Connect with us

EDITORIALE

Poziția Comisiei Europene este doar începutul: Posibile scenarii pentru România – în nucleul dur european sau la periferia lui

Published

on

de Robert Lupițu

Abordarea pe care Comisia Europeană și-a asumat-o în raport cu România, o țară care se pregătește deopotrivă de o președinție dificilă la Consiliul UE și de găzduirea primului summit al liderilor europeni chiar de Ziua Europei (9 mai 2019), a fost interpretată în mai multe feluri. Nepotrivită, imixtiune, un avertisment sau o poziție necesară. Un lucru este cert: la numai câteva luni după ce președintele Comisiei Europene uzita numele României de cele mai multe ori în discursul său privind Starea Uniunii, îndeosebi în susținerea aderării noastre la Schengen și pentru găzduirea summitului din 2019 post-Brexit, executivul UE mută bătălia noastră internă pe tematica justiției pe agenda europeană și o face în ajunul învestiturii unui nou guvern.

Situația merită analizată pe câteva coordonate/ scenarii distincte și fixată în timp: apelul cuplului Juncker-Timmermans, un duet care asigură reprezentarea celor două mari familii politice (PPE și PES), este lansat înaintea votului de învestitură al celui de-al treilea guvern PSD-ALDE din ultimele 12 luni cu care Comisia Europeană va începe să lucreze, inclusiv în pregătirea președinției la Consiliu. Mesajul este cu atât mai ascuțit cu cât viitorul prim-ministru are o experiență de 9 ani de lucru în Parlamentul European, inclusiv ca lider al delegației PSD în legislativul european. Cu alte cuvinte, este posibil ca în această discuție privind îngrijorarea Comisiei Europene și apelul către Parlament să fi fost ignorat un alt destinatar la fel de important: prim-ministrul desemnat, care face parte din aceeași familie politică ca Frans Timmermans și cu care va avea întrevederi în formatul liderilor socialiștilor europeni. Scrisoarea celor mai importanți oameni din Comisia Europeană deschide, totodată, cadrul pentru dezbaterea de pe 7 februarie 2018 din plenul Parlamentului European privind situația justiției și a democrației din România, a doua în decurs de un an de zile.

Un alt element pe care îl decodific ca aducând greutate gestului Comisiei Europene este dubla semnătură din subsolul scrisorii: a președintelui Comisiei Europene și a prim-vicepreședintelui aceleiași instituții, cel din urmă fiind și titularul portofoliului privind statul de drept și drepturile fundamentale în cadrul executivului UE. 

Poziția Comisiei Europene este, însă, doar începutul. Ea deschide calea spre noi scenarii de care România va trebui să țină cont pentru că ele au potențial de interconectare și pentru că fiecare scenariu pe care îl descriu în rândurile ce urmează atinge câte un dosar important pentru București, interese strategice naționale la nivel european, asocieri nefericite, dar și agenda executivului UE, care își va urma cursul, indiferent de direcția pe care scena decizională românească consideră că este necesar să o urmeze.

Scenariul România în nucleul dur al UE? Da, iată condițiile: Schengen, Euro și o președinție cu un summit de Ziua Europei de succes

Un scenariu care nu se schimbă, cel puțin declarativ, este consensul politic privind dorința României de a face din parte nucleul dur al Uniunii Europene, mai ales după ambiția prezidențială folosită zilele trecute și intitulată ”România – pilonul estic al UE”. În urma discursului flamboiant al președintelui francez la Davos și îndemnul de a nu-i ”aștepta pe toți de la masă până se decid să meargă înainte”, decizia României privind calea de urmat este iminentă. Indubitabil, ea există la nivel declarativ și chiar la nivelul câtorva inițiative grele: înființarea procurorului european și lansarea cooperării structurate permanente în materie de apărare. Însă România nu va putea să închidă ușa fiind convinsă că se află în încăperea nucleului dur sau în primul vagon (prima viteză) până când nu va fi parcurs două scenarii: aderarea la zona euro și, anterior, la Spațiul Schengen.

