Robert LUPIȚU
Primul deceniu al secolului XXI se înscrie în rândul celor mai dificile perioade din istoria recentă a relațiilor internaționale. Dacă ultimii ani ai secolului trecut au fost influențați în principal de proiectarea globală a puterii americane și de extinderea NATO și a Uniunii Europene, anii 2000 s-au constituit în provocări serioase la adresa securității și ordinii internaționale. Haosul produs de atacurile teroriste de la New York a determinat Europa să își accelereze procesul de definire a unui rol global. Politica externă a Uniunii Europene a fost dintotdeauna un subiect sensibil, în principal datorită suveranității statale în domeniul extern dar și rolului inedit pe care Uniunea a încercat să și-l atribuie prin acțiunile sale: acela de putere soft.
Unul dintre cele controversate cazuri în politica internațională a ultimilor ani a fost cel legat de programul nuclear iranian. Dosarul iranian era cu atât mai generator de tensiuni cu cât la nivel internațional s-a agreat tacit ca la soluționarea oricărei probleme să ia parte și Statele Unite. Or, relațiile diplomatice dintre Washington și Teheran sunt înghețate din 1980 când a avut loc criza ostaticilor la ambasada americană din Iran. Totuși, în ultimul an SUA au reluat dialogul cu Iran pe tema programului nuclear, iar discuțiile înregistrate chiar între Obama și Rouhani au depășit timiditatea abordărilor.
Principiile politicii externe a UE puse în aplicare în problema nucleară iraniană
Implicarea Uniunii Europene în acest caz de referință pentru provocările actuale ale securității globale este o reală oportunitate de a-și consolida punerea în practică a principiilor care ghidează acțiunea externă europeană: multilateralism eficace, delegitimarea politicii de putere și prezervarea puterii de tip soft. Toate aceste concepte definitorii au fost incluse în Strategia de Securitate a UE în perioada lui Javier Solana, fostul Înalt Reprezentant (ÎR) în perioada 1999-2009. Preluarea mandatului de șef al diplomației europene de către Catherine Ashton a coincis cu înființarea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), un organism destinat să se ocupe cu consolidarea UE ca actor global.
Dintre temele de pe agenda internațională din ultimii ani, dosarul iranian este unul dintre cele mai dificile tocmai datorită sensibilității subiectului abordat. Multilateralismul promovat de UE alături de alte organizații (ONU, OSCE, Consiliul Europei) și alte state partenere s-a axat pe sprijin umanitar, întâmpinarea schimbărilor climatice sau problematica drepturilor omului. În ceea ce privește Iranul, abordarea Uniunii a căutat să fie cât mai cuprinzătoare. În primul rând, ÎR Catherine Ashton a fost mandatată de Consiliul de Securitate al ONU dar și de grupul E3+3 (Franța, Germania și Marea Britanie, plus SUA, China și Rusia) să gestioneze eforturile internaționale în numele UE pentru a găsi o soluție cuprinzătoare chestiunii nucleare iraniene.
Obiectivele SEAE și ale ÎR și rezultatele obținute
În tot acest proces, ÎR a fost sprijinit de către SEAE pentru identificarea unor mijloace de remediere a relațiilor cu Iran și de eliminare a pericolului nuclear pe care Teheranul îl reprezintă. Implicarea Uniunii Europene la nivel diplomatic în rezolvarea acestei probleme de pe agenda internațională a urmărit ca obiective demonstrarea valorii diplomației europene și implementarea unui multilateralism eficace cu accent pe neproliferare. Practic, Uniunea a înțeles că pentru a-și construi o politică externă de mare putere trebuie să țină cont de căteva aspecte ale politicii internaționale, o reflecție importantă considerând că ar trebui acordată necesității de pivotare spre spațiul extra-occidental. Altfel spus, UE trebuie să abandoneze perspectiva leadership-ului euro-american, incluzând în planul său noi actori globali, dar fără a-i neglija și pe cei regionali. Din perspectiva acestui multilateralism în cazul iranian (propus și susținut de UE prin ÎR care conduce negocierile) se apreciază faptul că Bruxelles-ul continue să acorde credit construirii unei ordini globale multilaterale mai degrabă decât multipolare.
În ciuda unor negocieri fără prea mult succes în 2012 la Istanbul, Belgrad și Moscova, eforturile internaționale au repurtat o mică victorie în noiembrie 2013 la Geneva când s-a semnat un pre-acord care limitează programul nuclear al Teheranului. S-a apreciat că acest rezultat este un succes diplomatic al negocierilor și multilateralismului promovat de UE prin ÎR și politica sa externă.
Trebuie subliniat că evoluțiile din dosarul iranian și propulsarea Uniunii Europene spre asigurarea unui leadership în procesul de negociere se datorează modului în care cunoscută UE – un actor de tip soft a cărui putere de atracție este generată de paradigma tratativelor pentru a ghida după norme și reguli relațiile dintre participanții la viața internațională. Aceste considerente au facilitat acțiunea sa la nivel internațional, transformând-o în actorul dezirabil pentru o intervenție de aplanare a unui potențial conflict.
Percepția existentă asupra SEAE. Ashton vs. Solana
Cu toate că s-a înregistrat un progres în ceea ce privește Iranul, potrivit EurActiv.com, un recent raport al Comitetului de Audit European a clasificat SEAE ca fiind un serviciu „inadecvat” căruia îi „lipsesc resursele” dar și o „strategie durabilă”. Practic se revine la ideea că acest serviciu a fost creat special pentru Catherine Ashton, relevanţa sa fiind contestată.
Totodată, ca și reprezentant al comunității internaționale în ceea ce privește Iranul, Ashton a declarat în dese rânduri că își dorește să ajungă la un rezultat final pozitiv în decursul anului 2014. Dorința doamnei Ashton se poate înțelege dintr-o perspectivă dublă: În primul rând soluționarea unui caz cu problematică nucleară va fi o reușită imensă pentru conturarea sintagmei „UE-actor global” și pentru demonstrarea eficacității multilateralismului în cadrul căruia Europa are rol fundamental și va reprezenta un succes pe care abordarea soft îl poate atinge; în al doilea rând, ÎR se află pe ultima sută de metri a mandatului, unul în care a fost des criticată pentru acțiunile ei incoerente și pentru rezultate nu foarte prestigioase. ÎR Catherine Ashton i s-a reproșat în dese rânduri că SEAE pe care îl conduce a fost creat tocmai pentru a sprijini și a oferi expertiză pentru neproliferare, combaterea terorismului, dar și pentru definirea unor acțiuni coerente ale UE în cadrul instituțiilor internaționale. Observăm că la nivelul diplomației europene nu există o articulare continuă între SEAE și ministerele de externe ale statelor membre.
De curând, fostul ÎR Javier Solana a accentuat faptul că în reducerea potențialului nuclear al Teheranului s-au făcut progrese mult mai mari dată fiind provocarea pe care o reprezintă. În timpul mandatului său la cârma diplomației UE, Solana a căutat să convingă Iranul să renunțe la aspectele sensibile ale programului său nuclear. Fostul ÎR are o relație specială cu președintele Iranului, Hasan Rouhani, el fiind unul dintre personalitățile europene marcante prezente la inaugurarea mandatului lui Rouhani. La cinci ani de la încheierea mandatului său, Solana încă se bucură de popularitate, iar abilitățile și expertiza sa diplomatică par a fi regretate la Bruxelles.
La finalul anului va fi aleasă o nouă Comisie Europeană și prin urmare și un nou ÎR. Este greu de crezut că doamna Ashton va primi un nou mandat, date fiind criticile aduse performanțelor sale. Probabil comparația cu Solana a fost o povară pe umerii ÎR din 2009 încoace. În ultima perioadă s-a speculat asupra revenirii lui Solana, deși acest lucru este dificil de preconizat și anticipat.
Cert este că UE ar trebui să lupte pentru a demonstra că politica sa referitoare la Iran este un exemplu al eficienței Serviciului European de Acțiune Externă și că principiile conductoare ale politicii externe oferă credibilitate Uniunii pe plan global, caracteristici de care pot beneficia și statele membre și partenerii Europei – în principal Statele Unite.
.
.
