de Iulian Chifu*

Turcia a făcut un pas mare în direcția încheierii insurgenței kurde din țară și a acțiunilor teroriste pe această direcție odată cu Congresul PKK din munții Kandril de săptămâna trecută, care s-a soldat cu decizia desființării mișcării și a predării armelor după ce, la 40 de ani de insurgență, și-ar fi atins obiectivele de a aduce în prim plan chestiunea kurdă și poate continua apărarea drepturilor kurzilor prin metode politice. Gestul este similar cu acțiunea IRA care, după încheierea acordurilor cu Guvernul britanic, la 10 aprilie 1998, s-a autodesființat. În același timp, din 1997, s-a trezit cu o fracțiune, Adevărata IRA, care s-a opus negocierilor și acordurilor de pace și a încercat să continue insurgența, dar s-a disipat în irelevanță la scurt timp, odată cu promovarea în prim plan a Sinn Fein, Partidul nord-irlandez al catolicilor, la guvernare în cea mai mare perioadă a timpului în Irlanda de Nord de la crearea Adunării Irlandei de Nord, parlamentul provinciei. Lecțiile învățate de Marea Britanie din absorbția și dezarmarea IRA pot fi extrem de importante pentru Ankara de astăzi.

Congresul kurzilor și deciziile cruciale după 4 decenii

PKK, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, organizație reprezentativă a kurzilor și a insurgenței kurde din Turcia, cu ramificații în Irak și Siria, a anunțat, la finalul Congresului al 12-lea, desfășurat timp trei zile, între 5-7 mai, în două locații din Irak, la Suleymaniyah și Duhok, desființarea sa și încheierea conflictului pe care l-a purtat timp de patru decenii cu statul turc. Anunțul, făcut vineri, 9 mai, și confirmat luni, 12 mai, a avut la bază mesajul și susținerea liderului istoric al PKK, Abdullah Ocalan, cunoscut drept Lider Apo, care ceruse din luna februarie organizației sale să depună armele. Comunicatul susține că astfel se încheie rezistența armată și toate celelalte activități desfășurate în numele PKK.

Insurgența kurdă este cea mai lungă din regiune, autoare a nenumărate atacuri teroriste în marile orașe turcești. A început în 1984, cu obiectivul de a crea un stat kurd, obiectiv care s-a transformat ca nivel de ambiție în obținerea autoguvernării și unei largi autonomii kurde în sud-estul Turciei. Kurzii reprezintă între 15-20% din populația Turciei și are minorități în toate statele regiunii, cu precădere în Irak, Siria și Iran. Drepturile populației kurde au rămas principala preocupare a insurgenței în ultimii ani. Pentru a atinge aceste obiective, PKK a lansat atacuri la adresa țintelor civile și militare din Turcia soldate cu peste 40.000 de victime, în timp ce armata și justiția au vânat militanți, insurgenți și operativi ai mișcării implicați în diferite operațiuni împotriva statului și a cetățenilor turci. Insurgența și statul turc au încercat de două ori să se reconcilieze, în 1993 și 2015, dar lipsa unei concluzii favorabile, a relansat luptele.

PKK este dependent în mod substanțial de liderul său, Abdullah Ocalan, încarcerat pe viață în 1999, ajuns azi la vârsta de 76 de ani și care a mai fost utilizat prin intermediul partidelor democratice kurde din Turcia pentru a lansa diferite secvențe de negocieri. Astăzi datele arată că i se promite eliberarea condiționată, după 16 de ani în închisoare, pe o insulă din apropiere de Istanbul. De altfel, la 1 martie, PKK anunțase deja încetarea unilaterală a focului cu condiția creării unui cadru legal pentru negocierile de pace, care pare că au avut loc în toată această perioadă. Încă din luna februarie, Ocalan anunțase public solicitarea sa ca PKK să depună armele și să înceteze insurgența armată și atacurile pentru că lupta și-a atins obiectivele, “Lupta PKK a distrus politica negării și anihilării poporului nostru și a adus problema kurdă în punctul în care poate fi rezolvată prin politici democratice”, după cum spune Ocalan, respectiv prin intermediul partidelor politice.

Proiectul real și condițiile păcii sunt necunoscute, ca și asigurările din spatele prezumatului acord, anunțul public fiind doar o fază a acestui proces. Totuși există elemente clare prin care întreaga structură organizațională a PKK va fi desființată, iar apărarea drepturilor kurzilor va fi continuată de partidele politice, în condițiile în care statul turc își va schimba politica față de kurzi. Dacă acordul vorbește despre desființarea tuturor filialelor și afiliaților din structurile ilegale PKK, nu același lucru se întâmplă cu PYD/YPG, forțele de autoapărare kurde din cadrul Forțelor Democrative Siriene. Ultimele runde și eforturi de pace au avut loc în 1993 și 2015, atunci când eșecul a dus la o recrudescență a acțiunilor insurgente și teroriste, însă armata turcă a restrâns deja acțiunile la nivelul teritoriilor turc și a efectuat operațiuni de incursiune în Siria și Irak pentru a distruge sanctuarele kurzilor.

Deciziile cu adevărat istorice din ultimele zile au fost facilitate de Partidul Democratic al kurzilor din Turcia(DEM) care a fost parte a procesului. Iar reacțiile nu au întârziat să apară. Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a salutat decizia de luni 12 mai ca un pas spre pace și fraternitate; ministerul Afacerilor Externe de la Bagdad a descris pasul drept o oportunitate semnificativă de a promova eforturile de pace și de a încheia conflictele de durată din regiune, întărind securitatea și stabilitatea în Irak, și mai ales reducând tensiunile la frontiera sa nordică; în timp ce președintele regiunii Kurdistan din Irak, Nechirvan Barzani, a salutat decizia PKK ca expresie a maturității politice care așează fundamentele pentru o pace durabilă după zeci de ani de violență, durere și suferință. Toți reprezentanții kurzi susțin că partidele politice, organizațiile democratice și liderii de opinie își vor îndeplini responsabilitățile de a dezvolta democrația kurdă și de a asigura formarea națiunii democratice kurde.

Motivațiile dispariției insurgenței kurde. Pârghiile Turciei.

Anunțul de luni a coincis cu o ședință a cabinetului de la Ankara, prezidat de către Președintele Erdogan, acolo unde s-au discutat implicațiile pasului făcut de către PKK, perspectivele inițierii procesului de pace și temele legate de etapa post-PKK pe care urma să le asume partea turcă. Acestea se referă la relația cu kurzii atât din Turcia, cât și cu cei aflați în afara hotarelor țării și care au fost în mod repetat țintele atacurilor turce. De altfel, apelurile privind pacea în regiune și soluționarea problemei kurde s-au întețit în ultima vreme, probabil concomitent cu desfășurarea negocierilor pentru pașii așteptați de către ambele părți pentru încheierea insurgenței, cu condițiile aferente. E natural, deci, ca Turcia să-și revizuiască politicile vizându-i pe kurzi.