Aceste două dosare – zona euro și spațiul Schengen – au nevoie de o clarificare cât mai rapidă. În privința zonei euro, dincolo de obligația asumată prin tratat, este un calcul politic simplu. Țările partenere mai puternice sunt dispuse să accelereze această integrare cu cei care doresc să procedeze în consecință. Opțiunea României este pentru, dar ea trebuie concretizată ca demers incipient. Firește, calculul politic nu este suficient, el necesitând calculul economic, însă tergiversarea prin argumente tehnice ar trebui substituită de măsuri corective ale impedimentelor. Obiectivul aderării la spațiul de liberă circulație a primit o fereastră de oportunitate atât după semnalul de susținere al lui Jean-Claude Juncker, cât și după anunțarea sudării unui tandem româno-bulgar, în contextul președințiilor la Consiliul UE, pentru a promova agenda comună. Pe de altă parte, legătura politică făcută de anumite state membre între criteriile aderării la Spațiul Schengen și recomandările MCV este acum amplificată de semnalul dat de către Comisia Europeană pe legile justiției. 

Dorința de a face parte din nucleul dur care decide viitorul Europei beneficiază de o altă oportunitate intitulată președinția Consiliului UE și summitul de la Sibiu de Ziua Europei, reuniune post-Brexit și ante-alegeri europene și care are pe ordinea zi pregătirea agendei strategice a UE pentru 2019-2014. Cu alte cuvinte, adoptarea orientărilor generale pentru o perioadă politică ce echivalează un întreg mandat legislativ și executiv european. Însă, României îi va dificil să ofere substanță discursului politic și să întărească adeziunea sa la nucleul dur dacă va păși în prima sa președinție rotativă și va găzdui summitul european din 9 mai cu următoarele scenarii juxtapuse: indecisă privind aderarea la moneda euro, cu dificultăți în a dialoga cu Comisia Europeană și în a obține sprijinul guvernelor europene pentru Schengen și având pe masa europeană problematica justiției. Practic, prin bifarea acestor scenarii România s-ar putea situa într-un scenariu mai mare, unul periferic față de nucleul decizional european.

MCV la rever? Un scenariu cu care ne-am obișnuit. O inițiativă a Comisiei Europene privind statul de drept? Un scenariu necunoscut

Alteori aș fi completat înșiruirea anterioară de dosare și ”cu MCV la rever”, însă direcția spre care ne îndreaptă semnalele politice ne arată că vom intra în președinția rotativă monitorizați sub mecanismul pe care l-am moștenit la aderare și care atrage de la sine mai multe scenarii subsecvente. Preocuparea României nu ar trebui să fie finalizarea MCV în sens de ridicare a mecanismului, ci în sens de îndeplinire a recomandărilor.

Peste această monitorizare merită să suprapunem faptul că anul 2018 va fi ultimul în care actuala Comisie Europeană va mai iniția legislație, iar o mare ambiție a executivului de la Bruxelles este foaia de parcurs – o Uniune mai unită, mai puternică și mai democratică – lansată de Jean-Claude Juncker la utimul discurs privind Starea Uniunii și în care se stipulează angajamentul Comisiei pentru a propune o inițiativă privind asigurarea respectării statului de drept” (pe care am analizat-o pe larg aici).

Încă este neclar ce va conține această inițiativă pe care Comisia Europeană și-a propus să o lanseze în ultima parte a anului 2018, cu puțin timp îniante ca România să preia președinția Consiliului UE, însă ea va fi modelată pe diferite modele patentate. Unul dintre acestea MCV, iar un altul este mecanismul de dialog structurat privind statul de drept, inițiat în cazul Poloniei și care a decurs până la procedura de activare a articolului 7 din Tratatul UE, deschizând precedentul pentru supranumita ”opțiune nucleară”.

