Occidentul nu suferă pentru că dominația sa este în recul, ci pentru că nu joacă o partitură comună în drumul către o inevitabilă nouă epocă a marilor puteri. Cu această concluzie amară era trasă cortina peste ediția de anul trecut a Conferinței de Securitate de la München, care clama, în premieră, conceptul “Westlessness” pentru a sintetiza o dezoccidentalizare a Occidentului în sine și a lumii în ansamblu, adică o rupere a ordinii bazate pe reguli prin presiunea autoritarismului de la Moscova sau Beijing.

Până aseară, trecuseră aproape cinci ani din clepsidra relației transatlantice de la cele din urmă discursuri consonante între cele două maluri ale Atlanticului de Nord. Scena Conferinței de la München s-a deschis digital timp de câteva ceasuri pentru a pune laolaltă Washingtonul, Berlinul, Parisul, Bruxellesul și Londra, centrele de putere ale marilor actori occidentali, și pentru a concretiza ceea a lipsit lumii în anii diferiți, dar turbulenți, ai administrației Trump: reașezarea alianței transatlantice la locul său, acela de piatră de temelie de ordinii globale bazate pe reguli. O simfonie transatlantică, dar cu particularități…

Casa familiei transatlantice de aproape șase decenii, Conferința de Securitate de la München a jucat vineri rolul de platformă de conversație strategică indispensabilă în armonizarea dialogului dintre Europa și Statele Unite, oferind sub titlul “Beyond Westlessness” un adevărat “regal al liderilor” prin discursurile președinților Joe Biden și Emmanuel Macron, cancelarului Angela Merkel, prim-ministrului Boris Johnson și liderii UE și NATO, Ursula von der Leyen, Charles Michel și Jens Stoltenberg. Pe scurt: cvartetul SUA – Franța – Germania – Regatul Unit și instituțiile multilaterale democratice create, pe rând, pentru a crea condiția păcii și securității (NATO) și a bunăstării (UE) în Europa.

Cavaleria transatlantică călărește din nou, a sintetizat David M. Herszenhorn de la Politico această garnitură de discursuri găzduite virtual de ambasadorul Wolfgang Ischinger.

De la București, însă, metaforele noii agilități transatlantice se văd altfel. O simfonie transatlantică impulsionată de revenirea mult așteptată și ovaționată a Americii, cu o Germanie prudentă, cu marile instituții occidentale injectate fie cu optimism, fie cu pragmatism, și cu un membru al orchestrei cu o partitură a nuanțelor ușor distonante.

© Munich Security Conference

1) America a revenit, Alianța transatlantică a revenit – Este fraza centrală în jurul căreia a fost rotunjit discursul lui Joe Biden, primul președinte american care se adresează Conferinței de Securitate de la München, deși o altă referire a rămas cât se poate de critică “suntem într-un punct de inflexiune”. Un discurs care a apăsat pedala distanțării în mai toate aspectele de politică și de securitate internaționale de viziunile fostei administrații, o excepție majoră: China. Mai mult, aproape toate elementele invocate de Biden relevă o bătaie strategică înspre competiția strategică de lungă durată cu China, nominalizată ca atare. Memoria istorică către piatra de temelie a alianței transatlantice, apelul la salvgardarea democrațiilor, de la nivelul alianței transatlantice cu Europa și până la colaborarea în trio cu democrațiile din Asia-Pacific, combaterea schimbărilor climatice și lupta împotriva pandemiei, toată inculcă o angrenare, fie prin competiție, prin cooperare, a Chinei pentru a-i limita spațiul global de manevră.

Pentru România și Europa de Est, discursul lui Joe Biden are trei elemente rezonante: afinitatea transatlantică și asumarea clauzei de apărare colectivă din Tratatul NATO, denunțarea agresivității Rusiei, cooperarea cu Europa ca întreg și bilateral și aprecierea investițiilor europene în apărare.

Faptul că Joe Biden a legat mesajul său ca parteneriatul dintre Europa și SUA să fie piatra de temelie în relațiile internaționale și din acest secol de angajamentul SUA pentru articolul 5 nord-atlantică este o veste bună pentru România și țările din regiune care nu aderă frenetic la conceptul de suveranitate europeană promovat de Franța lui Emmanuel Macron. 

Țintirea directă a strategiei Rusiei lui Vladimir Putin – care încearcă să slăbească proiectul european și NATO pentru a intimida state individuale și a nu negocia cu o comunitate transatlantică unită – furnizează în mod direct Bucureștiului și celorlalte capitale din regiune o linie de argumentație politică, diplomatică și strategică în favoarea unei atitudini unite euro-atlantice față de Moscova și a unor noi măsuri de consolidare a flancului estic, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum și a înzestrării Inițiativei celor Trei Mări cu oportunități și certitudini în sectoarele transport, digital și energie.

Nu în ultimul rând, Biden a făcut o mențiune care a lipsit în anii administrației Trump, prejudiciind relația dintre Europa și SUA ca întreg.  “Permiteți-mi să șterg orice urme de îndoieli persistente, SUA vor colabora îndeaproape cu partenerii noștri din UE și din capitalele de pe tot continentul, de la Roma la Riga”, a spus președintele american. Afirmația este reconfortantă din două privințe. În primul rând, golește muniția celor care au tratat politica lui Donald Trump ca laitmotiv pentru a sădi o decuplare treptate a Europei de SUA. În al doilea rând, reafirmă un principiu vechi la Washington, acela că SUA colaborează cu aliații și asemenea principiului subsidiarității din UE; atunci când este necesar o face la nivelul UE, iar când situația o determină o face la nivel bilateral. Încă o fereastră de oportunitate pentru România, mai ales în 2021 când aniversăm un deceniu de la semnarea Declarației Comune de Parteneriat Strategic România-SUA. În fond, noua Strategie de Apărare a României definește “pre-eminența SUA” în fața Chinei drept element cheie pentru interesul național și comportamentul agresiv al Rusiei ca fiind principala amenințare la adresa României.

La același punct, un cuvânt și despre discursul lui Boris Johnson. A reprezentat o prelungire a mesajului transmis de Joe Biden, o reafirmare o făgăduinței atașamentului britanic față de securitatea europeană și un semnal pozitiv pentru flancul estic al NATO. Dacă America a revenit, Regatul Unit rămâne în Europa, chiar dacă nu în Uniune.

© Munich Security Conference

2) O agendă comună transatlantică privind Rusia și China și reechilibrarea coaliției transatlantice printr-o Europă autonomă – Nu mai este de mult timp un secret această ambiție a președintelui francez Emmanuel Macron de a construi o Europă suverană și autonomă din punct de vedere strategic. Este, în fond, în tradiția Franței postbelice și o reîncarnare politică a viziunii lui Charles de Gaulle, care contesta doctrina Eisenhower în epoca Războiului Rece și monopolul arsenalului americano-britanic care asigura umbrela de securitate nucleară euro-atlantică. După Brexit Franța a rămas unica putere nucleară din Uniunea Europeană, cel mai mare buget militar al unei țări deopotrivă UE și NATO și singurul stat UE membru permanent la Consiliul de Securitate al ONU. Sunt avantaje pe care Emmanuel Macron caută să le fructifice în realități strategice menite să transforme Parisul în capitala unde se dă ora politicii externe europene.

Din aceste motive, când s-a adresat scenei de la München, principala atenție acordată discursului său în această zonă de Europa provine din răspunsul lui Emmanuel Macron la doctrina autonomiei strategice.

Ideile sale principale – reechilibrarea coaliției transatlantice, alocarea a 2% din PIB pentru apărare, SUA devin o putere a Pacificului, autonomia strategică a UE este compatibilă cu NATO, revizitarea conceptului strategic al Alianței și sporirea rolului politic al acesteia – dezvăluie câteva tendințe ale unui decupaj geostrategic.

În primul rând, Emmanuel Macron își dorește să rămână principalul interlocutor occidental și, de ce nu, european pentru administrația de la Washington așa cum s-a întâmplat în perioada lui Donald Trump. Apoi, prin repetarea constantă și abrazivă a criticilor la adresa NATO – de la moarte cerebrală în 2019 la chestionarea relevanței acesteia în 2021 -, liderul francez nu se îndepărtează cu mult de epoca gaullistă, când Franța a părăsit structurile de comandă militară ale NATO, unde a revenit abia în 2009.

Toți aliații, inclusiv Emmanuel Macron, sunt de acord că procesul de reflecție NATO 2030 trebuie să conducă către un concept strategic pentru o alianță mai puternică din punct de vedere politic, militar și mai implicată globală. Președintele francez este conștient că NATO se bucură de un sprijin redutabil din partea SUA și Marii Britanii, aspecte reconfirmate la München, și că reprezintă umbrela de securitate a Europei de Est, însă tocmai prin această abordare încearcă el să reechilibreze coaliția transatlantică. Summit-urile NATO din 2021 și, probabil, 2022, când ar trebui adoptat noul Concept Strategic, vor fi decisive în acest sens.

Și, în fine, nuanța că “SUA devin o putere a Pacificului”, deși o realitate strategică incontestabilă, a fost, geopolitic, cel mai non-transatlantic enunț din decorul virtual al Conferinței, unde “prețuirea” relansării relației transatlantice a fost tonul principal.

Da, Emmanuel Macron este acel membru al orchestrei cu o partitură a nuanțelor ușor în dezacord.

© Munich Security Conference

Din cealaltă capitală influentă a UE – Berlin – cei 16 ani de mandat ai Angelei Merkel și schimbatul gărzilor pentru patru președinți americani și-au spus cuvântul. Pragmatică în intervențiile sale, Merkel a păstrat același ton transatlantic care o caracterizează, deși continuă să apere proiectul Nord Stream 2 cu Rusia sau recentul acord de investiții cu China, întreținând dezacorduri transatlantice. Ca joc geopolitic, este aproape similar cum Barack Obama și Joe Biden apărau acordul nuclear cu Iranul, chiar dacă acesta provoca temeri în Israel, aliatul principal al SUA în regiune. Nu întâmplător am inserat această remarcă pentru că dacă este un lucru care s-a întors în centrul politicii externe americane odată cu venirea lui Joe Biden este semantica diplomatică, iar cancelarul Germaniei știe cel mai bine acest lucru.

Astfel, susținerea exprimată la München pentru o agendă comună transatlantică în ce privește Rusia și China nu reprezintă o noutate sau o modificare de optică politică întrucât ea nu semnifică că SUA vor propune și Europa va accepta. Angela Merkel, asemenea lui Emmanuel Macron, dar cu alte specificități, caută să se asigure că Europa va avea un cuvânt greu de spus în reașezarea scenei internaționale, care va pendula o vreme între competiția dintre marile puteri și o ordine cu multipolarități regionale. 

Joncțiunea de politică externă Obama – Trump – Biden a alterat locul Americii în peisajul multilateralismului global, permițând Europei să evolueze prin diplomație, norme, ajutor umanitar și alte elemente de soft power. Astfel, pretențiile cel puțin ale părții occidentale din Uniunea Europeană de partener cvasi-egal al Statelor Unite au crescut. La fel de adevărat este însă că triada elementelor de putere internațională – politic, economic și militar – aparține încă Statelor Unite, care beneficiază încă de avantajul unei pre-eminențe globale.

Pentru București, discursurile lui Macron și Merkel trebuie privite constructiv, iar elemente care pot altera fie unitatea transatlantică, fie unitatea europeană, trebuie izolate. 

3) NATO și Uniunea Europeană. O clarificare a rolurilor în noua era transatlantică – Prezența pe scena virtuală a Conferinței a președinților Comisiei Europene, Consiliului European și secretarului general al NATO a completat creuzetul geopolitic al revigorării transatlantice.

Atât președintele Comisiei Europene, cât și președintele Consiliului European, au lăsat în urmă două senzații specifice Uniunii Europene: un optimism incurabil al forței instituțiilor normative de a promova agenda multilaterală globală și o abordare care servește interesul general al Uniunii, ținând cont de interesele tuturor statelor. Deși a invocat autonomia strategică promovată de președintele francez, liderul Consiliului European, Charles Michel, a balansat rapid această idee ca parte a eșafodajului transatlantic și a unui “pact fondator” UE-SUA. 

Faptul că ambii lideri ai instituțiilor UE au nominalizat China și Rusia drept provocări autoritare la adresa democrației și a comunității transatlantice au exemplificat că deja se construiește o multiplă cauză comună între Uniunea Europeană și Statele Unite pe scena globală. Dosarele concrete precum tranziția climatică și tranziția digitală în care Europa arată calea prin deciziile luate în 2019 și 2020 pot fi domeniile globale în care UE să conducă relația transatlantică.

După ce la edițiile din 2019 și 2020 discursurile lui Jens Stoltenberg au avut cea mai puternică vocație transatlantică, de data aceasta intervenția a generat o altă perspectivă: aceea de clarificare a rolurilor pe care NATO și Uniunea Europeană le au în construcția transatlantică.

Privit ca un “reparator” pentru modul în care conduce Alianța din 2014 încoace – agresiunea Rusiei, administrația Trump, ascensiunea Chinei reînnoirea NATO – a fost cel care i-a dat o replică de la distanță lui Emmanuel Macron. 

“UE nu poate înlocui NATO și nu poate proteja Europa. Orice încercare de a slăbi legătura transatlantică va diviza Europa”. În jargon anglo-saxon o astfel de frază este sintetizată prin “period” (punct.)

În fapt, în timp ce procesul privind Conferința pentru viitorul Europei trenează, fiind gripat până de curând în faimoasa dilemă europeană – “cine să conducă acest for?” – NATO are o foaie de parcurs clară. Propunerile lui Jens Stoltenberg pentru NATO 2030 – finanțare comună a apărării și descurajării pe flancul estic (Rusia), un fond de inovare (digital, cyber, hibrid), investiții verzi în apărare, consolidare politică, abordarea ascensiunii Chinei prin angajarea cu partenerii din Asia-Pacific – au cunoscut deja lumina zilei și au un unic scop: revizuirea Conceptului Strategic pentru a fi adoptat în 2022.

Ediția fulger de la München a fost o simfonie pentru cei care cred că relația transatlantică nu și-a spus ultimul cuvânt dominant pe arena internațională, iar recesiunea geopolitică a Occidentului pare să fi luat sfârșit în perspectiva asumării asumării unei partituri comune în fața unei epoci marcate de concurență strategică pentru supremație.

Reacțiile, comentariile și interacțiunile din mediul virtual românesc pe tema celor întâmplate la Capitoliul SUA sunt încă o dovadă a polarizării, a abordărilor pasiv-agresive și a unor obsesii de justificare și validare a opiniilor. Această tentație înlocuiește, din păcate, moderația, gândirea critică și echidistanța.

Relațiile dintre oameni, comunități și state transcend vremelnicia unor lideri sau a altora. Cu unii există construcție de lungă durată, cu alții oportunitate, iar în alte cazuri care înainte erau izolate există damage control și atenuarea perspectivelor de înrăutățire a acestora.

Îmi amintesc cum în 2016 priveam amuțit la Brexit și la alegerea lui Donald Trump. Pe parcursul anilor, am relatat de la trei reuniuni la nivel înalt ale NATO cu Donald Trump pe scenă. Și le spun reuniuni pentru că în acea perioadă a fost ocolită intenționat denumirea de “summit” de către oficialii NATO pentru a diminua din greutatea mediatică. La reuniunea din 2017, când aliații inaugurau noul sediu NATO, toți liderii priveau siderați la discursul de tip ultimatum pe care Trump îl susținea, cerând europenilor să investească 2% din PIB pentru apărare. De asemena, îmi amintesc cum o bilaterală Donald Trump – Klaus Iohannis a fost anulată pentru că reuniunea NATO de la Bruxelles din 2018 a devenit una de criză transatlantică cu dispute între SUA și vest-europeni în frunte cu Germania. În viitor, odată cu retragerea unor lideri precum Angela Merkel, se va vorbi mult despre acea reuniune pe marginea prăpastiei. Apoi, pătată de afirmațiile lui Emmanuel Macron privind “moartea cerebrală a NATO”, reuniunea aniversară de la Londra din 2019 nu a fost aruncată în aer de Donald Trump pentru că diplomații euro-atlantici au lucrat din greu să arate tendința de creștere a bugetelor apărării. Cu o altă administrație, cine știe, poate summitul de 70 de ani ar fi avut chiar la Washington, acolo unde totul a început. Dar riscul sciziunilor era prea mare.

În anii aceștia, administrația Trump (greutatea nu cade pe persoană) a avut însă dreptate cu câteva chestiuni precum creșterea bugetelor militare ale europenilor care era deja o temă importantă încă din anii Obama și criticarea Germaniei din această privință, cuplată însă cu relațiile energetice cu Rusia, provocarea nr. 1 la adresa securității euro-atlantice. Apoi, detașarea SUA de o abordare multilaterală înspre una de confruntare cu China, în principal, are o explicație de natură hegemonică în planul relațiilor internaționale: aceea de a prezerva pre-eminența SUA în fața unei puteri în ascensiune care reprezintă o provocare pentru modul de viață occidental. În schimb, cu o execuție tactico-strategică defectuoasă în actuala stare globală: aceea de sabotare a alianțelor Americii în lume. Mai rămâne un aspect: relațiile SUA cu partenerii strategici din Europa de Est, inclusiv România, au primit imbolduri. În termenii intereselor strategice ale României trebuie spus că ne-am îndeplinit obiectivele cu o administrație dificilă și imprevizibilă, în timp ce temeliile legăturii transatlantice au fost sub asediu. Au fost anii în care și cele mai sigure ape strategice s-au dovedit dificil de navigat.

Aseară, temelia nord-americană a fost sub asediu, să sperăm că pentru ultima dată. Experiența “Donald Trump” este o demonstrație: aceea că Alianța Transatlantică are supraviețuirea în codul său genetic și poate rezista și celor mai grele provocări pentru a se reinventa și revigora. Primele astfel de borne vor fi summiturile NATO și UE-SUA cu administrația Joe Biden.

Punctele culminante și deznodământul lui 2020 par să ne îndrepte la prudență în a opera cu previziuni strategice, anticipări de momente astrale și dimensiuni prospective pentru anul 2021. A opera cu astfel de instrumente analitice generează provocare fără margini dacă privim fie și numai pentru o clipă peste pragul dintre decenii pe care l-am trecut în noaptea dintre 31 decembrie 2020 și 1 ianuarie 2021. Primele ceasuri ale lui 2021 ne desprind de o decadă în ale cărui ultime clipe (vezi retrospectiva aici). am cauterizat și cele mai adânci răni produse unității transatlantice și europene, și deci ordinii internaționale – Brexit-ul și încheierea scurtei epoci prezidențiale numite Donald Trump -, însă producerea lor sunt doar o parte din tabloul anului ce a trimis deceniul al doilea al secolului al-XXI-lea la plimbare.

Două evenimente notabile de la care am relatat în debutul anului trecut – Conferința de Securitate de la München din 14-16 februarie și Consiliul European extraordinar din 20 februarie – erau influențate de două teme majore. Prima era “dezoccidentalizarea” ordinii internaționale și a Occidentului în sine, dominând teama unei rupturi epocale transatlantice și iminența unei unei curse pentru supremație între superputeri. Cea de-a doua viza negocierile privind bugetul multianual al UE. La niciunul dintre acestea, pandemia de COVID-19 nu avea activat nici măcar semnalul de “avertizare timpurie”, deși primele cazuri confirmate cu noul coronavirus apăruseră în Franța. Eșecul din acele zile din cadrul negocierilor privind bugetul UE genera frustrare, însă amânarea era privită ca un joc politic de transfer al acestor tratative sub auspiciile președinției germane ce debuta la 1 iulie. Aparent, un calcul cinic de putere. În realitatea profundă, un eșec care s-a dovedit util când pandemia ne-a oprit pe loc viețile și economiile și a fost necesară regândirea bugetului multianual și prelungirea acestui printr-un fond de redresare fără precedent în termeni de solidaritate europeană și care în luna februarie ar fi fost de neînchipuit. Însă, epuizarea care a caracterizat anul ce tocmai s-a încheiat, în mare parte determinată de o pandemie fără precedent în ultimul veac, a avut un singur antonim pe care ne-am putut baza noi – cetățeni, societăți, instituții, state și organizații -, și anume reziliența. Pe aceasta s-au construit marile europene răspunsuri la criză, solidaritatea și coeziunea europeană la care și România a participat activ sau arta compromisului “in extremis” între statele membre și instituțiile UE orchestrată magistral de președinția germană a Consiliului UE, ultima cu Angela Merkel la cârmă.

Tocmai de aceea, evenimentele finalului de an, suficiente cât pentru o retrospectivă – alegerea lui Joe Biden ca președinte al SUA, angajamentul cuprinzător și solidar european la criza pandemică sau acordul post-Brexit – , ne conferă o fereastră de oportunitate pentru a construi ceea ce este necesar supraviețuirii și pre-eminenței Occidentului politic în noua cursă globală pentru supremație: reziliența.

Așadar, sub dimensiune prospectivă, cred că o serie de tendințe majore vor domina agenda europeană și transatlantică, deci și a politicii externe a României, în primul an al noului deceniu, iar toate vor sta sub semnul rezilienței noastre occidentale ca metodă de vindecare și reînnoire.

Pandemia – Ar fi nesăbuit să o ignorăm, mai ales că de această dată ne putem aștepta la o abordare mai concertată transatlantică, iar subiectele de interes major pot viza reformarea Organizației Mondiale a Sănătății, finanțarea cercetării pentru vaccinuri, un tratat internațional privind pandemiile propus de Uniunea Europeană, restructurarea procesului global de producție și refacerea lanțurilor de aprovizionare cu valoare strategică pentru a reduce dependența de actori terți care nu împărtășesc același sistem valoric și pentru a consolida piața unică.

© NATO

Concomitența viziunilor privind viitorul NATO și UE – Două teme separate vor trezi dezbateri puternice legate de viitorul Occidentului: lansarea Conferinței privind Viitorul Europei și recomandările secretarului general al NATO privind un nou Concept Strategic al Alianței. Concomitența lor ar putea reprezenta o oportunitate majoră pentru a armoniza și clarifica dileme conceptuale precum “suveranitatea sau autonomia strategică europeană”, dar și pentru a întări cooperarea dintre cele două organizații.

În mod distinct, cele două teme vor trebui să răspundă și unor provocări separate.

Conferința privind Viitorul Europei, amânată din cauza pandemiei, va reaprinde dezbateri referitoare la regula unanimității în procedura de vot, Europa cu mai multe viteze. Și, în cele din urmă, va fi amendarea sau nu a tratatelor existente scopul final al acesteia?

De cealaltă parte, un nou concept strategic al NATO ar putea conferi Alianței mai multă agilitate în cooperarea politică, mai multă portanță globală în raport cu China și o predominanță a puterii militare cu caracter de descurajare în interacțiune cu Federația Rusă, în timp ce sunt abordate noile teme de securitate care stau sub semnul rezilienței, cum ar fi dubla utilizare civil-militară a infrastructurii, telecomunicații, securitate energetică, lanțuri de aprovizionare, dimensiunile războiului informațional, infrastructuri critice sau apărare cibernetică. Poate nu întâmplător, într-un simț anticipativ caracteristic unei Alianțe atât de agile, NATO a început să pună bazele unor indicatori de reziliență în fața provocărilor amenințărilor.

© Photo Collage

Un nou deal transatlantic și epoca Joe Biden – Adesea se spune că prima vizita externă pe care o efectuează un președinte al Statelor Unite definește prioritățile globale ale Americii. Va fi de bun augur ca prima parte a anului 2021 să fie intervalul cronologic a două summit-uri: o reuniune la nivel înalt a celor 30 de lideri euro-atlantici și o întrunire UE27 – SUA, ambele cu Joe Biden în postura de președinte al SUA. Cele două summituri – NATO și UE și SUA -, anticipate a avea loc la Bruxelles, vor fi ocazia reînnoirii pentru relația transatlantică, care va ieși de sub semnul tensionatei epoci Trump. 

Din acestea, cred că derivă câteva oportunități: adoptarea unor Declarații Comune semnificative prin conținut, inclusiv prin instituirea unor noi foi de parcurs privind cooperarea transatlantică sau lansarea unor noi tratative pentru un acord de liber schimb al blocului transatlantic, O potențială foaie de parcurs de transatlantică ar putea cuprinde o poziționare comună vis-a-vis de rivalitatea sistemică reprezentată de China, de agresivitatea Rusiei sau de problema strategică devenită Turcia, o coordonare a ambelor maluri ale Atlanticului de Nord în lupta împotriva schimbărilor climatice după re-cuplarea SUA la Acordul climatic de la Paris, dar și o clarificare a relației între autonomia (deși prefer termenul de “reziliență” așa cum este el promovat de România) strategică europeană și importanța crucială a umbrelei de securitate euro-atlantică oferită Europei prin intermediul NATO. Teme secundare, dar cu un impact potențial

Dimensiuni cheie ale refacerii legăturii transatlantice vor fi relațiile dintre SUA și Regatul Unit, care ar putea încheia un acord de liber schimb, dar și felul în care noua administrație de la Washington va interacționa cu capitalele din UE, cunoscut fiind faptul că administrația Trump a retrogradat Berlinul. Din această privință, capitale precum Varșovia sau București și centre decizionale est-europene au fost privilegiate. Însă, Joe Biden nu este doar un pro-atlantist convins, ci și un fin cunoscător politic și strategic al Europei Centrale și de Est, vizitele sale la București ca vicepreședinte al SUA stând mărturie ale angajamentului viitoarei administrații față de “noua Europă”. Este de așteptat, în această privință, ca Statele Unite să continue o dublă abordare: coordonare transatlantică at large și construcție de cooperări politice în formate restrânse (Inițiativa celor Trei Mări) și în câmp bilateral.

De asemenea, merită inserate și oportunitățile care decurg din cooperarea în cadrul G7 și G20, care în 2021 vor fi prezidate de Regatul Unit (G7) și Italia (G20), dar și consolidarea colaborării cu democrațiile asiatice.

Nu în ultimul rând, o altă temă majoră cu impact asupra securității transatlantice va fi determinată de negocierile dintre Statele Unite și Rusia privind un nou acord nuclear de echilibru strategic, având în vedere că Tratatul New Start este scadent în februarie 2021.

© Bundesregierung

Relația franco-germană, Emmanuel Macron și viitorul post-Merkel  – Anul 2020 a demonstrat, din nou și dacă mai era necesar, cât de vitală este cooperarea europeană dintre Paris și Berlin, originile fondului de redresare post-COVID-19 fiind atribuite planului de relansare prezentat în comun de președintele francez Emmanuel Macron și de cancelarul german Angela Merkel, a cărei țară a asigurat președinția Consiliului UE în a doua jumătate a anului.

Prin urmare, relația franco-germană va continua să joace un rol important, inclusiv cu un plus de dinamism. 2021 va reprezenta anul ieșirii de pe scena puterii pentru Angela Merkel, în timp ce Emmanuel Macron va avea parte de un an dificil în pregătirea sezonului electoral prezidențial din 2022.

Astfel, deznodământul alegerilor parlamentare germane din toamna lui 2021 și modul în care Macron își va înfăptui ambițiile politice în pregătirea președinției franceze a Consiliului UE din ianuarie – iunie 2022 și a alegerilor prezidențiale din primăvara lui 2022 vor influența anul politic european 2021, inclusiv Conferința privind viitorul Europei.

© Administrația Prezidențială

Noi borne pentru politica externă a României, îndeosebi Parteneriatul Strategic cu SUA – Toate cele mai de sus vor reverbera, într-un fel sau altul, și în acțiunea diplomatică și de politică externă a Bucureștiului în 2021. În schimb, cred că vor exista și câteva teme particulare importante. Parteneriatul Strategic dintre România și Statele Unite va aniversa zece ani de la semnarea Declarației Comune la nivel prezidențial, iar marcarea acestui moment – de ce nu printr-o vizită prezidențială americană la București? – va fi una importantă după un 2020 consistent pe plan bilateral politic, economic, militar. Plaja de oportunități este consistentă: întărirea prezenței militare a SUA în România prin investițiile pe care Washington-ul le va face la Baza Aeriană de la Câmpia Turzii, demararea construcției noilor reactoare de la Cernavodă și, deci, o implicare economică substanțială a SUA în țara noastră.

Într-un spirit similar, alte două momente, precum lansarea Parteneriatului Strategic cu Japonia și înnoirea post-Brexit a Parteneriatului Strategic cu Marea Britanie, vor genera oportunități. În egală măsură, o oportunitate rară în comparație cu ultimul deceniu va fi readucerea Republicii Moldova pe orbita europeană prin apropierea Chișinăului de România și de Uniunea Europeană.

Sub semnul aceleiași reziliențe, Bucureștiul va putea juca încă o dată cartea de a face jocuri mari prin jocuri mici. Succese în momente dificile precum “prima țară gazdă a rezervei strategice a Uniunii Europene” sau “primul aliat NATO care întrebuințează Capabilitatea Aeriană de Transport Strategic a Alianței” sunt gesturi care permit României să își croiască o pondere însemnată în interiorul Occidentului. Aceleași efecte le pot produce și succese precum găzduirea viitorului Centru UE pentru securitate cibernetică sau inițiative precum înființarea Centrului Euro-Atlantic pentru reziliență. 

Prioritatea fundamentală, indiferent de subiectele nominale, va rămâne edificarea influenței României în Uniunea Europeană și în cadrul NATO.

Pentru toate acestea, cuvântul cheie și linia acțiunilor comune pentru 2021 și dincolo de anul acesta ar trebui să fie reziliența, cu scopul de a asigura supraviețuirea pre-eminenței lumii occidentale în arhitectura globală.