Connect with us

EDITORIALE

O evaluare echilibrată de la Varșovia: între ”a fost un succes” și ”a fost un eșec” există un ”puteam obține mai mult”. Cum întruchipează rezultatele României relația NATO-Rusia

Published

on

Robert Lupițu

A merge pe o unică abordare în analiza deciziilor NATO la summitul de la Varșovia, atât în întreaga sa plenitudine sofisticată, cât și punctual pe interese strategice românești, este o sinucidere curată ca formator de opinie, specialist, expert sau jurnalist. A eticheta într-o unică direcție – la extreme în funcție de emițător – rezultatele summitului este un gest care nu produce nici pragmatism, nici concretețe, nici valoare adăugată.

”A fost un succes” vs. ”a fost un eșec” este cea mai teribilă aplecare politică sau de expertiză asupra proporțiilor deciziilor luate în Polonia. Abordarea dintâi relevă atât un grad de auto-suficiență instituțională, cât și dorința de a acoperi fără discreție ceea ce nu s-a obținut. Cea de-a doua este expresia transformării obiectivelor și rezultatelor strategice de la Varșovia în săgeți politice, cuprinse de interese de decredibilizare voite. E un fel de propriu atac hibrid direct la sursa obiectivelor noastre.

robert lupituPrezența la Varșovia în mijlocul evenimentelor, lecturarea comunicatului final pe câteva sintagme cheie – România, Marea Neagră, reziliență, contingență, Rusia, UE – și interacțiunea cu expresivitatea comunicărilor lui Jens Stoltenberg, Barack Obama sau Klaus Iohannis, sunt instrumentele care mă determină să creionez o evaluare bazată pe trei componente: echilibru, impact și follow-up.

Declarația summitului NATO de la Varșovia, recent încheiat, confirmă adaptarea continuă și actualizarea constantă pe care le parcurge Alianța Nord-Atlantică. NATO este o alianță suficient de flexibilă, încadrabilă în mai multe tipare de actor de securitate, a cărei relevanță strategică este conferită de caracterul progresist în abordări și decizii: fie că vorbim de decizii istorice, fie că facem referiri la răsturnări și returnări în relația cu alți actori, poziția NATO denotă viziune, consistență și capacitate de reziliență.

Posturii de descurajare extinsă după măsurile de adaptare și asigurare din Țara Galilor i se adaugă o nouă componentă: un echilibru general în toate aspectele, dar cu disproporții particularizate. Cu toate că mulți preferă să evidențieze faliile (cu a căror existență sunt de acord), admit că regăsesc, mai degrabă, un summit cu rezultate mixte, cu decizii echilibrate și cu măsuri specifice eforturilor concertate depuse de delegațiile oficiale.

Summit istoric: între ”a fost un succes” și ”a fost un eșec” există un ”puteam obține mai mult”. Câteva condiționalități

De departe, flancul estic a fost vedeta strategică a summitului. Decupat strategic între nord și sud, flancul estic a devenit operațional la Varșovia și a fost legitimat prin comunicatul final ca primă linie într-un potențial conflict cu vecinătatea. Din această perspectivă, cât și dinspre alte optici (recunoașterea spațiului cibernetic, declarația UE-NATO, creșterea rezilienței) a fost un summit istoric pentru că deopotrivă a continuat linia succesorală a unor decizii și a adus elemente de noutate pentru spațiul de securitate euro-atlantic.

Măsurile de descurajare adoptate pentru ambele dimensiuni ale flancului estic sunt disproporționate ca impact și echilibrate prin condiționalități. Firește că un echilibru cvasi-perfect nu există pentru că el ține de abordarea pe care cele două zone au potențat-o în această perioadă. Coerența și coeziunea polono-baltică, generate de aversiunea istorică față de Rusia, au avut rezonanță și au creat sinergie, pe când tripleta riverană la Marea Neagră are optici, interese și unități de referință diferite. 

Elementele de identitate comună nu există și, dacă au existat, ele nu au fost întreținute. Defetismul nostru regional ține de pluralitatea opțiunilor strategice: România își completează culoarul transatlantic, Bulgaria este îmbuibată de sentimente contradictorii (membru NATO și UE cu o societate ale cărei nervuri rusofile nu s-au diluat remarcabil), iar Turcia este un aliat care în multe situații joacă într-o manieră conjuncturală. Dacă nu eludăm aceste condiționalități, atunci avem de ce susține că există un echilibru.

Cele patru batalioane de luptă din dimensiunea polono-baltică a flancului estic și brigada multinațională din România, alături de inițiativa de instruire intensificată și deschiderea unui culoar mai concret pentru reflecția euro-atlantică față de Marea Neagră, este un echilibru cu diferențe de consistență justificate și care explică următoarele forme de impact:

1) România este solitară în zona de sud și a pierdut mai mult decât a obținut: dacă privim din această poziție putem evidenția zonele de eșec, într-adevăr. Însăși diferența între prezențele înaintate – consolidată vs. adaptată – indică faptul că NATO recunoaște riscul mai ridicat al unei amenințări dinspre nord-est din cauza potențialului latent al infiltrațiilor rusești în regiune. De aici apar și interpretări asupra a ceea ce pot fi numite carențele României în îndeplinirea obiectivelor sale: neavansarea în îndeplinirea criteriilor bugetare solicitate de NATO nu ne-au conferit o poziție puternică de negociere, relația distorsionată politic și neîngrijită prin legături în rețea la nivel de think-tank-uri, societate civilă, sferă academică cu Bulgaria și Turcia sau dificultatea în a utiliza prioritățile bulgarilor ca efect de levier pentru a le stopa intenția de periclitare. 

Faptul că am fost singuri în eforturile noastre regionale mă determină să nu fiu la fel de dur cu privire la rezultatele României, dar asta nu înseamnă că nu ar fi fost loc de mai bine.

Mai este și un alt argument nefavorabil nouă și care definește cu precizie viitorul. Unul dintre miturile propagate dinspre Kremlin este că NATO încearcă să încercuiască Rusia, fapt respins și contracarat de NATO. Chiar dacă măsurile aliate sunt justificate prin principiul apărării, o consistență similară a măsurilor și în nord-est și în sud-est ar fi sporit susceptibilitatea Rusiei. Poate fi și acesta un răspuns cu privire la lipsa unei reacții acide de la Moscova după summit, mai ales că documentul final cuprinde nu mai puțin de 58 de referiri la Rusia, dar nicio măsură puternică de descurajare în regiunea unde revanșismul rus s-a manifestat: Crimeea este în Marea Neagră, estul Ucrainei este mai aproape de Marea Neagră decât de Marea Baltică.

Practic, rezultatele și așteptările neîndeplinite ale României relevă silueta poziției aliate post-Varșovia față de Rusia: Alianța nu va reveni la business as usual cu Moscova și își va intensifica postura de apărare și de descurajare împotriva oricărei amenințări, însă întocmai pentru a preveni riscul escaladării tensiunilor cu Rusia acolo unde sunt mizele vitale și istorice ale acesteia: Marea Neagră.

Aici intervine și întârzierea și precauția. Între summitul de la Varșovia și ministeriala din octombrie se desfășoară reuniunea NATO-Rusia și vor exista mai multe contacte între părțile NATO, atât la nivelul Alianței, cât și în format bilateral și multilateral, cu Moscova. Transformarea, la Varșovia, a Mării Negre într-un spațiu operațional similar flancului estic per-ansamblu ar fi reprezentat pătrunderea pe o cale ireversibilă din care perspectivele de refacere a stabilității s-ar fi îngustat. Da, am fost tributari tendinței de amânare și evitare a conflictului.

2) România a obținut rezultate bune, în pofida solitudinii sale: argumente există pentru această ipoteză. Cu o Turcie preocupată mai mult de sud și afectată de animozitățile cu Rusia și o Bulgarie duplicitară în bicefalitatea sa politică poți afirma că dimensiunea sudică a flancului estic în raport cu Rusia există doar prin România. De una singură, cu contribuții bulgare-turce limitate de interesele particulare, România a plecat de la Varșovia cu rezultate pentru viitor, nu pentru prezent.

Prin acest impact se construiește follow-up-ul. De aici începe cu adevărat devenirea unei Românii și mai puternice la periferia geografică transatlantică. Brigada multinațională, posibilă prin găzduire românească, componență majoritară românească și efort de negociere, deschide drumul pentru principiul ”veniți împreună cu noi”. Ea are dublu sens: 1) România dovedește că e dispusă să își asume un rol de furnizor de securitate și se diferențiază pozitiv față de Bulgaria și Turcia și 2) Culoarul de beneficii transatlantice generat de participarea militară în Irak și Afganistan și-a epuizat roadele, iar poziția pro-activă în dimensiunea descurajării și apărării aliate trebuie să deschidă noi oportunități.

Apoi, cele convenite în Țara Galilor necesitau un upgrade, iar mulți nu desfășoară exercițiul de imaginație prin care am fi riscat să ne trezim cu un comandament multinațional de divizie operațional, dar fără structuri pe care să le comande. Or, brigada multinațională tocmai acestui aspect servește. 

Plus că trebuie să încetăm în a ne mai fura singuri căciula. Polonia alocă 2% din PIB, adică peste 9 miliarde de euro pentru bugetul Apărării, România de trei ori mai puțin ca sumă, în timp ce nici criteriul de solidaritate NATO (2%) nu este respectat. Sunt niște chestiuni factuale pe care, dacă le invocăm corespunzător, vom ajunge să nu ne mai poziționăm într-o critică care ne subminează.

Este just să spunem că puteam realiza mai multe, însă nu în condițiile date. În realitatea summitului și în poziția din care a participat România – a 10-a contributoare la cheltuieli pentru apărare, într-o dimensiune a flancului estic în care coeziunea este sinonimă cu utopia și în zona cu certitudine sensibilă pentru statusul relațiilor cu Rusia – președintele și echipa oficială participantă au plecat de la Varșovia cu trei rezultate firești pe linia succesorală a deciziilor din Țara Galilor (dezvoltarea planului de contingență, transferarea controlului asupra Aegis Ashore către NATO și alocarea de facto și de jure a unor chestiuni operaționale pentru Comandamentul Multinațional de Divizie Sud-Est) și cu trei rezultate pentru viitor (opțiuni pentru o prezență navală și aeriană NATO la Marea Neagră un baza unei evaluări cu calendar stabilit, o brigadă multinațională și o inițiativă de instruire intensificată și obținerea unui paragraf distinct pentru Republica Moldova).

Să le luăm pe rând pentru a nu crea confuzii ale acestei evaluări:

a) opțiunile pentru Marea Neagră sunt un câștig deoarece ele extind poziționarea de la summitul precedent și, întrucât, reprezintă zona în care NATO va acționa în termeni de descurajare și consolidare în ultimă instanță, abordarea de la Varșovia vis-a-vis de Marea Neagră este pragmatică și în concordanță cu natura defensivă a Alianței. 

b) brigada multinațională și inițiativa de instruire intensificată deschid noi uși de cooperare, iar succesul lor va depinde de capacitatea de negociere și de atragere a participării trupelor aliate, a contribuțiilor financiare, mai ales din țările puternice NATO, pentru că știm că acelea alimentează de fapt cheia pozitivă în care se măsoară succesul unei astfel de inițiative. Altfel, da, putem vorbi de un eșec, dar în niciun caz acum.

c) paragraful distinct atribuit Republicii Moldova are o valoare simbolică, însă așa cum menționarea Mării Negre drept o regiune importantă pentru securitatea euro-atlantică a fost un succes, nici referirea la Republica Moldova nu trebuie exceptată din această considerație.

La fel de limpede este că rezultatele României de la Varșovia – bune, mai puțin bune, excelente, descurajatoare (după caz și după propria optică) – vor fi un succes la concretizare. Startul negocierilor pentru aplicarea deciziilor s-a dat, dar cel mai important: avem cadrul strategic definit în termeni oficiali.

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

”Declarația Comună de la Casa Albă”: Cum se încadrează documentul semnat de Trump și Iohannis în competiția geopolitică dintre SUA, China, Rusia și Europa

Published

on

© White House/ Facebook

Declarația Comună adoptată de președinții României și Statelor Unite cu prilejul vizitei liderului român la Casa Albă nu este un gest politic întâmplător sau un document de simple intenții căruia îi lipsește concretețea. În forma sa suplă, documentul reieșit în urma întâlnirii din Biroul Oval este prima astfel de manifestare la nivel prezidențial între cei doi aliați și parteneri strategici din ultimii opt ani. El nu poate fi ridicat la nivelul și impactul Declarației privind Parteneriatului Strategic pentru secolul XXI adoptată în 2011, însă valoarea și greutatea politico-strategică a ”Declarației Trump – Iohannis” este una cu totul alta. Ea cuprinde mize și interese bilaterale adaptate la realitatea geostrategică definită de percepția tot mai accelerată a unei ordini internaționale aflată în descompunere și înlocuită de o competiție strategică în care SUA și China sunt actorii dominanți, iar Rusia și Europa sunt plasate undeva între primul plan și eșalonul secund al arenei internaționale.

Declarația Comună de la Casa Albă nu face rabat de la principiile democratice fundamentale pe care este fondată relația strategică dintre București și Washington – stat de drept, economie de piață, bună guvernare. În egală măsură, ea nu face rabat nici de la coordonatele de bază ale edificiului Parteneriatului Strategic bilateral – excelența cooperării în materie de securitate și apărare militare, Din această perspectivă, reconfirmarea, reiterarea și reîmprospătarea acestor marcaje esențiale ale Parteneriatului româno-american nu putea să intervină într-o cronologie mai potrivită, inserată de asemenea în declarație: 30 de ani de ”când românii curajoși au înlăturat o dictatură brutală și au îndreptat țara pe calea democrației, a statului de drept și a economiei de piață” și aniversarea a 15 ani de la aderarea României la NATO.

Elementele cu caracter de noutate din această declarație sunt următoarele: (1) ”Căutăm să evităm riscurile de securitate care însoțesc investițiile chineze în rețelele de telecomunicații 5G” și (2) ”România și Statele Unite recunosc că securitatea energetică este securitate națională. Subliniem opoziția noastră față de Nord Stream 2 și alte proiecte care îi fac pe aliații și partenerii noștri dependenți energetic față de Rusia”.

Ele reprezintă o nominalizare concretă a Moscovei și a Beijing-ul ca actori destabilizatori pentru relația transatlantică. Ele reprezintă și o poziționare din partea României mai clară decât în orice alt document internațional semnat de statul român în ultimii ani, întrucât este cuprins într-un act bilateral semnat sub umbrela unui Parteneriat Strategic pe care statul român îl definește drept parte fundamentală a triadei conceptuale strategice a politicii externe românești.

La fel de important, elementele menționate își au originea într-o repivotare a poziției administrației americane față de Europa, o prioritizare a Europei Centrale și de Est în detrimentul Occidentului.

Administrația lui Donald Trump, președintele american care i-a primit la Casa Albă pe președintele României și pe președintele Poloniei de tot atâtea ori cât a primit-o și pe Angela Merkel și de mai multe ori decât pe orice alt lider din Europa, a vorbit în multiple dăți despre pregătirea pentru o nouă competiție geopolitică cu Rusia și cu China, inclusiv în fief-ul aliaților central și est-europeni, este sarcina principală a politicii externe americane și a avertizat împotriva arsenalului Moscovei și Beijing-ului, de la agresivitate militară și tactici de manipulare, corupție și propagandă în cazul Rusiei la o ”diplomație a datoriei și a investițiilor” în cazul Chinei, exemple recente fiind inaugurarea în Serbia a primei autostrăzi construită de chinezi în Europa sau licitația companiei rusești Rosatom pentru a construi centrala nucleară de la Belene, Bulgaria.

La începutul anului, secretarul de Stat american Mike Pompeo efectua primul său turneu diplomatic în regiunea Europei Centrale și de Est, cuprinzând prima vizită a unui șef al diplomației americane la Budapesta după opt ani, o vizită la Bratislava și un program intens în Polonia, acolo unde a inaugurat alături de omologul său ”Procesul Varșovia”, o inițiativă bilaterală de tip conferință la nivel înalt pentru promovarea păcii și securității în… Orientul Mijlociu, o regiune în care, în mod tradițional, Statele Unite conlucrau îndeaproape cu puterile occidentale, nucleul franco-german și aliatul britanic, aflat în curs de părăsire a blocului european. Tot Varșovia este singura capitală din Europa de Est vizitată de președintele american Donald Trump, în iulie 2017, iar la 1 septembrie 2019 va merge pentru a doua oară în capitala Poloniei, tot atâtea vizite efectuând liderul SUA până acum și la Londra și Paris, nu și în Germania.

Vizita la Budapesta, ”capitala din regiune prietenă Rusiei”, a adăugat un nou gest oficial la ceea Statele Unite au conștientizat tot mai mult în ultimii doi ani, iar administrația Trump și-a asumat ca reparație pe linie de politică externă: prezența americană mai anemică din regiune, refăcută parțial post-Crimeea, a permis Moscovei ”să adâncească disensiunile” între Europa și SUA și i-au făcut pe mulți aliați europeni să fie ”permeabili” intereselor Rusiei și Chinei în regiune. Vizita lui Pompeo în regiune a favorizat ridicarea nivelului de contact politic între administrația americană și partenerii est-europeni, Trump primindu-i la Casa Albă pe premierii Ungariei, Cehiei sau Slovaciei și, din nou, pe președintele Poloniei.

Inclusiv materialul publicat de Washington Post în ajunul întâlnirii dintre președinții Statelor Unite și România – Lista oaspeților lui Trump la Casa Albă favorizează Bucureștiul și Varșovia în detrimentul Parisului și Berlinului – este înscris în aceeași logică și reprezintă o recapitulare a unei dinamici tot mai mult observată în Europa Centrală și de Est, anume plasarea președinților României și Poloniei în top-ul liderilor europeni, chiar și ai lumii, care au efectuat printre cele mai multe vizite la Casa Albă în mandatul lui Donald Trump.

Vizita lui Klaus Iohannis a adâncit contrastul sesizat și de jurnaliștii de la Washington Post, anume că Donald Trump nu s-a întâlnit anul acesta cu Angela Merkel sau Emmanuel Macron sub auspiciile unei vizite bilaterale. Ea a reprezentat pentru Donald Trump și ultima întrevedere cu un lider internațional înainte de summitul G7 din Franța, grup care a funcționat aproape cinci decenii ca o expresie a ordinii internaționale de inspirație occidentală, dar care în ultimii trei ani a fost prins în siajul disputelor între administrația americană și partenerii europeni.

Două dintre cele mai recente astfel de dispute – creșterea dependenței energetice a Europei față de Rusia prin intermediul Nord Stream 2 și riscurile potențiale ale unei cooperări sino-europene în dezvoltarea infrastructurii 5G – reprezintă forma rafinată a atacurilor de campanie electorală cu care Donald Trump a stârnit îngrijorări în Europa sub forma afirmațiilor că ”europenii trebuie să-și plătească contribuția corectă”.

Potențialul parteneriat al Germaniei cu gigantul chinez Huawei pentru implementarea tehnologiei 5G, descris ca un risc de securitate în privința comunicării militare aliate și de fostul comandant al trupelor NATO, a fost la originea unor avertismente făcute la Berlin de șeful diplomației americane, Mike Pompeo transmițându-i Angelei Merkel și omologului său că există riscul ca SUA să și schimbe comportamentul față de aliatul german.

Anterior, însă, tot relațiile dintre Statele Unite și Germania au fost cele afectate și în ce privește arhitectura de securitate energetică în Europa, periclitată de parteneriatul ruso-german în construcția gazoductului Nord Stream 2, o nouă conductă care va lega Rusia de Europa prin Germania și care va ridica nivelul de import de gaz din Rusia la peste 40%. Astfel, reproșurile lui Donald Trump la adresa Germaniei, în particular, și a occidentalilor, în general, vizează următoarea stare de fapt: Statele Unite contribuie financiar și logistic la securitatea euro-atlantică pusă în pericol de noua încordare a forței militare a Rusiei, țară aflată sub incidența sancțiunilor europene, dar cu care marile puteri europene continuă să încheie înțelegeri cu implicații strategice. Numai simpla rememorare a dezacordurilor dintre Trump și Merkel de la summitul NATO, care au avut la origine acest aspect, dovedește cât de adânci sunt temerile unei rupturi transatlantice pe axa Washington – Occident.

În acest sens, Declarația Comună prezidențială dintre liderii român și american nu este nici întâmplătoare și nici o simplă înșiruire a unei imagini de ansamblu. Un detaliu mai puțin observat din timpul întâlnirii de la Casa Albă este că din delegația gazdă a făcut parte și ambasadorul Statelor Unite la Uniunea Europeană, Gordon Sondland, un emisar diplomatic care a înțeles pe deplin rolul României, în calitate de președinție a Consiliului, în adoptarea directivei europene a gazelor naturale, negocieri în urma cărora, alături de Polonia și împotriva Germaniei, a fost găsită o formulă de compromis care întărește normele europene în materie. Deși directiva nu blochează proiectul Nord Stream 2, ea se asigură că țările terțe precum Rusia nu pot ocoli legislația UE.

Și din acest motiv, în comunicatul dat publicității de Casa Albă pentru a celebra Parteneriatul Strategic cu România, este cuprinsă formula ”România s-a opus Nord Stream 2 și altor proiecte de conducte care cresc dependența Europei față de Rusia”. Aceeași rațiune stă și la baza includerii Inițiativei celor Trei Mări în același comunicat, platformă a cărei componentă energetică a fost accentuată în cadrul Summitului I3M de la București, unde a participat și secretarul american al Energiei.

Dinamica de mai sus reprezintă peisajul general complicat în care au fost nuanțate și asumate cele două elemente cu caracter de noutate din Declarația Comună de la Casa Albă. Pe linie bilaterală, ele și-au găsit și două răspunsuri. În domeniul energiei este punerea, în premieră, a semnului egal între securitate energetică și securitate națională, urmată de următoarea frază cheie: ”Resursele de gaze naturale din România au potențialul de a crește prosperitatea statelor noastre, precum și de a întări securitatea energetică a Europei. România și Statele Unite vor analiza modalități de îmbunătățire a climatului investițional în domeniul energiei în beneficiul ambelor țări”.

Poziționarea față de dezvoltarea tehnologiei 5G, consemnată și printr-un memorandum de înțelegere semnat la Washington, poate fi un model pe baza căruia infrastructura noii rețele de internet și conectivitate poate fi construită în Europa Centrală și de Est.

Relația României cu Statele Unite a atins, fără doar și poate, o nouă bornă. Triada conceptuală strategică a politicii externe românești rămâne indubitabil formată din parteneriatul cu SUA și apartenența la Uniunea Europeană și la NATO, Relațiile Statelor Unite cu aliații din regiune sunt privite cu mai mult potențial dinspre Washington decât cele cu mari aliați occidentali. Relațiile europenilor cu SUA, Rusia sau China sunt mai degrabă o sursă de tensiune în interiorul UE, decât generatoare de o abordare parcimonioasă. În fond, până și cele mai sigure ape strategice se dovedesc dificil de navigat.

 

Continue Reading

ALEGERI PREZIDENȚIALE 2019

Președintele depanator

Published

on

de Dan Cărbunaru

După aproape cinci ani de mandat, din care majoritatea cu un Guvern ostil și un an cu un prim-ministru pe care l-a desemnat și care astăzi îi trimite un challanger cu șanse de confruntare în turul doi, Președintele Klaus Iohannis și-a lansat, joi, 8 august a.c., campania pentru al doilea mandat la Consiliul Național al PNL. În fața a peste trei mii de susținători din toată țara, strânși sub cupola Romexpo, Iohannis a prezentat mai degrabă un program cu principii de guvernare și a tras din toate pozițiile într-un PSD tot mai anemic și scufundat în propriile erori și strategii de conducere.

Președintele a ales tragedia de la Caracal ca exemplu de proastă guvernare și a trasat, apoi liniile pe care le vede alături de PNL , pentru viitorul unei Românii normale, funcționale, bazate pe recunoașterea valorii și blocarea ascensiunii mediocrității în vârful statului.

Președintele s-a axat mai puțin pe bilanțul propriului mandat din perspectivă constituțională și a evitat să răspundă atacurilor din ultimele zile lansate de către Dan Barna, candidatul USR+. A vorbit despre proiectul unei întregi generații, pentru care, alături de actuala Opoziție și de cetățeni, a declarat că a reușit să pătreze nealterat parcursul proeuropean, transatlantic și democratic al României.

După ani lungi de opoziție, activul PNL a fost hrănit la lansarea campaniei pentru al doilea mandat la Cotroceni cu promisiunea revenirii la putere, în condițiile în care urmează, la anul, alegeri locale și parlamentare.

Blocând în primul mandat derapajele extreme, Klaus Iohannis pare orientat mai degrabă în debutul acestei campanii către mize de politică internă, dispus să își asume rol de președinte depanator alături de un guvern PNL.

Continue Reading

EDITORIALE

”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței

Published

on

© Twitter

Proiectul Uniunii Europene își datorează existența, în mod neîndoielnic, deciziei franco-germane de a îngropa securea sângeroasă a celor două războaie mondiale și de a-și da mâna reconcilierii politice și istorice.

După decenii umilitoare în istoria bilaterală – fie că vorbim de încoronarea împăratului german Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de capitularea Germaniei prin Armistițiul de la Compiègne din 1918, urmată de un nou gest umilitor înfăptuit de Germania nazistă prin semnarea Armistițiului de Compiègne din 1950 care consfințea ocupația germană în Franța și determina instituirea regimului de la Vichy – liderii Franței și Germaniei, fie ei Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, Valéry Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt, Francois Mitterand și Helmut Kohl, au adus relația franco-germană în epicentrul integrării europene.

Puterea franceză gaullistă, demonstrată prin blocarea inițiativei-pionier a comunității europene de apărare, Criza scaunului gol din 1966 și chiar prin retragerea din structurile militare ale NATO, a pierdut însă, treptat, teren politic prin prisma ponderii economice tot mai însemnate a Germaniei, reunificată în cele din urmă în 1990, pentru ca la finalul secolului trecut fostul cancelar german Helmut Kohl să fie apreciat drept ”cancelarul integrării europene”. Însăși o anecdotă mărturisită de Jean-Claude Juncker la funeraliile lui Kohl, primele și singurele funeralii europene, dezvăluia cum Helmut Kohl a salutat cu lacrimi în ochi decizia extinderii Uniunii Europene spre Est.

Compromisul franco-german, atestat în 1963 prin ”spiritul de la Elysee” și reînnoit chiar în ianuarie 2019 prin ”spiritul de Aachen, îi are ca protagoniști, în prezent, pe Angela Merkel și Emmanuel Macron. Însă pentru prima dată în ultimele două decenii, timp în care numărul cancelariei de la Berlin s-a aflat pe ”apelare rapidă”, asistăm la o resetare a preferințelor.

Apărut ca un outsider în spectrul fragmentat al politicii franceze, Emmanuel Macron a reușit în 2017 ceea ce puțini credeau: a avansat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, când pentru prima dată din 1958 niciun candidat al stângii sau dreptei tradiționale nu s-a aflat în turul secund al scrutinului prezidențial, și a învins-o pe candidata extremei-drepte Marine Le Pen la o distanță consistentă.

Însăși celebrarea victoriei de răsunet pentru întreaga Franță și Europă a fost aparte. Acompaniat acustic de imnul Uniunii Europene, președintele ales Macron și-a făcut apariția pe scena de pe esplanada Muzeului Luvru, injectându-și alura politică în construcție cu optimism european și spirit reformist pentru Uniunea Europeană.

Doi ani mai târziu, Emmanuel Macron și-a văzut o mare parte din ambițiile în derulare politică. Țările UE aparținând eurozonei au găsit o formulă acceptabilă și mai puțin provocatoare de tensiuni a unui instrument de competitivitate, denumire generică pentru un așa-zis buget al statelor ce dețin moneda euro. Cooperarea în materie de apărare europeană, ironic sau nu blocată de Franța în anii 1950, a devenit temă de avangardă pentru Renașterea Europeană propusă de președintele francez, sub emblema a ceea ce Macron a numit ”Inițiativa Europeană de Intervenție”, o forță militară formată din zece state UE dispuse să acționeze împreună în situații de criză și care a defilat demonstrativ de Ziua Națională a Franței, ceremonie dedicată apărării europene.

Momentul cu cea mai ridicată inflexiune a venit însă după alegerile europene din 23-26 mai. Clasată pe locul al doilea la alegerile europarlamentare din Franța după formațiunea lui Marine Le Pen, lista Renaissance sponsorizată politic de Emmanuel Macron și formată din patru partide a reușit cu cei 21 de eurodeputați aleși să coalizeze o nouă mișcare în Parlamentul European – grupul Renew Europe – construită pe scheletul grupului ALDE european și devenită a treia forță politică din hemiciclu.

În paralel, președintele francez a fost un actor central în toate punctele cheie ale negocierilor dintre liderii europeni pentru desemnarea șefilor instituțiilor europene: de la respingerea categorică a bavarezului creștin-social Manfred Weber la înfăptuirea ”planului de la Osaka” cu Frans Timmermans în pole position pentru șefia Comisiei Europene și până la aplicarea principiului opus Spitzenkandidat – cel al ”iepurelui din joben” – și propunerea, ca atare, a unui pachet cu ministrul german al Apărării Ursula von der Leyen ca succesoare a lui Jean-Claude Juncker.

Pachetul de nume prin care Germania Angelei Merkel a dat primul german președinte al Comisiei Europene după 52 de ani este o creație fidelă a puterii de broker a lui Emmanuel Macron.

Liderul de la Elysee și-a asumat câteva obiective majore în acest proces, toate bifate: de la impunerea unui echilibru de gen la o balanță politică ca atare. Ursula von der Leyen, singurul om politic care a făcut parte din toate guvernele Angelei Merkel, a fost propusă în fruntea Comisiei Europene de către Emmanuel Macron.

Născută la Bruxelles, cu un profil european și cu controverse privind contractele ei de consultanță, von der Leyen, al cărui nume a fost prea puțin speculat în perioada negocierilor, a apărut ca soluție pentru a risipi toate opozițiile și a genera compromisul:

1) membră a CDU, cel mai mare partid național din PPE, formațiunea care a câștigat cele mai multe mandate în Parlamentul European;

2) o germancă francofilă care semna recent la Paris, în prezența lui Macron, acordul cadrul Franța – Germania – Spania pentru construcția avionului european de luptă al viitorului;

3) o înfrângere politică a sistemului Spitzenkandidat față de care Emmanuel Macron și-a manifestat adversitatea;

4) facilitarea culoarului pentru a nominaliza un reprezentant al Franței la șefia Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde fiind propusă tot de Emmanuel Macron;

 5) echilibrarea politică în cazul celorlalte poziții: șefia Consiliului European și poziția de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Și acest ultim punct a fost agreat cu profunda implicare a lui Emmanuel Macron. Viitorul președinte al Consiliului European, Charles Michel, este un apropiat al lui Macron și face parte din ALDE european, formațiune care în Parlamentul European activează împreună cu eurodeputații Renaissance susținuți de președintele francez. În ce privește postul de Înaltul Reprezentant, socialistul Josep Borrell va călca pe urmele primului ÎR Javier Solana, tot spaniol, iar numele lui a fost agreat tot după o negociere între Macron și premierul spaniol.

Tranzacționarea politică negociată de Emmanuel Macron și-a aflat deznodământul în plenul Parlamentului European. Însă, oricât de blamată ar fi această tranzacționare, ea s-a desfășurat în litera tratatului. Pe scurt, Consiliul European a propus un candidat la șefia Comisiei Europene, iar Parlamentul European a supus votului această propunere.

Fragilitatea majorității din jurul Ursulei von der Leyen, doar 383 de voturi ”pentru”, dintr-un minim necesar de 374, a fost resimțită încă din discursul și dezbaterea acesteia cu membrii Parlamentului European. Asumarea fără echivoc a priorităților convenite de liderii europeni în Agenda Strategică a Uniunii Europene, angajarea politică în promisiuni față de toate cerințele marilor grupuri politice care îi puteau asigura majoritatea au pălit în fața premierei istorice: prima femeie aleasă președintă a Comisiei Europene.


Puteți citi pe larg despre evoluția negocierilor privind alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene aici.

Cu toate acestea, votul obținut de von der Leyen favorizează zorii unei noi epoci politice pentru Uniunea Europeană.  Ursula von der Leyen este o apropiată a Angelei Merkel și provine din PPE, însă alegerea ei este, în egală măsură, o victorie a tandemului Renew Europe – Emmanuel Macron, ea fiind asumată ca atare.

Compoziția politică a votului pentru Ursula von der Leyen – PPE, Renew Europe și parțial S&D – poziționează PPE-ul Angelei Merkel și Renew Europe-ul lui Emmanuel Macron drept principalele forțe care au legitimat-o democratic pe președinta aleasă a Comisiei Europene. Iar discursul Ursulei von der Leyen a fost o sinteză între refacerea armoniei în PPE și preluarea obiectivelor politice ale Renew Europe și ale socialiștilor europeni care, în ultimă sau în primă instanță, sunt și obiectivele lui Emmanuel Macron și ale liderilor socialiști și liberali din Consiliul European. Fie că vorbim despre Conferința pentru viitorul Europei, care își are originea în convențiile cetățenești propuse de Emmanuel Macron, despre egalitatea de gen în viitoarea Comisie Europeană, despre acțiunea climatică și ținta transformării Europei în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de gaze, despre consolidarea apărării europene, toate ne duc cu gândul la viziunea președintelui francez pentru reformarea Uniunii Europene.

Tot o sinteză a fost și reacția președintelui francez la alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene: ”Astăzi Europa are chipul dumneavoastră”.

Iar chipul Ursulei von der Leyen este conturat de următoarele coordonate: o francofilă germancă, născută la Bruxelles, cu o tradiție de familie europeană în mod veritabil, cu cea mai mare experiență executivă în guvernul celui mai longeviv lider european al utimilor 20 de ani și cu o asumare explicită a îndeplinirii cerințelor liderilor europeni și ale majorității care a votat-o în Parlamentul European.

”Es lebe Europa, vive l’Europe, long live Europe!”

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending