Connect with us

EDITORIALE

Editorial semnat de președintele Parlamentului European, Antonio Tajani: Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației

Published

on

de Antonio Tajani, președintele Parlamentului European

Următorul Consiliu European este decisiv pentru viitorul Europei. Dacă statele membre nu găsesc împreună modul de a stăvili și a reglementa fluxurile de imigranți și solicitanți de azil, însuși proiectul european poate primi o lovitură fatală.

UE și statele sale membre au descoperit cu o întârziere vinovată acest fenomen și s-au limitat să-i suporte consecințele, încercând să-i reducă daunele și să-l încetinească la frontierele noastre.

Foto: European Parliament

Până în 2050 populația Africii se va dubla, depășind 2,5 miliarde de locuitori. Dacă nu intervenim rapid, actualele sute de mii de migranți vor deveni milioane, cu consecințe devastatoare pentru Europa.

Cauzele acestor fluxuri sunt instabilitatea și nesiguranța din vaste regiuni ale Africii și Orientului Mijlociu, precum și terorismul, sărăcia, foametea și schimbările climatice. Numai între 2014 și 2017, cel puțin 13 000 de persoane și-au pierdut viața în Marea Mediterană, fără a socoti zecile de mii de morți din deșertul Sahara.

Cetățenii noștri nu mai sunt dispuși să accepte o Europă fără apărare, incapabilă să ofere răspunsuri structurale la această tragedie. Ei doresc o Uniune care să fie solidară cu cei ce fug din calea persecuțiilor și războaielor, dar fermă cu cei care nu au dreptul să intre sau să rămână în Europa.

Următorul summit UE este ultima ocazie de a nu înșela așteptările a jumătate de miliard de europeni.

Este nevoie de curaj și de o strategie reală pe termen scurt, mediu și lung, bazată pe doi piloni: pe de-o parte, oprirea rapidă a plecărilor din țările de tranzit și de pe coastele africane, permițând sosirea în condiții de siguranță numai a celor care au într-adevăr drept de azil; pe de altă parte, distribuirea solicitanților de azil în țările europene în temeiul unui mecanism automat și obligatoriu.

În viitorul foarte apropiat, trebuie oprite plecările și împiedicați cei care introduc ilegal migranți să pună în pericol viața a zeci de mii de persoane. Cei care au într-adevăr nevoie de azil nu pot fi lăsați la mila traficanților fără scrupule. Blocarea plecărilor înseamnă și eliminarea profiturilor acestor negustori de bărbați, femei și copii.

Urmând exemplul înțelegerii cu Turcia, care a permis închiderea rutei Balcanilor, UE trebuie să investească cel puțin 6 miliarde pentru a închide rutele din Marea Mediterană.

Așa cum este cazul cooperării UE-Niger, trebuie să colaborăm mai mult cu țările de tranzit, cum ar fi Mauritania, Mali, Ciad, Tunisia, Maroc, Algeria și Libia.

Înainte de 2016, treceau din Niger 150 000 de migranți pe an. În 2018, numărul acestora a scăzut la 5 000. A fost posibilă și evacuarea din Libia a 1 500 de solicitanți de azil, primiți temporar în Niger.

La jumătatea lunii iulie, voi merge la Niamey și Agadez pentru a consolida cooperarea noastră cu Nigerul, conducând și o misiune de diplomație economică la care participă întreprinzători europeni.

Dintre cele 650 000 de mii de cereri de azil prezentate în UE în 2017, 416 000 au fost depuse în numai trei țări: Germania, Italia și Franța. Această nedreptate flagrantă este legată de Regulamentul Dublin, care generează din ce în ce mai multe conflicte și tensiuni între statele noastre membre.

Trebuie să-l modificăm. Avem nevoie de un sistem european de azil mai just și mai eficient. În noiembrie 2017, Parlamentul European a adoptat, cu o largă majoritate, o propunere de distribuire echitabilă a solicitanților de azil. Le-am scris șefilor de stat și de guvern din UE, solicitându-le să folosească acest test ca bază a reformei.

Pentru a convinge statele cele mai reticente să accepte această redistribuire, trebuie să garantăm că Uniunea are capacitatea de a controla frontierele externe și de a bloca plecările din nordul Africii. În acest mod, ar ajunge în Europa numai cei care au dreptul la protecție prin proiectele de reinstalare ale Înaltului Comisariat pentru Refugiați al ONU. Aceste persoane ar fi transferate în condiții de siguranță și distribuite în mod echitabil între statele UE de primire, așa cum se întâmplă deja cu refugiați din taberele din Turcia, Iordania și Liban.

În lipsa unei strategii europene credibile, bazată pe acești doi piloni, va prevala principiul „fiecare pentru sine”, cu o „renaționalizare” a politicilor în domeniul migrației, închiderea frontierelor naționale și sfârșitul Schengen.

În paralel, Uniunea trebuie să coordoneze eforturile de stabilizare a Libiei, pentru ca acest stat să poată deveni un partener real al UE.

În curând, mă voi deplasa în Libia pentru a discuta rolul pe care Parlamentul European îl poate avea în acest proces și în organizarea viitoarelor alegeri democratice. Suntem dispuși să punem la dispoziție resurse și competențe, inclusiv în cadrul unei conferințe care să reunească în Parlament toate părțile interesate.

O strategie într-adevăr eficace trebuie să abordeze și cauzele acestor veritabile exoduri. Solicităm alocarea de fonduri, în următorul buget al UE, dedicate unui Plan Marshall pentru Africa. Este nevoie de cel puțin 40 de miliarde EUR pentru a mobiliza investiții de 500 de miliarde EUR în următorul deceniu. Obiectivul este crearea de perspective și speranțe pentru tinerii africani în țările lor. Aceste investiții, însoțite de o diplomație economică solidă și cote de imigranți legali, pot facilita acordurile de repatriere cu țările de origine.

Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației. Nu putem și nu trebuie să acceptăm ca așa ceva să se întâmple. Este nevoie de curaj, hotărâre și ambiție pentru a găsi împreună noi soluții.

Parlamentul European își face datoria, propunând o strategie articulată și credibilă. Fac un apel către șefii de stat și de guvern să lase la o parte logica egoismului național și să acționeze împreună pentru a evita sfârșitul Uniunii.

Antonio Tajani, membru al Parlamentului European încă din 1994, a fost vicepreședinte al Comisiei Europene între 2008 și 2014 în calitate de comisar pentru transport și apoi de comisar pentru industrie și antreprenoriat. Din 2014 și până la începutul acestui an a fost prim-vicepreședinte al Parlamentului European. Din data de 17 ianuarie 2017, Tajani a devenit președinte al Parlamentului European.

*** Editorialul președintelui Parlamentului European Antonio Tajania fost transmis pentru publicare redacției CaleaEuropeana.ro de către Biroul de Informare al Parlamentului European în Romania. Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului***

Teodora Ion este redactor-șef adjunct și specialist în domeniul relațiilor internaționale. Aria sa de expertiză include procesul retragerii Marii Britanii din Uniunea Europeană, relațiile comerciale globale și competiția pentru supremație dintre marile puteri ale lumii. Teodora este corespondent în cadrul summit-urilor Consiliului European și al celorlalte reuniuni decizionale de la nivelul UE.

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

Edificiul politicii externe a României, pus sub asediu. Care sunt implicațiile strategice ale anulării vizitei Regelui Iordaniei la București

Published

on

© Administrația Prezidențială

Aparent, anularea vizitei Regelui Abdullah al II-lea al Iordaniei în România și, implicit, a itinerariului său politico-economic face parte doar din seria eșecurilor diplomatice pe care am decis să le inaugurăm anul trecut cu vizita premierului Japoniei la București când, într-un moment de maximă importanță pentru relația bilaterală, Shinzo Abe nu a găsit un omolog cu care să dialogheze posibilitățile avansării legăturii strategice economice dintre Tokyo și București.

Diferența este însă una majoră: dacă obiectivele vizitei premierului japonez în România au fost parțial salvate prin manifestarea intenției clare de a ridica relația bilaterală la nivel de parteneriat strategic, anularea vizitei Regelui Iordaniei reprezintă un eșec pentru a cărui reparare numai comunitatea diplomatică a României poate evalua ce presupune un asemenea efort în termeni de durată, context politico-strategic și oportunități de refacere a credibilității.

Am putea părea tentați să nu alocăm un interes sporit vizitei unui șef de stat dintr-o țară din Orientul Mijlociu în condițiile în care ne-am dezvoltat apetitul spre a tresări doar când ne referim la aliații apropiați și de talie majoră, precum liderii SUA, Franței, Germaniei sau Marii Britanii. Am putea fi ignoranți și să nu facilităm o legătură logică între vârtejul declanșat de la Washington (culmea!) privind tema mutării ambasadei României în Israel, de la Tel Aviv la Ierusalim, și decizia Regelui Iordaniei de a contramanda vizita sa în România. Dar, dacă am face aceste lucruri, ar însemna să ne batem joc de un întreg eșafodaj construit de diplomația română și la care actorii politici s-au raliat – până mai ieri – pentru a servi intereselor de politică externă ale țării.

Implicațiile anulării vizitei Regelui Iordaniei în România sunt, pe termen scurt și foarte scurt, de ordin politic și mediatic, însă pe termen lung, am putea asista la implicații strategice care posedă un risc major de zdruncinare a politicii externe a României. În același registru, asistăm la o tendință de instrumentalizare nocivă a Parteneriatului Strategic cu Statele Unite.

În fond, de ce este atât de importantă Iordania în această ecuație?

Geopolitic, Regatul Hașemit al Iordaniei este piesa de stabilitate la o intersecție-mozaic a unor puteri regionale (Israel, Arabia Saudită, Egipt), a unor state eșuate sau în curs de reconstrucție (Siria, Irak), a unor state-santinelă ale terorismului (Liban) și a unor conflicte nesoluționate care pot prolifera, într-un moment, o dezordine care să exceadă cadrul zonal.

Cu o politică externă pivotală și echilibrată – de tip ”occidental”, dar înțelegătoare cu specificul sensibil al regiunii cu scopul de a reface bunăstarea acesteia -, Amman-ul a acționat în ultimii 25 de ani ca un ”honest broker” constructiv în relațiile dintre statele din Orientul Mijlociu, în de la convenirea unui pact de neagresiune la semnarea unui tratat de pace cu Israelul în 1994, dând semnalul unei deschideri spre stabilizare a regiunii.

Cu o ancorare internațională și de securitate care se intersectează cu arhitectura euro-atlantică, Iordania deține statutul de partener major non-NATO al SUA și face parte din cadrul de parteneri ai Alianței Nord-Atlantice de peste două decenii.

Dincolo de o sumară definire a politicii externe iordaniene într-un câmp geopolitic specific, Iordania este un actor relevant și prin prisma personalității Regelui Abdullah al II-lea. Monarh al Regatului Hașemit al Iordaniei din 1999, Abdullah al II-lea este un lider influent în regiune și un reper politic major pentru actorii internaționali. Apreciat în mai multe rânduri ca fiind cea mai influentă personalitate musulmană, Regele Iordaniei este unul dintre invitații tradiționali ai Conferinței pentru Securitate de la Munchen, forumul anual informal în care liderii lumii dezbat arhitectura și evoluția sistemului de securitate internațională.

Un amănunt mai mult decât relevant și care conectează elementele cuprinse în discursul premierului României de la Washington la decizia Regelui Iordaniei de a renunța la vizita în România este titlul pe care monarhul Regatului Hașemit al Iordaniei îl deține încă din 1924: prin această tradiție, liderul Familiei regale a Iordaniei – Regele însuși – este custodele locurilor sacre ale creștinilor și musulmanilor din Ierusalim.

Este dificil de luat în calcul că România și diplomația sa, prin implicarea tradițională în Orientul Mijlociu, ar omite un asemenea detaliu și ar putea considera că declarații precum cele ale premierului nu vor rămâne fără consecințe.

O vizită cu implicații strategice anulată de ignoranță. Potențiale ramificații

Decizia președintelui României de a-și anula, în 2017, vizita la Kiev din cauza legii educației din Ucraina care defavoriza minoritățile din această țară a avut un caracter dezaprobator și de sancțiune politico-diplomatică într-un context în care relația dintre Klaus Iohannis și Petro Poroșenko se prezentase în dese rânduri ca fiind foarte solidă, iar România s-a implicat în acțiunile NATO de sprijinire a Ucrainei post-anexare a Crimeei.

În aceeași cheie trebuie interpretată decizia similară a Regelui Abdullah al II-lea, un efect imediat, direct și palpabil al discursului prim-ministrului Viorica Dăncilă de la Washington.

O parte din argumentele prin care putem înțelege caracterul de sancțiune a acestui discurs rezidă în dinamica politico-diplomatică de pe axa București-Teheran din ultimii ani. În 2015, șeful diplomației iordaniene a fost unul dintre oaspeții speciali de la Reuniunea Anuală a Diplomației Române, într-un efort de netezire a reafirmării intereselor României în regiunea Orientului Mijlociu, un efort care în 2016 era marcat de solicitarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru ca Ministerul Afacerilor Externe să elaboreze o strategie actualizată a României în Orientul Mijlociu, luând în calcul noile dinamici din regiune după acordul nuclear cu Iranul.

În aceeași logică, România s-a numărat printre statele invitate, în 2018, la reuniunea ”Procesului Aqaba” la nivelul miniștrilor Apărării, o platformă de dialog strategic inaugurată de Regele Iordaniei în anul 2015 pentru a spori nivelul de coordonare internațională în lupta împotriva terorismului.

Tot în 2018, în marja Adunării Generale a ONU, președintele Klaus Iohannis și Regele Abdullah al II-lea au dat impulsul politic pentru o vizită a monarhului iordanian în România în 2019, la zece ani de la precedenta vizită, și au pus accentul pentru organizarea celei de-a doua ediţii a Forumului româno-iordanian, eveniment la rândul său anulat.

Adunarea Generală a ONU de anul trecut a fost ultimul moment în care țările candidate pentru un mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU își puteau susține candidaturile la cel mai înalt nivel, de la șef de stat la șef stat sau de guvern, după caz.

Mai mult, reuniunea dintre președintele României și Regele Iordaniei a fost, la momentul respectiv, una dintre cele însemnate întruniri bilaterale pe care șeful statului român le-a avut la New York la lucrările forului onusian pentru a promova candidatura României și ea venea pe un fond de neliniște privind poziția țării noastre în chestiunea Ierusalimului și a mutării ambasadelor. Este de reamintit că decizia Statelor Unite de a-și muta misiunea diplomatică de la Tel Aviv la Ierusalim, recunoscându-l pe cel din urmă drept capitală a Israelului, a devenit motivul unei rezoluții a Adunării Generale a ONU susținută puternic de statele arabe și prin care s-a recomandat țărilor lumii să evite astfel de măsuri. Aceeași Adunare Generală care în luna iunie a acestui an va decide cine vor fi noii membri cu statut nepermanent în Consiliul de Securitate în perioada 2020-2021 și unde România concurează cu Estonia din partea blocului ”Europa de Est”.

Din acest context, rămânem cel puțin cu o întrebare fără răspuns: cine decontează efectele unei eventuale pierderi a cursei pentru Consiliul de Securitate al ONU?

Un element secundar menit să înțelegem implicațiile negative anulării acestei vizite este redat de efortul de reparare sau reducere a prejudiciilor de imagine prin anunțarea oficială a programului pe care Papa Francisc, primul suveran pontif care va vizita România după 20 de ani, îl va avea în țara noastră, în timpul vizitei din perioada 31 mai – 2 iunie.

O scurtă mențiune, în loc de încheiere pentru subiectul care a declanșat această zdruncinare a politicii externe românești: este foarte greu de crezut că un element valoric în plus pentru parteneriatul nostru strategic cu Statele Unite ale Americii depinde de o decizie ”catalogată” și ”impulsionată” a fi îndrăzneață privind mutarea ambasadei României la Ierusalim. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: establishment-ul american, de la cel mai puțin relevant la cel mai important nivel decizional, se pronunță tranșant cu privire la preferințele sale.

Ni-l putem imagina pe președintele SUA, cel care a cerut Germaniei să oprească construcția Nord Stream 2 și să aloce mai mulți bani pentru apărare, să nu solicite și României o anumită măsură care îl interesează în mod direct? În schimb, solicitările Washington-ului la adresa Bucureștiului au rămas neschimbate, iar un element prin care putem continua să onorăm parteneriatul strategic cu SUA și angajamentul față de aliații noștri – alocarea și cheltuirea a 2% din PIB pentru apărare – își testează, de asemenea, credibilitatea.

În fapt, ceea ce degenerează din goblenul țeșut la Washington privind angajarea României într-o decizie de politică externă fără a deține elementele care permit acțiunea cu pricina și pus sub sancțiune de un stat respectat din cea mai volatilă regiune a lumii este tocmai tendința unei bucăți a puterii să instrumentalizeze Parteneriatul Strategic cu SUA într-un scop nociv, altul decât cel consemnat în orientarea de politică externă a României.

Continue Reading

EDITORIALE

“5+1” concluzii după Conferința de Securitate de la München: SUA vor să dicteze ritmul global, China refuză acest joc, iar Rusia exploatează sensibilitățile transatlantice

Published

on

© Munich Security Conference

Corespondență de la München

Ediția din acest an a Conferinței de Securitate de la München și-a tras cortina după aproape trei zile în care liderii țărilor lumii au pendulat între apărătorii ordinii internaționale și contestatarii ei. Din zecile de discuri ascultate și relate, dialoguri de la distanță sau răspunsuri la întrebări incomode, am rămas cu câteva concluzii preliminare:

1. Am vizualizat două Americi: una la putere reprezentată de Mike Pence care susține că vede lumea așa cum e, nu cum ne-am dori să fie și care tratează cu fermitate și presiune inclusiv aliații tradiționali; o alta în opoziție înfățișată de Joe Biden și Nancy Pelosi, dispusă să frâneze combinația de “realism – naționalism” și să plaseze alianța transatlantică ca pivot central al relațiilor internaționale Din acest considerent, alegerile din 2020 din SUA vor fi cruciale pentru viitorul arhitecturii ordinii de securitate internațională. Administrația Trump părăsește încăperea actualei ordini la ale cărei temelii Rusia și China lovesc sistematic, pentru a intra într-un nou eșafodaj în care se asigură că va dicta ritmul noii construcții a ordinii internaționale.

2. Am văzut o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală. Sub pretextul respingerii hegemoniei și politicii de putere, Beijing-ul respinge ieșirea din actualul status quo, semn că actuala incertitudine globală este mediul prielnic pentru avansarea influenței chineze. Inclusiv dorința SUA de a include China într-un viitor acord al armelor strategice, în condițiile suspendării Tratatului privind Forțele Nucleare Intermediare, s-a izbit de un refuz al Beijing-ului: “Acest tratat este bilateral, iar el moare ca un tratat bilateral”, a spus un general chinez la München.

3. Am observat o Rusie iute și concisă pe partitura deja clasică la nivel de discurs și mai concentrată pe reuniuni bilaterale. La München, ministrul de Externe Serghei Lavrov a avut multe reuniuni cu omologi, cu secretarul general al NATO, cu șefa diplomației UE și chiar cu candidatul PPE la șefia Comisiei Europene. Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare este ca și încheiat, cele șase luni date ca termen Rusiei sunt doar o amăgire, ele reprezentând cel mai probabil perioada de repoziționare pentru o nouă cursă strategică. Mai mult, pe fondul animozităților transatlantice, Moscova va continua să aplice o tactică de exploatare a acestor sensibilități.

4. Europa se va întoarce la agenda provocatoare de zi cu zi – Brexit, alianța franco-germană, ofensiva populist-naționalistă – convinsă fiind că opțiunea sa spre multilateralism global și o ordine internațională bazată pe regulile deja cunoscute sunt calea de urmat. În pofida Brexit, britanicii par mai apropiați la nivel de politică externă de europeni mai mult ca niciodată. Angela Merkel a fost ovaționată la München ca lider de facto al ordinii liberale, în ciuda unui discurs care a vorbit despre o Rusie parteneră și a apărat gazoductul Nord Stream, acesta fiind cel puțin un subiect în care Europa nu va vorbi nicicând pe o voce unitară. Provocările Estului nu sunt privite ca fiind ale tuturor, și viceversa, afectând dezideratul unei singure poziții europene în lume. Din această rațiune, rămâne de referință ce a spus Înaltul Reprezentant al UE despre “generozitatea” de a trata marile țări europene ca “puteri mijlocii globale”.

5. La nivelul relației transatlantice, NATO pare să reprezinte unica platformă de cvasi-stabilitate și trebuie evitată fragilizarea sa. Faliile sunt induse atât din exterior, cât și din interior, adâncite inclusiv prin ovaționarea lui Merkel, în contrast cu animarea mai redusă de la discursul lui Pence. Deși prin preconizata retragere din INF, Statee Unite s-au asigurat că din punct de vedere strategic europenii vor strânge rândurile lângă americani, este dificil să ne așteptăm că SUA vor modela întreaga acțiune externă europeană după propriile referințe în ce ține de acordul nuclear cu Iran, conflictul israelo-palestinian sau relațiile comerciale cu China.

6. Prezența României la Conferința de Securitate de la München la nivel prezidențial este mai mult decât binevenită. Ea excede cadrul exercitării președinției Consiliului UE, întrucât triada de politică externă a României, adică SUA-NATO-UE, este la o continuă răscruce. România nu trebuie să își piardă relevanța strategică sau să își consume prestigiul acumulat sub auspiciile securitare pavilionului SUA-NATO și sub cele ale Uniunii Europene. România a punctat, la München, la capitolul relației strategice indispensabile cu Statele Unite. Întrevederea președintelui cu vicepreședintele SUA a venit la finalul unei săptămâni în care vedeta estică în relația cu Washington-ul a fost Polonia, la Varșovia aflându-se atât de secretarul de Stat, cât și vicepreședintele american. Să ne înțelegem România și Polonia nu sunt competitori, ci parteneri strategici bilaterali, parteneri în cadrul UE și NATO și actorii regionali de primă linie în dimensiunea Inițiativei celor Trei Mări. Însă, dacă Germania, Franța sau Marea Britanie nu mai au aceeași capacitate de a influența, individual, relațiile internaționale, cu atât mai mult, România trebuie să adauge consistență parteneriatului cu SUA și să navigheze la fel de consistent atât în UE, cât și în NATO.

“Marele puzzle: Cine va strânge piesele?” rămâne astfel mai mult decât titlul unui raport al Conferinței care de peste cinci decenii oferă claritate realității strategice globale. Rămâne dilema înspre ce fel de arhitectură internațională ne îndreptăm.

Continue Reading

EDITORIALE

”A fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”. Cu ce rămânem după discursul de astăzi al președintelui și candidatului Klaus Iohannis

Published

on

Discursul de astăzi al președintelui României se potrivește mânușă, în sensul că te îndeamnă aproape insațiabil, unei analize pe text de tipul celei pe care discipolii intelectuali ai relațiilor internaționale o fac pentru a înțelege empirismul actorilor ce defilează pe scena globală. Fixat în parametri ai cutumei, continuității și certitudinii, firul narativ al discursului ne oferă o dublă perspectivă, atât pe cea a președintelui, cât și pe cea a candidatului pentru un nou mandat la Cotroceni. A fost, în fond, cel din urmă discurs anual al actualului șef al statului – cel puțin în cadrul primului său mandat – în fața șefilor de misiuni diplomatice acreditați la București.

Dincolo de dubla logică, cea de titular al fotoliului prezidențial, și cea electorală, discursul de astăzi a fost livrat într-o perioadă în care peisajul internațional este puternic reașezat de marii actori ai lumi. Un peisaj în care SUA, principalul partener strategic al României, reconfirmat inclusiv în discurs, duc o politică de contestare a modului de funcționare a alianțelor sale tradiționale, afirmând totodată revenirea la era competiției strategice cu o Rusie agresivă și o Chină practicantă de instrumente versate pentru a-și maximiza poziția globală. Și un peisaj în care Uniunea Europeană, construcția a cărei ”cameră decizională a statelor” – Consiliul UE – este prezidată pentru șase luni de către România, apasă concomitent pedalele de accelerație – vezi Tratatul de la Aachen – și de frână – vezi Brexit, populism, naționalism și întoarcere la abordări discursive de tipul anilor interbelici.

Discursul a debutat cu o remarcă incisivă privind starea de nevroză internă în care este fixată România, președintele poziționându-se drept un ”custode” al balanței și al echilibrului în ceea ce ține de nealterarea cursului european și occidental al României, un curs bazat pe democrație liberală, stat de drept și justiție.

Este, dacă vreți, o reîmprospătare a cărții sale de vizită după ce președintele a primit astfel de susțineri și din partea președintelui Franței sau cancelarului Austriei.

În același registru, este o opțiune strategică: aceea de a debuta un discurs de politică externă cu un cadru de referință intern problematic pentru a putea atinge primul element cheie din discurs, acela de asumare a rolului de ”asigurator” al menținerii căii europene și euro-atlantice a României într-un interval agitat, atât național, cât și european și internațional.

Un al doilea element este dat de așezarea în discurs a priorităților și direcțiilor politicii externe a României. Așa cum era de așteptat, dimensiunea exercitării mandatului de președinție rotativă a Consiliului Uniunii Europene a fost lăsată la urmă. Acest lucru nu ține numai de specificitatea discursurilor liderilor politici, de a păstra spre sfârșitul cuvântărilor componenta cea mai esențială a ideilor transmise, ci și de asumarea unei realități concrete: ocuparea vremelnică, chiar și pentru prima dată, a acestei responsabilități politico-administrative nu poate substitui ancorele indispensabile ale politicii externe care au condus România spre actualul său status quo. Președinția română la Consiliul Uniunii Europene este o responsabilitate ce decurge din apartenența la UE, însă, în egală măsură, este și o consecință a parcursului de politică externă pe care această țară și l-a asumat, treptat, până în 2019, care mai înseamnă și anul 30 de la eliberare, echivalentul celor trei decenii scurse de la prăbușirea comunismului în Europa și de la zorii integrării europene și euro-atlantice.

Practic, dincolo de dimensiunea concretă a președinției României la Consiliul UE, așezată separat în discurs la finalul acestuia, elementele cheie aranjate ca jaloane principale ale politicii externe a Bucureștiului care au însoțit discursul președintelui au fost: 1) reafirmarea constantei UE-SUA-NATO ca puncte cardinale ale acțiunii externe a statului român; 2) cooperarea regională cu axele sale Inițiativa celor Trei Mări și formatul București 9; 3) relațiile strategice bilaterale cu accent pe cele cu Franța și cu elementul de noutate numit Japonia și 4) augmentarea profilului internațional al României prin dobândirea unui nou mandat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU și accederea în cadrul OCDE.

Discursul integral al președintelui este disponibil aici. Varianta relatării acestui discurs pe ”capitole” este disponibilă aici.

Formulate și mai sintetic decât atât, președintele a pronunțat triada conceptuală strategică SUA-UE-NATO ca punct de pornire pentru orice realizare majoră din ultimii ani – a se vedea accentul pus pe formatele regionale și parteneriatele strategice bilaterale, cât și pentru perspectiva unor noi borne: câștigarea unui mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU și aderarea la OCDE, un cadru-etalon al modelului de dezvoltăre economice occidentale.

Dacă triada conceptuală menționată este moștenirea pe care fiecare președinte trebuie să o poarte drept stindard al politicii externe a României și să și-o asume fără echivoc ca fiind o condiție prealabilă pentru a exercita această funcție, celelalte jaloane de politică externă sunt realizări (București 9 sau Inițiativa celor Trei Mări) și aspirații (ONU, OCDE). Atât prezidențiale, cât și electorale.

În cele din urmă, cartea pe care a ales să o joace președintele în acest al cincilea său discurs anual susținut în fața ambasadorilor străini acreditați la București este în aceeași notă cu cea etalată și în celelalte alocuțiuni cu pricina: continuitate, pragmatism și consecvență. Deși nu a recurs la această frază care îi aparține, discursul președintelui a fost călăuzit de ideea că ”a fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”.

Continue Reading
Advertisement
Advertisement

Facebook

Advertisement

Trending