Răspundem la chemarea istoriei. Aceasta este deviza în jurul căreia s-a învârtit, astăzi, discursul președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, privind Starea Uniunii Europene, ultimul înainte de alegerile europene care vor avea loc în perioada 6-9 iunie 2024. Cu 300 de zile înainte de întâlnirea europenilor cu democrația, discursul Ursulei von der Leyen a fost unul de bilanț și de nuanțe puternice în jurul politicilor emblematice – Europa geopolitică, Pactul Verde European, pionier al protejării intereselor digitale ale europenilor. Și a fost așa pentru că, probabil, am asistat la un discurs de realegere.

Ursula von der Leyen încă ezită să anunțe dacă își dorește un nou mandat la șefia Comisiei Europene, conștientă fiind de variabilele care implică acest lucru: de la rezultatele alegerilor europene la susținerea din partea PPE, a șefilor de stat sau de guvern din Consiliul European, a familiilor politice pro-europene, dar adversare electoral, și a coaliției de guvernare din Germania și chiar până la pista de a putea deveni prima femeie secretar general din istoria NATO.

Însă este limpede că 2024 va fi un “reload” al lui 2019, când “Urzeala tronurilor” pentru șefia instituțiilor UE a pendulat între rezultatele alegerilor europene și negocierile din culise. Cu alte cuvinte, poziția care deblochează numirile tuturor funcțiilor aflate în joc – președinte al Consiliului European, președinte al Parlamentului European, președinte al Băncii Centrale Europene și Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate – este poziția de președinte al Comisiei Europene și cine o va dobândi, adică persoana și familia politică.

În subsidiar, dar fără să dețină o greutate inferioară, vor fi trasate și liniile viitorului Colegiu al comisarilor europeni, și anume care vor fi portofoliile și ce responsabilitate va primi fiecare comisar din fiecare stat membru.

Experiența apartenenței României la Uniunea Europeană a conferit țării noastre, până acum, patru mandate de comisar și patru portofolii: multilingvism (2007-2009), politică agricolă comună (2009-2014), politică regională (2014-2019) și transporturi (2019-2024). Fiecare negociere a avut istoria ei, iar cel puțin în cazul ultimelor trei portofolii a fost agreată o decizie asupra domeniului de competență și apoi a venit nominalizarea din partea României. Un detaliu semnificativ este că fiecare dintre portofoliile politicii agricole comune, politicii regionale și transporturilor a reprezentat un obiectiv oglindit de mize de dezvoltare și de propriile noastre dificultăți, fie că vorbim despre nevoia de a absorbi fonduri pentru agricultură și coeziune, fie că vorbim despre deficitul în infrastructura rutieră, feroviară sau navală. Toate aceste portofolii au avut mize majore pentru România și influență fluctuantă în interiorul Comisiei Europene.

Ursula von der Leyen a conturat astăzi, cu un pronunțat tuș geopolitic, o temă care va ține capul de afiș până la finele acestui deceniu: extinderea Uniunii Europene. Este o temă în creștere după un deceniu în care UE nu s-a mai extins, după ce statele din Balcanii de Vest simt mai multă deziluzie decât perspectivă, dar cu o nouă placă turnantă a Europei geopolitice care se adaptează la realitatea determinată de războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. Culoarul a fost deschis anul trecut prin decizia de a acorda Ucrainei, țară află în război, și Republicii Moldova statut de țări candidate la aderarea la UE, fiind în derulare dialoguri și reforme pentru ca ambele țări să primească în acest an decizia începerii negocierilor de aderare.

Tema extinderii Uniunii Europene către Balcanii de Vest și către Europa de Est va fi una vastă pentru că va implica eforturi pe paliere diferite – îndeplinirea criteriilor de aderare, reforma internă a UE pentru a putea absorbi de la 27 și până la 30, 33, 35 de state, renegocierea tratatului (o cutie a Pandorei în sine), recalibrare instituțională la nivelul numărului de membri ai Comisiei și Parlamentului, revizuirea completă a modului de gândire a bugetului multianual al UE unde țări precum Polonia și România ar deveni contributori neți în raport cu noii beneficiari neți din Ucraina, R. Moldova și Balcanii de Vest ș.a.m.d.

Întrebarea care merită pusă este care va fi nivelul de ambiție al României în raport cu “invitația de răspuns la chemarea istoriei” pe care Ursula von der Leyen a lansat-o astăzi? Poziționarea lui von der Leyen se înscrie în logica celorlalte demersuri – discuțiile privind agenda strategică a UE 2024-2029 lansate de președintele Consiliului European, grupul de reflecție lansat de liderii celor mai mari zece state UE, inclusiv România, privind extinderea, și orizontul extinderii UE în jurul anului 2030. Iar această întrebare merită pusă și pentru că este injust ca după ultimul SOTEU din acest mandat să rămânem doar cu apelul ferm al președintei Comisiei Europene ca România să fie primită, fără vreo altă amânare, în spațiul Schengen. Fără îndoială, apelul și mențiunea despre Schengen erau necesare și importante.

Potențialele piste de răspuns la această întrebare nu angrenează o punere sub lupă a diferitelor scenarii vehiculate pentru poziții de top, ci ele încearcă să localizeze interesul strategic al României ca actor și-a inclus în triada de politică externă creșterea profilului și influenței în UE.

Discuția despre cine va fi următorul comisar european din partea României își face încet locul pe agenda coaliției de guvernare, iar decizia va fi, inevitabil, determinată de un triunghi al dialogului între palatele instituționale Cotroceni și Victoria și palatele politice de pe Modrogan și Kiseleff în funcție de rezultatele alegerilor europene și nu numai, având în vedere că 2024 este un “super-an electoral” în România.

Dar ce portofoliu va ocupa acest comisar și ce greutate va avea în viitoarea Comisie Europeană? Distribuția puterii instituționale după alegerile din 2019 a văduvit estul european. Dacă în 2014 polonezul Donald Tusk devenea primul est-european șef al Consiliului European, în 2019, reprezentanți din Europa Centrală și de Est au primit doar ranguri de vicepreședinți în Comisia Europeană.  Contextul geopolitic, cu granița estică a Uniunii Europene aflată în vecinătate directă cu conflictul declanșat de Rusia, va reașeza, probabil, estul european la masa puterii și influenței în UE.

Să reflecte poziția de comisar european pentru extindere nivelul de ambiție și de influență pe care România îl poate atinge în nucleul puterii UE?

Este o întrebare care merită explorată. De vreme ce tema extinderii Uniunii Europene va căpăta o vizibilitate sporită, România ar fi în centrul acestui obiectiv care face parte și din țintele de politică externă națională, Bucureștiul fiind un avocat al extinderii, cu poziția geografică favorabilă de a crea joncțiune și de a proiecta acțiune atât în Balcanii de Vest, cât și în Europa de Est.

Un alt argument în plus este cel legat de prioritatea de prim-rang a politicii externe a României și anume aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Cu larga implicare a Bucureștiului, Chișinăul s-a lipit de Kiev în dobândirea statutului de candidat, iar pentru R. Moldova a fost creată o platformă de sprijin a unui trio româno-francezo-german care poate juca și rolul de cluster de pregătire a reformelor și a aderării.

România este statul membru al UE care joacă un rol crucial în exporturile cerealelor ucrainene și care are ambiția de a juca un rol semnificativ și în reconstrucția țării vecine. În eventualitatea dobândirii unui asemenea portofoliu, România ar avea un culoar în plus de redesenare a relațiilor bilaterale cu Kievul, mai ales că decizia de a acorda Ucrainei statut de candidat a fost precedată de o vizită comună în capitala Ucrainei a președinților Franței și României, alături de liderii Germaniei și Italiei.

România este primul, și probabil singurul stat membru al UE, care a încheiat un parteneriat strategic bilateral cu Georgia, în timp ce Tbilisi nu a primit statut de candidat la UE. Iar în această logică poate fi inclus și parteneriatul strategic cu Azerbaidjanul, ca partener al UE în cadrul Parteneriatului Estic, relația de parteneriat strategic cu Turcia, precum și trilaterala România – Republica Moldova – Ucraina.

Un câlcăi al lui Ahile ar putea fi reprezentat de faptul că România este unul dintre statele UE, alături de Spania și Cipru, care nu recunosc independența Kosovo. Pe de altă parte, această poziție similară din partea Spaniei nu îl împiedică pe Josep Borrell să fie Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate.

Mențiunea de mai sus este necesară pentru a înțelege că în organigrama Comisiei Europene, portofoliul de comisar european pentru extindere lucrează în subordinea vicepreședintelui Comisiei Europene care ocupă și poziția de Înalt Reprezentant, funcție cunoscută generic sub numele de șef al diplomației europene. În același timp, avântul puternic pe care tema extinderii îl capătă ar putea determina și situația în care, la nivelul Comisiei, dosarul să fie coordonat de la vârf, chiar de către președintele Comisiei Europene și cabinetul său, caz în care poziția de comisar european pentru extindere ar aduce prestigiu, ar aduce pârghii de influență, dar nu ar fi “motorul” dosarului extinderii în interiorul executivului european.

În același timp, ascensiunea dosarului extinderii și amploarea acestui domeniu ar putea genera, în noul mandat al Comisiei, o reorganizare a pozițiilor de vicepreședinte care să determine ridicarea portofoliului de comisar pentru extindere și legătura directă cu președintele Comisiei Europene, mai ales că poziția de vicepreședinte/ Înalt Reprezentant implică oricum o agendă externă globală într-o epocă de reașezare geopolitică.

Un lucru este cert. Cu nouă luni rămase până la alegerile europene din vara viitoare, cu o ascensiune a discursului naționalist, cu nevoia ca România să devină și mai ancorată și mai integrată în întreg procesul de integrare și construcție europeană, o formulare a nivelului și a direcției de ambiție este absolut necesară. Să fie “invitația de răspuns la chemarea istoriei” din partea Ursulei von der Leyen un catalizator în acest sens.

Citiți și 

SOTEU 2023 | Președinta Comisiei Europene: Viitorul se vede clar. Viitorul Ucrainei, Republicii Moldova și Balcanilor de Vest este în UE

SOTEU 2023 | Ursula von der Leyen anunță că procedura rapoartelor privind statul de drept va fi extinsă la statele candidate pentru a fi “pe picior de egalitate” cu statele membre

SOTEU 2023 | Ursula von der Leyen: Istoria ne cheamă să completăm Uniunea noastră. Nu putem aștepta modificarea tratatelor pentru a merge mai departe cu extinderea UE

În timp ce Vladimir Putin a sperat că prin invazia militară brutală și ilegală a Rusiei în Ucraina va obține o “finlandizare” a NATO și a Europei, el a obținut în schimb o “NATO-izare” a Mării Baltice și a Europei. Acestea sunt, mai mult sau puțin, unele dintre expresiile preferate ale președintelui american Joe Biden, un veteran octogenar al politicii externe americane cu peste jumătate de secol de experiență în relațiile internaționale.

Finlanda a aderat marți, 4 aprilie, în mod oficial, la Alianța Nord-Atlantică, devenind cel de-al 31-lea stat membru al NATO și punând capăt unui proces de extindere care a durat mai puțin de un an și în urma căruia teritoriul Alianței și-a dublat granița terestră cu Rusia, devenită între timp cea mai mare amenințare la adresa securității euro-atlantice după invadarea Ucrainei.

Într-un mod simbolic, aderarea Finlandei la NATO a avut loc în aceeași zi în care Alianța a împlinit 74 de ani de la înființare, prin semnarea la 4 aprilie 1949 a Tratatului Nord-Atlantic de la Washington.

În prezența a tuturor miniștrilor de externe ai NATO, întruniți la Bruxelles pentru o reuniune care să pregătească mizele și deciziile summitului aliat de la Vilnius din iulie 2023, ministrul de externe al Finlandei a înmânat instrumentele de aderare secretarului de stat al SUA, Antony Blinken, reprezentantul gardianului tratatului fondator al NATO, iar președintele Finlandei, secretarul general al NATO și toți ceilalți demnitari euro-atlantici au participat la ceremonia de arborare a drapelului Finlandei alături de celelalte 30 de steaguri naționale aliate.

Prin cele două momente ceremoniale, Finlanda a intrat rapid sub incidența tuturor prevederilor Tratatului Nord-Atlantic, îndeosebi a articolului 5 privind apărarea colectivă, care stipulează că “un atac împotriva unui aliat este un atac împotriva tuturor”.

Momentul ceremonial a fost unul solemn, momentul strategic a predominat, însă.

Imaginea ridicării drapelului Finlandei între cele ale Franței și Estoniei, în ordinea alfabetică a națiunilor aliate, este imaginea “NATO-izării” Europei, căreia îi mai lipsește un singur pixel: includerea Suediei în Alianță, după soluționarea obiecțiilor Turciei.

Aderarea Finlandei la NATO este un moment istoric similar cu alte extinderi ale Alianței.

În anii 1950 ai Războiului Rece, Grecia și Turcia, două țări vecine cu o istorie bilaterală complicată, aderau împreună la NATO. În 1955, Germania Federală intra în NATO într-un moment în care expansiunea sferelor de influență sovietice amenința Europa și se traducea prin apariția Pactului de Varșovia, blocul politico-militar comunist opus NATO.

Nu în ultimul rând, în urmă 20-25 de ani, țările Europei de Est – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, statele baltice, România și Bulgaria – au venit sub umbrela protectoare a NATO, unificând geografia securității euro-atlantice.

Acum, este pentru prima dată când NATO se extinde în plin război de agresiune la porțile sale, printr-un proces de aderare record care a durat doar 11 luni și în urma căruia Alianța își dublează frontiera comună cu Rusia agresoare. Numai Finlanda are o frontieră comună de 1.340 km cu Rusia, iar decizia acesteia de a adera la NATO, împreună cu Suedia, a fost prima mare consecință strategică asupra arhitecturii de securitate europene după ce Rusia a invadat Ucraina, următoarele fiind candidaturile Ucrainei și Republicii Moldova la UE și înființarea Comunității Politice Europe.

Spre deosebire de ultimele extinderi ale Alianței – Albania și Croația în 2009, Muntenegru în 2017 și Macedonia de Nord în 2020 – cooptarea Finlandei aduce un aport strategic, de securitate și militar important în interiorul NATO, armata finlandeză fiind bine înzestrată și în proces continuu de consolidare, țara fiind capabilă să mobilizeze 260.000 de soldați în caz de război și având o flotă de 55 de avioane F-18, cu perspectiva achiziționării avioanelor de vânătoare ultimă generație F-35, capacități aeriene care vor spori misiunile de poliție aeriană aliate pe flancul estic.

Renunțarea la două secole de neutralitate, în cazul Suediei, și la neutralitatea strategică asumată de Finlanda după ce a ținut piept Uniunii Sovietice au devenit istorie, este o redesenare din mers a arhitecturii de securitate europene și schimbare a geografiei de securitate euro-atlantică, Alianța fiind plasată în postura de a proteja 96% dintre cetățenii Uniunii Europene, 23 din cele 27 de state membre ale UE având statutul de aliați NATO.

Acest proces de extindere are loc în timp ce aliații NATO sunt în mijlocul punerii în practică a deciziilor summitului aliat de la Madrid de anul trecut și al pregătirii deciziilor summitului de la Vilnius din vara acestui an. Focusul principal al acestor decizii vizează asigurarea unei apărări înaintate pe întreg flancul estic, unde Alianța a amplasat opt grupuri de luptă în Polonia, republicile baltice, România, Slovacia, Bulgaria și Ungaria.

Asumat ca atare la summitul NATO de la Varșovia din 2016, flancul estic al NATO a fost distribuit și implementat strategic într-o dimensiune nordică omogenă în jurul Mării Baltice, cu accent pe Polonia și țările baltice, și într-una sudică, în regiunea Mării Negre, unde aliații riverani – România, Bulgaria și Turcia – au o istorie mai eterogenă a intereselor strategice. Tributari acestei demarcații de planificare strategică, aliații au adoptat măsuri consolidate de prezență militară în zona Mării Baltice, și adaptate (a se citi inferioare) în zona Mării Negre.

Utilizarea de către Rusia a regiunii Mării Negre ca platformă de lansare a războiului său împotriva Ucrainei a transformat însă acțiunea strategică a Alianței, sudul flancului estic fiind înzestrat pe parcursul ultimului an cu o consistentă prezență militară. Scopul a fost acela de a implementa în procesul de planificare militară a Alianței o abordare omogenă și unitară pentru întreg flancul estic, inclusiv prin decizia de a ridica toate grupurile de luptă la nivel de brigadă dacă situația o impune sau prin hotărârea SUA de a staționa în Polonia și România prezențe militare semnificative care să poată fi, la nevoie, proiectate pe întreg flancul estic.

Schimbarea geografiei de securitate euro-atlantică prin aderarea Finlandei și, în curând, a Suediei are, evident, implicații și asupra flancului estic, transformându-i și îmbunătățindu-i perspectivele. Polonia nu va mai fi frontieră nordică a flancului estic, ci va deveni un nod central. Peninsula Scandinavă, cea mai întinsă din Europa, cuprinde în sens larg Norvegia, Suedia, Finlanda și Islanda, fiind completate la sud de Danemarca și Germania, toate acestea fiind state aliate NATO și asigurând că Europa de Nord este o regiune complet incorporată securitar în NATO.

Cu excepția ieșirii Rusiei la Marea Baltică prin Golful Finlandei și prin exclava Kaliningrad, toate țările riverane la Marea Baltică sunt acum state membre ale NATO sau în curs de aderare, cum este cazul Suediei. La fel și în cazul Consiliului Arctic, organismul care reunește țările învecinate cu cel de-al patrulea ocean al lumii, unde toate statele, cu excepția Rusiei, fac sau vor face parte din Alianță. 

Practic, imaginea “NATO-izării” Europei ne proiectează o linie a apărării și securității euro-atlantice care se întinde de la Oceanul Arctic la regiunea Mării Negre, legând securitatea flancului nordic de cel estic.

Aici intervine și rolul României. O primă acțiune diplomatică a Bucureștiului a fost să invite Finlanda și Suedia să participe la formatul “București 9”, care grupează toți aliații de pe flancul estic al NATO, în timp ce, pe plan militar, Forțele Aeriene Române au dislocat în Lituania un detașament format din patru avioane de luptă F-16 și 150 de militari pentru a participa la misiunile de poliție aeriană NATO în Marea Baltică.

Asigurarea unei predictibilități a regiunii baltice printr-o reducere a riscului de expunere la amenințarea Rusiei poate așeza regiunea Mării Negre, spațiu al conflictului ruso-ucrainean, pe un “fast track” al conceptului de apărare înaintată în cadrul NATO, și să-i confere acestei zone un interes prioritar din partea aliaților și îndeseobi a Statelor Unite, care dezbate o strategie de securitate proprie pentru regiune.