Connect with us

EDITORIALE

Editorial semnat de președintele Parlamentului European, Antonio Tajani: Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației

Published

on

de Antonio Tajani, președintele Parlamentului European

Următorul Consiliu European este decisiv pentru viitorul Europei. Dacă statele membre nu găsesc împreună modul de a stăvili și a reglementa fluxurile de imigranți și solicitanți de azil, însuși proiectul european poate primi o lovitură fatală.

UE și statele sale membre au descoperit cu o întârziere vinovată acest fenomen și s-au limitat să-i suporte consecințele, încercând să-i reducă daunele și să-l încetinească la frontierele noastre.

Foto: European Parliament

Până în 2050 populația Africii se va dubla, depășind 2,5 miliarde de locuitori. Dacă nu intervenim rapid, actualele sute de mii de migranți vor deveni milioane, cu consecințe devastatoare pentru Europa.

Cauzele acestor fluxuri sunt instabilitatea și nesiguranța din vaste regiuni ale Africii și Orientului Mijlociu, precum și terorismul, sărăcia, foametea și schimbările climatice. Numai între 2014 și 2017, cel puțin 13 000 de persoane și-au pierdut viața în Marea Mediterană, fără a socoti zecile de mii de morți din deșertul Sahara.

Cetățenii noștri nu mai sunt dispuși să accepte o Europă fără apărare, incapabilă să ofere răspunsuri structurale la această tragedie. Ei doresc o Uniune care să fie solidară cu cei ce fug din calea persecuțiilor și războaielor, dar fermă cu cei care nu au dreptul să intre sau să rămână în Europa.

Următorul summit UE este ultima ocazie de a nu înșela așteptările a jumătate de miliard de europeni.

Este nevoie de curaj și de o strategie reală pe termen scurt, mediu și lung, bazată pe doi piloni: pe de-o parte, oprirea rapidă a plecărilor din țările de tranzit și de pe coastele africane, permițând sosirea în condiții de siguranță numai a celor care au într-adevăr drept de azil; pe de altă parte, distribuirea solicitanților de azil în țările europene în temeiul unui mecanism automat și obligatoriu.

În viitorul foarte apropiat, trebuie oprite plecările și împiedicați cei care introduc ilegal migranți să pună în pericol viața a zeci de mii de persoane. Cei care au într-adevăr nevoie de azil nu pot fi lăsați la mila traficanților fără scrupule. Blocarea plecărilor înseamnă și eliminarea profiturilor acestor negustori de bărbați, femei și copii.

Urmând exemplul înțelegerii cu Turcia, care a permis închiderea rutei Balcanilor, UE trebuie să investească cel puțin 6 miliarde pentru a închide rutele din Marea Mediterană.

Așa cum este cazul cooperării UE-Niger, trebuie să colaborăm mai mult cu țările de tranzit, cum ar fi Mauritania, Mali, Ciad, Tunisia, Maroc, Algeria și Libia.

Înainte de 2016, treceau din Niger 150 000 de migranți pe an. În 2018, numărul acestora a scăzut la 5 000. A fost posibilă și evacuarea din Libia a 1 500 de solicitanți de azil, primiți temporar în Niger.

La jumătatea lunii iulie, voi merge la Niamey și Agadez pentru a consolida cooperarea noastră cu Nigerul, conducând și o misiune de diplomație economică la care participă întreprinzători europeni.

Dintre cele 650 000 de mii de cereri de azil prezentate în UE în 2017, 416 000 au fost depuse în numai trei țări: Germania, Italia și Franța. Această nedreptate flagrantă este legată de Regulamentul Dublin, care generează din ce în ce mai multe conflicte și tensiuni între statele noastre membre.

Trebuie să-l modificăm. Avem nevoie de un sistem european de azil mai just și mai eficient. În noiembrie 2017, Parlamentul European a adoptat, cu o largă majoritate, o propunere de distribuire echitabilă a solicitanților de azil. Le-am scris șefilor de stat și de guvern din UE, solicitându-le să folosească acest test ca bază a reformei.