Pe de altă parte, se păstrează un scepticism în legătură cu perspectiva aplicării angajamentului și a elementelor păcii de ambele părți, în special prin prisma absenței unor progrese susținute anterior și prăbușirii tentativelor de pace lansate în urmă cu 10 și 30 de ani, în 1993 și 2015. Totuși o foaie de drum privind un nou proces de pace a fost elaborată de cabinetul de la Ankara iar angajamentul kurd privind disoluția PKK este un pas în direcția bună care vizează o pace durabilă în Turcia și în regiune. Politica anti-teroristă turcă pare să fi dat rezultate astăzi, cu efecte asupra schimbărilor la nivel militar, politic și regional.

Mai mulți factori au dus la această decizie, unii realizați prin constrângere, inclusiv militară, alții ca urmare a reacției populației și scăderii popularității mișcărilor de insurgență kurde. La nivel militar, noua doctrină de securitate antiteroristă și strategia comprehensivă adoptată în 2015 au dus la limitarea drastică a ariei de acțiune și operațiuni a PKK, dar și a capabilităților operaționale ale grupării. Apoi operațiunile neîntrerupte din Nordul Irakului au distrus libertatea de mișcare transfrontalieră a mișcării kurde și diferitele formule de aprovizionare.

În Siria, zona tampon instituită de Turcia și incursiunile militare repetate, chirurgicale și țintite, au reușit să taie legăturile existente între PKK și YPG, în timp ce loviturile cu drone și neutralizarea unor lideri ai organizației au creat o presiune operațională și psihologică importantă pentru organizație. Așa cum eliminarea formală a organizației de către guvernul irakian și interzicerea PKK, precum și cooperarea administrației din Kurdistanul irakian cu Turcia au făcut prezența regională a PKK imposibilă și au determinat stabilizarea regiunii și diminuarea, ulterior dispariția, atacurilor. Mobilitatea pare să fi fost principala problemă și în Siria, după prăbușirea regimului Al Assad și retragerea Iranului din regiune, în paralel cu tendința Statelor Unite de a se retrage din regiune.

La nivel politic și social, abandonarea luptei și predarea armelor a devenit o necesitate și din cauza imposibilității funcționării în sistemul electoral și democratic turcesc al DEM/HDP, partide kurde, tocmai prin asocierea, impactul și imaginea PKK, inclusiv în alegerile locale. Prezența PKK a devenit un obstacol în reprezentarea convenabilă a kurzilor și a dat naștere la mișcări solide de protest ale kurzilor, cu precădere mișcarea de rezistență socială a Mamelor din Diyabakir, marcând ruptura dintre kurzi și insurgență, nemulțumirea în legătură cu acțiunile PKK, fapt ce a dus la necesitatea și inevitabilitatea procesului, încă nu știm dacă și la ireversibilitatea sa.

Complicațiile desființării PKK

PKK a anunțat că toate operațiunile vor înceta imediat, că armele vor fi depuse imediat ce vor apărea reacțiile turce și modalitățile practice de aplicare a deciziei, iar negocierile vor stabili și soarta luptătorilor PKK, în primul rând a celor care nu au avut probleme cu crime și activități teroriste, dar și situația liderilor și mai ales a drepturilor kurzilor din regiune. Temele grele ale procesului însă abia acum se manifestă și țin de detaliile eforturilor de pace care nu sunt publice – cum vor fi considerate, monitorizate și evaluate armele depuse și cum va fi monitorizată integrarea combatanților, revenirea lor în locurile de baștină și acțiunile ulterioare.

Anunțul completează marile schimbări care au deja loc în Orientul Mijlociu, respectiv cele legate de slăbirea dramatică și controlul Hezbollahului libanez pro-iranian sau soarta Hamas-ului în războiul în curs din Gaza. Nici viitorul luptătorilor kurzi nu este clar, nici concesiile primite de PKK pentru a face acești pași. Detaliile inițiativei de pace nu au fost făcute publice și e neclar cum se va proceda mai departe, ce vor face autoritațile cu armele și cum vor dispune de ele, ce proceduri vor fi utilizate pentru diferitele categorii de luptători, cum se va face integrarea unora, mutarea în state terțe a celor cu probleme și aducerea în fața legii a celor cu responsabilități criminale majore în uciderea de civili nevinovați.

Nici ideea de sfârșit al PKK nu este absolută, odată cu anunțul dizolvării structurilor administrative ale insurgenței și a depunerii armelor. Terminarea activităților teroriste nu antrenează neapărat și automat sfârșitul insurgenței, dispare doar eticheta PKK cu tot ceea ce înseamnă prestigiul, dar și costurile atașate în percepția turcilor și a kurzilor deopotrivă. Capitularea și renunțarea explicită la luptă a PKK vine concomitent cu anularea discursului separatist și ambițiilor creării unui stat kurd, ceea ce mulțumește nu numai Turcia, ci toate statele din regiune.

Desigur că implementarea cu succes a unui asemenea proces este extrem de dificilă și critică, mai ales atunci când dezarmarea trebuie să fie lesne de controlat și monitorizat de către partea turcă iar centrele de colectare a armelor din Irbil și Sulaymaniyah, din Nordul Irakului vor necesita eforturi susținute, deopotrivă la nivel militar și al instituțiilor de intelligence. Aceeași dificultate va interveni și în privința eliminării complete a structurilor organizaționale ale PKK, cu precădere a celor de natură militară. Nici statutul membrilor organizației în cadrul statului turc sau planificarea integrării sociale și a sprijinului și proiectelor aferente în Turcia nu este un lucru ușor de realizat și acceptabil de către populația turcă.

Totuși Turcia, cu precădere președintele Erdogan, dobândește un plus de încredere major din partea societății după un asemenea pas, în condițiile problematice și chestionabile ale situației interne explozive, marcată de proteste majore după arestarea liderului opoziției și primarul din Istanbul, Imamoglu. Dacă anunțul are valoare de întrebuințare majoră la nivelul autorităților turce și a dinamicii politice interne, eliminarea terorismului de sorginte kurdă din Turcia ar putea să reclame mult mai multe eforturi, iar perioada de aplicare ar putea marca dacă e un câștig sau o pierdere pentru Erdogan, în final, acest proces, depinzând de impactul evoluției sale la nivel național.

Lecțiile IRA pentru Turcia lui Erdogan

Victoria lui Erdogan are multiple valori de întrebuințare interne și internaționale. Cea mai importantă este, firește, la nivelul politicii interne, în speranța unei creșteri de încredere și de apreciere a actualului președinte și al partidului său AKP, inclusiv în perspectiva modificării Constituției și prelungirii mandatului său. Apoi acțiunea sa deschide calea îmbunătățirii dramatice a relațiilor sale cu Statele Unite, prin prisma dispariției unui iritant major, respectiv sprijinul american pentru SDF și kurzii sirieni, implicați în combaterea și paza taberelor și închisorilor Statului Islamic. Așa cum are impact și asupra menținerii trupelor americane în regiune.

De asemenea, pașii privind integrarea kurzilor în Siria se fac la un nivel important, noul președintel sirian Ahmed al Sharaa, cu legături puternice cu Turcia, urmând să îmbrățișeze proceduri similare Ankarei pentru integrarea forțelor kurde în structurile de forță ale noului stat sirian, dar și să acorde drepturi kurzilor, care să-i asigure majoritatea sunnită de sprijin al noii puteri. Nu întâmplător, în recenta vizită în Orientul Mijlociu, Președintele Donald Trump a anunțat la Ryad ridicarea rapidă a sancțiunilor față de Siria și s-a întâlnit, marți, 14 mai, cu președintele al Sharaa, un alt rezultat transparent al diplomației secrete turco-americane.

Totuși partea cea mai interesantă rămâne modul în care se poate încheia insurgența PKK și prin prisma experiențelor anterioare, cu precădere cea britanică în cazul IRA. Punând deoparte deosebirile și particularitățile celor două cazuri, esența revine tot la mișcări separatiste violente, cu insurgențe militare de durată ce utilizau inclusiv activități teroriste, dublate și de acțiuni dure ale autorităților împotriva militanților, a celor care-i susțineau financiar, le împărtășeau cauza și îi găzduiau. În acest caz, am văzut faptul că o parte dintre membrii IRA nu au fost de acord nici cu negocierile, ulterior nici cu rezultatul acordului de pace. Aceștia s-au rupt de organizația inițială și au continuat atacurile și insurgența.

Și în cazul PKK, desființarea formală a organizației și depunerea armelor într-o mare măsură nu este o garanție a sfârșitului insurgenței, nici a atacurilor teroriste. Adevărata IRA a funcționat mai mulți ani, însă s-a stins pas cu pas prin lipsa de susținere publică a populației și funcționarea partidului politic reprezentativ, Sinn Fein, cel care a reușit să apere drepturile nord-irlandezilor și a condus formal atât parlamentul regional cât și guvernele succesive de la Belfast. Mișcarea insurgentă a devenit irelevantă și inutilă pentru populație, ba chiar ancombrantă.

Experiența ar trebui tradusă, mutatis mutandis de Turcia, cu limitele procesului mimetic adaptat la poziția din Orientul Mijlociu: luptători kurzi ar putea să supraviețuiască, să îmbrățișeze alte etichete, derivate de la PKK sau nu, doar dacă mișcarea va fi susținută de populație, și asta pe baza nemulțumirii eventuale pentru drepturile de care vor beneficia kurzii în Turcia și pe baza dimensiunii mai largi sau mai reduse de reprezentare și relativă autonomie pe care o vor avea eventual și dacă aceasta îi va mulțumi sau nu. Aici sunt marile mize ale procesului de pace pe mai departe și marcarea câștigului real sau a problemelor aferente perspectivei de pace cu Turcia.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Principala prezumție a strategiei Statelor Unite este aceea că principalul competitor și oponent este China, cu care trebuie să se confrunte în Indo-Pacific, eventual pentru a evita ocuparea Taiwanului, dar și a teritoriilor maritime ale statelor din regiune și controlul rutelor de transport maritim. De aceea a devenit necesară retragerea și recalibrarea forțelor americane de la nivelul Europei, care trebuie să-și reașeze propria apărare împotriva Rusiei. Transferul de responsabilitate trebuie făcut și rapid, și cu atenție pntru a nu crea găuri în capacitatea de apărare a continentului. Totuși parada de 9 mai de la Moscova a relevat o schimbare radicală de paradigmă, odată ce China pare să-și fi asumat în premieră nevoia victoriei Rusiei în Ucraina și Europa de Est și rolul acesteia în confruntarea pe care o are cu America, considerând chiar Ucraina o miză pentru această confruntare globală. Deci prima fază a confruntărilor sino-americane pentru dominația lumi se desfășoară chiar acum în Ucraina, cu sprijinul cvasitotal al Beijingului, dacă nu sub coordonarea acestuia, iar ideea separării coaliției China-Rusia printr-o formulă Kissinger inversă se dovedește o abordare infantilă și o imposibilitate azi.

China în războiul din Ucraina: integrarea în războiul pe întregul spectru de acțiuni și mijloace

China și Rusia s-au situat, înaintea agresiunii militare din Ucraina, pe poziții perfect opuse în raport cu războiul, în ciuda parteneriatului dintre cele două. Rusia avea nevoie de război pentru a reveni în prim plan și la masa granzilor chiar și prin dezordinea și problemele pe care le crea pentru a anunța că e nemulțumită cu situația sa marginală care definea greutatea sa strategică la zi. China, în schimb, care-și baza puterea și prosperitatea pe comerț, avea nevoie de liniște și calm internațional pentru ca să poată merge mai departe comerțul și dominația subtilă pe care o pregătea lumii prin preluarea piețelor și inundarea cu produse ieftine. Nu întâmplător, în primele întâlniri cu Rusia de după începutul războiului, China a cerut încetarea rapidă a ostilităților pentru că fac rău afacerilor sale.

Lucrurile par să se fi schimbat dramatic după trei ani de război: China a profitat de petrolul și gazul ieftin venit de la ruși, și-a umplut și depozitele, dar cantitatea deturnată de la Europa, care a blocat cererea spre Rusia și a suplinit-o din terțe surse, lipsa infrastructurii de transport și nevoia de a acomoda și ceilalți parteneri internaționali și furnizori ai Chinei – cu precădere Iranul, dar și Arabia Saudită – au determinat refuzul de a investi în conducta majoră care să lege Rusia de China și care putea prelua 64 mld mc de gaz pe zi, de exemplu. Însă China nu a abandonat Rusia, a semnat parteneriatul strategic “fără limite” mai întâi ca pe un favor făcut Rusiei în război, apoi a permis soldaților nord-coreeni să se alăture Rusiei pe teren, și a transferat, pe culoare mai puțin asumate și nelegate de statul chinez, produse cu dublă utilizare necesare mașinii de război ruse.

Parada de la Moscova din 9 mai de anul acesta, prima la care au participat reprezentanți internaționali, a subliniat o nouă situație ciudată: Președintele Xi Jinping a părut nu numai un invitat mai special, deosebit evident între ceilalți, dar părea că întreaga paradă fusese organizată și planificată pentru el. A apărut un cadru de marcare a subordonării Rusiei și a lui Putin personal față de liderul chinez, care poate să fie doar impresia creată de faptul că cel care avea nevoie de ceva era Rusia, și cererile făcute, inclusiv declarațiile de susținere obținute, erau unilateral în favoarea Rusiei. Totuși alți analiști au observat că întreaga acțiune părea cea a unui subordonat în favoarea stăpânului de la care așteaptă favoruri noi, mulțumindu-i pentru cele deja obținute, și jurându-i credință și supunere eternă pentru acestea.

La senzația generală de putere a lui Xi Jinping, căruia i s-a întins covorul roșu, s-au adăugat declarațiile inedite făcute de acesta la Moscova. Dacă anterior cerea pace și se anunța ca posibil mediator între Rusia și Ucraina, fiind chiar accesat în acest sens de către Volorimir Zelenski, astăzi Xi Jinping, la cea de-a 80-cea sărbătoare a victoriei împotriva Germaniei Naziste, a rupt cu totul canoanele, dând două mesaje puternice: parteneriatul cu Rusia este suficient de puternic încât nimeni nu-l poate rupe, pentru că Rusia e atât de dependentă și datoare Chinei încât nu o va părăsi nici în fața propunerilor atrăgătoare ale Statelor Unite și, în al doilea rând, China susține, dacă nu chiar coordonează, atacul Rusiei împotriva Ucrainei, ca element pregătitor pentru tranșarea rivalității cu Statele Unite și statele occidentale democratice, inclusiv susținând viitoarea posibilă agresiune a Rusiei în Europa. A devenit clară și indubitabilă interconectarea teatrelor de operațiuni din Europa și Indo-Pacific și considerarea acțiunii din Ucraina drept prim pas care să slăbească forțele occidentale în perspectiva confruntării directe ce vine. Ba chiar implicarea directă tinde să arate că ceea ce se desfășoară în Ucraina este primul episod al confruntării globale a Americii cu China.

Alianța și parteneriatul strategic fără limite Rusia-China a evoluat atât de mult de la începutul războiului încât joi, 9 mai, în timpul vizitei la Kremlin, Xi Jinping a anunțat solidaritatea deplină cu Rusia împotriva “bulingului hegemonic” al Statelor Unite și al “unilateralismului occidental”. Cele două state rămân să împartă „prietenia de oțel” iar China s-a angajat să crească nivelul de cooperare pentru a putea „contracara decisiv” influența Statelor Unite. Deci nivelul de ambiție al Chinei de a domina lumea este inseparabil astăzi de relația sa cu Rusia și mai ales de victoria Rusiei în obiectivele sale din Europa, la care China contribuie cu toată forța și promite să o facă pe deplin. Iar campaniile sale din seria măsurilor active în spațiul informațional-cognitiv în Europa de Est și Caucaz, alături de parteneriatele strategice asumate cu Ungaria, Georgia și Azerbaidjan sunt preocupante pentru Washington dincolo de perspectiva realizării Coridorului Mijlociu de transport pentru a uni China cu Europa prin Asia Centrală și Caucaz și a inunda cu mărfuri ieftine continentul.

Jocul de șah privind armistițiul de 30 de zile versus negocieri directe: față în față cu europenii

Momentul 9 mai a fost un motiv important de preluare a responsabilităților negocierilor de către europeni și coaliția de voință constituită pe axa franco-britanică. Astfel, la 8 mai, la celebrarea zilei capitulării Germaniei Naziste – care a marcat, în fapt, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, după care sovieticii au cerut propria festivitate de capitulare pe 9 mai la Berlin – miniștrii de extrene ai 25 de state membre, inclusiv România, împreună cu reprezentanții Consiliului Europei, au decis înființarea Tribunalului pentru sancționarea crimei de agresiune, cu bătaie directă împotriva lui Putin și a agresiunii sale împotriva Ucrainei. Iar a doua zi, la 9 mai, la Paris, membrii de prim plan ai Coaliției de Voință – Franța, Marea Britanie, Germania, Polonia – au propus o încetare necondiționată și totală a focului pentru 30 de zile, propusă inițial de Statele Unite și convenită cu Ucraina.

Cei patru lideri europeni s-au deplasat la Kiev, pe 10 mai, acolo unde s-au alăturat președintelui Zelenski și după un telefon cu președintele Trump care a achiesat la propunere și a anunțat că susține sancțiunile întărite dacă Rusia nu e de acord cu încetarea focului, au extins discuția într-o teleconferință în care s-au alăturat Canada, Italia, UE și NATO. Rezultatul a fost un ultimatum potrivit căruia, luni 12 mai, urmează să înceapă o încetarea completă a focului pentru 30 de zile și, în caz că nu este respectată de către Rusia lui Putin, se va trece la sancțiuni generale extrem de dure împotriva sa.

Măsura anunțată a avut câteva rânduri de reacții: prima, Rusia nu cedează la presiuni; a doua, propunerea e prea nouă, trebuie un timp de reflecție și Rusia se gândește la ea; a treia, chiar Președintele Putin a ieșit într-o conferință de presă pe 10 mai seara și a subliniat o formulă de contra-răspuns, respectiv negocieri față în față cu Ucraina, la Istanbul, care să înceapă “de acolo de unde au fost lăsate la începutul războiului” și să rezolve “cauzele fundamentale” care au dus la război, potrivit viziunii Kremlinului.

În fapt, Moscova joacă din nou șah, așa cum a făcut-o și anterior: pentru a nu răspunde la oferta făcută, pentru a nu părea slabă și a se încadra într-un joc desenat de către Coaliția de Voință împreună cu Statele Unite, întărit și de suținerea Chinei, de noile arme ale Iranului și noile trupe venite din Coreea de Nord și mercenari recrutați din Africa, Kremlinul a optat pentru o propunere paralelă, cea a negocierilor bilaterale cu Ucraina, anunțate pentru joi, 15 mai, la Istanbul. În plus, referirile la negocierile fără precondiții și “de acolo de unde s-au întrerupt” în 2022 indică faptul că Putin nu are nici un interes în negocieri reale dincolo de cele care să consacre atingerea la masa verde a obiectivelor maximale pe care și le-a stabilit la începutul războiului, respectiv capitularea Ucrainei, obiective pe care nu le poate atinge prin război. În orice caz nu e sigur că le-ar putea atinge, și oricum tentativa va costa mulți bani, trupe și blindate pe care nu le mai are și le produce cu greu.

Iranul tocmai a anunțat, tot cu ocazia Zilei Victoriei sărbătorită la Moscova prin monopolizarea atât a victoriei, cât și a celui de-al Doilea Război Mondial – devenit propagandistic Marele Război pentru Apărarea Patriei Sovietice – un nou angajament privind livrarea de rachete balistice cu rază scurtă de acțiune către Rusia: este vorba despre lansatoare Fath – 360 (numărul nu a fost precizat) împreună cu rachete deja livrate în septembrie 2024(200 Fath – 360) și 400 rachete cu rază scurtă de acțiune iraniene (menționate în aprilie 2024 de șeful suprem al forțelor americane în Europa), împreună cu alte sute de mii de obuze de artilerie. Rusia nu a lansat până astăzi muniție iraniană, potrivit tuturor datelor de pe front, doar drone Shahed-236 și analoage(numite Geran-1 și Geran – 2 în Rusia).

Încetarea focului și pauzele din război ca instrumente de repoziționare, înarmare, relansare a atacurilor

Rusia a utilizat întotdeauna pauzele, armistițiile și negocierile pentru a-și amplifica postura strategică, pentru a-și repoziționa trupe, a le roti, a le aproviziona cu muniție, și a le reînarma, pentru relansarea și mai puternică a atacurilor. De această dată, Putin a avut nevoie de pauza de trei zile pentru a proteja de atacuri Ziua Victoriei – în 2023, drone neidentificare au lovit clădiri guvernamentale din Moscova în ajun de 9 mai. Apoi, pe întregul discurs despre încetarea focului și acord de pace lansat de Donald Trump, era nevoie ca și Rusia să-și dubleze ofensiva și distrugerile masive de obiective civile din spatele frontului cu o inițiativă care să arate buna voință, generozitatea și deschiderea pentru asemenea pauze care să aducă a pace, fie și vremelnică.

Președintele Volodimir Zelenski, care a respins acest acord – dar l-a respectat – a avut dreptate. Acordul propus nu a vizat linia întâi, ci doar spatele frontului, și acesta parțial: joi, 8 mai, în ziua începerii încetării focului, Ucraina a acuzat Rusia de 730 de încălcări ale acestui acord, anunțând că va răspunde pe măsură, în timp ce ministerul apărării rus a anunțat că a numărat 488 violări ale încetării focului. Acordul anterior, care a avut loc de Paști, tot anunțat unilateral de Putin, s-a soldat cu aproape 3000 de atacuri și peste 100 de încercări de a prelua pozițiile ucrainene din linia întâi, în diferite părți ale frontului lung de 1200 km.

În schimb, armata rusă a utilizat încetarea focului pentru a aduce rezerve și a se pregăti să continue ofensiva imediat. De altfel, partea ucraineană este obișnuită cu aceste proceduri din perioada 2014-2021, în timpul ciocnirilor din regiunile ocupate de est ale Ucrainei, din Donatsk și Lughansk, atunci când pauzele erau de fapt ocaziile pentru reînarmare și restabilirea forțelor ruse, tot așa cum în sud, forțele adiționale din Crimeea au fost duse în Zaporoje pentru a intensifica viitoarele atacuri în regiune. În același timp, în perioada pretinsei încetări a focului de acum, Rusia a continuat să desfășoare operațiuni pe toată lungimea frontului.

Reîncepe atacul masiv al Rusiei în Ucraina după pauza de 9 mai

După încetarea focului, urmează o nouă ofensivă majoră rusă în Ucraina, cu toată resursa redobândită și rearanjată pe linia întâi. Așteptarea majoră este pe regiunile Harkov și Sumî, anunțate drept ținte ale viitorului atac de către președintele Zelenski, dar și de Vladimir Putin, când a vorbit despre zone tampon pe care și le dorește pe toată lungimea frontierei ruso-ucrainene, o inițiativă veche, care a fost întârziată de operațiunile ucrainene în Kursk și Volvograd, regiunile ruse din cealaltă parte a frontierei. Ba chiar șeful forțelor armate ucrainene, Oleksandr Syrskyi, susține că ofensiva a început deja prin intensificarea asalturilor pe toate axele principale, operațiuni care au crescut de două ori ca intensitate din aprilie.

Rapoartele din linia întâi arată respingerea unor atacuri masive rusești de către armata ucraineană. Armata rusă are probleme majore cu vehiculele blindate, a pierdut 885 tancuri de la începutul anului doar în sectorul estic, iar depozitele sale sunt goale, recurgând la inovații tactice prin utilizarea de motociclete și ATV-uri, care însă nu pot fi înarmate și folosite eficient decât pentru pătrunderea printre linii nu și pentru distrugeri majore ale liniilor de apărare ucrainene. În zona Sumî, Rusia are 65.000 de soldați, 120 de tancuri, între 480 și 625 vehicule blindate și până la 1000 bucăți dispositive de artilerie, inclusiv lansatoare de rachete multiple. Asta permite o ofensivă pe scară mică, ar putea duce la cucerirea a circa 10 km pe lungime frontului de 30 km cât este frontiera ruso-ucraineană la nivelul regiunii, în nici un caz spargerea liniilor ucrainene sau cucerirea vreunui oraș mare, Harkov sau Sumî.

Devine evident că Putin are nevoie de o victorie și de noi prezențe pe teren pentru a-și întări poziția de negociere în viitoarele discuții bilaterale față în față cu Ucraina. Dar și acestea sunt făcute să consume timpul: neacceptând încetarea focului pentru 30 de zile, negocierile desfășurate în timp ce trupele avansează și distrug în continuare nu au nici un sens. De aceea e puțin probabil ca manevra lansată de Putin să fie acceptată de către Ucraina și Occident, cu excepția cazului în care obiectivul este să arate că Putin joacă la cacealma. Menținerea solicitărilor proprii de armistițiu pe 30 de zile și a sancțiunilor majore aferente refuzului rus pot determina o altă dinamică și reangajarea transatlantică solidă și coerentă. Și la capitolul strategic, Rusia dorește să înfrângă voința de a lupta a ucrainenilor și să rupă unitatea Occidentului, a relației transatlantice și a Europei.

De aceea este menținută presiunea și teroarea atacurilor aeriene asupra cetățenilor ucraineni și loviturile masive asupra țintelor civile, cum a fost cazul în Kiev, Harkov și Sumî săptămâna trecută. Societatea ucraineană și reziliența ei este vizată, în paralel cu ingerințele informaționale care alimentează diferențe și falii la nivel european și pe relația transatlantică. Reacțiile vicepreședintelui J.D.Vance potrivit cărora Rusia cere prea mult la încetarea focului este o indicație a înțelegerii și la Casa Albă a jocurilor făcute de Kremlin, în ciuda ofertelor fără precedent făcute de administrația Trump pentru a înceta confruntarea.

De altfel, transformarea economiei ruse în economie de război și armata masivă recrutată cu costuri enorme arată că obiectivele lui Putin exced Ucraina, vizează Europa – vedem și amenințările recente la adresa Lituaniei, a Estoniei și graniței din Baltică și de pe Narva, cum o arată și referirile publice la adresa României și Bulgariei a căror intrare în NATO în 2004 ar fi responsabilă de declanșarea războiului în 2022. De altfel, Putin are 15 planuri de atac distincte la adresa Europei și nu se va opri pentru că nu are ce face cu o armată masivă în timp de pace și nici cu demobilizarea combatanților care ar arunca în aer nivelul și controlul relativ asupra criminalității organizate din Rusia, amplificând dramatic și protestele sociale.

Obiectivul strategic al Rusiei după îngenuncherea Ucrainei: Europa

Așa încât obiectivul Rusiei de a termina rapid cu Ucraina, într-un fel sau altul, de a lua o pauză de refacere și de a se lansa asupra Europei, testând articolul 5 al NATO și reacția aliată, cu precădere implicarea Americii lui Trump, este deja transparent. O demonstrează întreaga sa pregătire, forțele utilizate și cele care nu au fost utilizate încă – flota și marina sa, inclusiv submarinele, forțele aeriene practic intacte – chiar dacă bombardierele strategice au fost mutate în Extremul Orient pentru a evita surprizele strategice pe care le-ar putea crea dronele ucrainene care distrug odată un aeroport întreg pe care sunt parcate aeronavele miitare ce constituie toată forța aeriană a unui întreg district, cum s-a mai întâmplat în trecut.

Până atunci, Ambasada Statelor Unite la Kiev a lansat la 9 mai un avertisment privind iminența unui atac aerian rus semnificativ împotriva Ucrainei în următoarele zile, cu o notă specială pentru datele de 12-13 mai: este vorba despre potențiala utilizare a rachetelor Oreshnik, pretinsa rachetă hipersonică a Rusiei, cu rază medie de acțiune. La 10 mai, Rusia ar fi urmat să închidă spațiul aerian în regiunile Volgograd și Saratov, lângă Kapustin Yar, site-ul de lansări din regiunea Astrakhan din Tatarstan, acolo unde s-ar afla rachetele Oreshnik. Închiderea spațiului aerian este caracteristică lansării de rachete balistice iar ținta prezumată de bloger-ii militari ruși este orașul Kiev și, mai precis, centrele de decizie din Kiev, clădirile președinției, Guvernului și a Parlamentului ucrainean -Verhovna Rada.

De altfel, și în perspectiva atacurilor care vor veni, Statele Unite au aprobat transferul din Germania a 125 rachete cu rază lungă de acțiune și 100 de rachete pentru sistemele anti-aeriene Patriot către Ucraina, un sprijin important mai ales că și Kievul a învățat să-și raționalizeze aceste rachete defensive antiaeriene utilizând alte categorii de intrceptori mai ieftini pentru țintele mai mici precum dronele, inclusiv rachete și artilerie de producție locală, mult mai ieftine. În acest fel se încearcă menținerea cât mai bine și mai îndelungată a umbrelei anti-aeriene a Ucrainei, cu precădere asupra marilor orașe, precum și pentru apărarea Kievului, în condițiile în care celelalte rachete anti-aeriene europene livrate Ucrainei nu au capacitatea de a intercepta rachetele balistice de ultimă generație ale Rusiei.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Europa a primit un mesaj extrem de clar de la America lui Trump: să-și dezvolte capacitățile de apărare serios, investind 5% în apărare, altfel Statele Unite nu vor respecta angajamentul din articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic privind apărarea comună. Desigur, anunțul poate face parte din multiplele afirmații extreme și dure ale lui Trump, care fac titluri, și să nu se traduc neapărat în acțiuni. Totuși primele trei luni ale mandatului Trump au arătat că președintele american s-a înconjurat cu loialiști care-l susțin și-l aprobă în detrimentul profesioniștilor care-i oferă contra-argumente și îl opresc din acțiuni agresive, dure, radicale (și adesea nesăbuite). Suveranismul Trump se traduce în invocarea absolută a votului care i-ar permite să facă ce vrea, chiar și împotriva statului de drept, a Constituției și a celorlalte puteri în stat care ar trebui să i se supună, respectiv să acorde preeminența puterii executive. În acest sens, cea mai rațională abordare europeană este aceea de a construi propria apărare cât mai repede și de a obține un transfer responsabil al atributelor de securitate de la dominanta americană către cea europeană, gradual, proporțional cu capacitatea de preluare a responsabilităților de către europeni.

Originea responsabilității americane asupra apărării Europei: cele două Războaie Mondiale

Două războaie mondiale au adus americanii pe continentul european pentru a face pace după ce statele europene însele au intrat în război. Au murit sute de mii de soldați, au costat miliarde de dolari aceste deplasări de trupe și implicări, astfel încât, după al Doilea Război Mondial, Statele Unite au spus Never Again! Pentru a evita un nou conflict în Europa, America și-a asumat să rămână pe continentul european, în baze din chiar statul recalcitrant în primele două confruntări mondiale, Germania, urmând să asigure umbrela nucleară și, totodată, apărarea Europei împotriva Uniunii Sovietice, fostul aliat așezat deja pe pozițiile și îmbrățișând temeiurile confruntării în Războiul Rece.

Astfel că a fost lansat planul Marshall, de reconstrucție al Europei contra accesului la piața comună, dar și proiectul Europei Unite, cu cele trei dimensiuni. Mai întâi Comunitatea Cărbunelui și Oțelului, cu scopul de a controla producția și prețurile reciproc, dar în subsidiar de a controla instrumentele de construcție a unei noi armate și a armamentelor care au dus la război; apoi EuroAtom, comunitatea ce viza controlul reciproc și asigurarea utilizării pașnice a energiei nucleare – în subsidiar controlul armamentelor nucleare și a cunoașterii în domeniu, tutelat de SUA și celelalte două state membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU și deținătoare ale armei atomice, Marea Britanie și Franța; și Piața Comună Europeană, proiectul comun al păcii care să reprezinte o atractivitate mai mare decât confruntarea între diferitele state europene, aducând prosperitate tuturor membrilor săi.

Ce s-a schimbat astăzi? De ce a ales președintele Trump să se retragă din acord și să-și decline responsabilitatea proprie și a Americii pentru apărarea europeană? În primul rând din necunoașterea istoriei și a angajamentelor trecutului. Apoi am putea presupune că a considerat că Europa este matură și nu va redeschide cutia Pandorei, a războaielor intra-europene, care nu pot apărea decât la ruperea Europei Unite. Altfel, studiind declarațiile din primul mandat, din campania electorală și de după preluarea actualului mandat, realizăm că SUA și Trump și administrația MAGA urăște fundamental Uniunea Europeană, o desconsideră, o respinge, dacă nu cumva nu o recunoaște. Și consideră că revenirea la suveranism și statul național, ruperea Europei Unite ar reprezenta un avantaj mult mai important, respectiv ar permite să dispară un concurent major al pieței globale, împreună cu politicile extreme, progresiste, de mediu și woke-iste care au infestat prin mimetism chiar și America.

Aici poziția coincide cu doleanțele lui Putin, de unde prezumția unor europeni privind coincidența de agendă, chiar dacă această eventualitate este respinsă cu tărie de alți europeni, cu precădere din Centrul și Estul Europei, pentru care America reprezintă tărâmul făgăduinței și al libertății absolute, dar și referința pentru apărarea europeană de azi și mâine, pe termen mediu. Ciocnirea de abordări și idei distincte fac ca multe dintre faliile intra-europene să se manifeste, în principal cea care discută rolul Americii în Europa, actor indispensabil și angajat în apărarea colctivă occidentală, democratică, sau mai nou rivalul, competitorul sau dușmanul Europei, trădătorul care o lasă fără apărare peste noapte și față de care trebuie construită și gândirea unei apărări măcar pe dimensiunea combaterii subminării sistemului democratic și a pieței libere.

Nevoia de apărare: echilibrul răspunderii pe linie transatlantică

Președintele Donald Trump nu este un adept al flexibilității, nuanțelor, retoricii diplomatic-cumpănite în relațiile internaționale. Din contra: este adeptul negocierii în forță, prin constrângere, a solicitărilor maximaliste și profiturilor oneroase de la care să facă rabat dacă se confruntă cu o opoziție puternică, cu scopul să ajungă la maximum de câștiguri pe care le poate extrage. Doar că procedura se aplică cu precădere partenerilor cu greutate strategică mai redusă, nu competitorilor și inamicilor puternici, față de care arată mai mare deferență și respect pentru puterea exhibată de aceștia. Iar dacă lumea liberal-democratică a Americii trecutului se baza pe aliați și comunități democratice coerente, azi excepționalismul, unicitate, puterea directă este cea care contează și America lui Trump crede că va răzbi și fără aliați pentru că nu este interesată de soarta întregii lumi, ci doar de propria propășire și dominație în zonele unde ale interese.

Apoi Președintele Statelor Unite de astăzi detestă să fie limitat în opțiunile sale de instituții interne, de acorduri multilaterale care nu-l ajută și-l opresc în a face ceea ce-și dorește. Imperturbabil la reacțiile prezumate din jur, deseori fără să anticipeze până la capăt, se lansează în politici de testare a voinței partenerilor globali bazându-se pe surpriză, forță și presiune ca să domine și să obțină ce-și dorește la un moment dat. Nu crede în planificare și anticipare, nici în parteneri și aliați pe termen lung, pentru că aceștia sunt prea costisitori. În plus, aplică fără rest propriile idei, pe principiul că, ales fiind, măcar dacă greșește o face pe barba proprie, nu la sfaturile, indicațiile sau limitările vreunui consilier sau birocrat neales.

Pe această bază a insistat pentru relația cu Ucraina în care Kievul aflat în război și la nevoie să plătească pentru sprijinul acordat și să se plieze pe voința sa de a încheia războiul indiferent de condiții și de costuri teritoriale sau existențiale. Plătind cu acordul pentru exploatarea mineralelor care să-l ajute să justifice poporului american că e în câștig și că nu este exploatat de cineva sub nici o formă. Și chiar se retrage din negocieri oricând, abandonând Ucraina, dacă părțile nu reacționează suficient de repede la voința sa și nu fac pace mai repede, derobându-se de responsabilitate de orice fel pe care nu o are pentru că, nu-i așa, nu el a declanșat războiul, care nici nu ar fi existat dacă Trump era președinte, pentru că Putin îl respectă.

Pe aceeași bază, se gândesc și europenii la propria securitate și apărare. Au primit deja avertismente privind investițiile în apărare, privind propria contribuție la apărare, care se traduce nu numai în apărarea Europei însăși, ci chiar a Ucrainei și gestionarea treburilor și conflictelor din periferia sa, ajutând atfel Statele Unite care au alte azimuturi și priorități. E adevărat, aici nu Trump a început discuția, iar angajamentul pentru apărare provine din 2014 de la Newport Beach, summitul NATO, din perioada Obama chiar: ținta de cheltuieli de 2% din PIB pentru apărare și minimum 20% în echipamente militare noi achiziționate. O contribuție echitabilă la apărarea comună prin preluarea unei părți mai importante din răspunderea comună de către europeni. Iar Donald Trump nu a făcut decât să accelereze procesul. Azi 22 de state din 32 depășesc 2% din PIB iar toate celelalte au angajamente în acest sens, la nivelul NATO. Iar altele din Europa ar trebui să le urmeze. Inclusiv cele auto-declarate neutre.

Umbrela nucleară, cea mai dificilă de compensat peste noapte

Desigur, dacă la capitolul armament convențional lucrurile par clare și de înțeles, acolo unde responsabilitățile sunt înțelese și asumate – chiar dacă nu și termenele sau cota de 5% din PIB solicitată de Trump la începutul celui de-al doilea mandat – nu același lucru se întâmplă în ceea ce privește umbrela nucleară. O eventuală discuție pe acest subiect nu a fost declanșată, dar simpla referire la faptul că America lui Trump nu va asigura apărarea statelor aliate care nu-și asumă propriile responsabilități și cheltuieli ridică semne de întrebare.

Iar dezbaterea a fost lansată chiar de Franța și propunerea sa de a asuma ea, eventual împreună cu partenera de Consiliu de Securitate ca membru permanent, Marea Britanie, umbrela nucleară, evident contra unor avantaje politice ale conducerii unei Armate Europene și contra investițiilor masive europene în această umbrelă europeană dominată de Franța, care-și asumă și rolul de primus inter pares. Or aici lucrurile ies din matca acceptabilității propunerii de către statele membre.

Acestea realizează, pe de o parte, nevoia unui plan B inclusiv pentru apărarea nucleară, în cazul unei ieșiri abrupte a Statelor Unite din angajamente. Pe de altă parte, devine inacceptabilă relansarea discuției privind armata europeană dominată de un stat membru, fie el și Franța. Rămâne în discuție nevoia de a angaja Statele Unite în apărarea europeană azi și pe viitor, pentru că echilibrarea arsenalului rus nu poate fi făcută fără America, așa cum apărarea Europei pentru cel puțin următorii 3-5 ani nu e credibilă fără Statele Unite prezente și angajate într-o formă.

În plus, discuția privind umbrela nucleară, lansată sau nu de Statele Unite sau de Franța, aduce în prim plan un nou spectru al deschiderii cutiei Pandorei a proliferării nucleare, atunci când fiecare stat se va simți vulnerabil și va dori să-și asigure nevoile de descurajare credibilă inclusiv prin deținerea unui nivel de capabilități nucleare. O perspectivă nocivă pentru securitatea comună a lumii și a Europei, odată ce această direcție deschide calea accidentelor neintenționate sau a calculelor greșite la nivelul actorilor mici și neobișnuiți cu șahul etern și pat-ul pe care-l presupun descurajările nucleare actuale și doctrinele pentru neutilizarea vreodată a armei nucleare.

Un transfer care poate dura între trei și cinci ani, la nivel convențional

Dacă acceptăm rolul pe care Europa trebuie să-l asume ca fiind în creștere față de apărarea colectivă a continentului, realizăm, totodată, că un trnsfer de responsabilitate trebuie făcut în timp și preluat cât mai mult posibil de către statele de pe continent de la aliatul american. Dar aici se confruntă două percepții opuse: cea americană trumpistă, că Europa se mișcă greu și are nevoie de impulsuri și presiuni crescute pentru a acționa, de aceea e nevoie de șocuri; și cea europeană, asupra faptului că Trump se plictisește repede, nu are timp și poate să abandoneze Europa brusc, așa cum a amenințat și, parțial, a făcut sau e în curs de a face cu Ucraina.

Europa are de investit în cel puțin 4 direcții. Mai întât are nevoie resursă umană pregătită în spațiul apărării – desigur după reconstrucția atractivității funcției militare. Asta e greu de făcut pentru că tinerii de azi nu mai sunt constrânși de istorie, patriotism sau vreun simț al datoriei, ci sunt cetățeni ai lumii liberi să plece în toate orizonturile unde le e mai bine, dacă ar fi constrânși să se înroleze sau măcar să facă armata obligatorie. Nu mai vorbim despre rolul descurajator al războiului din apropiere: nu mai e vorba despre o virtualitate posibilă și îndepărtată de a lupta, ci de una foarte prezentă, poate iminentă.

În al doilea rând, e vorba despre capabilități: și astăzi, a te echipa european înseamnă a o face nu rareori scump, și nu neapărat cu cele mai performante și noi sisteme, vârf ale tehnologiei. În al treilea rând, tipologiile de armamente și modul de a lupta în secolul 21 s-au schimbat dramatic. Avem astăzi situația singurului război contemporan, războiul de agresiune pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei în Ucraina. Iar lecțiile învățate sunt absorbite pas cu pas nu numai prin centrul de excelență NATO din Polonia, ci și direct, de către fiecare stat partener cu ucrainenii și care-i ajută. Iar adaptabilitatea ucrainenilor este fantastică și e dificil de prognozat dacă poate fi repetată, planificată sau transmutată la nivelul armatelor statelor europene, cu propriile lor limite și imobilisme, reguli stricte și inerții blocante.

Nu în ultimul rând, este vorba despre industria de apărare. Și aici, e nevoie de doi ani pentru a aduce o fabrică nouă la producția nominală, în privința marilor capabilități complexe și moderne. UE a lansat planul de 800 de miliarde, Germania a redevenit serioasă cu propriul său Zeitenwende 2 de 500 miliarde de euro, dar aplicarea proiectelor va dura, iar atingerea unui nivel de producție pentru a contracara un război pe termen lung durează între 3 și 5 ani. Nu mai vorbim aici despre proiectele de compensare a capabilităților pe care le oferă azi doar Statele Unite aliaților săi: transport aerian, alimentare în aer, sateliți și comunicații, intelligence operativ acționabil în teatru. Adăugăm proiectul apărării antirachetă de tip scut sau dom, și vedem dificultățile de a atinge o situație cât de cât funcțională, dacă nu care chiar să substituie componenta americană. Asta în timp ce Rusia nu stă pe loc și poate provoca NATO în Europa de est în 2-3 ani.

Scenariul încetării bruște a susținerii americane. Implicațiile confruntării comerciale

O Europă post-americană – nu neapărat fără America prezentă – nu poate fi imaginată înainte de 3-5 ani. Și transferul responsabil de răspundere în materie de securitate și apărare trebuie să țină cont de multiple elemente, inclusiv de o perioadă de tranziție în care sistemele europene și americane să funcționeze în paralel, pentru a face retușurile necesare la testele de funcționare și anduranță a produselor europene. Nu o putem face direct în timp de război. În condițiile unei angajări serioase și planificări dubstanțiale, am certitudinea că America și Donald Trump ar achiesa și ar sprijini un asemenea efort. Dar dacă nu se întâmplă așa?

Poate Europa să nu ia în considerare scenariul – cel mai sigur improbabil – că America lui Trump nu decide brusc și nu retrage practic peste noapte toate capabilitățile proprii din apărarea Europei? Cu apărarea cibernetică împotriva Rusiei a procedat astfel fără nici o urmă de regret, pe seama probării deschiderii în cooperare și a lipsei amenințării, din rațiuni strategice importante din care înțelegerea despre ruptura ruso-chineză pare improbabilă și neclară ca argument.

Nu trebuie uitată, din ecuație, nici narațiunea lui Trump despre Europa, care tratează rău și nepotrivit, în orice caz neprietenos, America la nivel comercial și economic, prin deficitul teribil al balanței de plăți în schimburile de mărfuri. E adevărat, totodată, că schimburile de servicii unde balanța e și mai dezastruoasă în favoarea americanilor, de data aceasta, nu a intrat în discuție. Aici, povestea lui Trump este că, la adăpostul apărării asigurată de America pe banii ei, Europa prosperă și investește în propria economie, și concurează America direct și pe terțe piețe tocmai pentru că nu investește și ea în apărare. 5% din PIB nu investește nimeni azi în apărare dintre aliați, America e la 3,2% în 2024 iar Polonia are 4,5 cu aspirație spre 4,8% din PIB. Iar o planificare spre 3,5% și includerea infrastructurii sau a produselor cu dublă utilizare nu e sigur că va fi acceptabilă partenerului american.

Pe de altă parte, o Europă post-americană ar putea să fie testată mai întâi în Ucraina, în măsura în care reușește să ajute la apărarea Ucrainei și salvgardarea teritoriului pe care-l controlează, pentru moment, dacă nu va putea ajuta la recâștigarea teritoriului ocupat de ruși prea curând. Apoi propria sa apărare, la nivel european, reclamă nenumărate schimbări care implică, cel mai probabil, modificări la nivel de decizie și tratate pe dimensiunea deciziei majoritare versus decizia prin consens pe temele politicii externe, de securitate și apărare. Și chiar dacă ar investi și ar rezolva cele patru probleme și direcții majore, nu se știe dacă coerența ar ajunge prea repede la eficiența necesară.

Rămâne, desigur, problema planificării și capabilităților militare ale Europei. O armată europeană? Atunci, firește, ea ar trebui clădită pe calapodul unei armate naționale, care să asigure matricea funcționalității cât mai repede. De aici propunerea franceză, respinsă fără prea multă deferență la reuniunea de la Paris. Varianta unei construcții de la zero e mai puțin probabilă și cere timp și exercițiu, lucru greu de atins în perioade de criză. Mai ales că Europa unită are deja experiența planificării la nivelul NATO pentru coerență și capabilități eficiente. Mai rămâne varianta pilonului european al NATO, printr-o înțelegere nu atât cu Canada, care ar putea să se alăture proiectelor apărării europene, ca și celelalte state partenere sau nemembre în UE, dar membre în coaliția de voință pentru Ucraina. Doar să existe o înțelegere a abținerii constructive a Americii în deciziile din NAC relative la apărarea europeană.

Nu în ultimul rând, ideea transferului responsabil se leagă și de modul în care se va negocia înțelegerea privind debalansarea relaților comerciale, în perioada de 90 de zile de suspendare a taxelor introduse de SUA. Deja UE a introdus o propunere de compromis pentru Donald Trump, care a nemulțumit unicul actor care consideră că poate negocia pe cont propriu în profit, Ungaria. Pe de altă parte, perspectiva introducerii unor elemente de constrângere și descurajare credibilă vizează piața de servicii, acolo unde sunt vizate exact firmele de IT, social media care alcătuiesc familia oligarhilor algoritmilor care susține administrația Trump.

Un proiect de înregistrare a companiilor americane care funcționează (și iau bani din publicitate) în Europa cu majoritatea de acțiuni deținute de europeni și algoritmii utilizați sub control comunitar ar echilibra lucrurile, în varianta Trump pentru Tik Tok, dar ar introduce cu certitudine un stres suplimentar în relația bilaterală SUA-UE și ar putea determina explozia relației, cu repercusiuni asupra transferului responsabil al apărării și securității europene. Iar aici e dificil de făcut alegerea în conflictul de valori între libertatea de negociere și apărare a intereselor europene în materie de schimburi comerciale și suprataxare versus apărarea și securitatea Europei.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.