Connect with us

EDITORIALE

Atitudinea europeană prin care nu se formulează o trimitere preliminară. Despre oportunităţile dreptului Uniunii Europene în materia societăţilor [comerciale]

Published

on

Judecătorul naţional, în cele ce urmează cel român, are privilegiul şi responsabilitatea de a aplica şi de a interpreta dreptul Uniunii Europene în cauzele deduse judecăţii. Cauzele mihai sandrudin domeniul societăţilor – în special din domeniul libertăţii de stabilire şi mai puţin în privinţa directivelor „societare” – au format obiectul unor soluţii interesante, în România şi în alte state. Deşi situaţiile nu sunt identice, asemănarea dintre o netrimitere din România şi cauza Cartesio, ne îndeamnă la unele reflecţii cu privire la participarea românească la cooperarea jurisdicţională dintre instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

I. Introducere. Ce este atitudinea europeană?

Atitudinea europeană a judecătorului naţional presupune aplicarea corectă a principiilor şi reglementărilor dreptului pertinent cauzei şi interpretarea acestuia potrivit ierarhiei constituţionale a normelor juridice. Judecătorul naţional se află la confluenţa unor voinţe ireconciliabile – dorinţa justiţiabililor de a câştiga, respectiv voinţa sa de a afla adevărul şi a soluţiona corect cauza. Judecătorul naţional se află şi în faţa unui asediu al justiţiabililor de a soluţiona acţiunea prin aplicarea dreptului Uniunii Europene şi chiar prin formularea unei trimiteri pentru pronunţarea unei decizii preliminare. O provocare – intelectuală, fireşte – se află poate într-un fragment dintr-o cauză cunoscută a Curţii de Justiţie „atunci când […] aceste persoane pot să susţină în faţa instanţelor naţionale nevaliditatea actelor cu aplicabilitate generală şi să le determine pe acestea să se adreseze Curţii de Justiţie pe calea trimiterilor preliminare[1] (s.n.). Instanţele ar trebui să fie determinate să efectueze trimiteri preliminare doar pentru motive care ţin de aplicarea şi interpretarea dreptului şi neluând în considerare alte motive – cum ar fi oportunitatea – sau contextul social, politic[2]. Curtea de Justiţie a subliniat că art. 267 TFUE „urmăreşte astfel prevenirea divergenţelor în interpretarea dreptului [Uniunii Europene] pe care instanţele naţionale trebuie să-l aplice, precum şi garantarea acestei aplicări, oferind instanţei naţionale un mijloc de eliminare a dificultăţilor pe care le poate ridica cerinţa de a asigura efectul deplin al dreptului [Uniunii Europene] în cadrul sistemelor judiciare ale statelor membre”.

Dificultatea aplicării dreptului Uniunii Europene nu trebuie să se limiteze la o jurisprudenţa neunitară – pentru care ar exista remedii interne – cum ar fi recursul în interesul legii [3] – sau necunoaşterea jurisprudenţei Curţii[4], sau pentru motive care ţin de competenţa Curţii [5] sau întrebări inadmisibile [6] pentru nerespectarea dreptului UE care rezultă din tratat şi din interpretările Curţii în jurisprudenţa sa. Cerinţa aplicării şi interpretării dreptului UE este o obligaţie constituţională (art. 148 din Constituţie), dar instanţele trebuie să aibă în vedere efectele unei trimiteri considerate de Curtea de Justiţie ca fiind inadmisibile sau pentru care Curtea este necompetentă. Trebuie avute în vedere declanşarea unei proceduri costisitoare (traducerea trimiterii în limbile oficiale, implicarea celorlalte state membre etc.) precum şi imaginea şi responsabilitatea judecătorului naţional. Refuzul trimiterii preliminare nu se constituie întotdeauna într-o negare a dialogului între instanţa naţională şi Curtea de Justiţie[7]. Judecătorul naţional va face aplicarea principiului autonomiei procedurale, prin utilizarea instrumentelor prevăzute în reglementările naţionale, precum ar fi suspendarea[8].

Referirea la oportunitate din Recomandările CJUE[9],

II. Trei istorii şi o scurtă apreciere[10]

În 2008, o primă cerere dintr-o posibilă „serie Cartesio[11] pune la încercare abilitatea judecătorului român. La Bucureşti o societate a solicitat Registrului Comerţului înmatricularea în România, cu păstrarea personalităţii juridice dobândite în alt stat membru, respectiv în Italia[12]. În susţinerea cererii petenta a afirmat că „nu poate nega societăţii dreptul de a emigra din statul său de reşedinţă, direct, doar în baza articolelor referitoare la libertatea de stabilire, art. 43, 44, 46, 48 din tratat” şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie „pe care a considerat-o relevantă, respectiv cazurile (sic!) Daily Mail, Centros, Uberseeing, Inspire Art, susţinând că, deşi acestea nu au avut drept scop explicit transferul de facto al sediului social al unei societăţi comerciale dintr-un stat membru în altul, totuşi, tangenţial, au concluzionat că nu trebuie exclusă stabilirea primară”. Curtea de Apel Bucureşti[13] a menţinut rezoluţia judecătorului delegat la Registrul Comerţului. Curtea de Apel a aplicat principiul autonomiei procedurale, explicând convingător lipsa temeiului juridic pentru realizarea operaţiunii solicitate.

[Î]n raporturile de drept internaţional privat, judecătorul român aplică legea română, faţă de care dreptul comunitar este prioritar, iar nu legea italiană. Practic, aspectele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legi italiene nu pot să privească obiectul judecăţii cererii de înregistrare în cauză, putând constitui obiectul aplicării legii italiene în ţara respectivă. Aceasta, inclusiv în ceea ce priveşte eventuala lichidare a patrimoniului în baza acelei legi, având drept consecinţă nemenţinerea personalităţii juridice, legat de transferul sediului social cu menţiunea că principiul simetriei nu prezintă o relevanţă suficientă în cauză, iar cererea privind transferul sediului dintr-o ţară în alta a avut în vedere şi menţinerea personalităţii juridice pentru societatea comercială petentă.

Oricum, nu acest aspect a constituit, în esenţă, considerentul care a determinat respingerea cererii de înscriere de către judecătorul delegat, ci acela privind inexistenţa dreptului de liberă circulaţie/stabilire a societăţilor comerciale constituite potrivit legislaţiei unui stat membru al UE în sensul de a îşi transfera sediul social într-un alt stat membru, atât în raport cu legislaţia română cât şi cu dreptul comunitar”.

După ce analizează fiecare cauză din jurisprudenţa invocată de petent[14], instanţa a decis că nu suntem nici într-o situaţie discriminatorie.

[N]u creează o situaţie discriminatorie între persoanele fizice şi cele juridice, ci a avut în vedere că extinderea libertăţii de stabilire prevăzută de [art. 49 TFUE] tratat pentru persoanele fizice şi la societăţile comerciale constituite în conformitate cu legislaţia statelor membre în care îşi au sediul social trebuie avută în vedere nu în mod similar ci adecvat, corespunzător raţiunilor şi scopurilor diferite existente în raport cu acestea din urmă pentru instituirea dreptului respectiv”.

O altă experienţă, de la Timişoara este invocată direct cauza Cartesio, analogie care a fost înlăturată motivat de către instanţă. Astfel, o societate înregistrată în Italia a solicitat înmatricularea în România, cu păstrarea personalităţii juridice dobândite în alt stat membru, dar prin dizolvarea societăţii din primul stat. În toate situaţiile examinate instanţele naţionale au pus accentul pe legislaţia europeană, în special pe interpretarea Curţii de Justiţie şi pe neaplicarea Regulamentului referitor la societăţile europene:[15] „regulile aplicabile societăţii europene nu se pot aplica şi transferului de sediu al societăţilor cu răspundere limitată înfiinţate în conformitate cu legea naţională a statelor membre, având în vedere că Legea nr. 31/1990 nu conţine dispoziţii specifice în această privinţă”[16].

În hotărârea recentă, Tribunalul Braşov[17] a soluţionat cererea de admitere a înregistrării hotărârii adunării generale prin care o societate înmatriculată în România îşi muta sediului social în Gibraltar, societatea urmând a fi „radiată din evidenţele Registrului Comerţului Braşov, urmând a fi înregistrată la autoritatea competentă de la noul sediu social, fără a interveni pierderea personalităţii juridice, dizolvarea, ori lichidarea acesteia”. Instanţa a analizat propria sa competenţă de a aplica cu prioritate dreptul Uniunii Europene[18], a reafirmat obligaţiile constituţionale[19], conchide că este aplicabilă cauza Cartesio[20] – dar pentru a respinge cererea, şi în elaboratul său răspuns motivează neaplicarea dispoziţiilor tratatului şi a jurisprudenţei în sensul admiterii cererii[21].

III. Concluzii

Instanţele româneşti s-au confruntat cu experienţe noi, europene, în materie societară, pe care le-au soluţionat în acord cu dreptul Uniunii Europene. Doar în prima speţă, a Curţii de Apel Bucureşti s-a pus problema trimiterii preliminare, însă instanţa a considerat că instituţia judecătorului delegat de la acea dată nu se constituia într-o „instanţă” în sensul art. 267 TFUE (contrar hotărârii Cartesio, de altfel). În celelalte situaţii nu s-a ridicat problema trimiterii preliminare, dar considerăm că aplicarea dreptului în cauzele de acest tip se poate face fără apelul la trimitere preliminară. De altfel, nu există motive temeinice – legislative – care să ne pună în situaţia unei reviriment Cartesio. Instanţele naţionale şi înainte şi după Cartesio au avut în vedere legislaţia aplicabilă – faptul că dispoziţiilor Legii 31/1990 nu i se opun reglementări ale Uniunii Europene care să o facă neaplicabilă, precum şi accentul pus pe existenţa unui instrument european – societatea europeană – dar care nu era aplicabil cauzelor deduse judecăţii.