Pentru a convinge statele cele mai reticente să accepte această redistribuire, trebuie să garantăm că Uniunea are capacitatea de a controla frontierele externe și de a bloca plecările din nordul Africii. În acest mod, ar ajunge în Europa numai cei care au dreptul la protecție prin proiectele de reinstalare ale Înaltului Comisariat pentru Refugiați al ONU. Aceste persoane ar fi transferate în condiții de siguranță și distribuite în mod echitabil între statele UE de primire, așa cum se întâmplă deja cu refugiați din taberele din Turcia, Iordania și Liban.

În lipsa unei strategii europene credibile, bazată pe acești doi piloni, va prevala principiul „fiecare pentru sine”, cu o „renaționalizare” a politicilor în domeniul migrației, închiderea frontierelor naționale și sfârșitul Schengen.

În paralel, Uniunea trebuie să coordoneze eforturile de stabilizare a Libiei, pentru ca acest stat să poată deveni un partener real al UE.

În curând, mă voi deplasa în Libia pentru a discuta rolul pe care Parlamentul European îl poate avea în acest proces și în organizarea viitoarelor alegeri democratice. Suntem dispuși să punem la dispoziție resurse și competențe, inclusiv în cadrul unei conferințe care să reunească în Parlament toate părțile interesate.

O strategie într-adevăr eficace trebuie să abordeze și cauzele acestor veritabile exoduri. Solicităm alocarea de fonduri, în următorul buget al UE, dedicate unui Plan Marshall pentru Africa. Este nevoie de cel puțin 40 de miliarde EUR pentru a mobiliza investiții de 500 de miliarde EUR în următorul deceniu. Obiectivul este crearea de perspective și speranțe pentru tinerii africani în țările lor. Aceste investiții, însoțite de o diplomație economică solidă și cote de imigranți legali, pot facilita acordurile de repatriere cu țările de origine.

Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației. Nu putem și nu trebuie să acceptăm ca așa ceva să se întâmple. Este nevoie de curaj, hotărâre și ambiție pentru a găsi împreună noi soluții.

Parlamentul European își face datoria, propunând o strategie articulată și credibilă. Fac un apel către șefii de stat și de guvern să lase la o parte logica egoismului național și să acționeze împreună pentru a evita sfârșitul Uniunii.

Antonio Tajani, membru al Parlamentului European încă din 1994, a fost vicepreședinte al Comisiei Europene între 2008 și 2014 în calitate de comisar pentru transport și apoi de comisar pentru industrie și antreprenoriat. Din 2014 și până la începutul acestui an a fost prim-vicepreședinte al Parlamentului European. Din data de 17 ianuarie 2017, Tajani a devenit președinte al Parlamentului European.

*** Editorialul președintelui Parlamentului European Antonio Tajania fost transmis pentru publicare redacției CaleaEuropeana.ro de către Biroul de Informare al Parlamentului European în Romania. Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului***

Teodora Ion este redactor-șef adjunct și specialistă în domeniul relațiilor internaționale. Aria sa de expertiză include procesul retragerii Marii Britanii din Uniunea Europeană, relațiile comerciale globale și competiția pentru supremație dintre marile puteri ale lumii. Teodora este corespondent în cadrul summit-urilor Consiliului European și al celorlalte reuniuni decizionale de la nivelul UE.

EDITORIALE

Quo vadis NATO? La 70 de ani de existență, Alianța Nord-Atlantică are nevoie de un nou Concept Strategic

Published

on

Secretarul general al NATO a avut o abordare foarte prudentă după ce miniștrii afacerilor externe din țările aliate au discutat propunerile Germaniei și Franței privind transformarea Alianței, în timp ce, în surdină, Statele Unite au reafirmat cererea ca europenii să investească mai mult în materie de cheltuieli militare.

Pe scurt, Germania propune crearea unui comitet de experți care să declanșeze o dezbatere politică și strategică cu scopul recâștigării încrederii între aliați. Franța, pe de altă parte, vrea schimbarea procesului decizional, care încă de la înființarea NATO se bazează pe consens. Este, practic, enunțarea obiectivului urmărit de Emmanuel Macron.

În fapt, aceasta este abordarea ”pas cu pas” a lui Emmanuel Macron, patentată deja la nivel european: Mai întâi face o declarație puternică, rezonantă și care atrage critici și generează polarități cu scopul de a veni ulterior cu propunerea dorită. În cazul afirmației privind ”moartea cerebrală a NATO” și articolul 5 referitor la apărarea colectivă, scopul este cel de mai jos. Tot nu cred că era nevoie de o astfel de afirmație pentru a genera un proces de reflecție privind viitorul NATO la summitul de la Londra, unde oricum aliații se reunesc pentru a aniversa existența septuagenară euro-atlantică, iar o astfel de discuție era de așteptat. Dar poate era nevoie dacă ambițiile sunt de a schimba fundamental paradigma, precum ideea unui ”pilon european în cadrul NATO”. Însă, masa Consiliului Nord-Atlantic nu este cea a Consiliului European. Mai mult, la nivel aliat avem deja experiența de la summitul precedent de la Bruxelles cu tensiunile dintre Donald Trump și Angela Merkel privind împărțirea poverii financiare, subiect care încă nu este considerat soluționat de aliații americani, în pofida unei creșteri bugetare pe care Berlinul a anunțat-o sau a afirmațiilor venite dinspre Berlin, dar și din vocea viitoarei președinte a Comisiei Europene, fostul ministru german al Apărării Ursula von der Leyen, privind caracterul ”remarcabil” al NATO ca instituție.

Pe fond, nu-i de mirare că propunerea Berlinului a primit sprijin, în timp ce viziunea Parisului nu a stârnit entuziasm.

Revenind la ministeriala de miercuri, importantă în ecuația pregătirii reuniunii de la Londra a liderilor euro-atlantici: modul precaut în care Jens Soltenberg a ales să comunice pe acest subiect arată că discuțiile pe aceste teme vor ocupa agenda reuniunii aniversare de la Londra. Secretarul general aliat a refuzat de două ori să abordeze explicit propunerea Franței, iar în momentul în care a făcut-o a subliniat din start că va răspunde ”prudent”. Prudent a însemnat și sec: ”voi fi precaut în a intra în detalii. Am avut o discuție, iar mesajul principal este că suntem uniți în ce privește consolidarea NATO”.

Analizând la o scară istorică și cunoscând faptul că anul viitor se împlinesc 10 ani de la adoptarea, la summitul de la Lisabona, a Conceptului Strategic care a guvernat acțiunile NATO în ultimul deceniu, cred că discuțiile ar trebui să scoată din sertar următorul instrument: dezbaterea și adoptarea unui nou Concept Strategic al NATO.

Există argumente, dincolo de cadența istorică în care, în cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, NATO a avut trei concepte strategice: după summitul de la Londra din 1990 a fost elaborat Conceptul Strategic post-Război Rece și adoptat la summitul de la Roma din 1991, în 1999, la Washington, la 50 de ani de la înființarea Alianței, a fost aprobat Conceptul Strategic care adapta Alianța la transformările determinate de valurile de extindere către Est, iar în 2010, cel de la Lisabona, care calibrează Alianța pe trei dimensiuni: apărare colectivă, gestiunea crizelor și securitate prin cooperare.

Actualul concept strategic al Alianței a fost edificat într-o perioadă fundamental diferită din perspectiva paradigmei de securitate și de apărare colectivă în Europa, în America de Nord și în vecinătatea familiei euro-atlantice. La nivel de lideri, diplomați, experți și analiști domina percepția că Statele Unite vor înțelege pentru totdeauna crucialitatea unei Europe stabile și sigure, europenii nu simțeau presiunea unor amenințări iminente de securitate, precum nici dorința de a se emancipa strategic și militar, iar Moscova tot nu era percepută în cheie asertivă și dornică să își recapate dominația în sferele de influență pierdute, chiar dacă pozițiile exprimate de Vladimir Putin la summitul aliat de la București în privința Georgiei și Ucrainei s-au dovedit a fi un avertisment timpuriu.

Cele trei caracteristici esențiale ale Conceptului Strategic din 2010 – apărare colectivă, gestiunea crizelor și securitate prin cooperare – calibrează trei dimensiuni: cea a unității și coeziunii interne, cea a unei abordări flexibile și pro-active în raport cu crizele care se pot dovedi provocatoare la adresa Alianței și cea a colaborării cu actorii externi pentru menținerea și proiectarea stabilității în vecinătățile aliate.

La un deceniu distanță de la acel moment marcăm cinci de ani de când mediul de securitate de la frontieră estică a NATO a fost modificat spre iremediabil prin anexarea ilegală a peninsulei Crimeea de către Rusia și acțiunile de destabilizare a Ucrainei, iar relația între Alianță și Uniunea Europeană a căpătat noi dimensiuni, atât prin domenii comune de cooperare și complementaritate (a se vedea mobilitatea militară), cât și prin lansarea conceptului de apărare europeană ca abordare de sine stătătoare și de principiu pentru cercetare militară și revitalizare a industriei de apărare.

La nivel politic, coeziunea internă aliată experimentează șocuri similare celor din timpul crizei Suezului, a retragerii Franței din structurile militare aliate sau a pozițiilor pe care SUA și Marea Britanie, pe de o parte, iar Franța și Germania, pe de altă parte, le-au avut în ce privește războiul din Irak. Unilateralismul hotărât al administrației Donald Trump și ambiția personală a președintelui american ca aliații europeni să aloce mai mulți bani pentru apărare, inclusiv prin achiziția de armament american, a scindat Alianța, chiar dacă solicitările liderului SUA sunt unele rezonabile și au la bază un angajament comun asumat de țările NATO în 2014. Disputele acestuia cu Germania pe tema cheltuielilor militare și, in extenso, din pricina relațiilor energetice ale Berlinului cu Moscova, ascensiunea noului președinte francez, cu o abordare mai mult franco-europeană decât transatlantică, culminând cu afirmația politică a unei stări de moarte cerebrală, calea pe care o urmează Turcia, un aliat care nu mai respectă standardele democratice, sunt ingrediente și semnale politice.

Un nou Concept Strategic este un răspuns. Și este un răspuns care oferă garanția parcurgerii și clarificării tuturor elementelor care pun la încercare unitatea NATO. Cheia de înțelegere și de analiză a Alianței Nord-Atlantice a stat, de cele mai multe ori, în plecarea de la premisa că reziliența, adaptarea și flexibilitatea sunt core-ul și mindset-ul acestei organizații. Un nou Concept Strategic ar echivala cu această adaptare tot mai necesară.

Continue Reading

EDITORIALE

Dovezi de unitate transatlantică la 30 ani de la căderea Zidului Berlinului: O statuie a lui Ronald Reagan, inaugurată la Berlin. O bucată din Zid cu chipul lui J.F. Kennedy, amplasată în fața sediului Comisiei Europene

Published

on

Cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, aniversați sâmbătă în capitala Germaniei sub decorul discursurilor încărcate de istorie ale președintelui Frank Walter Steinmeier și ale cancelarului Angela Merkel, au fost parțial umbriți de ecoul puternic al afirmațiilor președintelui francez Emmanuel Macron, care a descris NATO, o piatră de temelie a relațiilor transatlantice, drept o organizație aflată ”în moarte cerebrală”.

Poziția sa, mult mai radicală decât cea a omologului american Donald Trump, care afirma acum trei ani că ”NATO este o alianță învechită”, a fost întâmpinată cu o respingere categorică a unei astfel de gândiri. Rând pe rând, Angela Merkel, Jens Stoltenberg, Mike Pompeo și Ursula von der Leyen au apărat NATO în fața criticilor președintelui francez. Însuși președintele american a subliniat, în mesajul său ocazionat de comemorarea celor trei decenii, că SUA rămân determinate să lucreze alături de aliații săi.

Cancelarul german și secretarul general al NATO, în conferință comună de presă, au calificat o ”viziune radicală” și au subliniat că NATO rămâne o alianță puternică. Șeful diplomației americane, aflat și el la Berlin, a considerat drept ”agitație” afirmațiile lui Macron, argumentând că NATO este cea mai puternică alianță despre care istoria a documentat vreodată, atrăgând însă atenția că Alianța are nevoie de adaptare și modernizare pentru a nu fi depășită.

Puțin surprinzător, judecând după impresia lăsată a unei relații sudate cu Emmanuel Macron, președinta aleasă a Comisiei Europene a expus argumentul istoric – ”Istoria Europei nu poate fi povestită fără cea a NATO” – acesta fiind și un narativ din ce în ce mai pregnant în discuțiile ultimilor ani marcate de tensiunile dintre SUA și aliații europeni și emanciparea europeană în materie de apărare europeană. Narativul fiind: unitatea europeană a fost precedată de unitatea transatlantică.

Sub această deviză, prilejul comemorării celor 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului a adus sâmbătă cel puțin două mostre de unitate transatlantică: Ambasada Statelor Unite în Germania a inaugurat o statuie a fostului președinte american Ronald Reagan, în vreme ce în fața sediului Comisiei Europene de la Bruxelles este amplasată o bucată din Zid în care este înfățișat chipul fostului președinte american John Fitzgerald Kennedy.

În cuvinte puține: ”Ich bin ein Berliner” și ”Tear down this wall, Mr. Gorbachev”, două fraze auzite din vocile celor mai puternici lideri ai lumii cu Zidul Berlinului în spatele lor. În anii în care Zidul Berlinului a fost simbolul amar al Cortinei de Fier (1961 – 1989) și al Războiului Rece, doi președinți americani, în perioade diferite, și-au adus contribuția pentru ca legătura transatlantică să devină fundamentul păcii, libertății, democrației și, mai târziu, și pilon de sprijin pentru unificarea Germaniei și unitatea europeană.

Considerată una dintre cele mai bune cuvântări prezidențiale ale sale, discursul lui J.F. Kennedy din Berlinul de Vest, la 26 iunie 1963, a rămas cunoscut pentru fraza ”Ich bin ein Berliner” (n.r. – sunt un berlinez). În substanță, la doi ani de la începutul ridicării zidului, într-o etapă în care Războiul Rece cunoștea timpul crizei și escaladării nucleare între SUA și Uniunea Sovietică, discursul lui Kennedy a însemnat susținere morală, sprijin politic și un gest de prietenie pe care America îl oferea germanilor, o națiune rușinată și căită de ororile celui de-al Doilea Război Mondial și parțial primită, din cauza separării sale între Vest și Est, în structurile occidentale.  

Ronald Reagan este președintele american care a contribuit decisiv la îngroparea Războiului Rece, la prăbușirea regimurilor comuniste și la demantalarea Uniunii Sovietice. Fraza imperativă rostită la 12 iunie 1987 prin care Reagan îi cerea liderului sovietic Mihail Gorbaciov să dărăme zidul apărea pe fondul unei destinderi și unei dorințe sincere de cooperare care, în acei ani, culmina inclusiv cu semnarea Tratatului privind forțele nucleare intermediare, acordul ce a adus echilibrul strategic nuclear în Europa. 

La aceste mostre putem adăuga, de asemenea, amplasarea în urmă cu doi ani în fața noii case a NATO a două monumente – o bucată din Zid donată de Germania și o piesă din Turnurile Gemene de la World Trade Center -, fiecare cu istoria lor aparte pentru unitatea transatlantică. Sau, cu mult mai recent, decernarea de către Germania a medaliei ”Manfred Wörner”, ce poartă numele secretarului general al NATO din timpul căderii Zidului Berlinului și reunificării Germaniei, lui Jens Stoltenberg, actualul secretar general al Alianței.

La 30 de ani distanță, căderea Zidului Berlinului este o mărturie istorică pentru unitatea transatlantică, unificarea germană și cea europeană. Fără SUA, fără viziunea integrării vest-europene și fără dorința central și est-europenilor de a ieși de sub jugul comunist, liderii de astăzi nu ar fi avut ce discursuri cu cuvinte sobre sau grandioase să țină. Iar mulți dintre noi nu am fi fost primele generații care au cunoscut libertatea și speranța.

Continue Reading

EDITORIALE

EDITORIAL Dan Cărbunaru: Micul Parlament al Europei statelor mari

Published

on

Editorial

Micul Parlament al Europei statelor mari

Dan Cărbunaru

Parlamentul European trebuia să voteze, în această sesiune, Comisia Von der Leyen. Un Parlament care a cedat una dintre puținele sale puteri reale. Singura instituție democratică, ai cărei aleși sunt trimiși spre reprezentare directă de sutele de milioane de europeni, a cedat în fața unei structuri confederale, un Consiliu European care este rezultanta punctelor de vedere naționale ale marilor state, după cum se dovedește mai mereu în situații-cheie.

Renunțarea la spietzenkandidat, care a deschis drumul surprinzătoarei desemnări a doamnei Ursula Von der Leyen, înregistrează nu doar un eșec pentru poziția asumată de Parlamentul European, dar și un uriaș pas înapoi, din perspectivă politică, privind direcția spre care se îndreaptă Europa Unită. În loc să consolideze una dintre puținele decizii majore inspirate de a-i conecta pe cei aleși de cei care aleg, Uniunea rupe prematur conexiunea dintre Președintele Comisiei Europene și cetățenii săi. Executivul european devine simbolul viu al pașilor înapoi făcuți în ultimii cinci ani, după alegerile europene care au scos mai mult de jumătate de cetățeni din case, pentru a spune nu pericolului anti-europenisumului și populismului.

Respingerea propunerilor de comisari din trei state, reprezentând trei familii politice diferite, nu va acoperi pierderea majoră de autoritate și putere asumată prin renunțarea la capul de listă drept propunere de Președinte al Comisiei Europene.

Simbolistica acestei cedări de putere poate ascunde și semnele următorilor ani. Statele puternice, după ce și-au impus soluția la vârful Comisiei Europene – formal o aveau de gestionat la nivelul Consiliului European, dar selectând din rândul capilor de listă câștigători ai alegerilor – vor dezvolta o nouă agendă, în forță. Pe principiul deja enunțat, că dacă nouă ne e bine mergând mai repede în direcția care ne avantajează, vor profita și cei slabi sau mai mici, vor urma noi ajustări ale construcției europene. După începerea mandatului noii Comisii, le vom vedea succedându-se cu rapiditate. Pentru că jocurile și deciziile politice sunt acum încremenite până la tranșarea sorții Comisiei Von der Leyen.

Pentru țări precum România, efectele nu vor fi dintre cele mai bune. Cei mari, care își vor întări controlul și asupra metodei comunitare de conducere, vor elibera energiile deciziilor care vor schimba Europa așa cum o știm. Unele semne deja se pot vedea – directiva detașaților, buget separat pentru Zona Euro, reforma Spațiului Schengen, pachetul de mobilitate. Au existat chiar inițiative care să transforme în spectatori parlamentarii europeni din afara Zonei Euro când se votează pe domenii legate de Zona Euro. Sunt eurodeputați care mi-au spus că sunt uimiți de cum reușesc, uneori, statele puternice să își impună decizia în Parlamentul European cu toate forțele politice naționale mobilizate sub aceeași comandă, cu același interese, de la stânga la dreapta.

Forța unor state membre se vede și în extinderea Uniunii. Deși cea mai mare parte a Uniunii susține deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord și Albania, Consiliul European blochează decizia, pentru că Franța se opune.

Este sau nu interesul Uniunii să nu permită în proximitatea sa dezvoltarea de interese contrare? Rușii, chinezii, saudiții și turcii de ani de zile se implică în Balcanii de Vest. Cine câștigă dacă această zonă decide să întoarcă spatele Uniunii care dă semnale, la rândul ei, că nu e interesată de extindere? Adică de crearea uneui spațiu de valori politice și economice unitare în Europa?

Când candidatul francez pentru comisar privind Piața Internă e respins în Parlament din motive de integritate, reacția Președintelui Macron și a Grupului său politic din Parlamentul European este aceea de a acuza nerespectarea unei înțelegeri politice de către populari și socialiști. Ce mai contează, apoi, că noua propunere nu mai respectă condiția echilibrului de gen. Poate vor contribui britanicii la acest echilibru, dacă nu ies din Uniune în următoarea săptămână și vor fi nevoiți să desemneze un comisar.

Oricare dintre aceste situații reprezintă motive serioase de analiză la București, capitala fără comisar. Nici în Comisia Juncker, nici în Comisia Von der Leyen…

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending