A merge pe o unică abordare în analiza deciziilor NATO la summitul de la Varșovia, atât în întreaga sa plenitudine sofisticată, cât și punctual pe interese strategice românești, este o sinucidere curată ca formator de opinie, specialist, expert sau jurnalist. A eticheta într-o unică direcție – la extreme în funcție de emițător – rezultatele summitului este un gest care nu produce nici pragmatism, nici concretețe, nici valoare adăugată.
”A fost un succes” vs. ”a fost un eșec” este cea mai teribilă aplecare politică sau de expertiză asupra proporțiilor deciziilor luate în Polonia. Abordarea dintâi relevă atât un grad de auto-suficiență instituțională, cât și dorința de a acoperi fără discreție ceea ce nu s-a obținut. Cea de-a doua este expresia transformării obiectivelor și rezultatelor strategice de la Varșovia în săgeți politice, cuprinse de interese de decredibilizare voite. E un fel de propriu atac hibrid direct la sursa obiectivelor noastre.
Prezența la Varșovia în mijlocul evenimentelor, lecturarea comunicatului final pe câteva sintagme cheie – România, Marea Neagră, reziliență, contingență, Rusia, UE – și interacțiunea cu expresivitatea comunicărilor lui Jens Stoltenberg, Barack Obama sau Klaus Iohannis, sunt instrumentele care mă determină să creionez o evaluare bazată pe trei componente: echilibru, impact și follow-up.
Declarația summitului NATO de la Varșovia, recent încheiat, confirmă adaptarea continuă și actualizarea constantă pe care le parcurge Alianța Nord-Atlantică. NATO este o alianță suficient de flexibilă, încadrabilă în mai multe tipare de actor de securitate, a cărei relevanță strategică este conferită de caracterul progresist în abordări și decizii: fie că vorbim de decizii istorice, fie că facem referiri la răsturnări și returnări în relația cu alți actori, poziția NATO denotă viziune, consistență și capacitate de reziliență.
Posturii de descurajare extinsă după măsurile de adaptare și asigurare din Țara Galilor i se adaugă o nouă componentă: un echilibru general în toate aspectele, dar cu disproporții particularizate. Cu toate că mulți preferă să evidențieze faliile (cu a căror existență sunt de acord), admit că regăsesc, mai degrabă, un summit cu rezultate mixte, cu decizii echilibrate și cu măsuri specifice eforturilor concertate depuse de delegațiile oficiale.
Summit istoric: între ”a fost un succes” și ”a fost un eșec” există un ”puteam obține mai mult”. Câteva condiționalități
De departe, flancul estic a fost vedeta strategică a summitului. Decupat strategic între nord și sud, flancul estic a devenit operațional la Varșovia și a fost legitimat prin comunicatul final ca primă linie într-un potențial conflict cu vecinătatea. Din această perspectivă, cât și dinspre alte optici (recunoașterea spațiului cibernetic, declarația UE-NATO, creșterea rezilienței) a fost un summit istoric pentru că deopotrivă a continuat linia succesorală a unor decizii și a adus elemente de noutate pentru spațiul de securitate euro-atlantic.
Măsurile de descurajare adoptate pentru ambele dimensiuni ale flancului estic sunt disproporționate ca impact și echilibrate prin condiționalități. Firește că un echilibru cvasi-perfect nu există pentru că el ține de abordarea pe care cele două zone au potențat-o în această perioadă. Coerența și coeziunea polono-baltică, generate de aversiunea istorică față de Rusia, au avut rezonanță și au creat sinergie, pe când tripleta riverană la Marea Neagră are optici, interese și unități de referință diferite.
Elementele de identitate comună nu există și, dacă au existat, ele nu au fost întreținute. Defetismul nostru regional ține de pluralitatea opțiunilor strategice: România își completează culoarul transatlantic, Bulgaria este îmbuibată de sentimente contradictorii (membru NATO și UE cu o societate ale cărei nervuri rusofile nu s-au diluat remarcabil), iar Turcia este un aliat care în multe situații joacă într-o manieră conjuncturală. Dacă nu eludăm aceste condiționalități, atunci avem de ce susține că există un echilibru.
Cele patru batalioane de luptă din dimensiunea polono-baltică a flancului estic și brigada multinațională din România, alături de inițiativa de instruire intensificată și deschiderea unui culoar mai concret pentru reflecția euro-atlantică față de Marea Neagră, este un echilibru cu diferențe de consistență justificate și care explică următoarele forme de impact:
1) România este solitară în zona de sud și a pierdut mai mult decât a obținut: dacă privim din această poziție putem evidenția zonele de eșec, într-adevăr. Însăși diferența între prezențele înaintate – consolidată vs. adaptată – indică faptul că NATO recunoaște riscul mai ridicat al unei amenințări dinspre nord-est din cauza potențialului latent al infiltrațiilor rusești în regiune. De aici apar și interpretări asupra a ceea ce pot fi numite carențele României în îndeplinirea obiectivelor sale: neavansarea în îndeplinirea criteriilor bugetare solicitate de NATO nu ne-au conferit o poziție puternică de negociere, relația distorsionată politic și neîngrijită prin legături în rețea la nivel de think-tank-uri, societate civilă, sferă academică cu Bulgaria și Turcia sau dificultatea în a utiliza prioritățile bulgarilor ca efect de levier pentru a le stopa intenția de periclitare.
Faptul că am fost singuri în eforturile noastre regionale mă determină să nu fiu la fel de dur cu privire la rezultatele României, dar asta nu înseamnă că nu ar fi fost loc de mai bine.
Mai este și un alt argument nefavorabil nouă și care definește cu precizie viitorul. Unul dintre miturile propagate dinspre Kremlin este că NATO încearcă să încercuiască Rusia, fapt respins și contracarat de NATO. Chiar dacă măsurile aliate sunt justificate prin principiul apărării, o consistență similară a măsurilor și în nord-est și în sud-est ar fi sporit susceptibilitatea Rusiei. Poate fi și acesta un răspuns cu privire la lipsa unei reacții acide de la Moscova după summit, mai ales că documentul final cuprinde nu mai puțin de 58 de referiri la Rusia, dar nicio măsură puternică de descurajare în regiunea unde revanșismul rus s-a manifestat: Crimeea este în Marea Neagră, estul Ucrainei este mai aproape de Marea Neagră decât de Marea Baltică.
Practic, rezultatele și așteptările neîndeplinite ale României relevă silueta poziției aliate post-Varșovia față de Rusia: Alianța nu va reveni la business as usual cu Moscova și își va intensifica postura de apărare și de descurajare împotriva oricărei amenințări, însă întocmai pentru a preveni riscul escaladării tensiunilor cu Rusia acolo unde sunt mizele vitale și istorice ale acesteia: Marea Neagră.
Aici intervine și întârzierea și precauția. Între summitul de la Varșovia și ministeriala din octombrie se desfășoară reuniunea NATO-Rusia și vor exista mai multe contacte între părțile NATO, atât la nivelul Alianței, cât și în format bilateral și multilateral, cu Moscova. Transformarea, la Varșovia, a Mării Negre într-un spațiu operațional similar flancului estic per-ansamblu ar fi reprezentat pătrunderea pe o cale ireversibilă din care perspectivele de refacere a stabilității s-ar fi îngustat. Da, am fost tributari tendinței de amânare și evitare a conflictului.
2) România a obținut rezultate bune, în pofida solitudinii sale: argumente există pentru această ipoteză. Cu o Turcie preocupată mai mult de sud și afectată de animozitățile cu Rusia și o Bulgarie duplicitară în bicefalitatea sa politică poți afirma că dimensiunea sudică a flancului estic în raport cu Rusia există doar prin România. De una singură, cu contribuții bulgare-turce limitate de interesele particulare, România a plecat de la Varșovia cu rezultate pentru viitor, nu pentru prezent.
Prin acest impact se construiește follow-up-ul. De aici începe cu adevărat devenirea unei Românii și mai puternice la periferia geografică transatlantică. Brigada multinațională, posibilă prin găzduire românească, componență majoritară românească și efort de negociere, deschide drumul pentru principiul ”veniți împreună cu noi”. Ea are dublu sens: 1) România dovedește că e dispusă să își asume un rol de furnizor de securitate și se diferențiază pozitiv față de Bulgaria și Turcia și 2) Culoarul de beneficii transatlantice generat de participarea militară în Irak și Afganistan și-a epuizat roadele, iar poziția pro-activă în dimensiunea descurajării și apărării aliate trebuie să deschidă noi oportunități.
Apoi, cele convenite în Țara Galilor necesitau un upgrade, iar mulți nu desfășoară exercițiul de imaginație prin care am fi riscat să ne trezim cu un comandament multinațional de divizie operațional, dar fără structuri pe care să le comande. Or, brigada multinațională tocmai acestui aspect servește.
Plus că trebuie să încetăm în a ne mai fura singuri căciula. Polonia alocă 2% din PIB, adică peste 9 miliarde de euro pentru bugetul Apărării, România de trei ori mai puțin ca sumă, în timp ce nici criteriul de solidaritate NATO (2%) nu este respectat. Sunt niște chestiuni factuale pe care, dacă le invocăm corespunzător, vom ajunge să nu ne mai poziționăm într-o critică care ne subminează.
Este just să spunem că puteam realiza mai multe, însă nu în condițiile date. În realitatea summitului și în poziția din care a participat România – a 10-a contributoare la cheltuieli pentru apărare, într-o dimensiune a flancului estic în care coeziunea este sinonimă cu utopia și în zona cu certitudine sensibilă pentru statusul relațiilor cu Rusia – președintele și echipa oficială participantă au plecat de la Varșovia cu trei rezultate firești pe linia succesorală a deciziilor din Țara Galilor (dezvoltarea planului de contingență, transferarea controlului asupra Aegis Ashore către NATO și alocarea de facto și de jure a unor chestiuni operaționale pentru Comandamentul Multinațional de Divizie Sud-Est) și cu trei rezultate pentru viitor (opțiuni pentru o prezență navală și aeriană NATO la Marea Neagră un baza unei evaluări cu calendar stabilit, o brigadă multinațională și o inițiativă de instruire intensificată și obținerea unui paragraf distinct pentru Republica Moldova).
Să le luăm pe rând pentru a nu crea confuzii ale acestei evaluări:
a) opțiunile pentru Marea Neagră sunt un câștig deoarece ele extind poziționarea de la summitul precedent și, întrucât, reprezintă zona în care NATO va acționa în termeni de descurajare și consolidare în ultimă instanță, abordarea de la Varșovia vis-a-vis de Marea Neagră este pragmatică și în concordanță cu natura defensivă a Alianței.
b) brigada multinațională și inițiativa de instruire intensificată deschid noi uși de cooperare, iar succesul lor va depinde de capacitatea de negociere și de atragere a participării trupelor aliate, a contribuțiilor financiare, mai ales din țările puternice NATO, pentru că știm că acelea alimentează de fapt cheia pozitivă în care se măsoară succesul unei astfel de inițiative. Altfel, da, putem vorbi de un eșec, dar în niciun caz acum.
c) paragraful distinct atribuit Republicii Moldova are o valoare simbolică, însă așa cum menționarea Mării Negre drept o regiune importantă pentru securitatea euro-atlantică a fost un succes, nici referirea la Republica Moldova nu trebuie exceptată din această considerație.
La fel de limpede este că rezultatele României de la Varșovia – bune, mai puțin bune, excelente, descurajatoare (după caz și după propria optică) – vor fi un succes la concretizare. Startul negocierilor pentru aplicarea deciziilor s-a dat, dar cel mai important: avem cadrul strategic definit în termeni oficiali.
.
