Connect with us

EDITORIALE

O dublă premieră în Uniunea Europeană: Slovacia preia azi pentru prima dată președinția Consiliului și va găzdui primul summit UE în afara Bruxelles-ului după 16 ani

Published

on

de Robert Lupițu

slovacia UEPreședinția rotativă a Uniunii Europene se schimbă de la 1 iulie. După un an în care leadership-ul Consiliului UE a fost exercitat pe rând de Luxemburg (iulie-decembrie 2015) și de Olanda (ianuarie-iunie 2016), două state membre fondatoare ale Uniunii, a venit rândul pentru o premieră: Slovacia, țară membră din 2004, și unul dintre statele care s-au opus cotelor obligatorii pentru relocarea refugiaților, va deține președinția Consiliului pentru următoarele șase luni. Mai mult, Bratislava va fi prima capitală europeană post-2000 care va găzdui un summit al liderilor statelor membre după 16 ani în care Bruxelles a jucat rolul de amfitrion al deciziilor esențiale ale șefilor de stat sau de guvern din UE.

Slovacia devine pentru prima dată de când a aderat la UE statul responsabil cu gestionarea, coordonarea și impulsionarea agendei decioznale europene din perspectiva țărilor membre ale Uniunii într-un moment cum nu se poate mai complicat: rezultatul referendumului din Marea Britanie și o posibilă demarare a unei tranziții funcționale de la o Uniune care gândește și acționează în 28 spre una în 27+1 și, ulterior în funcție de decizia Parlamentului de la Londra, în 27. La acest mozaic de provocări vine atașată chestiunea migrației care, în pofida acordului de readmisie cu Turcia privind refugiații și refluxului migratoriu, reprezintă un subiect volatil pentru spectrul decizional de la Bratislava.

Bratislava preia mandatul de la Olanda după șase luni în care Haga a gestionat frâiele instituționale din Consiliu și într-un moment în care liderii UE vor trebui să se aplece cu mai multă determinare asupra chestiunilor ce țin de viitorul Uniunii: reconectarea cu cetățenii, contracararea populismului, diminuarea efectelor unui Brexit și asanarea abordării privind migrația.

O președinție pentru Vișegrad: Duetul franco-german nu mai poate face ceva nou pentru Europa

Președinția slovacă este importantă și dintr-o perspectivă regională, întrucât ca parte a Grupului de la Vișegrad, Bratislava reprezintă un punct decizional de pe harta Uniunii, alături de Budapesta, Praga și Varșovia, care nu îmbrățișează abordarea, uneori exclusivistă, a membrilor fondatori și, mai ales, a binomului franco-german.

visegrad groupÎn timpul Consiliului European din această săptămână, grupul de la Vișegrad a cerut o schimbare în modul de funcționare al Uniunii Europene, adoptând o poziție comună care s-a remarcat prin solicitarea de a crea o ”Uniune bazată pe încredere”, iar premierul Poloniei a utilizat impactul alimentat de Brexit pentru a transmite către întreaga Europă că duetul franco-german nu mai poate face ceva nou pentru Uniunea Europeană și că este nevoie de o nouă viziune și de o concepție la care să contribuie toate țările membre.

De pildă, dinamica adusă de Brexit va fi gestionată, prin urmare, sub auspiciile unei prime președinții slovace a Uniunii, dar cu caracteristici ale Vișegradului. În poziția lor comună de la Consiliu, cele patru state au susținut că reonectarea cetățenilor și încrederea între statele membre sunt necesare în acest moment de inflexiune pentru Europa, însă au pledat și pentru o Europă mai interguvernamentală, cu un rol sporit al parlamentelor naționale. Cu alte cuvinte, combinația dintre agenda unei președinții a unui stat membru, deci prin definiție înclinată către interguvernamentalism, și problema Brexit, va spori discuțiile despre viitorul Uniunii, dar cu potențialul de a le induce într-o stare mai interguvernamentală.

Principala problemă a cetățenilor noștri trebuie să fie mai bine transpusă în realitate. Parlamentele naționale trebuie să își facă auzită vocea. Instituțiile Uniunii Europoene trebuie să își urmeze misiunea și mandatele. Încrederea trebuie, de asemenea, promovată în rândul statelor membre, pornind de la depășirea liniei care ne divide și pe care am observat-o în ultimele luni”, au susținut prim-miniștii țărilor V4, conform Euractiv.

Ce și-a propus țara care a respins cotele obligatorii de refugiați pentru prima sa președinție? Ambiții prea mari pentru o perioadă complicată?

Guvernul condus de Robert Fico, relegitimat prin reînvestirea în funcție după alegerile parlamentare din martie, a stabilit o agendă cu patru priorităţi pentru acest mandat: o Europă puternică din punct de vedere economic, o piaţă unică modernă, o politică sustenabilă pentru migraţie şi o Europă implicată în problemele globale

Patru domenii cu puncte de legătură solide între ele prin care Slovacia și-a formulat ambițiile pentru mandatul semestrial pe care îl va parcurge și în care va avea de gestionat inclusiv balanța de putere în Consiliu, odată cu decizia cetățenilor britanici de a părăsi Uniunea Europeană. Mai mult decât atât, Bratislava își face din politica privind migrația o prioritate, mai ales că premierul Fico declara în diverse rânduri ca abordarea europeană a crizei refugiaților și a fluxului migratoriu constituie un ”ritual de sinucidere”.

Pregătind debutul președinției, Robert Fico arăta că țara sa va promova ”discuții constructive” cu Comisia Europeană, dar și în rândul statelor membre, mai ales după ce tratativele și deciziile privind schema de relocare a solicitanților de azil a fost deopotrivă contestată și susținând, creând falii între guvernele țărilor membre ale UE.

Ne vom concentra pe o agendă pozitivă, nu pe subiecte care ne divid”, a declarat Fico, adăugând că subiectul migrației va avea greutate pe agenda președinției deoarece UE va trebui ”să își redefinească politicile lipsite de succes”, potrivit EU Observer.

robert ficoPractic, Slovacia își propune să transforme președinția sa un forum de discuții prin care statele membre să dezbată propunerile Comisiei și să identifice o cale prin care chestiunea migrației să devină o problemă abordată la sursă și nu ca urmare a efectelor pe care le impune. Altfel spus, Slovacia nu va sprijini în cadrul președinției sale mecanismul de relocare a refugiaților.

Celelalte aspecte incluse printre prioritățile slovace relevă o cutumă generală aplicată de statele membre care preiau mandatul semestrial al președinției și care țin și de trio-ul de președinții. Aflată la mijlocul președințiilor din trio-ul deschis de Olanda și care va fi închis de Malta, Slovacia a preluat de la Haga printre priorități creșterea economică, obiectiv care s-a regăsit neîncetat pe agenda Uniunii după impactul crizei economico-financiare din 2008 și care să regăsește printre prioritățile bugetare europene, ramură a cărei alocare pentru anul 2017 urmează a fi negociată de Parlament și Consiliul aflat sub președinție slovacă.

Precizarea nu este deloc întâmplătoare având în vedere că executivul Uniunii a publicat o propunere de buget pentru 2017 în aceeași zi în care Slovacia a preluat președinția UE. 5,2 miliarde de euro dintr-un total de 134,9 miliarde sunt alocate pentru chestiunea migraţiei, iar proiectul bugetar nu prevede și decizia Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană.

Migrația devansată de Brexit: Bratislava, centrul de reflexie asupra viitorului UE. Oportunitate pentru Slovacia

Așteptată să ofere o perspectivă proprie și cuprinzătoare privind migrația și criza refugiaților, Slovacia se va regăsi în postura imediată în care un alt subisect suscită interes și impact pentru viitorul Uniunii Europene, și anume cum trebuie să se adapteze Europa, instituțional în principal, la situația determinată de rezultatul consultării populare din Regatul Unit.

Brexitul și consecințele sale au adăugat, practic, o prioritate ad-hoc președinției slovace. Reuniunea informală a celor 27 de lideri de la Bruxelles s-a încheiat cu o decizie care pune Bratislava pe traiectoria locurilor în care Uniunea a reflectat asupra rolului său, provocărilor pe care le întâmpină și viitorului pe care trebuie să și-l creioneze: Capitala Slovaciei va găzdui în septembrie o nouă reuniune informală a Uniunii celor 27.

”Suntem pregătiți să abordăm orice dificultate care poate fi generată din actuala situație. Uniunea Europeană este un câștig istoric de pace, prosperitate și securitate pe continentul european și rămâne cadrul nostru comun. Europenii așteaptă de la noi să furnizăm securitate, locuri de muncă, creștere economică și speranță pentru un viitor mai bun. Trebuie să livrăm aceste lucruri”, au subliniat liderii țărilor membre după o reuniune UE-27 în care au decis asupra unei viitoare reuniuni informale la Bratislava

Premierul Slovaciei a venit cu această propunere ca Bratislava, în calitate de capitală a țării ce deține președinția UE, să găzduiască o reuniune asupra viitorului Europei Unite, dar fără Regatul Unit, întrucât Bruxelles are ”o proastă reputație”.

Mutarea unei astfel de reuniuni într-o capitală europeană marchează o premieră după 16 ani, deoarece din 2000 încoace Uniunea a decis ca summit-urile ei să se desfășoare numai la Bruxelles.

O poziție ce arată opiniile coagulate ale Vișegradului, care pare să depună eforturi pentru a deraia Europa bruxelleză, dându-i un sens al tuturor și dezbătând viitorul acestei construcții departe de aparatul instituțional ce a fost utilizat, nu de puține de ori, ca levier al campaniilor anti-europene.

Deși neasumată ca prioritate distinctă, oportunitatea conturată de găzduirea unei astfel de reuniuni este un plus de imagine și de culoare vie care se așterne peste Slovacia și peste centrul Europei. Un mesaj transmis care arată astfel: reconectarea Europei cu ea însăși începe cu asumarea unor decizii luate în Europa (geografic) și pentru Europa (unitate și cvasi-echitate).

”Cetățenii nu locuiesc în instituții, ci în țările membre”, este argumentul pe care și ministrul de Externe, Miroslav Lajcak, l-a lansat la debutul președinției slovace în favoarea unei reuniuni informale la Bratislava, adăugând că politicile trebuie generate de statele membre, iar administrația europeană are rolul de a asigura că nu există un conflict între decizia politică și faza de implementare.

Poziția guvernului de la Bratislava relevă această predispoziție a jocului profund orientat spre interguvernamentalism pe care Slovacia îl va aborda în aceste șase luni.

Prima președinție slovacă succede a 12-a președinție olandeză

Bratislava preia mandatul de la Olanda după șase luni în care Haga a gestionat frâiele instituționale din Consiliu și în care a urmărit trei direcții principale: O Europă mai concentrată și dedicată aspectelor esențiale privind buna reglementare, legislație și gestionare a rolurilor instituționale; o Uniune inovativă îndreptată spre creștere economică și locuri de muncă; o mai bună conectare între instituțiile de la Bruxelles și cei 500 de milioane de cetățeni.

eu netherlandsCel de-al 12-lea mandat olandez la președinția UE va rămâne alăturat sintagmei de ”referendum”. După un plebiscit în care cetățenii olandezi au respins Acordul de Asociere semnat de UE cu Ucraina, țară în care semnarea inițială a acestui document a dus la eșecul de la Vilnius, la Euromaidan, la anexarea ilegală a Crimeei și la mișcările separatiste din estul Ucrainei, președinția olandeză și-a încheiat mandatul după ce Marea Britanie a decis, tot printr-un referendum popular, să părăsească Uniunea, riscând să se transforme într-un model de succes și pentru populiștii de la Haga sau Paris.

Olanda, în calitate de țară membră fondatoare a UE, și-a propus o mai bună și limpede abordare și relaționare între Europa instituțională și cea de zi cu zi, președinția sa fiind marcată de acordul negociat în martie între UE și Turcia privind readmisia refugiaților, extinderea sancțiunilor atât la adresa Crimeei și Sevastopolului, cât și a Rusiei, dar și deschiderea unui nou capitol de negociere din procesul de aderare al Turciei la Uniunea Europeană.

Președinția Consiliului se asigură prin rotație între statele membre ale UE la fiecare șase luni. În cursul semestrului respectiv, Președinția conduce reuniunile la toate nivelurile în Consiliu, contribuind la asigurarea continuității lucrărilor UE în cadrul Consiliului.

Statele membre care dețin președinția lucrează împreună îndeaproape în grupuri de trei, denumite „triouri”. Acest sistem a fost introdus de Tratatul de la Lisabona în 2009. Trioul stabilește obiective pe termen lung și pregătește o agendă comună, determinând subiectele și aspectele majore care vor fi abordate de Consiliu pentru o perioadă de 18 luni. Pe baza acestui program, fiecare dintre cele trei țări își pregătește propriul său program, mai detaliat, pentru 6 luni.

Trioul actual este alcătuit din președințiile Olandei, Slovaciei și Maltei.

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este membru al programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

Reprezentarea Estului Europei la vârful NATO și UE: În ce moment de cotitură al istoriei euro-atlantice suntem?

Published

on

© Administrația Prezidențială

A trecut o săptămână de când președintele Klaus Iohannis și-a oficializat candidatura pentru funcția de secretar general al NATO, o poziție al cărei proces de desemnare este atributul negocierilor diplomatice de culise dintre statele aliate pentru a genera consensul, aceasta fiind unica opțiune pentru a-i stabili un succesor lui Jens Stoltenberg, al cărui mandat este scadent la 30 septembrie 2024. Ceasul ticăie și nu.

Deși vorbim de un proces bazat pe cutume (secretarul general este un european, în timp ce comandantul militar este un american, iar SUA au mereu un cuvânt cu greutate) și reguli nescrise, arhitectura instituțională și decizională aliată este una destul de suplă din punct de vedere politic. Toate statele membre se întrunesc la nivelul Consiliului Nord-Atlantic. Aceeași denumire este valabilă și pentru reuniunile diplomatice la nivel de ambasadori (numiți reprezentanți permanenți) ai statelor membre, pentru reuniunile politice cu caracter militar la nivel de miniștri ai apărării (ministeriala apărării), pentru reuniunile politice cu caracter politico-diplomatic (ministeriala de externe) și pentru reuniunile la nivelul șefilor de stat și de guvern (summit-urile).

În vreme ce ambasadorii statelor aliate pregătesc deciziile pe ambele componente – politice și militare (acestea împreună cu structurile militare aliate) -, mutarea tratativelor procesului de numire a unui secretar general al NATO la niveluri decizionale superioare pune acest subiect pe agenda miniștrilor de externe (negocieri și decizie) și, ulterior, pe agenda șefilor de stat sau de guvern (fie pentru negocieri și decizie oficială, fie pentru decizie oficială).

Pe 4 aprilie 2024, când Alianța împlinește 75 de ani de la înființare, miniștrii de externe din țările NATO se întrunesc la Bruxelles pentru o reuniune ministerială al cărei rol principal este pregătirea politico-diplomatică a summitului de la Washington, din 9-11 iulie. La acel summit va trebui oficializată și decizia privind următorul secretar general al NATO.

Chiar dacă presiunea timpului pentru o decizie există sau este întrebuințată ca instrument pentru o negociere mai rapidă, întrebarea mai importantă este: În ce moment de cotitură al istoriei euro-atlantice suntem?

Două scurte incursiuni…

4 aprilie 1949. Este semnat Tratatul de la Washington care creează Alianța Nord-Atlantică. Fondată de 12 state, zece vest-europene și două nord-americane, NATO a fost înființată pentru “a-i ține pe americani în Europa, pe germani la pământ și pe sovietici afară”. Sunt cuvintele primului secretar general al NATO, lordul britanic Ismay, într-un moment în care principala putere din Europa. Abia după șase ani, în 1955, Germania de Vest aderă la NATO, transformând politica de securitate și de apărare a țării care cauzase cel de-al Doilea Război Mondial în Europa într-o responsabilitate nord-atlantică, pe axa SUA – NATO. Urmată de apariția Pactului de la Varșovia în același an, intrarea Germaniei de Vest în NATO a transformat această țară în flanc estic al NATO. Exact cum sunt acum țările baltice, Polonia sau România.

9 noiembrie 1989. La 40 de ani de la înființarea Alianței, dispare Cortina de Fier de la Marea Baltică la Marea Adriatică prin căderea Zidului Berlinului și prin revoluțiile anti-comuniste din Europa Centrală și de Est. La acel moment de inflexiune, secretarul general al NATO era un german, Manfred Wörner, fost ministru al apărării în țara sa între anii 1982 și 1988. Germania face pașii spre reunificare, rămânând graniță estică euro-atlantică până la lărgirea Alianței, succesiv, în 1999 și 2004.

Acum suntem la 25 și, respectiv, 20 de ani de când frontiera estică a libertății, democrației și securității euro-atlantice au devenit Polonia, republicile baltice și România. De aproape zece ani, însă, Rusia renăscută din cenușa imperiului sovietic demonstrează că extinderea NATO, ca un  idealism al președintelui american Bill Clinton sub bagheta diplomatică a lui Madeleine Albright, a fost un câștig istoric pentru securitatea europeană. Momentul de cotitură din prezent, fie că-l numim inflection point, fie Zeitenwende, nu pune capăt unor epoci cumplite – WW2 sau Războiul Rece – deschizând calea spre democrație și libertate, ci zguduie sistemul de valori occidentale bazat pe libertate și reguli.

Suntem în epoca pre-război? Suntem în era pregătirii pentru război dacă vrem pace? Suntem la capitolul în care industriile de apărare naționale, europene și euro-atlantice devin priorități de prim rang ca element de descurajare și menținere a securității? Toate acestea sunt, în fond, deciziile și acțiunile practice ulterioare tuturor deciziilor politico-militare aliate din ultimul deceniu la capătul cărora Rusia a redevenit principală amenințare la adresa securității euro-atlantice. Polonia, țările baltice și România din 2024 sunt Germania de Vest din 1955. Dictonul lui Ismay din 1949 este readaptat în 2024: NATO există pentru a-i ține pe americani în Europa, pentru a face Europa puternică și pentru a ține Rusia la distanță.

În istoria sa mai mult decât septuagenară, NATO a avut 13 secretari generali. Cei mai mulți dintr-o țară au provenit din Olanda (trei), inclusiv cel mai longeviv și ante-penultimul (2004-2009). Tradiția ne arată că majoritatea secretarilor generali au fost miniștri de externe sau ai apărării în țările lor, deci personalități politico-diplomatice de rang secund.

Doar trei au fost prim-miniștri în țările lor. Primul: Belgianul Paul Henri Spaak, o figură proeminentă a integrării vest-europene, contemporan cu Churchill, Monet, Schuman sau Adenauer. Următorii: Danezul Anders Fogh Rasmussen (2009-2014), pentru care SUA a trebuit să facă lobby la Ankara, și norvegianul Jens Stoltenberg (2014 – prezent), cel din urmă cu o mare experiență în gestionarea relațiilor bilaterale cu Rusia și chiar un oponent al NATO în tinerețe. Ambii au fost asumați ca susținere de cancelarul german Angela Merkel și îmbrățișați de Statele Unite conduse de Barack Obama.

Din 2009, NATO a intrat într-o nouă logică de reprezentare, iar situația din prezent impune ca următorul secretar general să poată dialoga, între patru ochi, de la egal la egal cu orice lider euro-atlantic, mai ales că pe umerii săi va atârna moștenirea indubitabilă a lui Stoltenberg, un redutabil apărător și reparator al relației transatlantice. De la Biden/ Trump la Macron, de la Scholz la Duda sau Tusk, de la Orban la Erdogan, de la baltici până în sud, următorul secretar general al NATO are nevoie de considerația și aprecierea rolului său de lider politic. Firește, în momentul reprezentării publice, secretarul general al NATO va fi titularul discursului consensual al deciziilor luate de liderii țărilor aliate. De aceea, următorul secretar general al Alianței nu ar cum să fie decât un prim-ministru sau, o premieră, un președinte al unei țări aliate.

Despre semnificația candidaturii președintelui Klaus Iohannis pentru poziția de secretar general al NATO și decalogul propus am scris pe larg săptămâna trecută. De atunci, susținerea publică a Statelor Unite, Regatului Unit, Franței și Germaniei pentru premierul olandez Mark Rutte nu a fost retractată. Mai mult, există semnale că SUA își doresc o decizie la reuniunea miniștrilor de externe din 3-4 aprilie. O poziție dinspre Est a fost exprimată de ministrul de externe al Letoniei și ex-prim-ministru, Krisjanis Karins, care a reluat poziția diplomatică a țării sale, cu accent pe reprezentarea Estului european la vârful NATO și UE și ca următorul secretar general să fie dintr-o țară care își îndeplinește angajamentele pentru apărare. A apărut, totuși, o nuanță: dorința țărilor din Est de a exista discuții politice clare și deschise despre aceste candidaturi, modificând astfel tradiția unei decizii convenite între ambasadori. O poziție similară o are și Kaja Kallas, prim-ministrul Estoniei, care s-a întâlnit zilele acestea, într-un context neoficial, la Washington, cu președintele american Joe Biden. Deși este un potențial candidat la șefia NATO, Kallas este criticată ca fiind prea dură în raport cu Rusia.

De aceea, reuniunea miniștrilor de externe NATO din 3-4 aprilie 2024 va avea un rol aparte în acest proces. Cursa pare a întruchipa o bătălie politico-diplomatică Mark Rutte – Klaus Iohannis, un lider interesat de funcție și susținut de SUA, Marea Britanie, Franța și Germania versus un candidat oficial cu un program făcut public sub forma unui decalog. Ca în orice astfel de procese se pot încălzi, de pe margine, candidați care prin sprintul lor devin soluția de compromis. 

Indiferent dacă va fi sau nu o reuniune decisivă, deznodământul ministerialei de externe a NATO va fi un moment preliminar pentru celălalt și mult mai amplu proces de negociere: desemnarea liderilor instituțiilor Uniunii Europene după alegerile europene din 6-9 iunie 2024, cu Ursula von der Leyen în pole-position din partea PPE pentru șefia Comisiei Europene, cu dorința politică a socialiștilor europeni de a echilibra cu centru-dreapta la conducerea instituțiilor UE (Parlament, Consiliul European, Înalt Reprezentant, Eurogrup) și cu o forță discutabilă a liberalilor europeni în a influența agenda decizională precum în 2019, alături de toate acestea intervenind, evident, reprezentarea geografică nord-sud și est-vest.

Întrebarea rămâne: În ce moment de cotitură al istoriei euro-atlantice suntem? Definindu-l, ar trebui să avem o impresie mai clară cine sunt liderii cărora ar trebui să le fie încredințate destinele instituțiilor care ne fac mai puternici, împreună. Următoarea garnitură de lideri ai structurilor europene și nord-atlantice va avea de înfruntat transformările politice și sociale inerente din fiecare stat membru, amplificarea extremismului, crizele încă neapărate, dar un singur eveniment și efectele sale nu vor dispărea prea curând: războiul Rusiei împotriva Ucrainei la frontiera estică a civilizației euro-atlantice.

Continue Reading

EDITORIALE

“Game changer”: La 35 de ani de la căderea Cortinei de Fier, un est-european, Klaus Iohannis, intră în cursa pentru secretar general NATO. Ce înseamnă asta pentru Europa, SUA și România

Published

on

© Administrația Prezidențială

Anunțul președintelui Klaus Iohannis prin care liderul de la Cotroceni și-a oficializat intrarea în competiția pentru funcția de secretar general al NATO devine un “game changer” la nivel european și euro-atlantic, în anul marcării a 35 de ani de la căderea Cortinei de Fier, a 25 de ani de la prima extindere a NATO către fostul Pact de la Varșovia, la 20 de ani de la marea extindere a UE către Est și la două decenii de la aderarea României la NATO. Cu o Europă care se îndreaptă spre alegerile europene și inerentele negocieri pentru funcțiile de lideri ai instituțiilor Uniunii Europene și cu o Alianță Nord-Atlantică la ceas aniversar – 75 ani de la înființare -, Klaus Iohannis este primul lider euro-atlantic care face o mutare în acest sens, candidaturile celorlalți potențiali pretendenți nefiind oficializate.

Dacă premierul olandez Mark Rutte s-a declarat interesat de funcție și a primit susținerea Statelor Unite, Franței, Germaniei și Marii Britanii prin declarații publice survenite la întrebările presei, în timp ce există încercări timide ale premierului Estoniei Kaja Kallas și ministrului de externe leton Krisjanis Karins în această direcție, Klaus Iohannis și-a asumat într-o declarație de presă televizată candidatura pentru cea mai importantă funcție politică de legătură dintre Europa și America de Nord, devenind autorul unei alte premiere: primul șef de stat român care își anunță public intrarea în competiție pentru o poziție internațională de anvergură, înscriindu-se pentru o bătălie politică în urma căreia ar putea deveni primul est-european care ocupă fotoliul de lider al ierarhiei civile a Alianței.

© Administrația Prezidențială

Formal, Consiliul Nord-Atlantic, organismul decizional al NATO, numește secretarul general al NATO pentru un mandat care de regulă are patru ani și poate fi prelungit de mai multe ori și fără limite. Funcția de secretar general al NATO, este, prin tradiție, o poziție care revine unui european, fiind negociată și decisă prin consens de toate statele aliate, acum 32, după aderarea Suediei. Pentru o cursă care se desfășoară de cele mai multe ori în spatele ușilor, cu reguli nescrise și bazată pe o puternică diplomație personală, a statului de proveniență și a grupului de țări care susțin un candidat, intrarea oficială a lui Klaus Iohannis în competiție, un gest rarisim în bătălia pentru această poziție, declanșează o dinamică aparte în procesul de înlocuire a lui Jens Stoltenberg în care nu trebuie să plecăm după fentă: nu este o luptă între președintele României și premierul unei țări care s-a opus ridicării MCV sau aderării noastre la Schengen, ci poate fi o bătălie politică între doi lideri redutabili din UE și NATO care au reușit să construiască o relație care să permită înlăturarea obiecțiilor de la Haga privind Schengen, trimiterea de trupe olandeze în România la grupul de luptă NATO condus de Franța, coaliția F-16 condusă de Olanda și unde România pune la dispoziție baza de antrenament pentru piloții ucraineni și, deloc de neglijat, invitarea președintelui român de către premierul olandez la mini-summit-urile de la Haga premergătoare summit-urilor NATO.

Având cea mai gravă criză de securitate de la înființarea sa, cu o Rusie recalibrată ca amenințare la adresa păcii euro-atlantice, cu o Europă care se străduiește să își impulsioneze industria de apărare și cu o Americă indispensabilă capturată electoral de un re-match Joe Biden – Donald Trump, NATO are nevoie de un proces lin de înlocuire a lui Jens Stoltenberg, după zece ani de mandat în care a devenit al doilea cel mai longeviv secretar general al Alianței.

Teoretic, anunțul lui Klaus Iohannis complică negocierile. Practic, decizia șefului statului român de a intra într-o cursă în care mulți îl consideră favorit pe Mark Rutte poate face un bine Alianței Nord-Atlantice, parteneriatului dintre Europa și Statele Unite și României.

Dincolo de apărare și descurajare în sens militar: Reechilibrare a greutății politice către Est prin candidatura unui co-fondator al “București 9”, formatul țărilor de pe flancul estic al NATO

Toți secretarii generali de până în prezent, numai din Europa de Vest, au venit în această funcție după ce au fost prim-miniștri, miniștri de externe sau miniștri ai apărării în țările aliate din care proveneau. Ultimii doi secretari generali, Rasmussen și Stoltenberg, au fost prim-miniștri în țările lor, Danemarca și Norvegia. Predecesorul celor doi nordici, olandezul “Jaap” de Hoop Scheffer, a fost ministru de externe al țării sale, iar ultimul secretar general al NATO care anterior a ocupat funcția de ministru al apărării a fost britanicul George Robertson, în perioada 1999-2004. Stoltenberg este al 13-lea secretar general din istoria de 75 de ani a NATO și al doilea cel mai longeviv, după olandezul Josep Luns, care a stat în funcție 12 ani și 268 de zile. Dintre cei 13 secretari generali ai NATO trei au fost din Olanda, trei din Marea Britanie, doi din Belgia, unul din Italia, unul Germania, unul din Spania, unul din Danemarca și unul din Norvegia.

Această realitate, de necombătut în istoria de 75 de ani a unei Alianțe care vreme de 50 de ani a avut ca graniță și flanc estic Germania, nu mai este una actuală.

© Administrația Prezidențială

Luna aceasta, NATO marchează 25 de ani de la prima extindere către est, prin cooptarea Poloniei, Ungariei și Cehiei, și 20 de ani de la aderarea României, Slovaciei, Sloveniei, Bulgariei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei.

Or, cum spunea cancelarul german Olaf Scholz, centrul de greutate al Europei se mută către Est, în locul Germaniei flancului estic din timpul Războiului Rece fiind acum România, Polonia și țările baltice.

Tocmai acesta este și unul dintre argumentele expuse de Klaus Iohannis în prezentarea candidaturii sale. Practic, la summitul de la Washington din iulie 2024, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la înființarea NATO și la peste două decenii de la extinderea către Est, NATO își poate încredința leadership-ul către un lider din Est, poate chiar unul din țara aliată cu cea mai lungă frontieră cu Ucraina.  Polonia și România sunt cei mai mari aliați NATO de pe flancul estic, cu cele mai mari bugete al apărării și co-fondatoare ale formatului “București 9” al aliaților de pe flancul estic al NATO, grup înființat în 2015 chiar de Klaus Iohannis și omologul său polonez Andrzej Duda.

De aceea, anunțul candidaturii lui Klaus Iohannis vine să limpezească, să capitalizeze și să ofere o imagine reprezentării Estului. Există zvonuri și chiar intenții din partea unor lideri baltici – Kaja Kallas (premierul Estoniei) și Krisjanis Karins (fost premier al Letoniei și actual ministru de externe) – cu privire la o potențială candidatură. Cu un lucru par să fie de acord țările de pe flancul estic al NATO: nu și-l doresc pe Mark Rutte în fruntea Alianței, argumentele fiind variate, de la faptul că Olanda nu alocă 2% din PIB pentru apărare la poziția lui Rutte privind Rusia, pe care rușii nu o văd ca intransigentă.

Decizia președintelui român de a oficializa această intenție face dificil, dar nu imposibil, un alt anunț din această regiune. Din ce motiv? Pentru că ar disipa orice șansă ca Europa de Est să obțină această poziție mult râvnită. În egală măsură, decizia lui Klaus Iohannis de a intra în competiție pe o platformă care îmbină profilul României de aliat stabil și respectat al NATO, contribuția Europei de Est și un decalog de reînnoire a Alianței mai are un argument. România este recunoscută ca un aliat NATO și partener UE cu un limbaj ferm, de multe ori la limitele uzanțelor diplomatice, la adresa Rusiei și a altor actori internaționali, dar care nu polarizează, în timp ce majorității aliaților estici li se impută de către vestici limbajul belicos cu privire la Moscova. Este, de fapt, un joc de retorică politică între Europa de Vest și Europa de Est, cu ultima criticând aliații occidentali pentru că nu au ascultat avertismentele referitoare la adevăratele intenții ale Rusiei, și cu liderii occidentali încercând să tempereze aliații estici. În acest peisaj, deși poziția României este similară cu cea a aliaților de pe flancul estic, discursul public pare să armonizeze și poziția vestică.

Însă, în jocul acesta de retorică Est-Vest cu privire la faptul că Occidentul nu a dat crezare evaluărilor aliaților răsăriteni față de agresivitatea și agresiunea rusă, Mark Rutte, alături de ex-cancelarul german Angela Merkel și ex-premierul francez Francois Fillon, era în anii 2010 protagonistul unei fotografii comune cu fostul președinte rus Dmitri Medvedev la lansarea lucrărilor gazoductului Nord Stream.

Modelul coaliției de la București și experiența din Consiliul European, suficiente pentru imaginea de “constructor de punți” de care are nevoie NATO și pentru a rivaliza cu Rutte?

Funcția de secretar general al NATO înseamnă responsabilitatea de a făuri consensul între aliați și de a găsi compromisul. Este o calitate pe care mulți oficiali și diplomați occidentali au semnalat-o ca atu pentru premierul olandez Mark Rutte, aflat în funcție încă din 2010, perioadă în care a gestionat compromisuri guvernamentale, formări de majorități, alegeri anticipate și re-negocieri de coaliții. Diferența, notabilă de altfel, dintre Rutte și Iohannis, este că cel din urmă ocupă o altă funcție executivă, cea de președinte. De altfel, ar fi pentru prima oară în istoria NATO ca un președinte al unei țări aliate să devină secretar general.

© Administrația Prezidențială

Cu toate acestea, cartea de joc a lui Klaus Iohannis, aflat în arena liderilor europeni și euro-atlantici din 2014, ar putea fi reprezentată tocmai de păstorirea actualei coaliții de guvernare, creată în numele stabilității în contextul războiului de agresiune al forțelor armate ale Rusiei împotriva Ucrainei. Deși cu un izvor politic în istoria recentă – modelul “Große Koalition” din Germania – marea coaliție PSD – PNL este una atipică din pricina culturii politice democratice mai puțin dezvoltată în România, dar și a parcursului politic și social anterior acestei coaliții în anii 2015-2020. Însă, sprijinul de neclintit pentru Ucraina, deciziile subsecvente ale aliaților de a amplasa trupe în România, alocarea a 2% și ulterior a 2,5% din PIB pentru apărare și diagnoza corectă a Bucureștiului privind intențiile geopolitice reale ale Rusiei, cu accent pe flancul estic ca un întreg și pe regiunea Mării Negre, au fost teme asumate de această coaliție pe care Klaus Iohannis a acceptat-o în 2021.

Atât Rutte, cât și Iohannis, posedă titulatura de veteran al Consiliului European, contribuind la atingerea compromisului în decizii cheie la nivelul UE. Diferența notabilă ar putea sta tocmai în pozițiile de reprezentare diferite. Rutte, reprezentantul unei țări contributoare net la bugetul UE, a adoptat de multe ori o poziție națională care solicita mai puține fonduri europene, în vreme ce Iohannis, asemenea celorlalți lideri din Est, a pledat pentru coeziune și unitate, favorabilă țărilor nou-intrate în UE, dar și Uniunii, per ansamblu.

În relația bilaterală dintre Olanda și România rămâne și spinul numit “Schengen”, însă aici este de remarcat cum Mark Rutte și Klaus Iohannis au reușit să construiască o relație care să permită înlăturarea obiecțiilor de la Haga, trimiterea de trupe olandeze în România la grupul de luptă NATO condus de Franța și, deloc de neglijat, invitarea președintelui român de către premierul olandez la mini-summit-urile de la Haga premergătoare summit-urilor NATO.

Candidatura lui Klaus Iohannis la NATO: Combustibil electoral împotriva ascensiunii extremei drepte în România

Fie că modelul coaliției de la București, prezentat în contextul războiului de la granița estică, ar fi sau nu un argument, candidatura lui Klaus Iohannis la vârful NATO poate furniza combustibil electoral împotriva ascensiunii extremei drepte în România.

Cu un președinte candidat la o funcție de anvergură euro-atlantică și, deci, prezent spațiul public cu teme pro-europene, pro-atlantiste și orientate către temele primordiale pentru români – securitate, creștere economică, nivel bun de trai -, implicarea pe scena politică și socială a șefului statului va putea sufla ca un vânt în velele discursurilor și campaniilor pro-europene din România, unde, teoretic, cel mai mare beneficiar al anunțului acestei candidaturi ar putea Partidul Național Liberal, formațiunea care l-a propulsat pe Klaus Iohannis în cea mai înaltă funcție în stat.

Tezele potrivit cărora România este o țară de mâna a doua sau că Uniunea Europeană și partenerii occidentali ne doresc răul vor avea o contrapondere serioasă, mai ales că România are exemplul creșterii în sondaje a lui Mircea Geoană, primul est-european secretar general adjunct al NATO, ca urmare a prezenței sale în spațiul public având această pălărie deasupra capului.

Calendarul: Viitorul secretar general al NATO ar trebui anunțat la Washington, la summitul de 75 de ani de la înființarea NATO

© NATO

Aici intervine și calendarul. România are alegeri – locale și europene – pe data de 9 iunie, în baza scrutinului european urmând a fi declanșate negocierile pentru numirile în funcțiile de top ale instituțiilor UE – președinții Comisiei Europene, Consiliului European și Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate – cu summit-uri programate pentru 17 iunie, respectiv 27-28 iunie, nefiind excluse nici scenariile în care liderul de la Cotroceni să figureze printre potențialii candidați la funcții de top ale UE, precum cea de președinte al Consiliului European.

În același timp, liderii celor 32 de state membre ale NATO se vor întruni la Washington, în perioada 9-11 iulie, pentru un summit menit să marcheze 75 de ani de la înființarea Alianței Nord-Atlantice. Cu președintele Joe Biden în rolul de amfitrion, aliații ar trebui să stabilească atunci succesorul lui Jens Stoltenberg și dacă Klaus Iohannis va fi acela.

Ipotetic, cu un Klaus Iohannis din postura de secretar general ales al NATO, românii vor merge la urne în luna septembrie pentru alegerile prezidențiale ale căror candidați se lasă așteptați. 

Însă, calendarul nu va influența nicicum mersul politic și instituțional al României și al Alianței, președintele Klaus Iohannis asigurând că nu intenționează să își scurteze ultimul mandat prezidențial, scadent la 21 decembrie 2024. Chiar dacă mandatul lui Jens Stoltenberg în fruntea NATO se încheie formal la 30 septembrie 2024, istoria Alianței cuprinde nu mai puțin de trei situații în care secretarii generali adjuncți au îndeplinit rolul de secretari generali în exercițiu până la preluarea mandatului de către cel numit de Consiliul Nord-Atlantic.

Parteneriatul transatlantic: relația UE – SUA și UE – NATO, un laitmotiv geopolitic al Europei de Est suficient pentru securizarea sprijinului administrației Biden?

De la momentul vehiculării unor posibili succesori pentru Stoltenberg la șefia NATO au fost avansate o serie de criterii, cele mai pronunțate fiind acelea ca viitorul secretar general al Alianței să fie autorul unei premiere: o femeie, cineva din Europa de Est sau ambele. Cu toate acestea, posibilitatea revenirii lui Donald Trump ca președinte al SUA a adăugat, invariabil, un criteriu al diplomației de culise: aceea ca viitorul secretar general al NATO să poată exercita o influență vitală, dar benefică, asupra lui Trump, care contrastează din nou cu afirmațiile sale privind o decuplare a Statelor Unite de Europa și de aliați.

© Administrația Prezidențială

Acest criteriu a părut să îi confere o greutate specială numirii lui Mark Rutte în fruntea NATO, care a avut o relație bună cu Donald Trump în primul mandat al celui din urmă la Casa Albă. Cu toate acestea, în timp ce critica virulent Europa, referindu-se de cele mai multe ori la Occident, Trump a dezvoltat relații bune cu est-europenii, prima capitală europeană vizitată în sens bilateral fiind Varșovia, iar primul lider est-european primit la Casa Albă fiind Klaus Iohannis, în 2017, o primire ulterioară având loc în 2019.

O nouă președinție a lui Donald Trump stârnește fiori în Europa, iar vizita recentă a premierul maghiar Viktor Orban în fieful liderului republican complică imaginea unei bune relații transatlantice într-o nouă epocă Trump care amenință să nu sprijine Ucraina și să favorizeze o pace cu Rusia în orice condiții, exact așa cum amenința cu dezangajarea SUA față de NATO în contextul neîndeplinirii obligațiilor de a aloca 2% din PIB pentru apărare de către majoritatea aliaților europeni.

Cu toate acestea, menirea secretarului general al NATO este aceea de a lucra cu toți liderii aliați și de a menține unitatea transatlantică. Esențială pentru întreaga Europă, unitatea transatlantică are un atribut special în Europa de Est, care și-a construit parcursul democratic post-comunist cu Europa, NATO și America mergând umăr la umăr.

Și așa cum un secretar general precum Jens Stoltenberg a putut transforma mesajele belicoase ale lui Trump la adresa aliaților într-un apel și mostră de leadership ale președintelui republican care au dat roade pentru ca aliații să aloce mai mulți bani, așa viitorul secretar general al NATO ar trebui să îl convingă pe Donald Trump că prezența SUA în Europa și apărarea Ucrainei este un dividend strategic. Chiar și pentru “Make America Great Again”.

Candidatura lui Klaus Iohannis se bazează pe un decalog pentru NATO care susține că “cu cât Europa este mai puternică în cadrul NATO, cu atât mai sigură devine întreaga Alianță”, iar unul dintre cele zece puncte vizează consolidarea relației NATO – UE. Această abordare este o mantră strategică pentru țările din Europa de Est, care văd relația UE – SUA și UE – NATO, un laitmotiv geopolitic al Europei de Est. 

© Administrația Prezidențială

Să fie decisiv argumentul că un lider din Europa de Est poate fi mai integrator pe axa transatlantică de la Marea Neagră la coasta pacifică nord-americană decât unul dintre Europa occidentală?

Până atunci, nu scenariul unui al doilea mandat Trump este cel prioritar, ci securizarea sprijinului administrației conduse de Joe Biden, iar aceasta pare o misiune complicată având în vedere că de la Casa Albă a fost formulat un sprijin pentru Mark Rutte. În egală măsură, experiența de politică externă a veteranului lider de la Casa Albă include o atitudine de fin cunoscător a evoluției Europei de Est în procesul de integrare în NATO și Uniunea Europeană.

Portretul de moment îl arată pe Klaus Iohannis drept candidat oficial într-o cursă a cărei tradiție este caracterizată de negocieri politico-diplomatice de culise, nu de o competiție deschisă. Acest anunț public nu schimbă natura acestui proces, ci sporește complexitatea negocierilor și oferă o candidatură a cărei formă propune un fond deopotrivă european și transatlantic, geo-localizat în regiunea cu cea mai mare greutate geopolitică pentru securitatea Alianței și are o proveniență națională dintr-o țara aliată care respectă angajamentele bugetare pentru apărare, care a contribuit cu trupe la toate misiunile aliate din ultimii 20 de ani și care și-a asumat deschis teza descurajării și apărării pe un flanc estic omogen și a transformării regiunii Mării Negre în zonă de importanță strategică pentru securitatea euro-atlantică.

Continue Reading

EDITORIALE

Calea spre anarhie

Published

on

Dan Cărbunaru

Privind la drumurile blocate, distrugerile din timpul protestelor, valurile de nemulțumiri care cresc în Europa, te întrebi în ce direcție mergem, în acest an electoral. Piața Unică europeană, fundament al construcției ridicate pe ruinele fumegânde ale celui de-al Doilea Război Mondial, se zguduie serios. Războiul din Ucraina, Green Deal, criza energiei, inflația, fricile de tot felul scurtcircuitează politicile publice naționale și europene, economiile noastre, societatea în care trăim.

Anarhia își câștigă un loc în prim-planul realității zilnice. Democrația și economia de piață sunt trăsături fundamentale ale lumii în care am ales să trăim și ambele suferă de o grea apăsare.

Confruntarea globală economică și politică, deja și militară în anumite zone ale lumii, între democrații și regimuri autoritare, nu face decât să complice acest tablou.

Alunecarea în anarhie, pe fondul problemelor economice, poate genera tentația orientării către curente sau persoane cu valențe autoritare, ceea ce ar putea pulveriza uniunea noastră și ar urca rapid șansele suveraniștilor, într-un an care va oferi un nou leadership instituțiilor europene. De la uniți în diversitate la camioane cu marfă străină devastate, în țara Declarației lui Schuman, este o cale anti-europeană și, oricât de ciudat ar apărea, și anti-națională.

Continue Reading

Facebook

Concrete & Design Solutions

Concrete-Design-Solutions
U.E.14 hours ago

Premierul Poloniei a discutat cu omologul din Ucraina despre disputa legată de importurile de produse agricole ucrainene. Donald Tusk: ”Sunt aproape de o soluție”

ROMÂNIA16 hours ago

Ministrul Economiei, Ștefan-Radu Oprea, pregătește lansarea programelor Start-Up Nation, Femeia Antreprenor și româno-elvețian pentru o ”dezvoltare durabilă a României”

NATO16 hours ago

România și SUA au lansat campania “Born in NATO” pentru a marca 20 de ani de la aderarea României la Alianța Nord-Atlantică

Dan Motreanu16 hours ago

Eurodeputatul Dan Motreanu: Intrarea României în Schengen, rezultatul eforturilor președintelui Iohannis și miniștrilor PNL

EDUCAȚIE16 hours ago

Universitatea din București, singura universitate din România implicată strategic în proiectul Comisiei Europene de instituire a diplomelor europene în învățământul superior

ROMÂNIA16 hours ago

Ministrul Marcel Boloș anunță măsuri menite să protejeze investițiile implementate din bani europeni: Sunt măsuri pe care am promis că le vom adopta

INTERNAȚIONAL18 hours ago

Ultima convorbire telefonică cu Putin a fost în decembrie 2022, spune Olaf Scholz, reiterând mesajul de atunci: Germania va continua să sprijine Ucraina atât timp cât este necesar

RUSIA19 hours ago

Prieten cu Putin, fostul cancelar german Gerhard Schröder se oferă să ajute pentru o “soluție negociată” între Rusia și Ucraina

U.E.20 hours ago

Din Brazilia, Emmanuel Macron cere revizuirea propunerii acordului UE-Mercosur, pe care o consideră ”foarte proastă” pentru ambele părți: A fost negociată în urmă cu 20 de ani. Este învechită

REPUBLICA MOLDOVA21 hours ago

Marcel Boloș a discutat cu ministrul Finanțelor din R. Moldova despre aderarea acestei țări la UE: Vă vom fi alături cu orice aveți nevoie pentru implementarea eficientă a proiectelor finanțate din bani europeni

ROMÂNIA16 hours ago

Ministrul Marcel Boloș anunță măsuri menite să protejeze investițiile implementate din bani europeni: Sunt măsuri pe care am promis că le vom adopta

REPUBLICA MOLDOVA2 days ago

Premierul Dorin Recean: Cu sprijinul necondiționat al României, R. Moldova și-a consolidat capacitatea de asigurare a securității

REPUBLICA MOLDOVA2 days ago

Premierul Marcel Ciolacu subliniază că a venit vremea ”podurilor comerciale și de capital” între România și R. Moldova: Vrem să o ajutăm să facă pași mari și siguri către UE

INTERVIURI2 days ago

INTERVIU Siegfried Mureșan: Obiectivul grupului PPE este începerea negocierilor de aderare cu R. Moldova și Ucraina până la 30 iunie. Integrarea graduală în piața unică înseamnă că R. Moldova va avea beneficiile unui stat membru

CONSILIUL UE3 days ago

Ministrul Mediului, la Bruxelles: Tranziția către neutralitatea climatică trebuie să fie echitabilă și să țină cont de impactul socio-economic asupra comunităților, lucrătorilor și industriilor care pot fi afectate

REPUBLICA MOLDOVA7 days ago

Parlamentul R. Moldova a adoptat o Declarație cu privire la integrarea europeană: Doar aderarea la UE, partener de nădejde timp de decenii, va asigura viitorul țării

CONSILIUL EUROPEAN1 week ago

Klaus Iohannis le solicită omologilor din UE sprijin pentru R. Moldova: Trebuie să adoptăm cadrele de negociere pentru aderare. Siguranța Republicii Moldova înseamnă siguranța spațiului european

CONSILIUL EUROPEAN1 week ago

Klaus Iohannis: Decalogul pentru funcția de secretar general NATO a fost “foarte bine primit de aliați”. De Mark Rutte “ne deosebește istoria, geografia și viziuni ușor diferite despre viitorul NATO”

COMISIA EUROPEANA1 week ago

Șefa Comisiei Europene pledează pentru utilizarea energiei nucleare în cadrul tranziției către o energie curată

INTERNAȚIONAL1 week ago

Volodimir Zelenski cere lumii democratice să redea fiecărei națiuni certitudinea că securitatea sa este de nezdruncinat: Regulile trebuie să funcționeze din nou pentru a proteja ordinea mondială

Trending