Scenariul ”cuplajul nefericit și indezirabil cu Polonia”

Un alt scenariu periferic ar fi, fără discuție, o evoluție a României și a abordării Comisiei Europene față de București similare cu cele ale Varșoviei și în raport cu aceasta. Inclusiv eludarea acestei posibilități este un risc, unul pe care polonezii și l-au asumat și au făcut-o în mod eronat. Cu alte cuvinte, un cuplaj cu Polonia în sensul deschiderii căii spre o activare a articolului 7 privind încălcarea valorilor fundamentale ale UE este o chestiune absolut indezirabilă. 

Pentru rigoarea argumentației, este necesar să fim conștienți că România nu reprezintă un risc iminent de încălcare a valorilor fundamentale și de activare a articolului 7 din tratat, iar această procedură nu este lansată ad-hoc, ci ea ca vine ca urmare a unor semnale, dublate de dialog politic constant. În cazul Poloniei s-au consemnat doi ani de semnale politice, lansare și derulare a mecanismului de dialog structurat privind statul de drept până la activarea articolului cu pricina, care nu presupune automat sancționarea cu pierderea dreptului de vot. Acea sancțiune apare în ultimă instanță și este dependentă de un cumul de factori și de o pondere de voturi care o face aproape imposibilă pentru a fi pusă în practică. Dar numai simpla activare a acestui articol este o pată rușinoasă peste istoria oricărei națiuni, mai ales a celor care au luptat să scape de un sistem politic în care domnia legii și respectul față de drepturile fundamentale nu existau.

Scenariul nevralgic: fondurile europene și statul de drept

Apelul Comisiei Europene către Parlamentul României a fost dublat, în aceeași zi, de aducerea, în spațiul public și politic european, a discuției privind condiționarea alocării fondurilor europene de respectarea valorilor statului de drept. Un subiect sponsorizat de mai multe state, dintre cele contributoare net și care vor fi dezavantajate de ”gaura” lăsată de ieșirea Marii Britanii din UE pentru viitorul buget multianual. Asumarea de către Comisia Europeană a introducerii unei definiții privind statul de drept în dezbaterile pentru viitorul Cadru Financiar Multianul și producerea unei corelări între acordarea fondurilor europene și obligativitatea ca țările membre să aibă ”sisteme judiciare funcţionale şi independente”, reprezintă un semnal care vulnerabilizează poziția mai multor țări, îndeosebi România și Polonia, în negocieri.

Pe de altă parte, este greu de imaginat că un asemenea principiu va trece de negocierile dintre țările membre și că statele beneficiare net vor accepta această condiționalitate, însă prezența acestui element la tratative va afecta poziția României, atât ca stat care va asigura moderarea dezbaterilor privind CFM 2021-2027 din postura de președinte al Consiliului, cât și ca al doilea cel mai mare beneficiat net de fonduri europene și care are o balanță financiară pozitivă în materie de fonduri europene de aproape 30 de miliarde de euro din 2007 încoace.

 

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community în cadrul World Economic Forum și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute.

EDITORIALE

”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței

Published

on

© Twitter

Proiectul Uniunii Europene își datorează existența, în mod neîndoielnic, deciziei franco-germane de a îngropa securea sângeroasă a celor două războaie mondiale și de a-și da mâna reconcilierii politice și istorice.

După decenii umilitoare în istoria bilaterală – fie că vorbim de încoronarea împăratului german Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de capitularea Germaniei prin Armistițiul de la Compiègne din 1918, urmată de un nou gest umilitor înfăptuit de Germania nazistă prin semnarea Armistițiului de Compiègne din 1950 care consfințea ocupația germană în Franța și determina instituirea regimului de la Vichy – liderii Franței și Germaniei, fie ei Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, Valéry Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt, Francois Mitterand și Helmut Kohl, au adus relația franco-germană în epicentrul integrării europene.

Puterea franceză gaullistă, demonstrată prin blocarea inițiativei-pionier a comunității europene de apărare, Criza scaunului gol din 1966 și chiar prin retragerea din structurile militare ale NATO, a pierdut însă, treptat, teren politic prin prisma ponderii economice tot mai însemnate a Germaniei, reunificată în cele din urmă în 1990, pentru ca la finalul secolului trecut fostul cancelar german Helmut Kohl să fie apreciat drept ”cancelarul integrării europene”. Însăși o anecdotă mărturisită de Jean-Claude Juncker la funeraliile lui Kohl, primele și singurele funeralii europene, dezvăluia cum Helmut Kohl a salutat cu lacrimi în ochi decizia extinderii Uniunii Europene spre Est.

Compromisul franco-german, atestat în 1963 prin ”spiritul de la Elysee” și reînnoit chiar în ianuarie 2019 prin ”spiritul de Aachen, îi are ca protagoniști, în prezent, pe Angela Merkel și Emmanuel Macron. Însă pentru prima dată în ultimele două decenii, timp în care numărul cancelariei de la Berlin s-a aflat pe ”apelare rapidă”, asistăm la o resetare a preferințelor.

Apărut ca un outsider în spectrul fragmentat al politicii franceze, Emmanuel Macron a reușit în 2017 ceea ce puțini credeau: a avansat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, când pentru prima dată din 1958 niciun candidat al stângii sau dreptei tradiționale nu s-a aflat în turul secund al scrutinului prezidențial, și a învins-o pe candidata extremei-drepte Marine Le Pen la o distanță consistentă.

Însăși celebrarea victoriei de răsunet pentru întreaga Franță și Europă a fost aparte. Acompaniat acustic de imnul Uniunii Europene, președintele ales Macron și-a făcut apariția pe scena de pe esplanada Muzeului Luvru, injectându-și alura politică în construcție cu optimism european și spirit reformist pentru Uniunea Europeană.

Doi ani mai târziu, Emmanuel Macron și-a văzut o mare parte din ambițiile în derulare politică. Țările UE aparținând eurozonei au găsit o formulă acceptabilă și mai puțin provocatoare de tensiuni a unui instrument de competitivitate, denumire generică pentru un așa-zis buget al statelor ce dețin moneda euro. Cooperarea în materie de apărare europeană, ironic sau nu blocată de Franța în anii 1950, a devenit temă de avangardă pentru Renașterea Europeană propusă de președintele francez, sub emblema a ceea ce Macron a numit ”Inițiativa Europeană de Intervenție”, o forță militară formată din zece state UE dispuse să acționeze împreună în situații de criză și care a defilat demonstrativ de Ziua Națională a Franței, ceremonie dedicată apărării europene.

Momentul cu cea mai ridicată inflexiune a venit însă după alegerile europene din 23-26 mai. Clasată pe locul al doilea la alegerile europarlamentare din Franța după formațiunea lui Marine Le Pen, lista Renaissance sponsorizată politic de Emmanuel Macron și formată din patru partide a reușit cu cei 21 de eurodeputați aleși să coalizeze o nouă mișcare în Parlamentul European – grupul Renew Europe – construită pe scheletul grupului ALDE european și devenită a treia forță politică din hemiciclu.

În paralel, președintele francez a fost un actor central în toate punctele cheie ale negocierilor dintre liderii europeni pentru desemnarea șefilor instituțiilor europene: de la respingerea categorică a bavarezului creștin-social Manfred Weber la înfăptuirea ”planului de la Osaka” cu Frans Timmermans în pole position pentru șefia Comisiei Europene și până la aplicarea principiului opus Spitzenkandidat – cel al ”iepurelui din joben” – și propunerea, ca atare, a unui pachet cu ministrul german al Apărării Ursula von der Leyen ca succesoare a lui Jean-Claude Juncker.

Pachetul de nume prin care Germania Angelei Merkel a dat primul german președinte al Comisiei Europene după 52 de ani este o creație fidelă a puterii de broker a lui Emmanuel Macron.

Liderul de la Elysee și-a asumat câteva obiective majore în acest proces, toate bifate: de la impunerea unui echilibru de gen la o balanță politică ca atare. Ursula von der Leyen, singurul om politic care a făcut parte din toate guvernele Angelei Merkel, a fost propusă în fruntea Comisiei Europene de către Emmanuel Macron.

