Connect with us

EDITORIALE

#NATO70ani: Când istoria îți surâde și ești parte a jurământului ”Toți pentru unul și unul pentru toți”. De la Washington la Londra și mai departe până la centenarul Alianței

Published

on

La 4 aprilie 1949, 12 state de pe cele două maluri ale Atlanticului de Nord, acompaniate de valori democratice, de amintirea fragedă a sângeroasei conflagrații mondiale de la începutul deceniului și de tendința de balansare a amenințării totalitariste sovietice, semnau Tratatul de la Washington punând bazele a ceea astăzi numim ”cea mai puternică alianță politico-militară din istorie”.

Factual, sintagma de mai sus poate fi probată printr-o cronologie abundentă în detalii și evoluții, de la prima membrană a unității transatlantice la dezacorduri între aliați așa cum asistăm și în prezent sau de la sfârșitul Războiului Rece și justificarea existenței și extinderii NATO ca o promisiune a democrației liberale și pentru întărirea cooperării între America de Nord și o Europă mai mare și unită. O promisiune care, din 2004, a cuprins și România, parte a celui mai mare val de aderare din istoria septuagenară a Alianței.

Momentul celor 70 de ani de la înființarea NATO coincide în spiritul internațional cu o senzație cronică că edificiul transatlantic este mai fragil ca oricând, în pofida faptului că Alianța Nord-Atlantică este cel din urmă ring de dans în care europenii și americanii își mai potrivesc pașii, nu la fel de natural și fără efort ca în alte perioade ale istoriei septuagenare a NATO, dar conștienți că principiul apărării colective trebuie să posede o indivizibilitate mai mare decât tensiunile, sperăm noi, vremelnice.

Pare, de asemenea, că argumentăm contra istoriei atunci când analizăm temători riscul unei rupturi și disoluții transatlantice la 70 de ani de NATO, contribuind involuntar sau intenționat la propagarea unui curent anti-euro-atlantic. Așa cum aliații au depășit divergențele privind Criza Suezului în 1956, momentul dificil al retragerii Franței din structurile militare aliate în 1966 sau ”coalițiile de voință” în războiul din Irak în 2003, așa putem cumpăni asupra ideii că dezacordurile majore privind chestiunea cheltuielilor militare nu va provoca un clivaj care să meargă până la dispariția NATO. Sub aceleași considerente, tensiunile euro-atlantice ce au prins avânt între Statele Unite și Germania pe fondul partajării echitabile a responsabilităților, divergențe ce au împins summitul de la Bruxelles de anul trecut într-o reuniune cu scântei între Donald Trump și câțiva aliați europeni strânși în jurul Angelei Merkel, nu sunt nici pe departe comparabile cu semnalul dat de Franța în anii ’60, în plin Război Rece și în anii sensibili post-criza rachetelor din Cuba, prin retragerea din structurile militare aliate.

Diminuarea apetitului SUA de a garanta securitatea europeană, dublat de dorința europenilor de a pune bazele unei apărări comune, este o reașezare firească într-o nouă paradigmă a competiției globale în care revenirea la competiția dintre marile puteri ocupă arena politică a lumii. Dar această reașezare nu trebuie privită cu o greutate echivalentă cu trecerea în anexă a rolului providențial pe care SUA l-au avut în refacerea Europei sau a solidarității care a oferit puterea exemplului că principiul ”că un atac împotriva unui aliat este un atac împotriva tuturor” din Articolul V al Tratatului NATO privind apărarea colectivă nu este doar o frază într-un text de drept internațional fără o forță juridică și practică probată.

La fix șapte decenii de la apariția NATO – o alianță politico-militară creată ”to keep the Americans in, the Germans down and the Soviets out” –  întrunește 29 de state membre și a trecut printr-o serie de provocări și clipe de răscruce care i-au atestat ceea ce putem numi ”flexibilitate în adaptare” pentru a putea răspunde amenințărilor pe care aliații le-au avut de înfruntat, de la balansarea ideologică împotriva Uniunii Sovietice la dilema existenței NATO post-Război Rece, un capitol care nu a însemnat ”sfârșitul istoriei”, ci 30 de ani mai târziu regăsește Alianța Nord-Atlantice într-o dublă postură de apărare și descurajare în raport cu Federația Rusă, în același timp în care câmpul de amenințări s-a extins considerabil.

La Washington, 29 de state membre, cu 17 mai mult decât acum 70 de ani și cu România între ele, sunt reprezentate de miniștrii lor de Externe la o reuniune specială cu caracter aniversar, simbolic și istoric.

Acesta este și momentul de debut al călătoriei spre cea de-a 100-a aniversare a Alianței Nord-Atlantice. De ce 100? Pentru că dă un caracter imuabil aserțiunii că ne referim la cea mai puternică alianță politico-militară din istorie” De ce această călătorie? Pentru că supraviețuirea NATO, dincolo de setul de valori și de istoria comună pe care se bazează relația transatlantică, revendică o condiție: ca cei din jurul mesei euro-atlantice să nu piardă niciodată sensul acestei Alianțe și să nu-i perturbe silueta, una capabilă să se regenereze prin flexibilitate în adaptare pentru a face față amenințărilor. Acele tipuri de amenințări care, de pildă, sunt suficient de abile pentru a ocoli angajamentul ”blindat” al Articolului V și pentru care NATO dezvoltă noi seturi de măsuri.

Căderea regimurilor comuniste și sfârșitul Războiului Rece în urmă cu trei decenii sau periclitarea liniei de stabilitate militară și strategică dintre NATO și Rusia în acest deceniu au arătat că abilitatea strategică de a anticipa necesită o continuă upgradare.

Conceptul strategic de la Lisabona din 2010, creat într-o lume în care Rusia juca (sau mima) rolul de partener sau în care amenințările cibernetice și potențialul malign al tehnologiei nu erau alarmante și nu creau dificultatea în a defini cine este agresorul, are nevoie de o revizuire.

Suspendarea de către SUA a obligațiilor ce decurg din Tratatul privind forțele nucleare intermediare ca urmare a încălcării repetate de către Rusia a acestui acord refac o parte din decupajul strategic al anilor Războiului Rece în care riscul unei noi curse a înarmărilor cu Europa la intersecția declarativă a ”mușchilor strategici” are nevoie de răspunsuri și evaluări.  Vom asista la un repeat al competiției care a dus Uniunea Sovietică în colaps? Avem un adversar rațional la Moscova? Va fi această teamă de tipul unei distrugeri reciproc asigurată un catalizator pentru a frâna divergențele între aliați pe chestiuni ce țin de energie, climă sau comerț de dragul binelui comun și al supraviețuirii? Trebuie ca Alianța să se repoziționeze și să își articuleze postura spre noi actori – China – sau regiuni – Oceanul Arctic?

Toate acestea, inclusiv călătoria al cărei start îl dau cele 29 de țări aliate (în curând 30), au un răspuns cuprinzător, el fiind o prefață memorabilă a acestei aniversări: 

”America a fost coloana vertebrală a alianței noastre și a fost fundamentală pentru securitatea europeană și pentru libertatea noastră. Nu am avea o Europă pașnică și prosperă pe care o vedem astăzi, fără sacrificiul și angajamentul Statelor Unite. NATO a fost bună pentru Europa. Și NATO a fost bună pentru Statele Unite. Puterea unei națiuni nu este măsurată doar prin dimensiunea economiei sale. Sau numărul soldaților săi. Dar și prin numărul prietenilor săi. Și prin NATO, Statele Unite au mai mulți prieteni și aliați decât orice altă putere. (…) Se pun întrebări de pe ambele părți ale Atlanticului despre puterea parteneriatului nostru. Ne-am depășit dezacordurile în trecut și trebuie să ne depășim și acum diferențele, pentru că vom avea nevoie și mai mult de Alianța noastră în viitor”.

(Jens Stoltenberg, primul secretar general al NATO care s-a adresat Congresului SUA, 3.04.2019, la 70 de ani de la crearea ”edificiului” transatlantic)

Reînnoirea jurămintelor transatlantice trebuie să înceapă la Washington. Ce punct de reînnoire mai potrivit pentru o Alianță care are de partea sa puterea istorică a simbolurilor? Acel simbol de a se întoarce la origini, întrucât miniștrii de Externe se reunesc în aceeași sală în care a fost semnat Tratatul Nord-Atlantic din 4 aprilie 1949. Același simbol, întrucât în decembrie șefii de stat sau de guvern se vor întruni la Londra, gazda primului sediu al Alianței. Un simbol recent precum organizarea summitului din 2016 la Varșovia, capitala unde cu 25 de ani era dizolvat Pactul de la Varșovia, organizația politico-militară controlată de Uniunea Sovietică pentru a se opune NATO. Și o serie de simboluri care stau alături aliaților, zi de zi, în incinta sediului NATO: un fragment din Zidul Berlinului, care a căzut în 1989 dând semnalul sfârșitului Războiului Rece, și un memorial dedicat victimelor atacurilor teroriste de la 11 septembrie în urma cărora a fost activat pentru prima și singura dată Articolul V al Tratatului NATO privind apărarea colectivă, bazat pe principiul ”toți pentru unul și unul pentru toți”.

La mulți ani, NATO!

Puteți citi pe larg despre
Aniversarea a 70 ani de la înființarea NATO
Aniversarea a 15 ani de la aderarea României la NATO

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este membru al programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

SUA se pregătesc să mute militari americani din Germania în Polonia. Urmează România?

Published

on

© NATO/ Flickr

Vizita la Washington a președintelui polonez a fost prezentată drept un moment strategic definitoriu pentru viitorul relației transatlantice și pentru intențiile Statelor Unite față de securitatea și apărarea Europei. Oportunitatea suplimentării numărului de forțe militare americane pe teritoriul Poloniei, în urma dislocării lor din Germania, a fost tema centrală a unei deplasări oficiale îmbrăcată în fast politic și în logica electorală a proximelor alegeri prezidențiale din Polonia, care se desfășoară duminică și în cadrul cărora Andrzej Duda candidează pentru un al doilea mandat.

Cooperarea dintre SUA și Polonia este cât se poate de solidă, intensificată mult în mandatul actual al administrațiilor americană și polonă. Donald Trump și Andrzej Duda s-au întâlnit de cinci ori în ultimii trei ani, președintele polonez a fost primit de trei ori la Casa Albă, iar una dintre puținele capitale europene vizitate de președintele american a fost Varșovia. La nivel de discurs, amabilitățile la nivel înalt ale acestei sunt de necontestat: Polonia este un aliat transatlantic major în Europa, care a intrat de curând în programul Visa Waiver, care cumpără armament american, Varșovia fiind privită drept lider al Inițiativei celor Trei Mări și un stâlp politic în cooperarea energetică pe care Washington-ul și-o dorește în regiune pentru a slăbi influența Rusiei. Cu toate acestea, substanța acestei vizite nu s-a manifestat pe loc. Nu a fost anunțat niciun plan concret de relocare a unei părți din contingentul militar american aflat în Germania, altul decât că SUA vor transfera soldați în Polonia și că Varșovia va suporta costurile acestor reașezări.

Intenția manifestată de președintele american Donald Trump de a retrage 9.500 de soldați din contingentul militar american amplasat în Germania, generând o reducere la 25.000 a totalului de efective militare SUA de pe teritoriul acestui aliat, a suscitat o nouă dezbatere transatlantică. Vorbim, în primul rând, despre o dorință a președintelui american de a continua să sancționeze faptul că Germania nu își respectă angajamentele financiare în privința bugetului apărării, bugetul militar al Berlinului fiind în continuare sub cota 2% din PIB. Avem, în al doilea rând, o abordare din partea SUA de a disloca prezența sa militară în alte zone, îndeosebi Asia. În al treilea rând, și poate cel mai important pentru noi, avem premisele ca o parte însemnată din acest contingent să fie redistribuit în partea estică a Alianței Nord-Atlantice.

O frază dintre cele rostite de Donald Trump la conferința comună de presă cu Andrzej Duda este importantă în acest sens: “Ne vom reduce forţele din Germania. Unele vor reveni acasă, altele vor merge în alte locuri, iar Polonia va fi unul din locurile acestea din Europa”.

Aici intervine oportunitatea României. Principalii aliați în regiune ai Statelor Unite sunt Polonia și România, ca poli regionali în dimensiunile nordică, respectivă sudică ale flancului estic. Ambele țări au deja o tradiție în a găzdui forțe militare americane și fac parte din clubul ad hoc creat de SUA la summitul NATO de la Londra – “The two percenters/ Cei care alocă 2%” – sub forma unei reuniuni între președintele SUA și liderii țărilor care alocă minim 2% din PIB pentru apărare. De asemenea, România găzduiește prezență militară americană la sistemul antirachetă al NATO de la Deveselu, la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu, la Baza Aeriană Câmpia Turzii, precum și la structurile NATO de pe teritoriul țării noastre, iar o parte însemnată din achizițiile de modernizare a arsenalului militar al țării – rachete Patriot sau HIMARS – sunt cumpărate de la SUA.

Decuplându-ne de cheia electorală a întâlnirii dintre Trump și Duda, reuniune care a urmat anunțului președintelui SUA de a reduce cu aproximativ 30% efectivele militare americane din Germania, România trebuie să continue să pregătească cu minuțiozitate strategică o relocare a unui număr semnificativ de militari SUA din Germania în țara noastră și, implicit, în regiunea Mării Negre.

România a făcut deja pași concreți în această direcție, iar cel puțin cinci aspecte sunt importante în această ecuație.

1. Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2020-2024 concepută de președintele Klaus Iohannis și care își urmează cursul aprobărilor în Parlament, afirmă că pre-eminența SUA în fața Chinei la nivelul sistemului internațional de putere este un element cheie pentru interesul național al României, definește Rusia ca principală amenințare și statuează drept obiectiv important creșterea prezenței militare a Statelor Unite pe teritoriul țării noastre.

2. Ministerul Apărării Naţionale a cerut luna trecută încuviinţarea Parlamentului pentru a lansa procedurile de achiziţie necesare extinderii, upgradării şi modernizării infrastructurii Bazei aeriene Mihail Kogălniceanu, o investiție care este estimată la peste 2 miliarde euro, prin care baza va putea găzdui 10.000 de militari aliaţi și va deveni cea mai mare bază militară a NATO din Europa de Est. Anterior, detaliile extinderii acestei baze importante pentru poziția geostrategică a României au fost discutate de ministrul apărării naționale cu omologul său american și cu locţiitorul preşedintelui Comitetului Întrunit al şefilor Statelor Majore ale Armatei SUA. De asemenea, anul trecut, Comitetul Executiv Româno-American a discutat despre planurile de extindere a bazelor aeriene de la Mihail Kogălniceanu şi Câmpia Turzii. În același context, secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, argumenta zilele trecute într-o videoconferință cu jurnaliști români că baza de la Kogălniceanu este ideal plasată geografic şi strategic pentru elemente expediționale și pentru proiecția militară a SUA în Orientul Mijlociu și în alte zone.

3. România se află în curs de înființare a Corpului Multinațional de Divizie Sud-Est de la Sibiu, o nouă structură de comandă NATO ce va funcționa în țara noastră și care a fost aprobată ca propunere din partea României în anul 2018, atunci când NATO a adoptat cel mai mare plan de reîntărire a apărării colective “Readiness Initiative”, prin intermediul căruia 30 de escadrile aeriene, 30 de nave de lupte și 30 de brigăzi mecanizate pot fi desfășurate în maxim 30 de zile oriunde este nevoie pe teritoriul Alianței.

4. Un raport recent al think tank-ului american CEPA arată că România este centrul de greutate al posturii NATO de descurajare regională pe flancul estic și are nevoie consolidări militare semnificative prin îmbunătățirea infrastructurii rutiere și feroviare și completarea arhitecturii regionale de comandă și control aliat.

5. Declarația adoptată de președinții Donald Trump și Klaus Iohannis în cadrul întâlnirii lor din august 2019 evocă palierul cooperării militare, în vreme ce două rezoluții adoptate recent de Senatul SUA și de Camera Reprezentanților pentru a marca 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice încurajează Guvernul Statelor Unite să facă în continuare demersuri pentru a determina o prezență crescută a NATO în România, adaptată la evoluția amenințărilor din regiunea Mării Negre.

Continue Reading

EDITORIALE

Capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene și cum o evităm înainte de a fi prea târziu

Published

on

© EC - Audiovisual Service

Conceptul autonomiei strategice a Uniunii Europene a revenit pe orbita politică a mediului decizional european în urmă cu patru ani, o dată cu adoptarea Strategiei Globale a Uniunii Europene, un document a cărui lansare a coincis cu referendumul privind Brexit și, câteva luni mai târziu, cu alegerea lui Donald Trump la Casa Albă.

Consemnată ca ambiție în materie de apărare și securitate europeană, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost o temă în vogă și în alte două instanțe: finalul anilor 1990 după războaiele din Balcani și invazia din Irak în anul 2003. Ambele momente au avut ca efect direct alterarea relației transatlantice.

Mai întâi, autonomia strategică europeană și-a găsit locul în Declarația de la Saint Malo din 1998, semnată de președintele francez Jacques Chirac și prim-ministrul britanic Tony Blair, document cunoscut pentru faptul că a enunțat ambiția creării unei politici de securitate și apărare comune, care să includă și o forță militară europeană capabilă și autonomă.

Efectul răsunător al acestei ambiții a venit de la celălalt capăt al Atlanticului de Nord sub forma unui avertisment asumat de secretarul de stat al SUA de la acea vreme, Madeleine Albright, care a formulat teza celor “3D”: autonomia militară europeană nu trebuie să producă decuplarea de NATO, duplicarea acțiunilor euro-atlantice și discriminarea țărilor europene care nu fac parte din Uniunea Europeană, dar sunt state membre al Alianței Nord-Atlantice.

În 2003, când Germania și Franța s-au opus invaziei militare a SUA în Irak, relațiile transatlantice au cunoscut un nou moment febril, aspect consemnat și de unul dintre cei mai influenți diplomați germani și europeni, Wolfgang Ischinger, la acea vreme ambasadorul Germaniei la Washington. Și acest moment a incitat dezbaterea despre o autonomie strategică europeană.

Până la izbucnirea pandemiei cu noul coronavirus, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost definită în marea sa parte drept un concept de operare cu ambițiile europene în materie de apărare, deși principalele crize de securitate care s-au manifestat în vecinătatea Uniunii Europene ultimul deceniu – anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia, noua postură militară și nucleară a Federației Ruse sau războiul din Siria – și-au găsit răspunsuri și acțiuni descurajatoare cu sprijinul NATO și al SUA. Conceptul a fost ranforsat în multiple rânduri de președintele francez Emmanuel Macron, un aspirant al suveranității europene, al unei Europe care își ia destinul în propriile mâini (o frază preluată de la Angela Merkel și afirmată ca efect al instalării lui Donald Trump la Casa Albă) și cu predilecție către independența strategică europeană (o sintagmă asumată și de ministrul de Externe al Germaniei în zorii viitoarei președinții germane a Consiliului UE).

Auto-poziționată drept o Comisie geopolitică, Comisia Europeană condusă de Ursula von der Leyen a construit o arhitectură interesantă în subordinea comisarului european din partea Franței, Thierry Breton, adunând sub umbrela domeniului de piață internă obiectivele revigorării industriale europene, inclusiv a industriei apărării și dezvoltarea unei politici spațiale a UE.

Pandemia COVID-19 a adus însă noi sensuri ideii de autonomie strategică europeană. Unele chiar necesare, precum reducerea dependenței excesive de liniile de producție care compun un lanț de aprovizionare cu valoare strategică și care provin din state terțe ce nu împărtășesc de cele mai multe ori aceleași valori occidentale. Pe scurt, atitudinea cu care China a gestionat această pandemie – de la izbucnirea ei, la blocarea accesului la informații prin lipsa de transparență și la instrumentalizarea acestei crize izbucnite și în Europa prin promovarea unei “imagini de donator global” combinate cu acțiuni de dezinformare, cenzură și presiuni diplomatice la UE – a venit ca un “late warning” pentru Europa. Din această perspectivă, discuțiile despre autonomie strategică în domenii critice precum sănătatea sau dimensiunea industrială europeană sunt fundamentale. Relocarea/ repatrierea și desfacerea procesului global de producție pentru a preveni, în primul rând, monopolul în domenii vitale sunt o pre-condiție pentru atingerea autonomiei strategice.

În paralel, relația transatlantică și-a urmat traseul deteriorant, cu mici excepții care țin de legătura tot mai puternică și mai vizibilă între SUA și Europa de Est (a se vedea Inițiativa celor Trei Mări) și de consolidarea NATO. Jumătatea occidentală europeană, cu o tradiție mai veche în relația transatlantică decât partea răsăriteană din interiorul UE, alimentează conversația privind autonomia strategică europeană cu un dublu profil de comunicare: analitic și politic.

Analitic, președintele Franței, ministrul de externe al Germaniei sau Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate oferă argumente și justificări pertinente conform cărora decizia administrației americane de a nu mai practica jocul multilateral global, de a nu mai acționa necondiționat ca jandarm ordinii internaționale postbelice, au accelerat destructurarea ordinii occidentale, creând un vid de putere. În fapt, aceasta este o ciocnire de viziuni teoretice în care Uniunea Europeană, fondată pe scheletul valorilor liberale postbelice și creată în spiritul multilateralismului și cooperării, nu asimilează noua viziune aplicată a Statelor Unite, care în ciuda compatibilității valorilor democratice cu partenerii europeni au declanșat, după instalarea administrației Trump, o reîntoarcere la principiile realismului politic, așa cum este statuat în Strategia de Securitate Națională a SUA din 2017. Aceeași strategie subliniază că SUA își regândesc politicile din ultimele două decenii, ele urmând a se baza pe presupunerea că o confruntare a rivalilor și includerea lor în instituțiile internaționale și în comerțul global le-ar transforma în actori benigni și parteneri de încredere.

Politic însă, prin invocarea autonomiei strategice europene sau a libertății de acțiune în Europa, utilizând ca raționament noua abordare de la Washington și livrând acest argument în același pachet cu atitudinea de “competitor strategic” din partea Chinei, Uniunea Europeană riscă să alunece într-o capcană de proporții istorice. O capcană care poate transforma ideea autonomiei strategice europene într-o vulnerabilitate.

Anterior acestui articol, proiectam capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene sub forma principalei temeri pe care acest concept a determinat-o încă de la apariție, anume o consolidare a pilonului european al apărării în urma căreia o anumită generație politică ar putea decide decuplarea din perspectivă militară și de securitate de SUA.

O Europă suverană și autonomă din punct de vedere strategic este văzută însă diferit în funcție de capitalele europene unde pui întrebarea sau soliciți o definiție. Autonomia strategică în virtutea asigurării unei reziliențe sporite la orice fel de crize, inclusiv pandemice, este o exigență legitimă. Autonomia strategică în privința apărării europene, de pildă, trebuie realizată numai în deplină complementaritate cu NATO, iar în întreaga sa accepțiune trebuie să evite o decuplare majoră în relația transatlantică.

În linia acestei dezbateri intră și afirmațiile șefului diplomației europene, Josep Borrell, privind presiunea la care poate fi supusă Uniunea Europeană pentru a alege o tabără între SUA și China, pe fondul “sfârșitului sistemului global condus de SUA” și zorilor “secolului asiatic”.

Opțiunea exprimată de înaltul diplomat european, sub auspiciile unei reuniuni virtuale a diplomației germane, este reprobabilă, mai ales din pricina funcției de reprezentare care articulează această poziție. În primul rând, ea creditează ideea unui Război Rece între China și SUA pe care Beijingul încearcă să o promoveze pentru a provoca Statele Unite și pentru a-i contesta poziția globală. În al doilea rând, faptul că un important lider UE își pune întrebarea ce tabără ar trebui să aleagă Europa într-o competiție globală între SUA, aliatul tradițional care a contribuit decisiv la reconstrucția Europei postbelice și care a facilitat unificarea Vestului cu Estul prin câștigarea Războiului Rece, și China, pe care înseși documentele europene o definesc ca “rival sistemic și competitor strategic”, diluează ambiția de autonomie strategică, proiectează o gândire de actor secundar cu ambiții reduse și alterează relația transatlantică. În al treilea rând, viziunea șefului diplomației europene nu este împărtășită în aceeași formă și nici în aceeași intensitate de statele membre care compun Uniunea Europeană.

Declarațiile lui Josep Borrell pot avea o gravitate similară pentru relația transatlantică precum “moartea cerebrală a NATO” invocată de Emmanuel Macron. Ele reprezintă o falsă dilemă și o întreținere artificială a unei teme care transformă discuția despre autonomia strategică europeană în vulnerabilitatea strategică europeană. Presiunea pe care șeful diplomației europene o evocă este întocmai această capcană, iar aceasta trebuie epuizată rapid din spațiul ideilor politice occidentale.

Presiunea de a alege o tabără este inexistentă, deopotrivă analitic și politic. În sensul teoretic al relațiilor internaționale, o astfel de presiune se resimte numai atunci când o amenințare din partea ambelor blocuri care încearcă să modeleze sistemul internațional. Și, pe cale de consecință, manifești un comportament de balansare, pentru refacerea balanței de putere, sau un comportament de aliniere, prin care te lipești de actorul care contestă ordinea și urmărește să își satisfacă pretențiile hegemonice.

Statele Unite au împins starea relațiilor internaționale într-o nouă eră a competiției strategice și a luptei pentru balanța de putere pentru a stăvili ascensiunea Chinei, care a profitat de avantajele ordinii globale girate de SUA și de Europa, și pentru a evita un cuplaj Moscova – Beijing, în care două puteri mari, dar inferioare Statelor Unite, pot răsturna actorul dominant al relațiilor internaționale, mai ales că acesta din urmă nu își poate sincroniza pașii cu aliatul său tradițional, Europa. Cine contestă ordinea globală bazată pe reguli? Din punct de vedere al valorilor pe care ea este bazată, această ordine este criticată și vulnerabilizată de Rusia și de China.

Din punct de vedere politic, administrația americană a desfășurat o serie de acțiuni – suspendarea înțelegerilor nucleare cu Rusia, suspendarea finanțării OMS pe fondul unor acuzații de mușamalizare a informațiilor furnizate de China privind pandemia – care au contestat repere ale ordinii internaționale din ultimii 70 de ani, însă în egală măsură, Statele Unite au cerut în dese rânduri aliaților europeni să se ralieze eforturilor de apărare a lumii occidentale, fie că facem referire la infrastructura 5G, la dependența energetică față de Rusia sau la strategiile de dezinformare împotriva Occidentului pe care atât Washington-ul, cât și toate capitalele UE, le experimentează.

Este drept că o tranziție către o nouă ordine globală are accente difuze. În ciuda tensiunilor politice pe care președintele american Donald Trump a ales să le alimenteze în raport cu partenerii europeni, angajamentul SUA pentru relația transatlantică nu a fost știrbit precum este pus la îndoială exclusiv pe fondul afirmațiilor excentrice ale liderului de la Casa Albă. Angajamentul american pentru securitatea europeană, dovedit și în ultimii trei ani, și pentru valorile transatlantice comun împărtășite – democrație, stat de drept, justiție, demnitate umană – trebuie să elimine orice dubiu și orice presiune precum cele expuse de șeful diplomației europene. Iar Josep Borrell, în calitate de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate, are datoria să valorifice rolul Uniunii Europene ca actor global pe baza Strategiei Globale care statuează, inter alia, un parteneriat transatlantic solid cu NATO și cu SUA.

Autonomia strategică a Uniunii Europene are, în continuare, nevoie de o definire și de un câmp clar de acțiune. Autonomia strategică occidentală, deopotrivă europeană și euro-atlantică, construită pe lecțiile învățate în urma acestei pandemii ar trebui să fie un punct central al dezbaterii transatlantice pentru ca tranziția către o nouă ordine globală să nu altereze nici securitatea euro-atlantică și nici unitatea europeană. Însă o autonomie strategică europeană construită pe aceleași valori comune pe care este fondată și relația transatlantică, dar fără o relație solidă cu SUA, riscă să transforme Europa într-un muzeu istoric căruia îi treci pragul doar pentru a revizita principiile relațiilor internaționale.

Continue Reading

EDITORIALE

Editorial. Președintele CoR Apostolos Tzitzikostas, mesaj de Ziua Europei: “Viitorul și redresarea UE depind de regiunile, orașele și satele sale”

Published

on

© EPP CoR/ Twitter

de Apostolos Tzitzikostas, președintele Comitetului European al Regiunilor

Pandemia de COVID-19 pune la grea încercare Uniunea Europeană, dar ne și reamintește cât de legați suntem unii de alții. Ea a obligat toate nivelurile de guvernanță – instituțiile UE, guvernele naționale, administrațiile regionale, orașele, satele – să colaboreze și a scos în evidență câtă încredere le acordăm miilor de primari, președinți de regiuni și consilieri pentru a ne proteja comunitățile. Trebuie să învățăm din această lecție, astfel încât să ne putem redresa, și să regândim actuala structură a guvernanței UE, în beneficiul viitorului nostru.

Ceea ce reiese limpede este că Europa bidimensională de acum – care gravitează în jurul Bruxelles-ului și a capitalelor naționale – și‑a demonstrat limitele, și că UE trebuie să treacă printr-o transformare fundamentală, conferind administrațiilor locale și regionale rolul de partener pe care îl merită cu prisosință, scrie Apostolos Tzitzikostas într-un editorial pentru CaleaEuropeană.ro ocazionat de Ziua Europei, celebrată în acest an la 70 de ani de la Declarația Schuman.

În ciuda disensiunilor existente, UE a mobilizat fonduri de o amploare fără precedent pentru combaterea șomajului, asigură stocuri de echipamente medicale și pune credite la dispoziția IMM‑urilor. Bineînțeles, Uniunea ar trebui să depună și mai multe eforturi și să adopte măsuri suplimentare în materie de prevenire, precum și măsuri bugetare și fiscale.

Mai ales în vremuri de criză, cetățenii vor să se simtă și să fie protejați. Ei își doresc să îi asculte pe reprezentanții care le sunt cel mai aproape și vorbesc în limba lor, să facă schimb de măsuri concrete și de informații reale. Cetățenii vor să afle cum și unde pot cumpăra măști; întreprinzătorii doresc să știe când își pot relua activitatea; lucrătorii vor să știe când pot reveni la locul de muncă, iar copiii când se pot întoarce la școală. Pacienții doresc să știe ce pot cumpăra în farmacii sau unde pot să apeleze la serviciul de sănătate cel mai adecvat.

Este clar că o guvernare centralizată nu poate răspunde tuturor provocărilor generate de o astfel de situație de urgență. Salvarea vieților omenești și a economiilor noastre este sinonimă cu sprijinirea tuturor autorităților locale și regionale. Contribuția acestora a fost, este și va fi esențială pentru stoparea pandemiei, garantarea serviciilor de bază și de sănătate, protejarea locurilor de muncă, sprijinirea IMM‑urilor și pregătirea terenului pentru refacerea economică și socială.

În prezent, avem nevoie de un plan european ambițios de redresare, care să îi ajute pe cei aflați în prima linie a acestei crize și care să răspundă nevoilor regiunilor, orașelor și satelor din întreaga Europă. Acesta va trebui să vină în sprijinul tuturor comunităților. Circumstanțele excepționale din prezent necesită măsuri și resurse excepționale. O modalitate de a finanța planurile de redresare a UE, despre care se discută pe larg, este de a mări capacitatea de investiții a bugetului UE până la 2 000 de miliarde EUR, prin creșterea plafonului contribuțiilor naționale, de la nivelul actual de1,2 % la 2 %. Acest lucru ar face disponibilă o sumă suplimentară de 1 000 de miliarde EUR sub formă de garanții, mobilizând mii de miliarde în sprijinul UE, al guvernelor naționale, al regiunilor și al orașelor.

De asemenea, ar revigora politica regională a UE – politica de coeziune –, care reduce inegalitățile și îmbunătățește reziliența regiunilor, orașelor și satelor pretutindeni în Europa. Se impune o solidaritate efectivă cu toți cei care au fost afectați de criză, care să meargă mână în mână cu responsabilitatea. Este nevoie ca toate nivelurile de guvernanță – european, național, regional și local – să rămână unite, în interesul cetățenilor noștri.

Toate noile măsuri și următorul buget pe termen lung al UE trebuie să țină seama de experiențele autorităților locale și regionale. Ele se vor dovedi indispensabile pentru reconstruirea economiilor noastre, pentru punerea în aplicare a tranziției ecologice și a inovării sociale, astfel încât niciun teritoriu și niciun cetățean să nu fie abandonat.

Prin urmare, fondul de redresare al UE trebuie să contribuie la abordarea nevoilor liderilor locali din Europa. El trebuie să instituie un mecanism european de urgență în materie de sănătate și să creeze un Centru de coordonare al UE pentru pandemie. Uniunea trebuie să acorde împrumuturi și subvenții directe, pentru a ajuta autoritățile locale și regionale să compenseze pierderile de venituri fiscale. Ea trebuie să accelereze digitalizarea serviciilor publice, să instituie un program de ajutor pentru IMM-uri și să elaboreze un plan de sprijinire a zonelor rurale.

Cooperarea în vederea refacerii după o calamitate nu este ceva nou pentru UE. La urma urmei, comunitatea europeană a națiunilor a apărut pentru a ne proteja de război, iar politica europeană s-a conturat în ritmul impus de statele-națiune. Acesta a fost un proces de sus în jos.

De data aceasta, democrația europeană își poate reveni mai repede prin adoptarea unei abordări inverse. Trebuie să construim comunități reziliente peste tot în Europa, arătând cât de puternică este cooperarea europeană. Un milion de politicieni aleși la nivel regional și local pe tot cuprinsul Europei oferă servicii vitale cetățenilor și comunităților lor. Constatăm că, atunci când votează în sate, în orașe, pentru parlamentele naționale și pentru Parlamentul European, cetățenii se pronunță în favoarea reînnoirii democrației. Liderii locali și regionali sunt esențiali pentru reînnoirea Uniunii Europene.

La 70 de ani de la punerea temeliilor Uniunii Europene în care trăim astăzi, administrațiile locale și regionale nu trebuie privite doar ca rădăcinile UE, ci și ca un pilon al acesteia. Dacă nu ar fi existat această criză, am fi petrecut ziua de 9 mai – Ziua Europei – în dezbateri despre viitorul UE. În schimb, iată-ne vorbind despre prezentul Uniunii, deoarece toți europenii au nevoie acum mai mult ca niciodată de Europa. Criza generată de COVID-19 nu reprezintă sfârșitul proiectului european, ci mai curând prilejul de a repune Europa pe baze noi. Pentru că noi toți suntem Europa!

Mulțumesc membrilor delegației României pentru implicarea în reprezentarea intereselor cetățenilor europeni în regiunile, orașele și localitățile pe care le conduc.

Robert Sorin NEGOIȚĂ – Primarul Sectorul 3 București

Adrian Ovidiu TEBAN – Primarul Orașului Cugir

Alin-Adrian NICA – Primarul Comunei Dudeștii Noi

Csaba BORBOLY – Președintele Consiliului Județean Harghita

Daniela CÎMPEAN – Președintele Consiliului Județean Sibiu

Decebal FĂGĂDĂU – Primarul Municipiului Constanța

Emil BOC – Primarul Municipiului Cluj – Napoca

Emil DRĂGHICI – Primarul Comunei Vulcana-Băi

Gabriela Florica TULBURE – Primarul Orașului Seini

Ion PRIOTEASA – Președintele Consiliului Județean Dolj

Ionel ARSENE – Președintele Consiliului Județean Neamț

Mariana GÂJU – Primarul Comunei Cumpăna

Marius Horia TUTUIANU – Președintele Consiliului Județean Constanţa

Marius Ioan URSĂCIUC – Primarul Orașului Gura Humorului

Victor MORARU – Președintele Consiliului Județean Ialomiţa


Apostolos Tzitzikostas, guvernatorul regiunii Macedoniei Centrale din Grecia și membru al celui mai mare grup politic din CoR, grupul Partidului Popular European (PPE – CoR), a fost ales drept noul președinte al Comitetului European al Regiunilor la 12 februarie 2020. El este membru al CoR din anul 2007.


Nota redacției: Editorialul președintelui Comitetului European al Regiunilor a fost trimis pentru publicare către CaleaEuropeană.ro, iar viziunea exprimată reprezintă poziția autorului.

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending