmbunătățiri la artilerie, tancuri etc, producția crește. Sunt și zone sensibile și vulnerabile, de la Gotland și Svabald în Baltica, la părți din Estonia, Narva de exemplu sau puncte de intervenție în coridorul Suwalki. Belarus e digerată de militarii ruși. Wagner, sub controlul GRU, este în Belarus lângă Suwalki. Belarus a pierdut perspectiva suveranității. Rusia preia instituție cu instituție, impune lideri din serviciile ruse. În Rusia însăși, își crează noua elită din veteranii invaziei din Ucraina și oamenii care vin în societate în prim plan și posturi de conducere din poziții de foști comandanți din războiul din Ucraina și care militarizează accelerat societatea din Rusia. Cu aceștia ne vom confrunta în viitor, pe termen mediu.

Revenirea Germaniei. Lidershipul Europei în noua formulă a cercurilor concentrice

Ce să facă Europa acum? E despre război, nu despre teorie și dezbateri academice. Europa trebuie să câștige războiul care vine. Să-l câștige, să considere victorie doar dacă teritoriul său nu e atacat, dacă are suficiente investiții, forțe, capabilități, producție militară, avantaj tehnologic încât să descurajeze orice pătrundere în flancul estic. Să-l câștige sprijinind Ucraina să mențină Rusia la linia de contact și să se reformeze, să se integreze în Occident, acolo unde-și dorește și unde o duc valorile pe care le apără.

Securitatea Europei este astăzi securitatea Ucrainei, dar pentru a învinge, Europa trebuie să preia inițiativa. Azi o are Putin. Dacă vrei să câștigi, trebuie să-i faci probleme Rusiei și lui Putin, trebuie să fim gata să preluăm inițiativa și să ne cream pârghii de negociere și descurajare puternice. Trebuie să reînvățăm descurajarea. Ambiguitatea constructivă și dimplomația formală de salon, prost înțeleasă, nu mai ajută. Trebuie ceva clar, direct, explicit și de impact. Trebuie ca Rusia lui Putin să fie convinsă de ceea ce spunem și vrem să facem pentru a ne apăra.

Germania a revenit în prim plan. Își reafirmă responsabiltiatea pentru Europa, așa cum doctrina sa militară vorbea, acum câțiva ani, după Zeitenwende, despre o armată care în 5 ani să apere Germania și Europa. Azi s-au pus bazele finanțării acestei armate cu 500 mld euro, peste cele 100 mln din Zeitenwende, alocați în 2022. Mai nou, Cancelarul Friedrich Merz a vorbit despre ridicarea învestiției în apărare la 5% până în 2032, cu 3,5% capabilități militare și 1,5% reziliență, infrastructură militară și produse cu dublă utilizare. Rearm Germania a început. De pe pozițiile lui Merz, un transatlantist care pledează pentru menținerea angajată a Statelor Unite, pentru că suntem parteneri și prieteni cu americanii. Așa cum trebuie reconstruită pas cu pas încredere reciprocă. Și cu partenerii francezi și britanici în primul cerc, cu Polonia și Italia în imediata apropiere, cu liderii UE și implicarea europeană tot mai substanțială. Și cu partenerii ne-europeni interesați, măcar Japonia, Coreea, Australia și Noua Zeelandă.

Donald Trump s-a dovedit un adevărat catalizator al trezirii brutale și al reinventării lidershipului european. Nimic nu a mai fost controlabil după retragerea Cancelarului german Angela Merkel. Nici măcar în legătură cu Putin. S-a creat un adevărat vacuum de putere european în relația transatlantică. Statele Unite nu au retras trupe, sunt 35.000 de militari în Germania. Vor fi reașezări și retructurări ale posturii forței SUA în Europa după summitul NATO de la Haga care pare puțin pregătit și țintit pe o singură temă, creșterea investițiilor militare ale europenilor. Dar e necesar ca America să nu-și retragă și interesul și angajamentul din Europa. Pentru asta trebuie încredere reciprocă, trebuie ca NATO să devină o afacere bună și pentru Trump, în linie cu percepțiile sale despre reașezarea lumii.

Trebuie să redefinim europenismul. Suntem la punct de cotitură și în ceea ce privește Uniunea Europeană: o refacem sau o distrugem. Și, desigur, și Europa: cum facem să integrăm toate resursele europene. Trăim un adevărat cutremur pentru securitatea Europei și în perspectiva înregistrării unei forme de ruptură transatlantică chiar, dacă nu avem grijă. Iar responsabilitatea pentru apărare și securitate trebuie asumată, în condițiile în care investițiile în aceasă direcție sunt mai mari din afara UE: SUA, Canada, Marea Britanie, Turcia, Norvegia, și altele. Cifrele sunt reci și clare. Și trebuie asumate ca atare. Și acționat în consecință.

Coaliția de voință și capabilități pentru apărarea Europei – CWC-SDE

Marile teme ale securității de astăzi exced, deci, dezbaterile despre UE și NATO. Evitarea duplicării obligă la utilizarea capacităților pe care le avem deja, de exemplu în cadrul NATO, iar securitatea și apărarea trebuie să rămână în spațiul pilonului european al alianței, din multiple motive, vezi aici. A încerca autonomia strategică, independența absolută față de Statele Unite și orice formă de construcție pe o matrice a Uniunii Europene crează dificultăți față de terțele state ale Coaliției de voință și capabilități pentru apărarea și securitatea Europei – CWC-SDE. UE nu e singura organizație în Europa. Există o Europă și în afară de Uniunea Europeană. Această Europă în afara UE se dovedește a fi chiar mai importantă pentru apărarea și securitatea Europei.

Nu putem utiliza soldații turci, de exemplu, fără a deschide subiectele legate de apărarea europeană și investițiile aferente. Integrarea se face conjugat cu terțe direcții, fără a abandona pachetul de principii și valori definitoriu european. Un NATO european plus ar fi o soluție mai bună. Marea Britanie are deja un acord de securitate cu UE, am putea extinde modelul în cadrul formulei alianței europene CWC-SDE. Varianta ar fi acceptabilă în sens mai larg tuturor actorilor, și ar putea exporta relațiile de cooperare existente în cadrul Coaliției anti-teroriste sau anti-ISIS ca experiență și mod de acțiune. Din nou, cu o alianță flexibilă și poate mai puțin instituționalizată, care să foloseasc pilonul european al NATO pentru a compensa efectele secundare ale neinstituționalizării pentru a permite flexibilitate și contributivitate în formate de geometrie variabilă.

Unitate și decizie, acestea sunt ingredientele apărării europene în noua CWC-SDE. Și cu conservarea relației transatlantice, care face NATO puternică, mai ales prin contribuțiile propuse pentru sprijinirea de către Alianță a intereselor comune din Indo-Pacific. Merită să revenim la NATO Global, cu acces global, care nu numai să pună de acord ambiția cu resursele, dar să-și și asume apărarea și securitatea transatlantică în format mai larg, pe baza descurajării și apărării pe toate domeniile, ca și voință politică și menținerea avantajelor tehnologice. Inclusiv pentru scenariul cel mai prost, al unei Europe post-americane.

Atribuim lui Trump multe lucruri, la nivel public și în media, dar cele subliniate mai direct și mai dur decât sunt obișnuiți europenii sunt de fapt teme provenite din crize vechi, cu care ne luptăm de multă vreme. Trump apare mai crud, mai direct, îi place postura omului tranșant și puternic. Dar nu e unicul președinte American care ne-a transmis ideea, nici nu e neapărat special în abordări. SUA apără Europa de la sfârșitul Războiului Rece. Azi se preocupă mai mult de regiunea Indo-Pacifică și de rivalitatea directă cu China. Rusia nu a fost o preocupare de multă vreme. Se poate gestiona prin război convențional clasic, dacă umbrela nucleară și capabilitățile strategice sunt funcționale și la nivel european. SUA nu se va mai ocupa de apărarea convențională a Europei multă vreme, va fi o responsabilitate a Europei să o facă. Dar împărțirea atribuțiilor și responsabilităților nu ar trebui să fie geografică, pentru a nu rupe Alianța. Ci împreună trebuie să funcționăm și în Europa și peste Atlantic, acolo de unde vin amenințările la adresa Alianței noastre și a fiecărui membru al său.

Notă: Prezenta analiză este urmare a dezbaterilor Conferinței de Securitate de la Istanbul de săptămâna trecută.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.