Născută la Bruxelles, cu un profil european și cu controverse privind contractele ei de consultanță, von der Leyen, al cărui nume a fost prea puțin speculat în perioada negocierilor, a apărut ca soluție pentru a risipi toate opozițiile și a genera compromisul:

1) membră a CDU, cel mai mare partid național din PPE, formațiunea care a câștigat cele mai multe mandate în Parlamentul European;

2) o germancă francofilă care semna recent la Paris, în prezența lui Macron, acordul cadrul Franța – Germania – Spania pentru construcția avionului european de luptă al viitorului;

3) o înfrângere politică a sistemului Spitzenkandidat față de care Emmanuel Macron și-a manifestat adversitatea;

4) facilitarea culoarului pentru a nominaliza un reprezentant al Franței la șefia Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde fiind propusă tot de Emmanuel Macron;

 5) echilibrarea politică în cazul celorlalte poziții: șefia Consiliului European și poziția de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Și acest ultim punct a fost agreat cu profunda implicare a lui Emmanuel Macron. Viitorul președinte al Consiliului European, Charles Michel, este un apropiat al lui Macron și face parte din ALDE european, formațiune care în Parlamentul European activează împreună cu eurodeputații Renaissance susținuți de președintele francez. În ce privește postul de Înaltul Reprezentant, socialistul Josep Borrell va călca pe urmele primului ÎR Javier Solana, tot spaniol, iar numele lui a fost agreat tot după o negociere între Macron și premierul spaniol.

Tranzacționarea politică negociată de Emmanuel Macron și-a aflat deznodământul în plenul Parlamentului European. Însă, oricât de blamată ar fi această tranzacționare, ea s-a desfășurat în litera tratatului. Pe scurt, Consiliul European a propus un candidat la șefia Comisiei Europene, iar Parlamentul European a supus votului această propunere.

Fragilitatea majorității din jurul Ursulei von der Leyen, doar 383 de voturi ”pentru”, dintr-un minim necesar de 374, a fost resimțită încă din discursul și dezbaterea acesteia cu membrii Parlamentului European. Asumarea fără echivoc a priorităților convenite de liderii europeni în Agenda Strategică a Uniunii Europene, angajarea politică în promisiuni față de toate cerințele marilor grupuri politice care îi puteau asigura majoritatea au pălit în fața premierei istorice: prima femeie aleasă președintă a Comisiei Europene.


Puteți citi pe larg despre evoluția negocierilor privind alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene aici.

Cu toate acestea, votul obținut de von der Leyen favorizează zorii unei noi epoci politice pentru Uniunea Europeană.  Ursula von der Leyen este o apropiată a Angelei Merkel și provine din PPE, însă alegerea ei este, în egală măsură, o victorie a tandemului Renew Europe – Emmanuel Macron, ea fiind asumată ca atare.

Compoziția politică a votului pentru Ursula von der Leyen – PPE, Renew Europe și parțial S&D – poziționează PPE-ul Angelei Merkel și Renew Europe-ul lui Emmanuel Macron drept principalele forțe care au legitimat-o democratic pe președinta aleasă a Comisiei Europene. Iar discursul Ursulei von der Leyen a fost o sinteză între refacerea armoniei în PPE și preluarea obiectivelor politice ale Renew Europe și ale socialiștilor europeni care, în ultimă sau în primă instanță, sunt și obiectivele lui Emmanuel Macron și ale liderilor socialiști și liberali din Consiliul European. Fie că vorbim despre Conferința pentru viitorul Europei, care își are originea în convențiile cetățenești propuse de Emmanuel Macron, despre egalitatea de gen în viitoarea Comisie Europeană, despre acțiunea climatică și ținta transformării Europei în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de gaze, despre consolidarea apărării europene, toate ne duc cu gândul la viziunea președintelui francez pentru reformarea Uniunii Europene.

Tot o sinteză a fost și reacția președintelui francez la alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene: ”Astăzi Europa are chipul dumneavoastră”.

Iar chipul Ursulei von der Leyen este conturat de următoarele coordonate: o francofilă germancă, născută la Bruxelles, cu o tradiție de familie europeană în mod veritabil, cu cea mai mare experiență executivă în guvernul celui mai longeviv lider european al utimilor 20 de ani și cu o asumare explicită a îndeplinirii cerințelor liderilor europeni și ale majorității care a votat-o în Parlamentul European.

”Es lebe Europa, vive l’Europe, long live Europe!”

Continue Reading

EDITORIALE

Tranzacționarea Europei după votul cetățenilor ei

Published

on

de Dan Cărbunaru

Preocupați de pericolul tranșării sorților Europei între SUA, China și Rusia, astăzi vedem actorul global tranzacționat la el acasă. După ce 200 de milioane de europeni au ieșit la vot, cel mai mare procent de cetățeni dispuși să arate ce vor de la viitorul Uniunii în ultimii 20 de ani, logicul câștigător al alegerilor, cap de listă al PPE, Manfred Weber, a fost făcut sandviș între Consiliul European și Parlament. Din capul său spart, precum Atena din Zeus, a ieșit zeița (ministrul) Apărării din aceeași Germanie, Ursula von der Leyen.

Algoritmul scris de Maron și Merkel a aruncat la coș ultimii cinci ani scurși de la inaugurarea complicatei proceduri de selecție a Președintelui Comisiei Europene din rândul liderilor care au deschis listele familiilor lor politice. Parlamentul European a devenit aparent notarul care parafează dealul din Consiliul European, Estul privește din afară distribuția puterii în UE – după ce polonezul Buzek și Tusk ținuseră un relativ echilibru de reprezentare geopolitică în Parlamentul și Consiliul European.

Italia rămâne cu Președinția Parlamentului, mutată de la populari la socialiști, iar Spania primește poziția de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă și Apărare. Belgianul promovat de Macron ajunge Președinte al Consiliului European iar franțuzoaica Lagarde, PPE, e agreată să vină în fruntea Băncii Centrale Europene. Fondatorii sunt mulțumiți, au preluat explicit responsabilitățile puterii în Uniune, după ce ani de zile au încercat să modifice mecanismele de luare a deciziei și transformarea lor în majorități în locul unanimității care ar fi blocat devenirea blocului comunitar.

Acest scenariu, aproape complet scris, nu a ajuns la final. Verzii, pe care candidatul socialiștilor, Timmermans, încercase să îi coopteze în coaliția progresistă anti PPE, nu se regăsesc în aranjamentul PPE-SD-Renew Europe. Majoritatea noului trident al puterii care înlocuiește binomul PPE-SD are aritmetica de partea sa, dacă toți cei peste 400 de membri ai săi vor vota în bloc, la Strasbourg, săptămâna viitoare, pentru Von der Leyen. Această majoritate ar putea închide algoritmul scris de  Macron și Merkel, în locul celui prezentat de  capii de listă la alegerile europene. După eșecul adoptării Tratatului Constituțional, ar fi următorul major pas înapoi al Uniunii.

Vom vedea ce se va întâmpla în următoarele zile. Dacă nu vom avea o majoritate necesară propunerii franco-germane, jocurile s-ar putea relua. Spietzenkandidatul ar putea reveni ca o trimitere la transparentizarea proceselor electorale europene, la legitimitatea celor care ocupă funcții publice. Frumusețea democrației europene este departe de a se fi epuizat, chiar dacă marile puteri poartă încă în ADN chemarea istoriei scrise cu forța.

Continue Reading

EDITORIALE

Cum influențează anunțul lui Klaus Iohannis de a nu intra în cursa pentru președintele Consiliului European lupta pentru putere de la vârful UE. Trei scenarii pentru summitul special din 30 iunie

Published

on

©️ Administrația Prezidențială

Corespondență din Bruxelles

Precizările președintelui Klaus Iohannis, care a declarat sâmbătă la Sibiu că este ”Președintele României și vreau să rămân Președintele României și nu al Consiliului European”, nu au fost menite doar să pună capăt speculațiilor privind viitorul politic al șefului statului, care și-a anunțat încă de la debutul președinției române a Consiliului – care, apropo, se încheie mâine, 30 iunie – candidatura pentru un nou mandat de președinte.

Clarificările sale, dublate de cele mai recente scenarii apărute în presa occidentale ca urmare a consultărilor dintre liderii marilor țări europene prezente la Summitul G20 și de declarațiile Angelei Merkel, vin să limpezească apele și înspre deznodământul bătăliei între Angela Merkel și PPE, PES, liberali și Emmanuel Macron privind numirile în pozițiile cheie de la vârful instituțiilor europene.

Președintele Klaus Iohannis (PPE) era sondat printre favoriți pentru a ocupa poziția de președinte al Consiliului European, alături de prim-ministrul Croației Andrej Plenkovic (tot PPE). În cărți au mai fost vehiculați și prim-miniștri liberali ai Belgiei și Olandei, însă cei cinci ani cu polonezul Donald Tusk în fruntea instituției ar putea să genereze un fel de cutumă pentru ca această funcție, în principal de reprezentare internațională și de mediere între lideri, să fie mai curând deschisă pentru un lider estic. Argumentul capătă pertinență, mai ales că negocierile dintre lideri nu s-au purtat exclusiv în versiunea procesului Spitzenkandidat pentru șefia Comisiei Europene, ci asupra unui pachet de nume pentru toate instituțiile aflate în joc și care să reflecte 1) paritatea de gen, 2) poziția geografică, 3) demografia și 4) afilierea politică.

Săptămâna trecută, după ce deznodământul agendei privind numirile a fost convocarea unui nou summit pe 30 iunie și anunțul lui Emmanuel Macron de lichidare a procedurii Spitzenkandidat prin argumentul neîntrunirii unei majorități în jurul unui astfel de candidat, am evaluat două scenarii privind finalul acestor tratative: 1) PPE insistă cu candidatura lui Manfred Weber și derivatele acestei asumpții, 2) PPE își asumă eșecul procedurii Spitzenkandidat și urmările acestui studiu de caz.

Însă, cu o zi înainte de summitul special din 30 iunie în care sunt puse speranțele ”ieșirii unui fum alb” din clădirea Europa, anunțul președintelui Klaus Iohannis și declarația cancelarul german Angela Merkel prin care nu renunță la aplicarea procedurii Spitzenkandidat, ne conferă câteva ipoteze de lucru.

Poziția cheie și cea care are potențialul de a debloca aceste negocieri rămâne funcția de președinte al Comisiei Europene pentru care minim 16 șefi de stat sau de guvern care reprezintă 65% din populația UE trebuie să cadă de acord, iar Parlamentul European să asigure o majoritate de minim 376 de membri pentru acel candidat propus de Consiliul European.  În noul Parlament, o astfel de majoritate, cu condiția ca ea să fie formată din forțele pro-europene, este posibilă doar între PPE (181 de mandate), S&D (154 de mandate) și Renew Europe (108) sau Verzii (75). Cuplând aceste detalii cu cele patru criterii menționate anterior, rămânem cu trei scenarii pentru ziua de 30 iunie:

1) PPE insistă cu Manfred Weber – este scenariul cel mai îndepărtat de izbândă, fiind greu de crezut că o majoritate a liderilor europeni s-ar fi răzgândit în privința lipsei de experiență a candidatului german. Afirmația Angelei Merkel privind șansa păstrării procesului Spitzenkandidat este cea care mă determină să păstrez scenariul deschis, deși îi recunosc caracterul utopic. La momentul actual, acest scenariu ar echivala cu extinderea negocierilor și convocarea unui nou summit.

2) Salvarea procedurii Spitzenkandidat – în acest scenariu, unica variantă pare a fi Frans Timmermans, candidatul socialiștilor europeni și a doua putere politică din Parlamentul European. Afirmația Angelei Merkel de la Osaka cu privire la acest aspect ar putea, în egală măsură, să însemne un semnal pentru negociere și pentru formarea unei coaliții cu socialiștii europeni și cu oricare dintre celelalte două forțe politice pro-europene (Renew Europe și/sau Verzii). O coaliție doar cu Verzii ar aplica o lovitură liberalilor europeni și lui Emmanuel Macron, însă voturile acestora sunt necesare pentru a-l trece pe Timmermans de Consiliul European acolo unde Polonia și Ungaria vor încerca să formeze o minoritate de blocaj. Cu Timmermans în fruntea Comisiei Europene, întregul proces de numiri s-ar putea încheia astfel:

  • Comisia Europeană – Frans Timmermans (PES);
  • Parlamentul European – Manfred Weber (PPE – consolare politică);
  • Consiliul European – Andrej Plenkovic (Croația – cel mai recent stat membru, tot PPE, fiind familia politică cu cele mai multe mandate) sau Mark Rutte/ Charles Michel (ALDE/ Renew Europe);
  • Banca Centrală Europeană – Franța (președintele Emmanuel Macron fiind extrem de interesat de dezvoltarea unui buget al zonei euro, dar și de avansarea reformelor fiscal-bugetare în UE), Germania (actualul șef al Bundesbank) sau Finlanda (unde guvernul social-democrat are două propuneri);
  • Înaltul Reprezentant al UE/ vicepreședinte al Comisiei Europene – PPE sau ALDE/ Renew Europe;

Din perspectiva criteriilor stabilite, dar și a procedurii Spitzenkandidat, acesta pare și cel mai plauzibil scenariu, iar unica opțiune pentru a cvasi-respecta criteriul de gen este numirea unei femei ca șefă a diplomației europene, deja o tradiție după un deceniu cu Catherine Ashton și Federica Mogherini în această poziție.

3) PPE decide să-l înlocuiască pe Manfred Weber – acesta este scenariul în care apare numele negociatorului șef pentru Brexit Michel Barnier, membru al PPE. De asemenea, majoritatea liderilor europeni și șefilor de grupuri din Parlamentul European au indicat că nu se opun unui președinte al Comisiei Europene din partea PPE, atât timp cât acesta nu este Manfred Weber. Cu Barnier sau orice alt candidat PPE acceptat de o majoritate a Consiliului European și a Parlamentului European, pachetul de numiri ar putea să se concretizeze astfel:

  • Comisia Europeană – Michel Barnier (PPE și compatriot al președintelui Franței);
  • Parlamentul European – Manfred Weber (PPE – consolare politică) sau Guy Verhofstadt (ALDE/ Renew Europe);
  • Consiliul European – Andrej Plenkovic (PPE) sau Mark Rutte/ Charles Michel (ALDE/ Renew Europe);
  • Banca Centrală Europeană – Franța, Germania sau Finlanda
  • Înaltul Reprezentant al UE/ vicepreședinte al Comisiei Europene – Frans Timmermans (PES)

Cel din urmă scenariu, deși plauzibil prin prisma renunțării la procedura candidaților cap de listă, nu restrânge opțiunile în termeni precizați de cele patru criterii – gen, geografie, demografie, afiliere politică – ci extinde variabilele de negociere. Astfel, este aproape imposibil ca PPE să conducă mai mult de două instituții, motiv pentru care ar trebui negociat rapid un schimb în ce privește culoarea politică a viitorilor lideri ai Parlamentului European și Consiliului European. De asemenea, la nivelul acestui scenariu există deopotrivă riscul să nu se regăsească nicio femeie.

Puteți citi pe larg despre negocierile pentru funcțiile de top din UE aici.

Donald Tusk spunea că în timpul discuțiilor de la Osaka dintre liderii europeni nu ”va ieși fum alb”, asemenea simbolismului cu care este anunțată alegerea unui nou Papă. Însă ne putem aștepta ca în noaptea din 30 iunie spre 1 iulie să iasă fum alb de la Bruxelles? Cert este șefii de stat sau de guvern sunt așteptați ca la summitul extraordinar din 30 iunie să cadă de acord asupra unei soluții pentru ieșirea din această criză generată de două reuniuni anterioare și negocieri politice pe multiple planuri fără succes, evitând o perpetuare a acesteia în contextul în care noul Parlament European se va reuni în sesiune plenară de constituire în perioada 2-4 iulie, când își va alege și conducerea.

 

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending