Connect with us

EDITORIALE

#NATO70ani: Când istoria îți surâde și ești parte a jurământului ”Toți pentru unul și unul pentru toți”. De la Washington la Londra și mai departe până la centenarul Alianței

Published

on

La 4 aprilie 1949, 12 state de pe cele două maluri ale Atlanticului de Nord, acompaniate de valori democratice, de amintirea fragedă a sângeroasei conflagrații mondiale de la începutul deceniului și de tendința de balansare a amenințării totalitariste sovietice, semnau Tratatul de la Washington punând bazele a ceea astăzi numim ”cea mai puternică alianță politico-militară din istorie”.

Factual, sintagma de mai sus poate fi probată printr-o cronologie abundentă în detalii și evoluții, de la prima membrană a unității transatlantice la dezacorduri între aliați așa cum asistăm și în prezent sau de la sfârșitul Războiului Rece și justificarea existenței și extinderii NATO ca o promisiune a democrației liberale și pentru întărirea cooperării între America de Nord și o Europă mai mare și unită. O promisiune care, din 2004, a cuprins și România, parte a celui mai mare val de aderare din istoria septuagenară a Alianței.

Momentul celor 70 de ani de la înființarea NATO coincide în spiritul internațional cu o senzație cronică că edificiul transatlantic este mai fragil ca oricând, în pofida faptului că Alianța Nord-Atlantică este cel din urmă ring de dans în care europenii și americanii își mai potrivesc pașii, nu la fel de natural și fără efort ca în alte perioade ale istoriei septuagenare a NATO, dar conștienți că principiul apărării colective trebuie să posede o indivizibilitate mai mare decât tensiunile, sperăm noi, vremelnice.

Pare, de asemenea, că argumentăm contra istoriei atunci când analizăm temători riscul unei rupturi și disoluții transatlantice la 70 de ani de NATO, contribuind involuntar sau intenționat la propagarea unui curent anti-euro-atlantic. Așa cum aliații au depășit divergențele privind Criza Suezului în 1956, momentul dificil al retragerii Franței din structurile militare aliate în 1966 sau ”coalițiile de voință” în războiul din Irak în 2003, așa putem cumpăni asupra ideii că dezacordurile majore privind chestiunea cheltuielilor militare nu va provoca un clivaj care să meargă până la dispariția NATO. Sub aceleași considerente, tensiunile euro-atlantice ce au prins avânt între Statele Unite și Germania pe fondul partajării echitabile a responsabilităților, divergențe ce au împins summitul de la Bruxelles de anul trecut într-o reuniune cu scântei între Donald Trump și câțiva aliați europeni strânși în jurul Angelei Merkel, nu sunt nici pe departe comparabile cu semnalul dat de Franța în anii ’60, în plin Război Rece și în anii sensibili post-criza rachetelor din Cuba, prin retragerea din structurile militare aliate.

Diminuarea apetitului SUA de a garanta securitatea europeană, dublat de dorința europenilor de a pune bazele unei apărări comune, este o reașezare firească într-o nouă paradigmă a competiției globale în care revenirea la competiția dintre marile puteri ocupă arena politică a lumii. Dar această reașezare nu trebuie privită cu o greutate echivalentă cu trecerea în anexă a rolului providențial pe care SUA l-au avut în refacerea Europei sau a solidarității care a oferit puterea exemplului că principiul ”că un atac împotriva unui aliat este un atac împotriva tuturor” din Articolul V al Tratatului NATO privind apărarea colectivă nu este doar o frază într-un text de drept internațional fără o forță juridică și practică probată.

La fix șapte decenii de la apariția NATO – o alianță politico-militară creată ”to keep the Americans in, the Germans down and the Soviets out” –  întrunește 29 de state membre și a trecut printr-o serie de provocări și clipe de răscruce care i-au atestat ceea ce putem numi ”flexibilitate în adaptare” pentru a putea răspunde amenințărilor pe care aliații le-au avut de înfruntat, de la balansarea ideologică împotriva Uniunii Sovietice la dilema existenței NATO post-Război Rece, un capitol care nu a însemnat ”sfârșitul istoriei”, ci 30 de ani mai târziu regăsește Alianța Nord-Atlantice într-o dublă postură de apărare și descurajare în raport cu Federația Rusă, în același timp în care câmpul de amenințări s-a extins considerabil.

La Washington, 29 de state membre, cu 17 mai mult decât acum 70 de ani și cu România între ele, sunt reprezentate de miniștrii lor de Externe la o reuniune specială cu caracter aniversar, simbolic și istoric.

Acesta este și momentul de debut al călătoriei spre cea de-a 100-a aniversare a Alianței Nord-Atlantice. De ce 100? Pentru că dă un caracter imuabil aserțiunii că ne referim la cea mai puternică alianță politico-militară din istorie” De ce această călătorie? Pentru că supraviețuirea NATO, dincolo de setul de valori și de istoria comună pe care se bazează relația transatlantică, revendică o condiție: ca cei din jurul mesei euro-atlantice să nu piardă niciodată sensul acestei Alianțe și să nu-i perturbe silueta, una capabilă să se regenereze prin flexibilitate în adaptare pentru a face față amenințărilor. Acele tipuri de amenințări care, de pildă, sunt suficient de abile pentru a ocoli angajamentul ”blindat” al Articolului V și pentru care NATO dezvoltă noi seturi de măsuri.

Căderea regimurilor comuniste și sfârșitul Războiului Rece în urmă cu trei decenii sau periclitarea liniei de stabilitate militară și strategică dintre NATO și Rusia în acest deceniu au arătat că abilitatea strategică de a anticipa necesită o continuă upgradare.

Conceptul strategic de la Lisabona din 2010, creat într-o lume în care Rusia juca (sau mima) rolul de partener sau în care amenințările cibernetice și potențialul malign al tehnologiei nu erau alarmante și nu creau dificultatea în a defini cine este agresorul, are nevoie de o revizuire.

Suspendarea de către SUA a obligațiilor ce decurg din Tratatul privind forțele nucleare intermediare ca urmare a încălcării repetate de către Rusia a acestui acord refac o parte din decupajul strategic al anilor Războiului Rece în care riscul unei noi curse a înarmărilor cu Europa la intersecția declarativă a ”mușchilor strategici” are nevoie de răspunsuri și evaluări.  Vom asista la un repeat al competiției care a dus Uniunea Sovietică în colaps? Avem un adversar rațional la Moscova? Va fi această teamă de tipul unei distrugeri reciproc asigurată un catalizator pentru a frâna divergențele între aliați pe chestiuni ce țin de energie, climă sau comerț de dragul binelui comun și al supraviețuirii? Trebuie ca Alianța să se repoziționeze și să își articuleze postura spre noi actori – China – sau regiuni – Oceanul Arctic?

Toate acestea, inclusiv călătoria al cărei start îl dau cele 29 de țări aliate (în curând 30), au un răspuns cuprinzător, el fiind o prefață memorabilă a acestei aniversări: 

”America a fost coloana vertebrală a alianței noastre și a fost fundamentală pentru securitatea europeană și pentru libertatea noastră. Nu am avea o Europă pașnică și prosperă pe care o vedem astăzi, fără sacrificiul și angajamentul Statelor Unite. NATO a fost bună pentru Europa. Și NATO a fost bună pentru Statele Unite. Puterea unei națiuni nu este măsurată doar prin dimensiunea economiei sale. Sau numărul soldaților săi. Dar și prin numărul prietenilor săi. Și prin NATO, Statele Unite au mai mulți prieteni și aliați decât orice altă putere. (…) Se pun întrebări de pe ambele părți ale Atlanticului despre puterea parteneriatului nostru. Ne-am depășit dezacordurile în trecut și trebuie să ne depășim și acum diferențele, pentru că vom avea nevoie și mai mult de Alianța noastră în viitor”.

(Jens Stoltenberg, primul secretar general al NATO care s-a adresat Congresului SUA, 3.04.2019, la 70 de ani de la crearea ”edificiului” transatlantic)

Reînnoirea jurămintelor transatlantice trebuie să înceapă la Washington. Ce punct de reînnoire mai potrivit pentru o Alianță care are de partea sa puterea istorică a simbolurilor? Acel simbol de a se întoarce la origini, întrucât miniștrii de Externe se reunesc în aceeași sală în care a fost semnat Tratatul Nord-Atlantic din 4 aprilie 1949. Același simbol, întrucât în decembrie șefii de stat sau de guvern se vor întruni la Londra, gazda primului sediu al Alianței. Un simbol recent precum organizarea summitului din 2016 la Varșovia, capitala unde cu 25 de ani era dizolvat Pactul de la Varșovia, organizația politico-militară controlată de Uniunea Sovietică pentru a se opune NATO. Și o serie de simboluri care stau alături aliaților, zi de zi, în incinta sediului NATO: un fragment din Zidul Berlinului, care a căzut în 1989 dând semnalul sfârșitului Războiului Rece, și un memorial dedicat victimelor atacurilor teroriste de la 11 septembrie în urma cărora a fost activat pentru prima și singura dată Articolul V al Tratatului NATO privind apărarea colectivă, bazat pe principiul ”toți pentru unul și unul pentru toți”.

La mulți ani, NATO!

Puteți citi pe larg despre
Aniversarea a 70 ani de la înființarea NATO
Aniversarea a 15 ani de la aderarea României la NATO

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este membru al programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

Globalizarea Războiului Rece

Published

on

© CaleaEuropeană.ro

Corespondență din Bruxelles – Dan Cărbunaru

În timp ce încălzirea globală provoacă frisoane în cancelariile occidentale, globalizarea Războiului Rece începe să fie recunoscută de aliații trans-atlantici.

Occidentul se pregătește serios de confruntarea de sistem la nivel mondial. Liderii vorbesc din ce în ce mai apăsat de nevoia democrațiilor de a se proteja de efectele regimurilor autoritare, având ca vârf de lance Rusia și China.

Dacă după cel de-al Doilea Război Mondial URSS și SUA plus aliații din Europa Occidentală au tras Cortina de Fier și au răcit pentru prima oară războiul, iar ca efect au antrenat în această răcire o parte a lumii, iată că acum globalizarea Războiului Rece este prefigurată de semnalele apăsate transmise de Rusia și China.

G7, NATO, UE par să se pregătească deja și lucrează la șanțurile de apărare, simultan cu întărirea rezilienței în fața acestei provocări. Chiar dacă în cazul G7 doar indirect, prin liderii instituțiilor europene, România e prezentă în toate cele trei formule de stabilitate, pace și bunăstare generate de de Occidentul politic.

Dacă Războiul Rece ne găsea sub ocupație a trupelor sovietice, secătuiți de resurse și sub regim autoritar, azi noua rivalitate dintre autoritarism și democrație ne oferă garanțiile de securitate NATO și bunăstarea generată de UE. În plus, văduviți, în secolul trecut, de salvarea economică prin Planul Marshall, azi avem zeci de miliarde de euro – bani europeni din PNRR plus MFF.

Dacă ne înțelegem corect interesele și șansele, putem trece cu bine peste valurile geopolitice generate de noile realități globale.

Continue Reading

EDITORIALE

Patru summituri care vor dicta cursul relațiilor internaționale către 2030: Alianța transatlantică și democrațiile lumii dau testul pre-eminenței globale în fața Chinei și Rusiei. Mize pentru România

Published

on

© Official G7, NATO, EU and White House Photos

Joe Biden vine în Europa pentru prima călătorie externă de la preluarea stindardului de lider al (încă) celei mai mari superputeri a lumii. Atunci când președintele Statelor Unite va păși pe sol european, Europa, America de Nord, alianța transatlantică și partenerii lor democratici din Asia-Pacific vor intra într-un maraton de trei summit-uri și reuniuni politice ce au ca unic scop pregătirea democrațiilor pentru competiția cu regimurile autocratice care pulsează, de la Beijing și Moscova, propriile modele ale ordinii internaționale. “Încărcat” de mult așteptata reînnoire a relațiilor transatlantice, Joe Biden nu va fi doar liderul SUA, ci și reprezentantul lumii democratice într-o întâlnire unu-la-unu cu cel mai longeviv exponent al regimurilor autocratice influente global, președintele rus Vladimir Putin.

Momentul în care vor fi trase cortinele peste summit-urile G7 (11-13 iunie), NATO (14 iunie), UE – SUA (15 iunie) și Statele Unite – Federația Rusă (16 iunie) va fi clarificator pentru întreg desfășurător al relațiilor internaționale în deceniul ce tocmai am intrat și care, conform previziunilor, anticipează să se închidă cu devansarea Americii de către China în ierarhia puterii mondiale.

Un desfășurător care va trebui să probeze, din perspectiva lumii transatlantice, implicit a României, reziliența democrațiilor, deci capacitatea acestora de a se adapta politic, economico-financiar, societal și cultural pentru un scop atent sintetizat de noul președinte al SUA: acela ca “democrațiile, și nu autocrațiile, să stabilească regulile” ordinii globale. Un desfășurător care, iată, va fi o prefață pentru competiția globală dintre democrațiile reprezentate de SUA, Europa, restul țărilor G7, partenerii like-minded din Asia-Pacific și autocrațiile întrupate de o Chină în ascensiune și o Rusie imprevizibilă.

Greutatea acestor momente reține și o recunoaștere istorică. În preambulul vizitei sale în Europa, Joe Biden a scris un editorial pentru Washington Post al cărui deznodământ ne oferă imaginea răpită de anii în care administrația Trump și aliații occidentali europeni s-au confruntat politic, șubrezind unitatea transatlantică: “Pot democrațiile să se unească pentru a obține rezultate reale pentru cetățenii noștri într-o lume în schimbare rapidă? Își vor dovedi alianțele și instituțiile democratice care au modelat atât de mult secolul trecut capacitatea de a face față amenințărilor și adversarilor din zilele noastre? Cred că răspunsul este da. Și în această săptămână, în Europa, avem șansa de a demonstra acest lucru”.

Fraza de mai sus este recunoașterea că așa cum Europa Occidentală a avut nevoie de Statele Unite pentru a se elibera de dominația nazistă și pentru a croi Uniunea Europeană, așa cum Europa Centrală și de Est a avut nevoie de SUA, UE și NATO pentru a se îndepărta de întunecatul și înrădăcinatul trecut comunist și sovietic, în același fel, Statele Unite și Europa unită au nevoie una de altă, în cadrul NATO și în rândul celorlalte forme instituționale de cooperare, pentru a apăra democrațiile și pentru a preveni răsturnarea ordinii mondiale printr-o concurență geopolitică multi-stratificată – politic, economic, tehnologic, hibrid, militar – fără precedent.

România va juca direct la două dintre cele patru reuniuni – summitul NATO și summitul UE-SUA – și va fi parte indirectă prin suma efectelor celor la discutate la summiturile G7 și la întâlnirea Biden – Putin. Mizele pentru România derivă dintr-o serie de acțiuni pe care Bucureștiul le-a întreprins și le desfășoară de aproape un an: accentuarea dezbaterilor în direcția consolidării unei reziliențe comune europene și euro-atlantice, utilizarea platformei președinției României la Comunitatea Democrațiilor drept “carte de intrare” înspre Summitul Democrațiilor dorit de președintele american Joe Biden, creșterea prezenței NATO în regiunea Mării Negre. În acest sens, orice rezultat care culmină cu unitate și solidaritate transatlantică în fiecare din cele patru momente este un succes pentru România europeană și transatlantică.

Câteva aspecte care merită urmărite pentru a înțelege potențialele urmări ale reuniunilor la vârf la nivelul G7, NATO, UE – SUA și Statele Unite și Federația Rusă ar fi următoarele:

G7 + 3 – reduta democrațiilor își dă testul preeminenței globale

1. Desfășurarea, în Marea Britanie, a primului summit G7 din ultimii doi ani cu un nou președinte “transatlantic” este un semnal pentru binele relației transatlantice post-Brexit și post-Trump, cele două curente care au zguduit lumea democratică. Va proiecta imaginea unui careu al democrațiilor din Asia-Pacific și America de Nord până în Regatul Unit, continuând spre Europa Occidentală, garantând locul Marii Britanii ca putere importantă în reduta democrațiilor globale. Acest fapt va fi confirmat și de situația simbolică prin care premierul Boris Johnson va fi primul lider european cu care președintele american Joe Biden se întâlnește în persoană, iar Biden va fi primit de regina Elisabeta a II-a;

2. G7 va avea și un format extins cu trei invitați democratici de calibru – Australia, Coreea de Sud și India -, care însumează de fapt jumătate din statele membre ale G20, transmițând un semnal de redută din partea democrațiilor lumii;

3. Agrearea unui consens privind impozitarea cu minim 15% a companiilor are rolul de catalizator pentru alte decizii importante în combaterea schimbărilor climatice, a luptei împotriva dezinformării, în direcția unei redresări economice puternice și a siguranței sanitare și, de ce nu, a edificării unui nou model și lanț de producție și aprovizionare pentru a reduce dependența de China;

NATO 2030: o transformare istorică la orizont

4. Cea mai importantă decizie preconizată este cea prin care cei 30 de lideri euro-atlantici îi vor mandata pe secretarul general Jens Stoltenberg să elaboreze un nou Concept Strategic bazat pe trei dimensiuni – politic, militar și proiecție globală -, iar tematica este cât se poate de concisă: “reziliența” aliaților. Prima dimensiune (politică) va viza recalibrarea NATO ca unic forum politic transatlantic în materie de securitate și apărare colectivă, ceea ce ar putea limita tensiunile între aliați, așa cum am asistat între Washington și Berlin, respectiv între Paris și Ankara. Sub acest regim, vor fi importante și întrevederile bilaterale din marja summitului, inclusiv prima întâlnire între președintele SUA și cel al Turciei. Cea de-a doua dimensiune (militară) cuprinde spectrul cheltuielilor pentru apărare și al posturii de descurajare și apărare a NATO, esențiale pentru securitatea României, dar și idei mai inovatoare precum crearea unui accelerator tehnologic în materie de apărare și sporirea unei finanțări comune pentru operațiunile și acțiunile aliate, ceea ce ar îndrepta eforturile europene în materie de apărare către un “in house” approach în cadrul Alianței. Cea de-a patra dimensiune (proiecție globală) vizează pregătirea NATO, inclusiv prin extinderea parteneriatelor globale, pentru ascensiunea Chinei, care urmărește să devină principala putere militară a lumii până în 2050.

5. China va fi abordată și inclusă în deciziile NATO la un nivel fără precedent, în vreme abordarea față de Rusia va continua pe baza schemei “măsuri de descurajare și apărare puternice, combinate cu dialog politic”.

6. Un moment central și asigurator va fi acela al reafirmării angajamentului pentru articolul 5 privind apărarea colectivă, invocat o singură dată, în 2001, și a cărui autenticitate a fost dovedită vreme de două decenii până la retragerea din Afganistan, așteptată a fi reconsfințită la acest summit.

Reuniunea UE – SUA: revitalizarea alianței transatlantice

7. Venirea lui Biden la Bruxelles cu discursul nuanțat al “unei Europe unite, libere și pașnice” și cu o concesie strategică pentru Germania prin renunțarea la a sancționa principala companie implicată în conducta Nord Stream 2 vor fi o adevărată simfonie care vor permite deblocarea relației transatlantice în domenii cheie: – combaterea schimbărilor climatice, reguli echitabile pentru comerțul global (un potențial preambul și pentru un viitor acord de liber schimb UE-SUA), o alianță transatlantică digitală.

8. O componentă cheie va fi, indubitabil, dialogul strategic UE – SUA cu privire la China, principalul competitor geopolitic al Statelor Unite și un rival sistemic pentru Uniunii.

SUA – Rusia: Prea departe pentru a fi pe urmele lui Reagan și Gorbaciov

9. Chiar dacă se vor întâlni pentru prima oară în calitate de președinți, Joe Biden și Vladimir Putin vor fi departe de a pregăti o resetare a relațiilor dintre Washington și Moscova, așa cum liderii SUA și URSS o făceau în același loc, la Geneva, în 1985.

10. Deși sunt șanse slabe ca reuniunea dintre Biden și Putin să producă vreo schimbare palpabilă în relația bilaterală, obiectivele cheie pentru SUA, NATO, Europa și România vor fi atinse: abordarea stabilității strategice, importantă pentru postura de descurajare nucleară în Europa, transmiterea de către Joe Biden a unei poziții unitare transatlantice privind provocările generate de Rusia la adresa securității europene și reafirmarea capacității și determinării occidentale de a sancționa Rusia atunci când instrumentalizează atacuri hibride ori cibernetice împotriva Europei și Statelor Unite.

Consistența celor patru summit-uri va fi, în mod limpede, mult mai vastă. Accentul și nuanțele ce vor fi date de limbajul diplomatic-politic din comunicatele finale ale reuniunilor și declarațiile oficiale ale liderilor vor stârni dezbateri, analize prospective și necesitatea unor anticipări strategice în anii ce vor veni. În mod cert, însă, deciziile luate în acest interval de G7, NATO, UE și SUA și care vor fi comunicate lui Vladimir Putin de Joe Biden vor trebui să dea semnalul că democrațiile sunt pregătite și echipate pentru confruntarea inevitabilă cu autocrațiile.

Continue Reading

EDITORIALE

Ziua R

Published

on

de Dan Cărbunaru

Luni, după-amiază, România a dat o gaură în nori și a proiectat, pe cerul mohorât al Bucureștiului, doi vectori occidentali autentici. Centrul Euro-Atlantic pentru Reziliență (E-ARC) a fost inaugurat fără pompă, dar cu invitați de calibru – Președintele Românei, Premierul, secretarul general adjunct al NATO, vicepreședintele Comisiei Europene, miniștrii Apărării și de Externe.

Printre scrâșnetele de roți ale tramvaiului care trecea pe strada Vasile Lascăr, oficialii au trasat perspectiva și miza pe care Reziliența societății noastre le generează. Părinții fondatori ai NATO și UE știau că orice plan economic, politic sau militar are nevoie de o societate care să facă față provocărilor pe care istoria anterioară le generase, dar și celor care aveau să apară. Nicio construcție guvernamentală sau inter-guvernamentală nu poate, azi, să ignore sensibilul și influentul țesut social care asigură, de fapt, funcționarea democrațiilor bazate pe valori occidentale.

Alegerea României de a înființa și găzdui un centru Euro-Atlantic pentru Reziliență, prin intermediul căruia își propune să devină un pol de excelență și un furnizor de expertiză pentru statele membre ale NATO și ale Uniunii Europene, confirmă că există înțelegere corectă a mizelor jocului geo-politic actual. Mai puțin vizibil, dar cu accente cu potențial dramatic, începe să devină tot mai persistent, prin efectele sale, efortul statal sau non-statal de a decredibiliza proiectul de pace și bunăstare generat de fondatorii NATO și UE. A asista impasibil la acest proces, înseamnă să uiți cea mai recentă și aspră lecție primită de UE prin producerea prin mijloace democratice a Brexit-ului. A doua economie a Uniunii și prima sa armată s-a desprins prin referendum influențat categoric de erorile de comunicare și înțelegere ale Bruxelles-ului.

În aceeași Zi R, după-amiază, România urca în sistemul informatic al Comisiei Planul Național de Redresare și Reziliență. Planul de aproape 30 de miliarde de euro care va pune țara noastră, prin implementare, în clasa țărilor occidentale cu reforme implementate, cu economie verde, digitală, bazată pe educație.

Reziliența unei țări targhetate de mesaje anti-occidentale, anti-europene, anti-modernizare, mai ales în această parte a Europei, nu poate depinde doar de numărul avioanelor de vânătoare sau al rachetelor, tancurilor sau trupelor.

România a crescut mult de când a intrat în NATO și UE, dar și așteptările oamenilor au crescut. Poate chiar mai repede. Vaccinarea oamenilor împotriva pandemiei de dezinformare are nevoie de viziune politică, de soluții concrete și de comunicare lor corectă.

Apărarea Uniunii și Alianței Nord-Atlantice începe acasă, iar datoria unei țări este de a-și proteja cetățenii, mai ales când variatele tipuri de provocări care ne vizează societățile au început să își facă simțite efectele chiar și în rândul unor națiuni cu tradiție democratică mult mai îndelungată decât a noastră.

Invazia minților poate fi mai periculoasă decât cea a tancurilor.

Continue Reading

Facebook

Advertisement
COMISIA EUROPEANA1 week ago

Comisarul european Janez Lenarcic îi răspunde premierului sloven, care l-a acuzat că acționează împotriva intereselor țării sale: Prejudiciile sunt provocate de cei care subminează statul de drept

INTERNAȚIONAL1 week ago

Emmanuel Macron, aflat la Tokyo pentru Jocurile Olimpice, a discutat cu premierul japonez despre lupta împotriva schimbărilor climatice și despre o regiune ”indo-pacifică liberă”

REPUBLICA MOLDOVA1 week ago

Republica Moldova: Bogdan Aurescu a anunțat un nou sprijin de 300.000 euro pentru societatea civilă și presa independentă

REPUBLICA MOLDOVA1 week ago

Vizita lui Bogdan Aurescu la Chișinău: România va fi mereu alături de Maia Sandu. R. Moldova poate deveni un model de orientare pro-europeană în vecinătatea estică a UE

ROMÂNIA1 week ago

Premierul Florin Cîțu apreciază că viteza cu care România va face tranziția la o economie verde va fi diferită de cea a altor țări UE: Partenerii europeni trebuie să ne sprijine mai mult

IMAGINEA ZILEI1 week ago

IMAGINEA ZILEI Militari ai Forțelor Aeriene SUA ajută localnicii afectați de inundațiile devastatoare din Germania

ROMÂNIA1 week ago

Premierul Florin Cîțu: Se vor construi trei centre de mari arși la București, Timișoara și Târgu Mureș. Finanțarea se va face printr-un program cu Banca Mondială

ROMÂNIA1 week ago

Premierul Florin Cîțu: Recunoștință și respect față de militarii români care au participat la acțiunile din Afganistan. Sunt eroi ai României

ROMÂNIA2 weeks ago

România: CE constată o îmbunătățire a cadrului general privind situația statului de drept în 2021, dar subliniază necesitatea desființării SIIJ și modificarea codurilor penale

COMISIA EUROPEANA2 weeks ago

Comisia Europeană publică al doilea raport privind situația statului de drept în toate țările membre UE: Progresele au fost neuniforme și există motive serioase de îngrijorare determintate de mai multe țări

Team2Share

Trending