Publicat in Revista Forumul Judecătorilor, nr. 2/2013, p. 246-251.

Autor: Mihai Sandru


[1] Cauza 294/83, Parti écologiste ‘Les Verts’/Parlamentul European, ECR [1986], pct. 23.

[2] Inevitabil judecătorul naţional va formula trimiteri preliminare pentru motive care au legătură cu activitatea altor instituţii ale statului [cum a fost de exemplu, în întrebarea preliminară din cauza C-310/10, Agafiţei şi alţii, hotărârea din 7 iulie 2011, Rep. 2011 p. I-5989, referirea la o decizie a Curţii Constutionale,]

[3] Decizia nr. 24/2011 din 14 noiembrie 2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1 din 03 ianuarie 2012 privind recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 9/2011.

[4] A se vedea pct. 16 din cauza C-430/12, Luca, ordonanţa Curţii din 11.07.2013 („Astfel, răspunsurile la întrebările adresate de instanţa de trimitere pot fi în mod clar deduse din jurisprudenţa Curţii, în special din Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov (C‑173/09, Rep., p. I‑8889)”).

[5] De pildă, solicitările de interpretare a Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (C-134/12, Corpul Naţional al Poliţiştilor, ordonanţa Curţii din 10 mai 2012, nepublicată în Rep.; sau în prima întrebare din cauza C-371/13, SC Schuster & Co Ecologic); „Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la interpretarea unor dispoziţii de drept internaţional care sunt obligatorii pentru statele membre în afara cadrului dreptului Uniunii” (C-134/12, loc. cit., pct. 14).

[6] De exemplu, „decizia de trimitere trebuie să indice motivele exacte care au determinat instanţa naţională să reflecteze asupra interpretării dreptului Uniunii şi să considere necesar să adreseze Curţii întrebări preliminare” – cu privire la întrebarea a doua din cauza C-79/12, Mora IPR, hotărârea din 21 februarie 2013, nepublicata încă în Rep., sau  „instanţa naţională să indice motivele exacte care au determinat‑o să reflecteze asupra interpretării anumitor dispoziţii ale dreptului Uniunii şi să aprecieze ca necesar să adreseze întrebări preliminare Curţii”, în cauza C-627/11, Augustus, ordonanţa din 27 noiembrie 2012, nepublicată în Rep., pct. 9.

[7] Pe larg: Mihai Şandru, Mihai Banu, Dragoş Călin, Refuzul instanţelor naţionale de a trimite întrebări preliminare. Jurisprudenţă românească, Ed. C. H. Beck, 2013; Daniel Mihail Şandru, Constantin Mihai Banu, Dragoş Alin Călin, Rolul activ al judecătorului, dreptul la un proces echitabil şi refuzul efectuării unei trimiteri preliminare. Perspectiva Curţii Europene a Drepturilor Omului şi exemple din jurisprudenţa românească, RRDE, nr. 3/2013.

[8] Daniel Mihail Şandru, Constantin Mihai Banu, Dragoş Alin Călin, Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene şi experienţe ale sistemului român de drept, C.H.Beck, 2013, p. 431.

[9] Recomandări în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (2012/C 338/01) , JO, C 338, 6.11.2012.

[10] Cauzele menţionate în această secţiune, mai puţin cea din 2013, provenită de la Tribunalul Braşov, sunt publicate şi comentate pe scurt în volumul: Mihai Şandru, Libertatea de stabilire a societăţilor comerciale în Uniunea Europeană. Culegere de jurisprudenţă şi legislaţie, Ed. Tribuna Economică, 2011.

[11] Prin cauza Cartesio – C-210/06, hotărârea din 16 decembrie 2010, Rep. 2008 I-9641, Curtea de Justiţie a statuat că, „[î]n stadiul actual al dreptului [Uniunii Europene], articolele 43 CE [în prezent, art. 49 TFUE] şi 48 CE [în prezent, art. 54 TFUE] trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări a unui stat membru care interzice unei societăţi constituite în temeiul dreptului naţional al acestui stat membru să îşi transfere sediul în alt stat membru, păstrându-şi totuşi calitatea de societate supusă dreptului naţional al statului membru în conformitate cu a cărui legislaţie a fost constituită”.

Beneficiile societăţilor aduse de libertatea de stabilire sunt atât de natură fiscală cât şi economii realizate din evitarea birocraţiei. Referitor la beneficiile libertăţii de stabilire, a se vedea şi volumul: Péter Metzinger, Zoltán Nemessanyi, András Osztovits, Freedom of establishment for companies in the European Union, Ed. CompLex – Wolters Kluwer csoport, Budapesta, 2009, 206 p. şi recenzia din  RRDE nr. 6/2011 [Dl. Peter Metzinger a fost avocatul societăţilor Cartesio şi Vale.]

Cu privire la eforturile Comisiei în materia societăţilor, a se vedea: Mihai Şandru, Raport privind starea societăţilor comerciale în Uniunea Europeană: modificări esenţiale sau cosmetizări conjuncturale?, Analele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”. Seria Drept, 2007 [a apărut în 2009], Ed. ProUniversitaria; de altfel, e greu de crezut că vorbind strict despre oportunitatea trimiterii, există o persoană care îşi permite să aştepte aproape 5 ani pentru aprobarea funcţionării unei sucursale, cum s-a petrecut în cauza Centros. A se vedea şi, Mihai Şandru, „Centros“ (C-212/97) – reper al libertăţii de stabilire a societăţilor comerciale în U.E., Euroconsultanţa, nr. 3/2007.

Pentru ultimele evoluţii, a se vedea şi cauza Vale, C-378/10, hotărârea din 12 iulie 2012, nepublicată în Repertoriu, precum şi articolul, scris înainte de pronunţarea Curţii de Justiţie, Mihai Şandru, Libertatea de stabilire a societăţilor comerciale. Posibile efecte ale cauzei VALE, C-378/10, pendinte, asupra practicii instanţelor române, RRDE – Revista Română de Drept European (Wolters Kluwer Romania) nr. 3/2012, p. 124-130.

[12] Menţiunea nr. 84953/07.04.2008, publicată în Mihai Şandru, op. cit., Editura Tribuna Economică, 2011.

[13] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială, decizia comercială nr.1060R/2008, în volumul Mihai Şandru, op. cit., Editura Tribuna Economică, 2011.

[14] A se vedea şi Daniel Mihail Şandru, Aspecte privind realizarea pieţei interne prin instituirea libertăţii se stabilire a societăţilor comerciale, Studii şi Cercetări Juridice, anul 2 (58), nr. 1, 2013.

[15] Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului din 8 octombrie 2001 privind statutul societăţii europene (SE), ediţie specială în limba română capitol 06 volum 04 p. 113 – 133.

[16] Curtea de Apel Timişoara, decizia civilă nr. 1131/2009, publicată în Mihai Şandru, op. cit., Editura Tribuna Economică, 2011.

[17] Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios şi fiscal, sentinţa civilă nr. 206/C, şedinţa Camerei de Consiliu din data de 29.01.2013, nepublicată.

[18] „Art. 49 şi 54 din TFUE ce reglementează libertatea de stabilire prevăd interdicţii clare, necondiţionate şi precise, care nu necesită vreun act de transpunere în legislaţia naţională şi, faţă de aceste norme, statul român nu a exprimat nici o rezervă.” Trebuie adăugat că nu există posibilitatea „rezervei” faţă de tratatele unionale, ca în dreptul internaţional public, ci se poate realiza direct în textul acestora excepţii faţă de un stat. Cum principiile prevăzute la art. 49 si 54 TFUE sunt libertăţi fundamentale şi pentru care nu există excepţii. Pe de altă parte dispoziţiile tratatelor nu trebuie transpuse în legislaţia naţională (ca în cazul directivelor), ci trebuie interpretate şi aplicate direct.

„Faţă de acest conţinut al art. 49 şi 54 din TFUE, prin raportare şi la practica CJUE (cauza 2/74, Reyners), este incontestabil că aceste norme au efect direct vertical în ordinea juridică naţională şi pot fi invocate direct în faţa instanţelor naţionale de către persoanele fizice sau juridice.”

[19] “[î]n raport cu dispoziţiile art. 148 din Constituţia României, tribunalul constată că are obligaţia aplicării cu prioritate a dreptului comunitar faţă de dreptul intern, începând cu data dobândirii de către statul român a calităţii de membru al Uniunii Europene –1.01.2007. Această reglementare naţională de rang constituţional corespunde practicii consacrate de CJUE care a statuat asupra principiului priorităţii ordinii juridice a Uniunii (comunitare) şi asupra obligaţiei judecătorului naţional de a aplica aceste norme dacă normele naţionale sunt contrare celor comunitare”.

[20] „[Î]n lipsa unei definiţii uniforme date de dreptul [unional al] societăţilor care pot beneficia de dreptul de stabilire în funcţie de criteriul unei legături unice care să determine dreptul naţional aplicabil unei societăţi, problema dacă art. 43 TCE se aplică unei societăţi care invocă libertatea fundamentală consacrată de acest articol […] constituie o chestiune prealabilă care, în stadiul actual de dezvoltare al dreptului [Uniunii] poate fi soluţionată numai de dreptul naţional aplicabil” (pct. 109).

[21] „CJUE – instanţă unică de interpretare a normelor comunitare – a stabilit că statele membre sunt libere să determine modul de constituire, funcţionare şi încetare a societăţilor, fiind permisă instituirea unor restricţii în cazul în care societatea intenţionează să îşi mute sediul social într-un alt stat membru, cu păstrarea legislaţiei naţionale, respectiv cu păstrarea personalităţii sale juridice determinată conform normelor naţionale.” CJUE nu este instanţă unică de interpretare a normelor Uniunii Europene, pentru că şi judecătorul naţional interpretează normele UE, cum de altfel face instanţa (care se referă la comunitar, încă, în 2013, dar este o eroare materială).

 

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

”A fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”. Cu ce rămânem după discursul de astăzi al președintelui și candidatului Klaus Iohannis

Published

on

Discursul de astăzi al președintelui României se potrivește mânușă, în sensul că te îndeamnă aproape insațiabil, unei analize pe text de tipul celei pe care discipolii intelectuali ai relațiilor internaționale o fac pentru a înțelege empirismul actorilor ce defilează pe scena globală. Fixat în parametri ai cutumei, continuității și certitudinii, firul narativ al discursului ne oferă o dublă perspectivă, atât pe cea a președintelui, cât și pe cea a candidatului pentru un nou mandat la Cotroceni. A fost, în fond, cel din urmă discurs anual al actualului șef al statului – cel puțin în cadrul primului său mandat – în fața șefilor de misiuni diplomatice acreditați la București.

Dincolo de dubla logică, cea de titular al fotoliului prezidențial, și cea electorală, discursul de astăzi a fost livrat într-o perioadă în care peisajul internațional este puternic reașezat de marii actori ai lumi. Un peisaj în care SUA, principalul partener strategic al României, reconfirmat inclusiv în discurs, duc o politică de contestare a modului de funcționare a alianțelor sale tradiționale, afirmând totodată revenirea la era competiției strategice cu o Rusie agresivă și o Chină practicantă de instrumente versate pentru a-și maximiza poziția globală. Și un peisaj în care Uniunea Europeană, construcția a cărei ”cameră decizională a statelor” – Consiliul UE – este prezidată pentru șase luni de către România, apasă concomitent pedalele de accelerație – vezi Tratatul de la Aachen – și de frână – vezi Brexit, populism, naționalism și întoarcere la abordări discursive de tipul anilor interbelici.

Discursul a debutat cu o remarcă incisivă privind starea de nevroză internă în care este fixată România, președintele poziționându-se drept un ”custode” al balanței și al echilibrului în ceea ce ține de nealterarea cursului european și occidental al României, un curs bazat pe democrație liberală, stat de drept și justiție.

Este, dacă vreți, o reîmprospătare a cărții sale de vizită după ce președintele a primit astfel de susțineri și din partea președintelui Franței sau cancelarului Austriei.

În același registru, este o opțiune strategică: aceea de a debuta un discurs de politică externă cu un cadru de referință intern problematic pentru a putea atinge primul element cheie din discurs, acela de asumare a rolului de ”asigurator” al menținerii căii europene și euro-atlantice a României într-un interval agitat, atât național, cât și european și internațional.

Un al doilea element este dat de așezarea în discurs a priorităților și direcțiilor politicii externe a României. Așa cum era de așteptat, dimensiunea exercitării mandatului de președinție rotativă a Consiliului Uniunii Europene a fost lăsată la urmă. Acest lucru nu ține numai de specificitatea discursurilor liderilor politici, de a păstra spre sfârșitul cuvântărilor componenta cea mai esențială a ideilor transmise, ci și de asumarea unei realități concrete: ocuparea vremelnică, chiar și pentru prima dată, a acestei responsabilități politico-administrative nu poate substitui ancorele indispensabile ale politicii externe care au condus România spre actualul său status quo. Președinția română la Consiliul Uniunii Europene este o responsabilitate ce decurge din apartenența la UE, însă, în egală măsură, este și o consecință a parcursului de politică externă pe care această țară și l-a asumat, treptat, până în 2019, care mai înseamnă și anul 30 de la eliberare, echivalentul celor trei decenii scurse de la prăbușirea comunismului în Europa și de la zorii integrării europene și euro-atlantice.

Practic, dincolo de dimensiunea concretă a președinției României la Consiliul UE, așezată separat în discurs la finalul acestuia, elementele cheie aranjate ca jaloane principale ale politicii externe a Bucureștiului care au însoțit discursul președintelui au fost: 1) reafirmarea constantei UE-SUA-NATO ca puncte cardinale ale acțiunii externe a statului român; 2) cooperarea regională cu axele sale Inițiativa celor Trei Mări și formatul București 9; 3) relațiile strategice bilaterale cu accent pe cele cu Franța și cu elementul de noutate numit Japonia și 4) augmentarea profilului internațional al României prin dobândirea unui nou mandat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU și accederea în cadrul OCDE.

Discursul integral al președintelui este disponibil aici. Varianta relatării acestui discurs pe ”capitole” este disponibilă aici.

Formulate și mai sintetic decât atât, președintele a pronunțat triada conceptuală strategică SUA-UE-NATO ca punct de pornire pentru orice realizare majoră din ultimii ani – a se vedea accentul pus pe formatele regionale și parteneriatele strategice bilaterale, cât și pentru perspectiva unor noi borne: câștigarea unui mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU și aderarea la OCDE, un cadru-etalon al modelului de dezvoltăre economice occidentale.

Dacă triada conceptuală menționată este moștenirea pe care fiecare președinte trebuie să o poarte drept stindard al politicii externe a României și să și-o asume fără echivoc ca fiind o condiție prealabilă pentru a exercita această funcție, celelalte jaloane de politică externă sunt realizări (București 9 sau Inițiativa celor Trei Mări) și aspirații (ONU, OCDE). Atât prezidențiale, cât și electorale.

În cele din urmă, cartea pe care a ales să o joace președintele în acest al cincilea său discurs anual susținut în fața ambasadorilor străini acreditați la București este în aceeași notă cu cea etalată și în celelalte alocuțiuni cu pricina: continuitate, pragmatism și consecvență. Deși nu a recurs la această frază care îi aparține, discursul președintelui a fost călăuzit de ideea că ”a fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”.

Continue Reading

EDITORIALE

Editorial semnat de președintele Parlamentului European, Antonio Tajani: Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației

Published

on

de Antonio Tajani, președintele Parlamentului European

Următorul Consiliu European este decisiv pentru viitorul Europei. Dacă statele membre nu găsesc împreună modul de a stăvili și a reglementa fluxurile de imigranți și solicitanți de azil, însuși proiectul european poate primi o lovitură fatală.

UE și statele sale membre au descoperit cu o întârziere vinovată acest fenomen și s-au limitat să-i suporte consecințele, încercând să-i reducă daunele și să-l încetinească la frontierele noastre.

Foto: European Parliament

Până în 2050 populația Africii se va dubla, depășind 2,5 miliarde de locuitori. Dacă nu intervenim rapid, actualele sute de mii de migranți vor deveni milioane, cu consecințe devastatoare pentru Europa.

Cauzele acestor fluxuri sunt instabilitatea și nesiguranța din vaste regiuni ale Africii și Orientului Mijlociu, precum și terorismul, sărăcia, foametea și schimbările climatice. Numai între 2014 și 2017, cel puțin 13 000 de persoane și-au pierdut viața în Marea Mediterană, fără a socoti zecile de mii de morți din deșertul Sahara.

Cetățenii noștri nu mai sunt dispuși să accepte o Europă fără apărare, incapabilă să ofere răspunsuri structurale la această tragedie. Ei doresc o Uniune care să fie solidară cu cei ce fug din calea persecuțiilor și războaielor, dar fermă cu cei care nu au dreptul să intre sau să rămână în Europa.

Următorul summit UE este ultima ocazie de a nu înșela așteptările a jumătate de miliard de europeni.

Este nevoie de curaj și de o strategie reală pe termen scurt, mediu și lung, bazată pe doi piloni: pe de-o parte, oprirea rapidă a plecărilor din țările de tranzit și de pe coastele africane, permițând sosirea în condiții de siguranță numai a celor care au într-adevăr drept de azil; pe de altă parte, distribuirea solicitanților de azil în țările europene în temeiul unui mecanism automat și obligatoriu.

În viitorul foarte apropiat, trebuie oprite plecările și împiedicați cei care introduc ilegal migranți să pună în pericol viața a zeci de mii de persoane. Cei care au într-adevăr nevoie de azil nu pot fi lăsați la mila traficanților fără scrupule. Blocarea plecărilor înseamnă și eliminarea profiturilor acestor negustori de bărbați, femei și copii.

Urmând exemplul înțelegerii cu Turcia, care a permis închiderea rutei Balcanilor, UE trebuie să investească cel puțin 6 miliarde pentru a închide rutele din Marea Mediterană.

Așa cum este cazul cooperării UE-Niger, trebuie să colaborăm mai mult cu țările de tranzit, cum ar fi Mauritania, Mali, Ciad, Tunisia, Maroc, Algeria și Libia.

Înainte de 2016, treceau din Niger 150 000 de migranți pe an. În 2018, numărul acestora a scăzut la 5 000. A fost posibilă și evacuarea din Libia a 1 500 de solicitanți de azil, primiți temporar în Niger.

La jumătatea lunii iulie, voi merge la Niamey și Agadez pentru a consolida cooperarea noastră cu Nigerul, conducând și o misiune de diplomație economică la care participă întreprinzători europeni.

Dintre cele 650 000 de mii de cereri de azil prezentate în UE în 2017, 416 000 au fost depuse în numai trei țări: Germania, Italia și Franța. Această nedreptate flagrantă este legată de Regulamentul Dublin, care generează din ce în ce mai multe conflicte și tensiuni între statele noastre membre.

Trebuie să-l modificăm. Avem nevoie de un sistem european de azil mai just și mai eficient. În noiembrie 2017, Parlamentul European a adoptat, cu o largă majoritate, o propunere de distribuire echitabilă a solicitanților de azil. Le-am scris șefilor de stat și de guvern din UE, solicitându-le să folosească acest test ca bază a reformei.

Pentru a convinge statele cele mai reticente să accepte această redistribuire, trebuie să garantăm că Uniunea are capacitatea de a controla frontierele externe și de a bloca plecările din nordul Africii. În acest mod, ar ajunge în Europa numai cei care au dreptul la protecție prin proiectele de reinstalare ale Înaltului Comisariat pentru Refugiați al ONU. Aceste persoane ar fi transferate în condiții de siguranță și distribuite în mod echitabil între statele UE de primire, așa cum se întâmplă deja cu refugiați din taberele din Turcia, Iordania și Liban.

În lipsa unei strategii europene credibile, bazată pe acești doi piloni, va prevala principiul „fiecare pentru sine”, cu o „renaționalizare” a politicilor în domeniul migrației, închiderea frontierelor naționale și sfârșitul Schengen.

În paralel, Uniunea trebuie să coordoneze eforturile de stabilizare a Libiei, pentru ca acest stat să poată deveni un partener real al UE.

În curând, mă voi deplasa în Libia pentru a discuta rolul pe care Parlamentul European îl poate avea în acest proces și în organizarea viitoarelor alegeri democratice. Suntem dispuși să punem la dispoziție resurse și competențe, inclusiv în cadrul unei conferințe care să reunească în Parlament toate părțile interesate.

O strategie într-adevăr eficace trebuie să abordeze și cauzele acestor veritabile exoduri. Solicităm alocarea de fonduri, în următorul buget al UE, dedicate unui Plan Marshall pentru Africa. Este nevoie de cel puțin 40 de miliarde EUR pentru a mobiliza investiții de 500 de miliarde EUR în următorul deceniu. Obiectivul este crearea de perspective și speranțe pentru tinerii africani în țările lor. Aceste investiții, însoțite de o diplomație economică solidă și cote de imigranți legali, pot facilita acordurile de repatriere cu țările de origine.

Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației. Nu putem și nu trebuie să acceptăm ca așa ceva să se întâmple. Este nevoie de curaj, hotărâre și ambiție pentru a găsi împreună noi soluții.

Parlamentul European își face datoria, propunând o strategie articulată și credibilă. Fac un apel către șefii de stat și de guvern să lase la o parte logica egoismului național și să acționeze împreună pentru a evita sfârșitul Uniunii.

Antonio Tajani, membru al Parlamentului European încă din 1994, a fost vicepreședinte al Comisiei Europene între 2008 și 2014 în calitate de comisar pentru transport și apoi de comisar pentru industrie și antreprenoriat. Din 2014 și până la începutul acestui an a fost prim-vicepreședinte al Parlamentului European. Din data de 17 ianuarie 2017, Tajani a devenit președinte al Parlamentului European.

*** Editorialul președintelui Parlamentului European Antonio Tajania fost transmis pentru publicare redacției CaleaEuropeana.ro de către Biroul de Informare al Parlamentului European în Romania. Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului***

Continue Reading

EDITORIALE

Sub umbrela cetățeniei europene sau mai dezbinați după alegerile europene din 2019? Despre cum populismul poate uni Europa

Published

on

de Violeta Dan

Cred că noi, europenii, indiferent de locul în care ne-am afla acum, este imposibil să nu ne confruntăm cu prezența tot mai activă a discursului populist*, fie că vine de la partidele de la guvernare sau din opoziție. Europa, răvășitul continent de aspirațiile naționaliste în ultimii ani își dă acum bătălia finală pentru câștigarea unui parcurs nu numai unit, dar ci și solidar cu problemele celorlalte state. Cu siguranță că tuturor ne este greu să empatizăm cu problemele unor cetățeni îndepărtați aflați în celălalt colț al continentului, dar cum altfel ne așteptăm să primim înțelegere dacă nu dialogăm?

Tocmai acest lucru ridică spinoase întrebări. Suntem noi, europeni, uniți sub steaua aceleiași cetățenii „dobândite” odată cu Tratatul de la Maastricht sau ne macină izolaționismul și excepționalismul autohton?

În pofida tuturor titlurilor exagerate menite să atragă cititori și a discursurilor dezbinatoare ale unora dintre politicieni, cred că doar ignoranța ne-ar putea face să cădem pradă unor idei radicale.

Criza migrației, acest subiect atât de invocat în Uniunea Europeană în ultimii ani este un exemplu extrem de elocvent pentru adâncirea prăpastiei între state, cetățeni cu viziuni politici diferite și valori distincte. Într-adevăr anii 2014, 2015 și poate și 2016 au fost unii care au pus la încercare unitatea europeană, dar ei au arătat mai mult de atât, și anume că fără să ne punem în postura celuilalt nu vom putea înțelege niciodată. Schema de relocare a refugiaților al căror număr reprezenta numai 2% din totalul celor sosiți în UE (conform estimărilor Comisiei Europene)  a fost un subiect care a aprins discuțiile între state și instituțiile europene, până la zvonul conform căruia punerea la dispoziție a fondurilor europene ar fi condiționată de primirea cotelor de refugiați negociate în Consiliul European. Se vorbea atunci, îmi amintesc, de o solidaritate cu două sensuri de către Jean Claude Juncker și Donald Tusk. 

Bineînțeles că acest subiect a fost folosit greșit în mod intenționat  de forțe politice extremiste în beneficiul propriu. Ele au promis o simplistă și radicală rezolvarea a unei probleme complexe și care implica, până la urmă, influențarea destinului anumitor oameni. 

Statele care s-au aflat la „poarta de intrare” sau cele de tranziție au cunoscut o intensificare a discursului populist. Grecia, Italia, Ungaria, Germania, Franța, Olanda, Austria sau Marea Britanie sunt doar câteva dintre statele în care mesaje ale urii s-au propagat rapid, alimentate și de o teamă sporită de atacuri teroriste și de interconectarea voită a celor două teme și inocularea credinței conformă căreia diferit este rău.

Nici instituțiile europene nu au rămas neatinse de populism. Chiar din „inima Europei, în instituția unde drepturile cetățenilor sunt apărate, Parlamentul European, trei dintre grupurile politice formate după alegerile din 2014 au fost aprige contestatare ale proiectului european însuși, atacându-l cu orice ocazie. Să nu uităm, totuși, de britanicul Nigel Farage care și-a condus concetățenii la vot către Brexit, dar nici de Marine le Pen, naționalista ce a ajuns până în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale și printre ale cărei propuneri găseam inclusiv ieșirea Franței din zona euro.

Poate în urmă cu 4 ani politicienii europeni nu credeau că astfel de mesaje ar putea să le fure electoratul, dar s-a dovedit că forța mesajelor simple, cu puternic impact emoțional este de necontestat. Birocrația și lentoarea acțiunilor sunt deseori blamate de populiști care invocă simplificare și conducere prin voința poporului și organizarea de referendumuri constate. Dar oare asta este democrația de care are nevoie Europa?

Tocmai de aceea una dintre inițiativele Comisiei Europene este de salutat. Comisarii au realizat că nu este de la sine înțeles că europenii percep beneficiile apartenenței la UE și au ieșit „în teren” pentru a le arăta oamenilor în ce constă munca lor și cum lucrează în fiecare zi pentru ca diferențele dintre state și regiuni să se micșoreze. Seria dialogurilor cu cetățenii a atins proporții uriașe de la lansare, ajungând la sute de dialoguri.

Mai mult decât atât, cu un an înainte de alegerile europarlamentare, legislativul european a demarat un proces de dezbatere a viitorului UE cu unii dintre liderii europeni, printre care se află și președintele României. Klaus Iohannis va dezbate, în plenul Parlamentului European, viitorul Europei, putând aduce viziunea țării noastre asupra celor mai pregnante subiecte.

Prin vocea președintelui România poate avansa dosare precum accelerarea procesului de integrare în spațiul Schengen. Chiar finalul acestui executiv european și al legislativului se termină la Sibiu, un summit important a cărei declarație poate marca tranziția către o Europă mai solidară, bineînțeles cu voința liderilor săi. E adevărat că pe scena politică găsim lideri de extrema stângă sau care fac coaliție cu extrema dreaptă (vezi Austria), dar când ne uităm la cazul problematicei Grecii prindem curaj. Tânărul Tsipras a făcut istorie prin încheierea unei înțelegeri istorice cu vecinul nordic ce va rescrie, cu siguranță, istoria comună a UE.

Eu cred că Europa pur și simplu nu își poate permite să mai cadă încă o dată pradă unui discurs dezbinator, modificat în fiecare stat în funcție de subiectul cel mai accesibil politicienilor. Niciun stat nu și-ar dori acum să fie în locul Marii Britanii, țară prinsă într-o complexă discuție cu Comisia Europeană pentru a pune la punct detaliile ieșirii din Uniune, ceea ce a arătat nu numai că apartenența la această entitate de câteva decenii a adus imense beneficii, dar va lăsa Regatul Unit mai slab în fața unor continente tot mai puternice din punct de vedere economic și comercial. UE nu înseamnă doar valori comune împărtășite și bunăstare, înseamnă importanță la masa negocierilor cu alte puteri mondiale și o forță sporită de însăși unitatea ei.

În ceea ce privește România cel mai bun mod de a se asigura că nu cade în capcana populistmului este de a nu folosi teme naționale în campania electorală pentru europarlamentare. Umbrela europeană este destul de încăpătoare pentru toți, trebuie doar să fim conștienți că o putem deschide în vremuri tulburi.

*Pentru a exclude orice interpretare greșită, în acest articol am folosit termenul de „discurs populist” așa cum a fost el teoretizat de reputatul politolog Cas Mudde. Acesta îl prezintă ca având trei atribute: mai întâi tema poporului, identificat social sau etnic ca o entitate de sine stătătoare, apoi cea a elitelor situate la vârful piramidei economice, politice sau culturale și, în fine, voința generală, un abstract loc comun ce se identifică cu „năzuințele poporului”.

Articol publicat inițial pe danvioleta.wordpress.com.

 

Continue Reading

Facebook

Advertisement

Trending