Connect with us

EDITORIALE

Poziția Comisiei Europene este doar începutul: Posibile scenarii pentru România – în nucleul dur european sau la periferia lui

Published

on

de Robert Lupițu

Abordarea pe care Comisia Europeană și-a asumat-o în raport cu România, o țară care se pregătește deopotrivă de o președinție dificilă la Consiliul UE și de găzduirea primului summit al liderilor europeni chiar de Ziua Europei (9 mai 2019), a fost interpretată în mai multe feluri. Nepotrivită, imixtiune, un avertisment sau o poziție necesară. Un lucru este cert: la numai câteva luni după ce președintele Comisiei Europene uzita numele României de cele mai multe ori în discursul său privind Starea Uniunii, îndeosebi în susținerea aderării noastre la Schengen și pentru găzduirea summitului din 2019 post-Brexit, executivul UE mută bătălia noastră internă pe tematica justiției pe agenda europeană și o face în ajunul învestiturii unui nou guvern.

Situația merită analizată pe câteva coordonate/ scenarii distincte și fixată în timp: apelul cuplului Juncker-Timmermans, un duet care asigură reprezentarea celor două mari familii politice (PPE și PES), este lansat înaintea votului de învestitură al celui de-al treilea guvern PSD-ALDE din ultimele 12 luni cu care Comisia Europeană va începe să lucreze, inclusiv în pregătirea președinției la Consiliu. Mesajul este cu atât mai ascuțit cu cât viitorul prim-ministru are o experiență de 9 ani de lucru în Parlamentul European, inclusiv ca lider al delegației PSD în legislativul european. Cu alte cuvinte, este posibil ca în această discuție privind îngrijorarea Comisiei Europene și apelul către Parlament să fi fost ignorat un alt destinatar la fel de important: prim-ministrul desemnat, care face parte din aceeași familie politică ca Frans Timmermans și cu care va avea întrevederi în formatul liderilor socialiștilor europeni. Scrisoarea celor mai importanți oameni din Comisia Europeană deschide, totodată, cadrul pentru dezbaterea de pe 7 februarie 2018 din plenul Parlamentului European privind situația justiției și a democrației din România, a doua în decurs de un an de zile.

Un alt element pe care îl decodific ca aducând greutate gestului Comisiei Europene este dubla semnătură din subsolul scrisorii: a președintelui Comisiei Europene și a prim-vicepreședintelui aceleiași instituții, cel din urmă fiind și titularul portofoliului privind statul de drept și drepturile fundamentale în cadrul executivului UE. 

Poziția Comisiei Europene este, însă, doar începutul. Ea deschide calea spre noi scenarii de care România va trebui să țină cont pentru că ele au potențial de interconectare și pentru că fiecare scenariu pe care îl descriu în rândurile ce urmează atinge câte un dosar important pentru București, interese strategice naționale la nivel european, asocieri nefericite, dar și agenda executivului UE, care își va urma cursul, indiferent de direcția pe care scena decizională românească consideră că este necesar să o urmeze.

Scenariul România în nucleul dur al UE? Da, iată condițiile: Schengen, Euro și o președinție cu un summit de Ziua Europei de succes

Un scenariu care nu se schimbă, cel puțin declarativ, este consensul politic privind dorința României de a face din parte nucleul dur al Uniunii Europene, mai ales după ambiția prezidențială folosită zilele trecute și intitulată ”România – pilonul estic al UE”. În urma discursului flamboiant al președintelui francez la Davos și îndemnul de a nu-i ”aștepta pe toți de la masă până se decid să meargă înainte”, decizia României privind calea de urmat este iminentă. Indubitabil, ea există la nivel declarativ și chiar la nivelul câtorva inițiative grele: înființarea procurorului european și lansarea cooperării structurate permanente în materie de apărare. Însă România nu va putea să închidă ușa fiind convinsă că se află în încăperea nucleului dur sau în primul vagon (prima viteză) până când nu va fi parcurs două scenarii: aderarea la zona euro și, anterior, la Spațiul Schengen.

Aceste două dosare – zona euro și spațiul Schengen – au nevoie de o clarificare cât mai rapidă. În privința zonei euro, dincolo de obligația asumată prin tratat, este un calcul politic simplu. Țările partenere mai puternice sunt dispuse să accelereze această integrare cu cei care doresc să procedeze în consecință. Opțiunea României este pentru, dar ea trebuie concretizată ca demers incipient. Firește, calculul politic nu este suficient, el necesitând calculul economic, însă tergiversarea prin argumente tehnice ar trebui substituită de măsuri corective ale impedimentelor. Obiectivul aderării la spațiul de liberă circulație a primit o fereastră de oportunitate atât după semnalul de susținere al lui Jean-Claude Juncker, cât și după anunțarea sudării unui tandem româno-bulgar, în contextul președințiilor la Consiliul UE, pentru a promova agenda comună. Pe de altă parte, legătura politică făcută de anumite state membre între criteriile aderării la Spațiul Schengen și recomandările MCV este acum amplificată de semnalul dat de către Comisia Europeană pe legile justiției. 

Dorința de a face parte din nucleul dur care decide viitorul Europei beneficiază de o altă oportunitate intitulată președinția Consiliului UE și summitul de la Sibiu de Ziua Europei, reuniune post-Brexit și ante-alegeri europene și care are pe ordinea zi pregătirea agendei strategice a UE pentru 2019-2014. Cu alte cuvinte, adoptarea orientărilor generale pentru o perioadă politică ce echivalează un întreg mandat legislativ și executiv european. Însă, României îi va dificil să ofere substanță discursului politic și să întărească adeziunea sa la nucleul dur dacă va păși în prima sa președinție rotativă și va găzdui summitul european din 9 mai cu următoarele scenarii juxtapuse: indecisă privind aderarea la moneda euro, cu dificultăți în a dialoga cu Comisia Europeană și în a obține sprijinul guvernelor europene pentru Schengen și având pe masa europeană problematica justiției. Practic, prin bifarea acestor scenarii România s-ar putea situa într-un scenariu mai mare, unul periferic față de nucleul decizional european.

MCV la rever? Un scenariu cu care ne-am obișnuit. O inițiativă a Comisiei Europene privind statul de drept? Un scenariu necunoscut

Alteori aș fi completat înșiruirea anterioară de dosare și ”cu MCV la rever”, însă direcția spre care ne îndreaptă semnalele politice ne arată că vom intra în președinția rotativă monitorizați sub mecanismul pe care l-am moștenit la aderare și care atrage de la sine mai multe scenarii subsecvente. Preocuparea României nu ar trebui să fie finalizarea MCV în sens de ridicare a mecanismului, ci în sens de îndeplinire a recomandărilor.

Peste această monitorizare merită să suprapunem faptul că anul 2018 va fi ultimul în care actuala Comisie Europeană va mai iniția legislație, iar o mare ambiție a executivului de la Bruxelles este foaia de parcurs – o Uniune mai unită, mai puternică și mai democratică – lansată de Jean-Claude Juncker la utimul discurs privind Starea Uniunii și în care se stipulează angajamentul Comisiei pentru a propune o inițiativă privind asigurarea respectării statului de drept” (pe care am analizat-o pe larg aici).

Încă este neclar ce va conține această inițiativă pe care Comisia Europeană și-a propus să o lanseze în ultima parte a anului 2018, cu puțin timp îniante ca România să preia președinția Consiliului UE, însă ea va fi modelată pe diferite modele patentate. Unul dintre acestea MCV, iar un altul este mecanismul de dialog structurat privind statul de drept, inițiat în cazul Poloniei și care a decurs până la procedura de activare a articolului 7 din Tratatul UE, deschizând precedentul pentru supranumita ”opțiune nucleară”.

Scenariul ”cuplajul nefericit și indezirabil cu Polonia”

Un alt scenariu periferic ar fi, fără discuție, o evoluție a României și a abordării Comisiei Europene față de București similare cu cele ale Varșoviei și în raport cu aceasta. Inclusiv eludarea acestei posibilități este un risc, unul pe care polonezii și l-au asumat și au făcut-o în mod eronat. Cu alte cuvinte, un cuplaj cu Polonia în sensul deschiderii căii spre o activare a articolului 7 privind încălcarea valorilor fundamentale ale UE este o chestiune absolut indezirabilă. 

Pentru rigoarea argumentației, este necesar să fim conștienți că România nu reprezintă un risc iminent de încălcare a valorilor fundamentale și de activare a articolului 7 din tratat, iar această procedură nu este lansată ad-hoc, ci ea ca vine ca urmare a unor semnale, dublate de dialog politic constant. În cazul Poloniei s-au consemnat doi ani de semnale politice, lansare și derulare a mecanismului de dialog structurat privind statul de drept până la activarea articolului cu pricina, care nu presupune automat sancționarea cu pierderea dreptului de vot. Acea sancțiune apare în ultimă instanță și este dependentă de un cumul de factori și de o pondere de voturi care o face aproape imposibilă pentru a fi pusă în practică. Dar numai simpla activare a acestui articol este o pată rușinoasă peste istoria oricărei națiuni, mai ales a celor care au luptat să scape de un sistem politic în care domnia legii și respectul față de drepturile fundamentale nu existau.

Scenariul nevralgic: fondurile europene și statul de drept

Apelul Comisiei Europene către Parlamentul României a fost dublat, în aceeași zi, de aducerea, în spațiul public și politic european, a discuției privind condiționarea alocării fondurilor europene de respectarea valorilor statului de drept. Un subiect sponsorizat de mai multe state, dintre cele contributoare net și care vor fi dezavantajate de ”gaura” lăsată de ieșirea Marii Britanii din UE pentru viitorul buget multianual. Asumarea de către Comisia Europeană a introducerii unei definiții privind statul de drept în dezbaterile pentru viitorul Cadru Financiar Multianul și producerea unei corelări între acordarea fondurilor europene și obligativitatea ca țările membre să aibă ”sisteme judiciare funcţionale şi independente”, reprezintă un semnal care vulnerabilizează poziția mai multor țări, îndeosebi România și Polonia, în negocieri.

Pe de altă parte, este greu de imaginat că un asemenea principiu va trece de negocierile dintre țările membre și că statele beneficiare net vor accepta această condiționalitate, însă prezența acestui element la tratative va afecta poziția României, atât ca stat care va asigura moderarea dezbaterilor privind CFM 2021-2027 din postura de președinte al Consiliului, cât și ca al doilea cel mai mare beneficiat net de fonduri europene și care are o balanță financiară pozitivă în materie de fonduri europene de aproape 30 de miliarde de euro din 2007 încoace.

 

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community în cadrul World Economic Forum și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute.

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

”A fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”. Cu ce rămânem după discursul de astăzi al președintelui și candidatului Klaus Iohannis

Published

on

Discursul de astăzi al președintelui României se potrivește mânușă, în sensul că te îndeamnă aproape insațiabil, unei analize pe text de tipul celei pe care discipolii intelectuali ai relațiilor internaționale o fac pentru a înțelege empirismul actorilor ce defilează pe scena globală. Fixat în parametri ai cutumei, continuității și certitudinii, firul narativ al discursului ne oferă o dublă perspectivă, atât pe cea a președintelui, cât și pe cea a candidatului pentru un nou mandat la Cotroceni. A fost, în fond, cel din urmă discurs anual al actualului șef al statului – cel puțin în cadrul primului său mandat – în fața șefilor de misiuni diplomatice acreditați la București.

Dincolo de dubla logică, cea de titular al fotoliului prezidențial, și cea electorală, discursul de astăzi a fost livrat într-o perioadă în care peisajul internațional este puternic reașezat de marii actori ai lumi. Un peisaj în care SUA, principalul partener strategic al României, reconfirmat inclusiv în discurs, duc o politică de contestare a modului de funcționare a alianțelor sale tradiționale, afirmând totodată revenirea la era competiției strategice cu o Rusie agresivă și o Chină practicantă de instrumente versate pentru a-și maximiza poziția globală. Și un peisaj în care Uniunea Europeană, construcția a cărei ”cameră decizională a statelor” – Consiliul UE – este prezidată pentru șase luni de către România, apasă concomitent pedalele de accelerație – vezi Tratatul de la Aachen – și de frână – vezi Brexit, populism, naționalism și întoarcere la abordări discursive de tipul anilor interbelici.

Discursul a debutat cu o remarcă incisivă privind starea de nevroză internă în care este fixată România, președintele poziționându-se drept un ”custode” al balanței și al echilibrului în ceea ce ține de nealterarea cursului european și occidental al României, un curs bazat pe democrație liberală, stat de drept și justiție.

Este, dacă vreți, o reîmprospătare a cărții sale de vizită după ce președintele a primit astfel de susțineri și din partea președintelui Franței sau cancelarului Austriei.

În același registru, este o opțiune strategică: aceea de a debuta un discurs de politică externă cu un cadru de referință intern problematic pentru a putea atinge primul element cheie din discurs, acela de asumare a rolului de ”asigurator” al menținerii căii europene și euro-atlantice a României într-un interval agitat, atât național, cât și european și internațional.

Un al doilea element este dat de așezarea în discurs a priorităților și direcțiilor politicii externe a României. Așa cum era de așteptat, dimensiunea exercitării mandatului de președinție rotativă a Consiliului Uniunii Europene a fost lăsată la urmă. Acest lucru nu ține numai de specificitatea discursurilor liderilor politici, de a păstra spre sfârșitul cuvântărilor componenta cea mai esențială a ideilor transmise, ci și de asumarea unei realități concrete: ocuparea vremelnică, chiar și pentru prima dată, a acestei responsabilități politico-administrative nu poate substitui ancorele indispensabile ale politicii externe care au condus România spre actualul său status quo. Președinția română la Consiliul Uniunii Europene este o responsabilitate ce decurge din apartenența la UE, însă, în egală măsură, este și o consecință a parcursului de politică externă pe care această țară și l-a asumat, treptat, până în 2019, care mai înseamnă și anul 30 de la eliberare, echivalentul celor trei decenii scurse de la prăbușirea comunismului în Europa și de la zorii integrării europene și euro-atlantice.

Practic, dincolo de dimensiunea concretă a președinției României la Consiliul UE, așezată separat în discurs la finalul acestuia, elementele cheie aranjate ca jaloane principale ale politicii externe a Bucureștiului care au însoțit discursul președintelui au fost: 1) reafirmarea constantei UE-SUA-NATO ca puncte cardinale ale acțiunii externe a statului român; 2) cooperarea regională cu axele sale Inițiativa celor Trei Mări și formatul București 9; 3) relațiile strategice bilaterale cu accent pe cele cu Franța și cu elementul de noutate numit Japonia și 4) augmentarea profilului internațional al României prin dobândirea unui nou mandat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU și accederea în cadrul OCDE.

Discursul integral al președintelui este disponibil aici. Varianta relatării acestui discurs pe ”capitole” este disponibilă aici.

Formulate și mai sintetic decât atât, președintele a pronunțat triada conceptuală strategică SUA-UE-NATO ca punct de pornire pentru orice realizare majoră din ultimii ani – a se vedea accentul pus pe formatele regionale și parteneriatele strategice bilaterale, cât și pentru perspectiva unor noi borne: câștigarea unui mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU și aderarea la OCDE, un cadru-etalon al modelului de dezvoltăre economice occidentale.

Dacă triada conceptuală menționată este moștenirea pe care fiecare președinte trebuie să o poarte drept stindard al politicii externe a României și să și-o asume fără echivoc ca fiind o condiție prealabilă pentru a exercita această funcție, celelalte jaloane de politică externă sunt realizări (București 9 sau Inițiativa celor Trei Mări) și aspirații (ONU, OCDE). Atât prezidențiale, cât și electorale.

În cele din urmă, cartea pe care a ales să o joace președintele în acest al cincilea său discurs anual susținut în fața ambasadorilor străini acreditați la București este în aceeași notă cu cea etalată și în celelalte alocuțiuni cu pricina: continuitate, pragmatism și consecvență. Deși nu a recurs la această frază care îi aparține, discursul președintelui a fost călăuzit de ideea că ”a fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”.

Continue Reading

EDITORIALE

Editorial semnat de președintele Parlamentului European, Antonio Tajani: Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației

Published

on

de Antonio Tajani, președintele Parlamentului European

Următorul Consiliu European este decisiv pentru viitorul Europei. Dacă statele membre nu găsesc împreună modul de a stăvili și a reglementa fluxurile de imigranți și solicitanți de azil, însuși proiectul european poate primi o lovitură fatală.

UE și statele sale membre au descoperit cu o întârziere vinovată acest fenomen și s-au limitat să-i suporte consecințele, încercând să-i reducă daunele și să-l încetinească la frontierele noastre.

Foto: European Parliament

Până în 2050 populația Africii se va dubla, depășind 2,5 miliarde de locuitori. Dacă nu intervenim rapid, actualele sute de mii de migranți vor deveni milioane, cu consecințe devastatoare pentru Europa.

Cauzele acestor fluxuri sunt instabilitatea și nesiguranța din vaste regiuni ale Africii și Orientului Mijlociu, precum și terorismul, sărăcia, foametea și schimbările climatice. Numai între 2014 și 2017, cel puțin 13 000 de persoane și-au pierdut viața în Marea Mediterană, fără a socoti zecile de mii de morți din deșertul Sahara.

Cetățenii noștri nu mai sunt dispuși să accepte o Europă fără apărare, incapabilă să ofere răspunsuri structurale la această tragedie. Ei doresc o Uniune care să fie solidară cu cei ce fug din calea persecuțiilor și războaielor, dar fermă cu cei care nu au dreptul să intre sau să rămână în Europa.

Următorul summit UE este ultima ocazie de a nu înșela așteptările a jumătate de miliard de europeni.

Este nevoie de curaj și de o strategie reală pe termen scurt, mediu și lung, bazată pe doi piloni: pe de-o parte, oprirea rapidă a plecărilor din țările de tranzit și de pe coastele africane, permițând sosirea în condiții de siguranță numai a celor care au într-adevăr drept de azil; pe de altă parte, distribuirea solicitanților de azil în țările europene în temeiul unui mecanism automat și obligatoriu.

În viitorul foarte apropiat, trebuie oprite plecările și împiedicați cei care introduc ilegal migranți să pună în pericol viața a zeci de mii de persoane. Cei care au într-adevăr nevoie de azil nu pot fi lăsați la mila traficanților fără scrupule. Blocarea plecărilor înseamnă și eliminarea profiturilor acestor negustori de bărbați, femei și copii.

Urmând exemplul înțelegerii cu Turcia, care a permis închiderea rutei Balcanilor, UE trebuie să investească cel puțin 6 miliarde pentru a închide rutele din Marea Mediterană.

Așa cum este cazul cooperării UE-Niger, trebuie să colaborăm mai mult cu țările de tranzit, cum ar fi Mauritania, Mali, Ciad, Tunisia, Maroc, Algeria și Libia.

Înainte de 2016, treceau din Niger 150 000 de migranți pe an. În 2018, numărul acestora a scăzut la 5 000. A fost posibilă și evacuarea din Libia a 1 500 de solicitanți de azil, primiți temporar în Niger.

La jumătatea lunii iulie, voi merge la Niamey și Agadez pentru a consolida cooperarea noastră cu Nigerul, conducând și o misiune de diplomație economică la care participă întreprinzători europeni.

Dintre cele 650 000 de mii de cereri de azil prezentate în UE în 2017, 416 000 au fost depuse în numai trei țări: Germania, Italia și Franța. Această nedreptate flagrantă este legată de Regulamentul Dublin, care generează din ce în ce mai multe conflicte și tensiuni între statele noastre membre.

Trebuie să-l modificăm. Avem nevoie de un sistem european de azil mai just și mai eficient. În noiembrie 2017, Parlamentul European a adoptat, cu o largă majoritate, o propunere de distribuire echitabilă a solicitanților de azil. Le-am scris șefilor de stat și de guvern din UE, solicitându-le să folosească acest test ca bază a reformei.

Pentru a convinge statele cele mai reticente să accepte această redistribuire, trebuie să garantăm că Uniunea are capacitatea de a controla frontierele externe și de a bloca plecările din nordul Africii. În acest mod, ar ajunge în Europa numai cei care au dreptul la protecție prin proiectele de reinstalare ale Înaltului Comisariat pentru Refugiați al ONU. Aceste persoane ar fi transferate în condiții de siguranță și distribuite în mod echitabil între statele UE de primire, așa cum se întâmplă deja cu refugiați din taberele din Turcia, Iordania și Liban.

În lipsa unei strategii europene credibile, bazată pe acești doi piloni, va prevala principiul „fiecare pentru sine”, cu o „renaționalizare” a politicilor în domeniul migrației, închiderea frontierelor naționale și sfârșitul Schengen.

În paralel, Uniunea trebuie să coordoneze eforturile de stabilizare a Libiei, pentru ca acest stat să poată deveni un partener real al UE.

În curând, mă voi deplasa în Libia pentru a discuta rolul pe care Parlamentul European îl poate avea în acest proces și în organizarea viitoarelor alegeri democratice. Suntem dispuși să punem la dispoziție resurse și competențe, inclusiv în cadrul unei conferințe care să reunească în Parlament toate părțile interesate.

O strategie într-adevăr eficace trebuie să abordeze și cauzele acestor veritabile exoduri. Solicităm alocarea de fonduri, în următorul buget al UE, dedicate unui Plan Marshall pentru Africa. Este nevoie de cel puțin 40 de miliarde EUR pentru a mobiliza investiții de 500 de miliarde EUR în următorul deceniu. Obiectivul este crearea de perspective și speranțe pentru tinerii africani în țările lor. Aceste investiții, însoțite de o diplomație economică solidă și cote de imigranți legali, pot facilita acordurile de repatriere cu țările de origine.

Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației. Nu putem și nu trebuie să acceptăm ca așa ceva să se întâmple. Este nevoie de curaj, hotărâre și ambiție pentru a găsi împreună noi soluții.

Parlamentul European își face datoria, propunând o strategie articulată și credibilă. Fac un apel către șefii de stat și de guvern să lase la o parte logica egoismului național și să acționeze împreună pentru a evita sfârșitul Uniunii.

Antonio Tajani, membru al Parlamentului European încă din 1994, a fost vicepreședinte al Comisiei Europene între 2008 și 2014 în calitate de comisar pentru transport și apoi de comisar pentru industrie și antreprenoriat. Din 2014 și până la începutul acestui an a fost prim-vicepreședinte al Parlamentului European. Din data de 17 ianuarie 2017, Tajani a devenit președinte al Parlamentului European.

*** Editorialul președintelui Parlamentului European Antonio Tajania fost transmis pentru publicare redacției CaleaEuropeana.ro de către Biroul de Informare al Parlamentului European în Romania. Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului***

Continue Reading

EDITORIALE

Sub umbrela cetățeniei europene sau mai dezbinați după alegerile europene din 2019? Despre cum populismul poate uni Europa

Published

on

de Violeta Dan

Cred că noi, europenii, indiferent de locul în care ne-am afla acum, este imposibil să nu ne confruntăm cu prezența tot mai activă a discursului populist*, fie că vine de la partidele de la guvernare sau din opoziție. Europa, răvășitul continent de aspirațiile naționaliste în ultimii ani își dă acum bătălia finală pentru câștigarea unui parcurs nu numai unit, dar ci și solidar cu problemele celorlalte state. Cu siguranță că tuturor ne este greu să empatizăm cu problemele unor cetățeni îndepărtați aflați în celălalt colț al continentului, dar cum altfel ne așteptăm să primim înțelegere dacă nu dialogăm?

Tocmai acest lucru ridică spinoase întrebări. Suntem noi, europeni, uniți sub steaua aceleiași cetățenii „dobândite” odată cu Tratatul de la Maastricht sau ne macină izolaționismul și excepționalismul autohton?

În pofida tuturor titlurilor exagerate menite să atragă cititori și a discursurilor dezbinatoare ale unora dintre politicieni, cred că doar ignoranța ne-ar putea face să cădem pradă unor idei radicale.

Criza migrației, acest subiect atât de invocat în Uniunea Europeană în ultimii ani este un exemplu extrem de elocvent pentru adâncirea prăpastiei între state, cetățeni cu viziuni politici diferite și valori distincte. Într-adevăr anii 2014, 2015 și poate și 2016 au fost unii care au pus la încercare unitatea europeană, dar ei au arătat mai mult de atât, și anume că fără să ne punem în postura celuilalt nu vom putea înțelege niciodată. Schema de relocare a refugiaților al căror număr reprezenta numai 2% din totalul celor sosiți în UE (conform estimărilor Comisiei Europene)  a fost un subiect care a aprins discuțiile între state și instituțiile europene, până la zvonul conform căruia punerea la dispoziție a fondurilor europene ar fi condiționată de primirea cotelor de refugiați negociate în Consiliul European. Se vorbea atunci, îmi amintesc, de o solidaritate cu două sensuri de către Jean Claude Juncker și Donald Tusk. 

Bineînțeles că acest subiect a fost folosit greșit în mod intenționat  de forțe politice extremiste în beneficiul propriu. Ele au promis o simplistă și radicală rezolvarea a unei probleme complexe și care implica, până la urmă, influențarea destinului anumitor oameni. 

Statele care s-au aflat la „poarta de intrare” sau cele de tranziție au cunoscut o intensificare a discursului populist. Grecia, Italia, Ungaria, Germania, Franța, Olanda, Austria sau Marea Britanie sunt doar câteva dintre statele în care mesaje ale urii s-au propagat rapid, alimentate și de o teamă sporită de atacuri teroriste și de interconectarea voită a celor două teme și inocularea credinței conformă căreia diferit este rău.

Nici instituțiile europene nu au rămas neatinse de populism. Chiar din „inima Europei, în instituția unde drepturile cetățenilor sunt apărate, Parlamentul European, trei dintre grupurile politice formate după alegerile din 2014 au fost aprige contestatare ale proiectului european însuși, atacându-l cu orice ocazie. Să nu uităm, totuși, de britanicul Nigel Farage care și-a condus concetățenii la vot către Brexit, dar nici de Marine le Pen, naționalista ce a ajuns până în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale și printre ale cărei propuneri găseam inclusiv ieșirea Franței din zona euro.

Poate în urmă cu 4 ani politicienii europeni nu credeau că astfel de mesaje ar putea să le fure electoratul, dar s-a dovedit că forța mesajelor simple, cu puternic impact emoțional este de necontestat. Birocrația și lentoarea acțiunilor sunt deseori blamate de populiști care invocă simplificare și conducere prin voința poporului și organizarea de referendumuri constate. Dar oare asta este democrația de care are nevoie Europa?

Tocmai de aceea una dintre inițiativele Comisiei Europene este de salutat. Comisarii au realizat că nu este de la sine înțeles că europenii percep beneficiile apartenenței la UE și au ieșit „în teren” pentru a le arăta oamenilor în ce constă munca lor și cum lucrează în fiecare zi pentru ca diferențele dintre state și regiuni să se micșoreze. Seria dialogurilor cu cetățenii a atins proporții uriașe de la lansare, ajungând la sute de dialoguri.

Mai mult decât atât, cu un an înainte de alegerile europarlamentare, legislativul european a demarat un proces de dezbatere a viitorului UE cu unii dintre liderii europeni, printre care se află și președintele României. Klaus Iohannis va dezbate, în plenul Parlamentului European, viitorul Europei, putând aduce viziunea țării noastre asupra celor mai pregnante subiecte.

Prin vocea președintelui România poate avansa dosare precum accelerarea procesului de integrare în spațiul Schengen. Chiar finalul acestui executiv european și al legislativului se termină la Sibiu, un summit important a cărei declarație poate marca tranziția către o Europă mai solidară, bineînțeles cu voința liderilor săi. E adevărat că pe scena politică găsim lideri de extrema stângă sau care fac coaliție cu extrema dreaptă (vezi Austria), dar când ne uităm la cazul problematicei Grecii prindem curaj. Tânărul Tsipras a făcut istorie prin încheierea unei înțelegeri istorice cu vecinul nordic ce va rescrie, cu siguranță, istoria comună a UE.

Eu cred că Europa pur și simplu nu își poate permite să mai cadă încă o dată pradă unui discurs dezbinator, modificat în fiecare stat în funcție de subiectul cel mai accesibil politicienilor. Niciun stat nu și-ar dori acum să fie în locul Marii Britanii, țară prinsă într-o complexă discuție cu Comisia Europeană pentru a pune la punct detaliile ieșirii din Uniune, ceea ce a arătat nu numai că apartenența la această entitate de câteva decenii a adus imense beneficii, dar va lăsa Regatul Unit mai slab în fața unor continente tot mai puternice din punct de vedere economic și comercial. UE nu înseamnă doar valori comune împărtășite și bunăstare, înseamnă importanță la masa negocierilor cu alte puteri mondiale și o forță sporită de însăși unitatea ei.

În ceea ce privește România cel mai bun mod de a se asigura că nu cade în capcana populistmului este de a nu folosi teme naționale în campania electorală pentru europarlamentare. Umbrela europeană este destul de încăpătoare pentru toți, trebuie doar să fim conștienți că o putem deschide în vremuri tulburi.

*Pentru a exclude orice interpretare greșită, în acest articol am folosit termenul de „discurs populist” așa cum a fost el teoretizat de reputatul politolog Cas Mudde. Acesta îl prezintă ca având trei atribute: mai întâi tema poporului, identificat social sau etnic ca o entitate de sine stătătoare, apoi cea a elitelor situate la vârful piramidei economice, politice sau culturale și, în fine, voința generală, un abstract loc comun ce se identifică cu „năzuințele poporului”.

Articol publicat inițial pe danvioleta.wordpress.com.

 

Continue Reading

Facebook

Advertisement

Trending