Connect with us

EDITORIALE

O dublă premieră în Uniunea Europeană: Slovacia preia azi pentru prima dată președinția Consiliului și va găzdui primul summit UE în afara Bruxelles-ului după 16 ani

Published

on

de Robert Lupițu

slovacia UEPreședinția rotativă a Uniunii Europene se schimbă de la 1 iulie. După un an în care leadership-ul Consiliului UE a fost exercitat pe rând de Luxemburg (iulie-decembrie 2015) și de Olanda (ianuarie-iunie 2016), două state membre fondatoare ale Uniunii, a venit rândul pentru o premieră: Slovacia, țară membră din 2004, și unul dintre statele care s-au opus cotelor obligatorii pentru relocarea refugiaților, va deține președinția Consiliului pentru următoarele șase luni. Mai mult, Bratislava va fi prima capitală europeană post-2000 care va găzdui un summit al liderilor statelor membre după 16 ani în care Bruxelles a jucat rolul de amfitrion al deciziilor esențiale ale șefilor de stat sau de guvern din UE.

Slovacia devine pentru prima dată de când a aderat la UE statul responsabil cu gestionarea, coordonarea și impulsionarea agendei decioznale europene din perspectiva țărilor membre ale Uniunii într-un moment cum nu se poate mai complicat: rezultatul referendumului din Marea Britanie și o posibilă demarare a unei tranziții funcționale de la o Uniune care gândește și acționează în 28 spre una în 27+1 și, ulterior în funcție de decizia Parlamentului de la Londra, în 27. La acest mozaic de provocări vine atașată chestiunea migrației care, în pofida acordului de readmisie cu Turcia privind refugiații și refluxului migratoriu, reprezintă un subiect volatil pentru spectrul decizional de la Bratislava.

Bratislava preia mandatul de la Olanda după șase luni în care Haga a gestionat frâiele instituționale din Consiliu și într-un moment în care liderii UE vor trebui să se aplece cu mai multă determinare asupra chestiunilor ce țin de viitorul Uniunii: reconectarea cu cetățenii, contracararea populismului, diminuarea efectelor unui Brexit și asanarea abordării privind migrația.

O președinție pentru Vișegrad: Duetul franco-german nu mai poate face ceva nou pentru Europa

Președinția slovacă este importantă și dintr-o perspectivă regională, întrucât ca parte a Grupului de la Vișegrad, Bratislava reprezintă un punct decizional de pe harta Uniunii, alături de Budapesta, Praga și Varșovia, care nu îmbrățișează abordarea, uneori exclusivistă, a membrilor fondatori și, mai ales, a binomului franco-german.

visegrad groupÎn timpul Consiliului European din această săptămână, grupul de la Vișegrad a cerut o schimbare în modul de funcționare al Uniunii Europene, adoptând o poziție comună care s-a remarcat prin solicitarea de a crea o ”Uniune bazată pe încredere”, iar premierul Poloniei a utilizat impactul alimentat de Brexit pentru a transmite către întreaga Europă că duetul franco-german nu mai poate face ceva nou pentru Uniunea Europeană și că este nevoie de o nouă viziune și de o concepție la care să contribuie toate țările membre.

De pildă, dinamica adusă de Brexit va fi gestionată, prin urmare, sub auspiciile unei prime președinții slovace a Uniunii, dar cu caracteristici ale Vișegradului. În poziția lor comună de la Consiliu, cele patru state au susținut că reonectarea cetățenilor și încrederea între statele membre sunt necesare în acest moment de inflexiune pentru Europa, însă au pledat și pentru o Europă mai interguvernamentală, cu un rol sporit al parlamentelor naționale. Cu alte cuvinte, combinația dintre agenda unei președinții a unui stat membru, deci prin definiție înclinată către interguvernamentalism, și problema Brexit, va spori discuțiile despre viitorul Uniunii, dar cu potențialul de a le induce într-o stare mai interguvernamentală.

Principala problemă a cetățenilor noștri trebuie să fie mai bine transpusă în realitate. Parlamentele naționale trebuie să își facă auzită vocea. Instituțiile Uniunii Europoene trebuie să își urmeze misiunea și mandatele. Încrederea trebuie, de asemenea, promovată în rândul statelor membre, pornind de la depășirea liniei care ne divide și pe care am observat-o în ultimele luni”, au susținut prim-miniștii țărilor V4, conform Euractiv.

Ce și-a propus țara care a respins cotele obligatorii de refugiați pentru prima sa președinție? Ambiții prea mari pentru o perioadă complicată?

Guvernul condus de Robert Fico, relegitimat prin reînvestirea în funcție după alegerile parlamentare din martie, a stabilit o agendă cu patru priorităţi pentru acest mandat: o Europă puternică din punct de vedere economic, o piaţă unică modernă, o politică sustenabilă pentru migraţie şi o Europă implicată în problemele globale

Patru domenii cu puncte de legătură solide între ele prin care Slovacia și-a formulat ambițiile pentru mandatul semestrial pe care îl va parcurge și în care va avea de gestionat inclusiv balanța de putere în Consiliu, odată cu decizia cetățenilor britanici de a părăsi Uniunea Europeană. Mai mult decât atât, Bratislava își face din politica privind migrația o prioritate, mai ales că premierul Fico declara în diverse rânduri ca abordarea europeană a crizei refugiaților și a fluxului migratoriu constituie un ”ritual de sinucidere”.

Pregătind debutul președinției, Robert Fico arăta că țara sa va promova ”discuții constructive” cu Comisia Europeană, dar și în rândul statelor membre, mai ales după ce tratativele și deciziile privind schema de relocare a solicitanților de azil a fost deopotrivă contestată și susținând, creând falii între guvernele țărilor membre ale UE.

Ne vom concentra pe o agendă pozitivă, nu pe subiecte care ne divid”, a declarat Fico, adăugând că subiectul migrației va avea greutate pe agenda președinției deoarece UE va trebui ”să își redefinească politicile lipsite de succes”, potrivit EU Observer.

robert ficoPractic, Slovacia își propune să transforme președinția sa un forum de discuții prin care statele membre să dezbată propunerile Comisiei și să identifice o cale prin care chestiunea migrației să devină o problemă abordată la sursă și nu ca urmare a efectelor pe care le impune. Altfel spus, Slovacia nu va sprijini în cadrul președinției sale mecanismul de relocare a refugiaților.

Celelalte aspecte incluse printre prioritățile slovace relevă o cutumă generală aplicată de statele membre care preiau mandatul semestrial al președinției și care țin și de trio-ul de președinții. Aflată la mijlocul președințiilor din trio-ul deschis de Olanda și care va fi închis de Malta, Slovacia a preluat de la Haga printre priorități creșterea economică, obiectiv care s-a regăsit neîncetat pe agenda Uniunii după impactul crizei economico-financiare din 2008 și care să regăsește printre prioritățile bugetare europene, ramură a cărei alocare pentru anul 2017 urmează a fi negociată de Parlament și Consiliul aflat sub președinție slovacă.

Precizarea nu este deloc întâmplătoare având în vedere că executivul Uniunii a publicat o propunere de buget pentru 2017 în aceeași zi în care Slovacia a preluat președinția UE. 5,2 miliarde de euro dintr-un total de 134,9 miliarde sunt alocate pentru chestiunea migraţiei, iar proiectul bugetar nu prevede și decizia Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană.

Migrația devansată de Brexit: Bratislava, centrul de reflexie asupra viitorului UE. Oportunitate pentru Slovacia

Așteptată să ofere o perspectivă proprie și cuprinzătoare privind migrația și criza refugiaților, Slovacia se va regăsi în postura imediată în care un alt subisect suscită interes și impact pentru viitorul Uniunii Europene, și anume cum trebuie să se adapteze Europa, instituțional în principal, la situația determinată de rezultatul consultării populare din Regatul Unit.

Brexitul și consecințele sale au adăugat, practic, o prioritate ad-hoc președinției slovace. Reuniunea informală a celor 27 de lideri de la Bruxelles s-a încheiat cu o decizie care pune Bratislava pe traiectoria locurilor în care Uniunea a reflectat asupra rolului său, provocărilor pe care le întâmpină și viitorului pe care trebuie să și-l creioneze: Capitala Slovaciei va găzdui în septembrie o nouă reuniune informală a Uniunii celor 27.

”Suntem pregătiți să abordăm orice dificultate care poate fi generată din actuala situație. Uniunea Europeană este un câștig istoric de pace, prosperitate și securitate pe continentul european și rămâne cadrul nostru comun. Europenii așteaptă de la noi să furnizăm securitate, locuri de muncă, creștere economică și speranță pentru un viitor mai bun. Trebuie să livrăm aceste lucruri”, au subliniat liderii țărilor membre după o reuniune UE-27 în care au decis asupra unei viitoare reuniuni informale la Bratislava

Premierul Slovaciei a venit cu această propunere ca Bratislava, în calitate de capitală a țării ce deține președinția UE, să găzduiască o reuniune asupra viitorului Europei Unite, dar fără Regatul Unit, întrucât Bruxelles are ”o proastă reputație”.

Mutarea unei astfel de reuniuni într-o capitală europeană marchează o premieră după 16 ani, deoarece din 2000 încoace Uniunea a decis ca summit-urile ei să se desfășoare numai la Bruxelles.

O poziție ce arată opiniile coagulate ale Vișegradului, care pare să depună eforturi pentru a deraia Europa bruxelleză, dându-i un sens al tuturor și dezbătând viitorul acestei construcții departe de aparatul instituțional ce a fost utilizat, nu de puține de ori, ca levier al campaniilor anti-europene.

Deși neasumată ca prioritate distinctă, oportunitatea conturată de găzduirea unei astfel de reuniuni este un plus de imagine și de culoare vie care se așterne peste Slovacia și peste centrul Europei. Un mesaj transmis care arată astfel: reconectarea Europei cu ea însăși începe cu asumarea unor decizii luate în Europa (geografic) și pentru Europa (unitate și cvasi-echitate).

”Cetățenii nu locuiesc în instituții, ci în țările membre”, este argumentul pe care și ministrul de Externe, Miroslav Lajcak, l-a lansat la debutul președinției slovace în favoarea unei reuniuni informale la Bratislava, adăugând că politicile trebuie generate de statele membre, iar administrația europeană are rolul de a asigura că nu există un conflict între decizia politică și faza de implementare.

Poziția guvernului de la Bratislava relevă această predispoziție a jocului profund orientat spre interguvernamentalism pe care Slovacia îl va aborda în aceste șase luni.

Prima președinție slovacă succede a 12-a președinție olandeză

Bratislava preia mandatul de la Olanda după șase luni în care Haga a gestionat frâiele instituționale din Consiliu și în care a urmărit trei direcții principale: O Europă mai concentrată și dedicată aspectelor esențiale privind buna reglementare, legislație și gestionare a rolurilor instituționale; o Uniune inovativă îndreptată spre creștere economică și locuri de muncă; o mai bună conectare între instituțiile de la Bruxelles și cei 500 de milioane de cetățeni.

eu netherlandsCel de-al 12-lea mandat olandez la președinția UE va rămâne alăturat sintagmei de ”referendum”. După un plebiscit în care cetățenii olandezi au respins Acordul de Asociere semnat de UE cu Ucraina, țară în care semnarea inițială a acestui document a dus la eșecul de la Vilnius, la Euromaidan, la anexarea ilegală a Crimeei și la mișcările separatiste din estul Ucrainei, președinția olandeză și-a încheiat mandatul după ce Marea Britanie a decis, tot printr-un referendum popular, să părăsească Uniunea, riscând să se transforme într-un model de succes și pentru populiștii de la Haga sau Paris.

Olanda, în calitate de țară membră fondatoare a UE, și-a propus o mai bună și limpede abordare și relaționare între Europa instituțională și cea de zi cu zi, președinția sa fiind marcată de acordul negociat în martie între UE și Turcia privind readmisia refugiaților, extinderea sancțiunilor atât la adresa Crimeei și Sevastopolului, cât și a Rusiei, dar și deschiderea unui nou capitol de negociere din procesul de aderare al Turciei la Uniunea Europeană.

Președinția Consiliului se asigură prin rotație între statele membre ale UE la fiecare șase luni. În cursul semestrului respectiv, Președinția conduce reuniunile la toate nivelurile în Consiliu, contribuind la asigurarea continuității lucrărilor UE în cadrul Consiliului.

Statele membre care dețin președinția lucrează împreună îndeaproape în grupuri de trei, denumite „triouri”. Acest sistem a fost introdus de Tratatul de la Lisabona în 2009. Trioul stabilește obiective pe termen lung și pregătește o agendă comună, determinând subiectele și aspectele majore care vor fi abordate de Consiliu pentru o perioadă de 18 luni. Pe baza acestui program, fiecare dintre cele trei țări își pregătește propriul său program, mai detaliat, pentru 6 luni.

Trioul actual este alcătuit din președințiile Olandei, Slovaciei și Maltei.

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este membru al programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

Oportunitatea revigorării unui Parteneriat Strategic: România și Marea Britanie în faza reașezării relației lor post-Brexit

Published

on

© Administrația Prezidențială

Marea Britanie a devenit la 1 februarie 2020 primul stat membru din istorie care a părăsit construcția europeană. După aproape patru ani de la referendumul care a accentuat paradigma de transformare a relațiilor internaționale și în urma unei perioade de negocieri lungi și complicate britanicii și europenii și-au atins țelurile: Regatul Unit a ajuns de principiu un stat terț, până când finalul perioadei de tranziție va statua viitoarea relație UK – UE, iar țările membre ale Uniunii Europene și instituțiile UE au trecut proba unității și a principiului “o singură voce” în negocieri.

Simultan cu ultimele zilei ale apartenenței britanice la UE, președintele Klaus Iohannis a adus un element de noutate în discursul său anual susținut în fața ambasadorilor străini acreditați la București. Șeful statului a anunțat atunci că România și Marea Britanie lucrează la modernizarea parteneriatului strategic bilateral.

Parteneriatul Strategic dintre Londra și București a fost lansat în anul 2003, înaintea aderării României la NATO și la Uniunea Europeană, și a fost reînnoit în 2011. Însă, în ultimii ani, majoritatea parteneriatelor strategice cruciale ale României au primit noi impulsuri. În noiembrie 2018, înainte de Centenarul Marii Uniri, președinții Iohannis și Macron au semnat la Paris o foaie actualizată a Parteneriatului Strategic dintre România și Franța. În august 2019, președinții Iohannis și Trump au adoptat la Casa Albă o declarație comună care se adaugă suitei de documente strategice care dau un nou contur dinamicii relației strategice dintre România și SUA.

Anunțul președintelui Klaus Iohannis a fost reafirmat recent și de ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu, într-un interviu pentru CaleaEuropeană.ro în care șeful diplomației române a precizat că Bucureștiul și Londra sunt în faza de negociere a unui document al Parteneriatului Strategic bilateral care să așeze baza relațiilor dintre România și Regatul Unit post-Brexit.

România a jucat în toată această perioadă a negocierilor privind Brexit ca un aliat și un partener fidel valorilor pe care și le-a asumat prin aderarea la NATO și la Uniunea Europeană. La nivel european, Bucureștiul a urmărit să se asigure că drepturile cetățenilor europeni, implicit români, din Marea Britanie vor fi respectate după Brexit, inclusiv în cursul președinției române la Consiliul UE, termenul inițial când ieșirea Marii Britanii din UE ar fi trebuit să se producă. La nivelul emancipării strategice europene, îndeosebi în planul apărării, România a articulat o poziție echilibrată care să nu determină o dublare a eforturilor NATO și o concurență pentru Alianța Nord-Atlantică, în condițiile în care, după Brexit, 80% din cheltuielile militare din cadrul Alianței sunt realizate de aliați non-UE. Pe plan aliat, România a beneficiat de relația sa strategică cu Marea Britanie, forțele aeriene britanice fiind printre primele ramuri militare aliate care au trimis avioane de luptă la Marea Neagră în cadrul misiunilor de poliție aeriană ale NATO realizate în contextul anexării Crimeei de către Federația Rusă. Pe același plan, România s-a raliat gesturilor de solidaritate cu Marea Britanie în cazul Skripal, și a declarat la rândul său “persona non grata” un membru al corpului diplomatic al Rusiei acreditat la București. De asemenea, România și Marea Britanie fac parte, împreună, din grupul de aliați NATO care respectă principiul alocării a minim 2% din PIB pentru apărare.

Cea mai recentă evoluție în privința Parteneriatului Strategic dintre România și Regatul Unit a fost înregistrată în luna martie a anului 2019, când miniștrii apărării din Marea Britanie și din România au semnat, la Londra, un Memorandum de înțelegere privind cooperarea româno-britanică în domeniul apărării, un document prin care cele două țări au semnalat ”un angajament comun față de securitatea Mării Negre”.

Oportunitatea revigorării parteneriatului dintre București și Londra își are importanța, în mod special, în planul cooperării militare și în domeniul apărării. Marea Britanie are al doilea cel mai mare buget al apărării din cadrul NATO. România își continuă procesul de consolidare a poziției de pol de stabilitate regional, așa cum reiese și din Strategia Națională de Apărare a Țării.

Planurile de modernizare a Bazei Aeriene Mihail Kogălniceanu de la Marea Neagră și viitorul Corp multinațional de Sud-est pe care România îl va găzdui la Sibiu sunt câteva dintre elementele concrete ale obiectivelor de securitate ale României care vor avea nevoie de susținere și de prezență militară aliată.

Într-o pondere la fel de ridicată în ecuația parteneriatului bilateral este plasată și cooperarea judiciară și în materie penală sau valoarea adăugată pe care schimbul de informații o aduce securității comune.

Nu va trebui lăsată deoparte nici componenta economică. Riscul încheierii unei perioade de tranziție post-Brexit fără un acord de liber schimb între UE și Regatul Unit este ridicat, caz în care raporturile comerciale dintre cele două blocuri vor fi reglementate de prevederile Organizației Mondiale a Comerțului.  În prezent, Marea Britanie este al 6-lea partener comercial al României din Europa, iar țara noastră înregistrează un excedent comercial în raport cu Regatul Unit, care este a 5-a piață de destinație a exporturilor românești.

Pandemia cu noul coronavirus a modificat substanțial ordinea priorităților imediate, însă a acutizat și tensiunile transatlantice. De aceea, vorbim și de o necesitate politică a revigorării Parteneriatului Strategic dintre România și Regatul Unit, mai ales că atât București, cât și Londra sunt actori pledanți ai unei relații transatlantice solide între Europa și America de Nord.

Relațiile dintre România și Marea Britanie au și o puternică istorie recentă. Londra s-a numărat printre primele voci politice occidentale care și-au manifestat sprijinul pentru aderarea României la Uniunea Europeană și la NATO. În pofida Brexit-ului, Marea Britanie nu părăsește Europa, iar Londra nu își poate permite o izolare, care în actualul climat global ar acutiza ideea de faliment geopolitic al Occidentului. Or, o ranforsare a Parteneriatului Strategic Londra-București ar fi o veste bună pentru întreaga arhitectură de securitate euro-atlantică.

Continue Reading

EDITORIALE

SUA se pregătesc să mute militari americani din Germania în Polonia. Urmează România?

Published

on

© NATO/ Flickr

Vizita la Washington a președintelui polonez a fost prezentată drept un moment strategic definitoriu pentru viitorul relației transatlantice și pentru intențiile Statelor Unite față de securitatea și apărarea Europei. Oportunitatea suplimentării numărului de forțe militare americane pe teritoriul Poloniei, în urma dislocării lor din Germania, a fost tema centrală a unei deplasări oficiale îmbrăcată în fast politic și în logica electorală a proximelor alegeri prezidențiale din Polonia, care se desfășoară duminică și în cadrul cărora Andrzej Duda candidează pentru un al doilea mandat.

Cooperarea dintre SUA și Polonia este cât se poate de solidă, intensificată mult în mandatul actual al administrațiilor americană și polonă. Donald Trump și Andrzej Duda s-au întâlnit de cinci ori în ultimii trei ani, președintele polonez a fost primit de trei ori la Casa Albă, iar una dintre puținele capitale europene vizitate de președintele american a fost Varșovia. La nivel de discurs, amabilitățile la nivel înalt ale acestei sunt de necontestat: Polonia este un aliat transatlantic major în Europa, care a intrat de curând în programul Visa Waiver, care cumpără armament american, Varșovia fiind privită drept lider al Inițiativei celor Trei Mări și un stâlp politic în cooperarea energetică pe care Washington-ul și-o dorește în regiune pentru a slăbi influența Rusiei. Cu toate acestea, substanța acestei vizite nu s-a manifestat pe loc. Nu a fost anunțat niciun plan concret de relocare a unei părți din contingentul militar american aflat în Germania, altul decât că SUA vor transfera soldați în Polonia și că Varșovia va suporta costurile acestor reașezări.

Intenția manifestată de președintele american Donald Trump de a retrage 9.500 de soldați din contingentul militar american amplasat în Germania, generând o reducere la 25.000 a totalului de efective militare SUA de pe teritoriul acestui aliat, a suscitat o nouă dezbatere transatlantică. Vorbim, în primul rând, despre o dorință a președintelui american de a continua să sancționeze faptul că Germania nu își respectă angajamentele financiare în privința bugetului apărării, bugetul militar al Berlinului fiind în continuare sub cota 2% din PIB. Avem, în al doilea rând, o abordare din partea SUA de a disloca prezența sa militară în alte zone, îndeosebi Asia. În al treilea rând, și poate cel mai important pentru noi, avem premisele ca o parte însemnată din acest contingent să fie redistribuit în partea estică a Alianței Nord-Atlantice.

O frază dintre cele rostite de Donald Trump la conferința comună de presă cu Andrzej Duda este importantă în acest sens: “Ne vom reduce forţele din Germania. Unele vor reveni acasă, altele vor merge în alte locuri, iar Polonia va fi unul din locurile acestea din Europa”.

Aici intervine oportunitatea României. Principalii aliați în regiune ai Statelor Unite sunt Polonia și România, ca poli regionali în dimensiunile nordică, respectivă sudică ale flancului estic. Ambele țări au deja o tradiție în a găzdui forțe militare americane și fac parte din clubul ad hoc creat de SUA la summitul NATO de la Londra – “The two percenters/ Cei care alocă 2%” – sub forma unei reuniuni între președintele SUA și liderii țărilor care alocă minim 2% din PIB pentru apărare. De asemenea, România găzduiește prezență militară americană la sistemul antirachetă al NATO de la Deveselu, la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu, la Baza Aeriană Câmpia Turzii, precum și la structurile NATO de pe teritoriul țării noastre, iar o parte însemnată din achizițiile de modernizare a arsenalului militar al țării – rachete Patriot sau HIMARS – sunt cumpărate de la SUA.

Decuplându-ne de cheia electorală a întâlnirii dintre Trump și Duda, reuniune care a urmat anunțului președintelui SUA de a reduce cu aproximativ 30% efectivele militare americane din Germania, România trebuie să continue să pregătească cu minuțiozitate strategică o relocare a unui număr semnificativ de militari SUA din Germania în țara noastră și, implicit, în regiunea Mării Negre.

România a făcut deja pași concreți în această direcție, iar cel puțin cinci aspecte sunt importante în această ecuație.

1. Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2020-2024 concepută de președintele Klaus Iohannis și care își urmează cursul aprobărilor în Parlament, afirmă că pre-eminența SUA în fața Chinei la nivelul sistemului internațional de putere este un element cheie pentru interesul național al României, definește Rusia ca principală amenințare și statuează drept obiectiv important creșterea prezenței militare a Statelor Unite pe teritoriul țării noastre.

2. Ministerul Apărării Naţionale a cerut luna trecută încuviinţarea Parlamentului pentru a lansa procedurile de achiziţie necesare extinderii, upgradării şi modernizării infrastructurii Bazei aeriene Mihail Kogălniceanu, o investiție care este estimată la peste 2 miliarde euro, prin care baza va putea găzdui 10.000 de militari aliaţi și va deveni cea mai mare bază militară a NATO din Europa de Est. Anterior, detaliile extinderii acestei baze importante pentru poziția geostrategică a României au fost discutate de ministrul apărării naționale cu omologul său american și cu locţiitorul preşedintelui Comitetului Întrunit al şefilor Statelor Majore ale Armatei SUA. De asemenea, anul trecut, Comitetul Executiv Româno-American a discutat despre planurile de extindere a bazelor aeriene de la Mihail Kogălniceanu şi Câmpia Turzii. În același context, secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, argumenta zilele trecute într-o videoconferință cu jurnaliști români că baza de la Kogălniceanu este ideal plasată geografic şi strategic pentru elemente expediționale și pentru proiecția militară a SUA în Orientul Mijlociu și în alte zone.

3. România se află în curs de înființare a Corpului Multinațional de Divizie Sud-Est de la Sibiu, o nouă structură de comandă NATO ce va funcționa în țara noastră și care a fost aprobată ca propunere din partea României în anul 2018, atunci când NATO a adoptat cel mai mare plan de reîntărire a apărării colective “Readiness Initiative”, prin intermediul căruia 30 de escadrile aeriene, 30 de nave de lupte și 30 de brigăzi mecanizate pot fi desfășurate în maxim 30 de zile oriunde este nevoie pe teritoriul Alianței.

4. Un raport recent al think tank-ului american CEPA arată că România este centrul de greutate al posturii NATO de descurajare regională pe flancul estic și are nevoie consolidări militare semnificative prin îmbunătățirea infrastructurii rutiere și feroviare și completarea arhitecturii regionale de comandă și control aliat.

5. Declarația adoptată de președinții Donald Trump și Klaus Iohannis în cadrul întâlnirii lor din august 2019 evocă palierul cooperării militare, în vreme ce două rezoluții adoptate recent de Senatul SUA și de Camera Reprezentanților pentru a marca 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice încurajează Guvernul Statelor Unite să facă în continuare demersuri pentru a determina o prezență crescută a NATO în România, adaptată la evoluția amenințărilor din regiunea Mării Negre.

Continue Reading

EDITORIALE

Capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene și cum o evităm înainte de a fi prea târziu

Published

on

© EC - Audiovisual Service

Conceptul autonomiei strategice a Uniunii Europene a revenit pe orbita politică a mediului decizional european în urmă cu patru ani, o dată cu adoptarea Strategiei Globale a Uniunii Europene, un document a cărui lansare a coincis cu referendumul privind Brexit și, câteva luni mai târziu, cu alegerea lui Donald Trump la Casa Albă.

Consemnată ca ambiție în materie de apărare și securitate europeană, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost o temă în vogă și în alte două instanțe: finalul anilor 1990 după războaiele din Balcani și invazia din Irak în anul 2003. Ambele momente au avut ca efect direct alterarea relației transatlantice.

Mai întâi, autonomia strategică europeană și-a găsit locul în Declarația de la Saint Malo din 1998, semnată de președintele francez Jacques Chirac și prim-ministrul britanic Tony Blair, document cunoscut pentru faptul că a enunțat ambiția creării unei politici de securitate și apărare comune, care să includă și o forță militară europeană capabilă și autonomă.

Efectul răsunător al acestei ambiții a venit de la celălalt capăt al Atlanticului de Nord sub forma unui avertisment asumat de secretarul de stat al SUA de la acea vreme, Madeleine Albright, care a formulat teza celor “3D”: autonomia militară europeană nu trebuie să producă decuplarea de NATO, duplicarea acțiunilor euro-atlantice și discriminarea țărilor europene care nu fac parte din Uniunea Europeană, dar sunt state membre al Alianței Nord-Atlantice.

În 2003, când Germania și Franța s-au opus invaziei militare a SUA în Irak, relațiile transatlantice au cunoscut un nou moment febril, aspect consemnat și de unul dintre cei mai influenți diplomați germani și europeni, Wolfgang Ischinger, la acea vreme ambasadorul Germaniei la Washington. Și acest moment a incitat dezbaterea despre o autonomie strategică europeană.

Până la izbucnirea pandemiei cu noul coronavirus, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost definită în marea sa parte drept un concept de operare cu ambițiile europene în materie de apărare, deși principalele crize de securitate care s-au manifestat în vecinătatea Uniunii Europene ultimul deceniu – anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia, noua postură militară și nucleară a Federației Ruse sau războiul din Siria – și-au găsit răspunsuri și acțiuni descurajatoare cu sprijinul NATO și al SUA. Conceptul a fost ranforsat în multiple rânduri de președintele francez Emmanuel Macron, un aspirant al suveranității europene, al unei Europe care își ia destinul în propriile mâini (o frază preluată de la Angela Merkel și afirmată ca efect al instalării lui Donald Trump la Casa Albă) și cu predilecție către independența strategică europeană (o sintagmă asumată și de ministrul de Externe al Germaniei în zorii viitoarei președinții germane a Consiliului UE).

Auto-poziționată drept o Comisie geopolitică, Comisia Europeană condusă de Ursula von der Leyen a construit o arhitectură interesantă în subordinea comisarului european din partea Franței, Thierry Breton, adunând sub umbrela domeniului de piață internă obiectivele revigorării industriale europene, inclusiv a industriei apărării și dezvoltarea unei politici spațiale a UE.

Pandemia COVID-19 a adus însă noi sensuri ideii de autonomie strategică europeană. Unele chiar necesare, precum reducerea dependenței excesive de liniile de producție care compun un lanț de aprovizionare cu valoare strategică și care provin din state terțe ce nu împărtășesc de cele mai multe ori aceleași valori occidentale. Pe scurt, atitudinea cu care China a gestionat această pandemie – de la izbucnirea ei, la blocarea accesului la informații prin lipsa de transparență și la instrumentalizarea acestei crize izbucnite și în Europa prin promovarea unei “imagini de donator global” combinate cu acțiuni de dezinformare, cenzură și presiuni diplomatice la UE – a venit ca un “late warning” pentru Europa. Din această perspectivă, discuțiile despre autonomie strategică în domenii critice precum sănătatea sau dimensiunea industrială europeană sunt fundamentale. Relocarea/ repatrierea și desfacerea procesului global de producție pentru a preveni, în primul rând, monopolul în domenii vitale sunt o pre-condiție pentru atingerea autonomiei strategice.

În paralel, relația transatlantică și-a urmat traseul deteriorant, cu mici excepții care țin de legătura tot mai puternică și mai vizibilă între SUA și Europa de Est (a se vedea Inițiativa celor Trei Mări) și de consolidarea NATO. Jumătatea occidentală europeană, cu o tradiție mai veche în relația transatlantică decât partea răsăriteană din interiorul UE, alimentează conversația privind autonomia strategică europeană cu un dublu profil de comunicare: analitic și politic.

Analitic, președintele Franței, ministrul de externe al Germaniei sau Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate oferă argumente și justificări pertinente conform cărora decizia administrației americane de a nu mai practica jocul multilateral global, de a nu mai acționa necondiționat ca jandarm ordinii internaționale postbelice, au accelerat destructurarea ordinii occidentale, creând un vid de putere. În fapt, aceasta este o ciocnire de viziuni teoretice în care Uniunea Europeană, fondată pe scheletul valorilor liberale postbelice și creată în spiritul multilateralismului și cooperării, nu asimilează noua viziune aplicată a Statelor Unite, care în ciuda compatibilității valorilor democratice cu partenerii europeni au declanșat, după instalarea administrației Trump, o reîntoarcere la principiile realismului politic, așa cum este statuat în Strategia de Securitate Națională a SUA din 2017. Aceeași strategie subliniază că SUA își regândesc politicile din ultimele două decenii, ele urmând a se baza pe presupunerea că o confruntare a rivalilor și includerea lor în instituțiile internaționale și în comerțul global le-ar transforma în actori benigni și parteneri de încredere.

Politic însă, prin invocarea autonomiei strategice europene sau a libertății de acțiune în Europa, utilizând ca raționament noua abordare de la Washington și livrând acest argument în același pachet cu atitudinea de “competitor strategic” din partea Chinei, Uniunea Europeană riscă să alunece într-o capcană de proporții istorice. O capcană care poate transforma ideea autonomiei strategice europene într-o vulnerabilitate.

Anterior acestui articol, proiectam capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene sub forma principalei temeri pe care acest concept a determinat-o încă de la apariție, anume o consolidare a pilonului european al apărării în urma căreia o anumită generație politică ar putea decide decuplarea din perspectivă militară și de securitate de SUA.

O Europă suverană și autonomă din punct de vedere strategic este văzută însă diferit în funcție de capitalele europene unde pui întrebarea sau soliciți o definiție. Autonomia strategică în virtutea asigurării unei reziliențe sporite la orice fel de crize, inclusiv pandemice, este o exigență legitimă. Autonomia strategică în privința apărării europene, de pildă, trebuie realizată numai în deplină complementaritate cu NATO, iar în întreaga sa accepțiune trebuie să evite o decuplare majoră în relația transatlantică.

În linia acestei dezbateri intră și afirmațiile șefului diplomației europene, Josep Borrell, privind presiunea la care poate fi supusă Uniunea Europeană pentru a alege o tabără între SUA și China, pe fondul “sfârșitului sistemului global condus de SUA” și zorilor “secolului asiatic”.

Opțiunea exprimată de înaltul diplomat european, sub auspiciile unei reuniuni virtuale a diplomației germane, este reprobabilă, mai ales din pricina funcției de reprezentare care articulează această poziție. În primul rând, ea creditează ideea unui Război Rece între China și SUA pe care Beijingul încearcă să o promoveze pentru a provoca Statele Unite și pentru a-i contesta poziția globală. În al doilea rând, faptul că un important lider UE își pune întrebarea ce tabără ar trebui să aleagă Europa într-o competiție globală între SUA, aliatul tradițional care a contribuit decisiv la reconstrucția Europei postbelice și care a facilitat unificarea Vestului cu Estul prin câștigarea Războiului Rece, și China, pe care înseși documentele europene o definesc ca “rival sistemic și competitor strategic”, diluează ambiția de autonomie strategică, proiectează o gândire de actor secundar cu ambiții reduse și alterează relația transatlantică. În al treilea rând, viziunea șefului diplomației europene nu este împărtășită în aceeași formă și nici în aceeași intensitate de statele membre care compun Uniunea Europeană.

Declarațiile lui Josep Borrell pot avea o gravitate similară pentru relația transatlantică precum “moartea cerebrală a NATO” invocată de Emmanuel Macron. Ele reprezintă o falsă dilemă și o întreținere artificială a unei teme care transformă discuția despre autonomia strategică europeană în vulnerabilitatea strategică europeană. Presiunea pe care șeful diplomației europene o evocă este întocmai această capcană, iar aceasta trebuie epuizată rapid din spațiul ideilor politice occidentale.

Presiunea de a alege o tabără este inexistentă, deopotrivă analitic și politic. În sensul teoretic al relațiilor internaționale, o astfel de presiune se resimte numai atunci când o amenințare din partea ambelor blocuri care încearcă să modeleze sistemul internațional. Și, pe cale de consecință, manifești un comportament de balansare, pentru refacerea balanței de putere, sau un comportament de aliniere, prin care te lipești de actorul care contestă ordinea și urmărește să își satisfacă pretențiile hegemonice.

Statele Unite au împins starea relațiilor internaționale într-o nouă eră a competiției strategice și a luptei pentru balanța de putere pentru a stăvili ascensiunea Chinei, care a profitat de avantajele ordinii globale girate de SUA și de Europa, și pentru a evita un cuplaj Moscova – Beijing, în care două puteri mari, dar inferioare Statelor Unite, pot răsturna actorul dominant al relațiilor internaționale, mai ales că acesta din urmă nu își poate sincroniza pașii cu aliatul său tradițional, Europa. Cine contestă ordinea globală bazată pe reguli? Din punct de vedere al valorilor pe care ea este bazată, această ordine este criticată și vulnerabilizată de Rusia și de China.

Din punct de vedere politic, administrația americană a desfășurat o serie de acțiuni – suspendarea înțelegerilor nucleare cu Rusia, suspendarea finanțării OMS pe fondul unor acuzații de mușamalizare a informațiilor furnizate de China privind pandemia – care au contestat repere ale ordinii internaționale din ultimii 70 de ani, însă în egală măsură, Statele Unite au cerut în dese rânduri aliaților europeni să se ralieze eforturilor de apărare a lumii occidentale, fie că facem referire la infrastructura 5G, la dependența energetică față de Rusia sau la strategiile de dezinformare împotriva Occidentului pe care atât Washington-ul, cât și toate capitalele UE, le experimentează.

Este drept că o tranziție către o nouă ordine globală are accente difuze. În ciuda tensiunilor politice pe care președintele american Donald Trump a ales să le alimenteze în raport cu partenerii europeni, angajamentul SUA pentru relația transatlantică nu a fost știrbit precum este pus la îndoială exclusiv pe fondul afirmațiilor excentrice ale liderului de la Casa Albă. Angajamentul american pentru securitatea europeană, dovedit și în ultimii trei ani, și pentru valorile transatlantice comun împărtășite – democrație, stat de drept, justiție, demnitate umană – trebuie să elimine orice dubiu și orice presiune precum cele expuse de șeful diplomației europene. Iar Josep Borrell, în calitate de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate, are datoria să valorifice rolul Uniunii Europene ca actor global pe baza Strategiei Globale care statuează, inter alia, un parteneriat transatlantic solid cu NATO și cu SUA.

Autonomia strategică a Uniunii Europene are, în continuare, nevoie de o definire și de un câmp clar de acțiune. Autonomia strategică occidentală, deopotrivă europeană și euro-atlantică, construită pe lecțiile învățate în urma acestei pandemii ar trebui să fie un punct central al dezbaterii transatlantice pentru ca tranziția către o nouă ordine globală să nu altereze nici securitatea euro-atlantică și nici unitatea europeană. Însă o autonomie strategică europeană construită pe aceleași valori comune pe care este fondată și relația transatlantică, dar fără o relație solidă cu SUA, riscă să transforme Europa într-un muzeu istoric căruia îi treci pragul doar pentru a revizita principiile relațiilor internaționale.

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending