Robert Lupițu

NATO se află astăzi în fața celei mai mari provocări de securitate după încheierea Războiului Rece. Îngrijorările care vin, în principal, dinspre flancul estic la Alianței plus pesimismul cu care marile puteri euro-atlantice au început să privească riscurile de securitate din regiune, culmea, nu se regăsesc și în ceea ce privește cifrele alocate pentru cheltuieli militare. Până la urmă, securitatea este cu mult mai costisitoare în momente de cumpănă decât în fazele cooperării.

Scepticismul cu care Europa și comunitatea euro-atlantică privesc spre estul Europei, înmărmuriți parcă de defilarea Rusiei nu este palpabil pe de-a întregul său în ciuda eforturilor diplomatice ce ne sunt prezentate cu fiecare oportunitate. Știu că avem argumentul ajutoarelor umanitare trimise acolo, concluziile Summit-ului de la Newport, denunțarea războiului hibrid și ajustarea strategiilor în funcție de acesta, înființarea unor centre de comandă în NATO în partea de Răsărit a Alianței, inclusiv în România și exerciții militare de amploare în Marea Neagră, dar sumele prezentate în raportul de activitate al NATO pentru 2014, semnat de secretarul general Jens Stoltenberg, arată relativ contrariul față de sentimentul de insecuritate care a învăluit Europa.

Foarte pe scurt, documentul NATO se concentrează pe principalele provocări pe care comunitatea euro-atlantică și colaborarea transatlantică le-au întâmpinat: atitudinea agresivă a Rusiei în Est și adaptarea măsurilor de combatere a acesteia, violențele din partea de sud a NATO, Readiness Action Plan (care cuprinde și România), încheierea misiunii ISAF (International Security Assistance Force) în Afganistan și intrarea în era RSM (Resolute Support Mission) sau stabilitatea în Kosovo și combaterea pirateriei.

Eu cred în bunele intenții ale NATO și ale statelor membre de a oferi garanții de securitate colectivă în interiorul Alianței, de a proiecta stabilitate în lume și de a reface sistemul de securitate și status-quo-ul în Ucraina, însă acestea nu sunt sprijinite de investițiile în capabilitățile defensive. Or, cu arme și tehnică militară te aperi de o agresiune, nu?

Graficul de mai sus se referă strict la investițiile în materie de apărare ce s-au realizat în anul 2014 prin comparație cu anul 2007 și prin intermediul a două repere: cheltuielile militare ale Alianței prin raportare la Produsul Intern Brut și procentele alocate cumpărării de echipamente militare.

România își pavează drumul credibilității în familia euro-atlantică

Spre exemplu, cazul care ne interesează cel mai mult, și anume România a acordat aproape 1.4% din PIB pentru apărare în 2014, procent în scădere față de 1.5% în 2007. Cu toate acestea, la capitolul cheltuielilor pentru echipamente militare România a atins standardul NATO – 20%, cu 5% mai mult față de 2007. Aceste cifre arată îngrijorarea pe care Bucureștiul o manifestă față de instabilitatea din regiune și coroborat cu solicitarea președintelui de a reveni la procentul de 2% din PIB acordat apărării, așa cum solicită standardele Alianței, putem aprecia că drumul credibilității se pavează constant și preocupările pentru securitate sunt sprijine de cifre.

Doar 9 state membre din 28 (de menționat că Islanda nu este în acest top, deoarece ea nu are armată) și-au intensificat cheltuielile în domeniul echipamentelor militare în 2014 prin comparație cu 2007 (Canada, Franța, Danemarca, Grecia, Luxemburg, Polonia, România, Marea Britanie și Statele Unite). Cea mai spectaculoasă creștere o înregistrează Luxemburgul de la 6% în 2007 la 25% în 2014.

La nivelul Produsului Intern Brut alocat apărării, doar 4 state membre ating sau depășesc pragul de 2% (Grecia 2.5%, Estonia – 2%, Marea Britanie – 2% și Statele Unite – 3.6%). E drept, dacă comparăm PIB-urile statelor membre vom observa că, de fapt, contribuțiile acestora nu se disting prin procente, ci prin sume reale. Cu alte cuvinte, 1.3% din PIB-ul Germaniei acordat apărării este net superior celui de 2.5% al Greciei.

Pe de altă parte, doar patru state europene și-au menținut sau chiar crescut cheltuielile de apărare – Germania, Portugalia, Estonia și Polonia.

Îngrijorare în Est, dar procentele pentru apărare scad

Zona unde într-adevăr aceste procente sunt elocvente, în sensul că nu merg mână în mână cu realitatea declarațiilor politice, cuprinde flancul estic al Alianței, cel mai influențat de comportamentul expansiv rusesc. Cifrele vorbesc de la sine în câteva exemple aleatorii:

Bulgaria – 1.4% din PIB acordat apărării în 2014 (2.2% în 2007); 2% din cheltuielile militare au mers spre echipamente în 2014 (24% în 2007).

Letonia – 0.9% din PIB pentru apărare în 2014 (1.4% în 2007); 8% din cheltuielile militare au fost orientate către echipamente în 2014 (10% în 2007).

Lituania, țara care a reintrodus serviciul militar obligatoriu și a alcătuit un ghid de supraviețuire în cazul unui atac rus – 0.9% din PIB pentru apărare în 2014 (față de 1.1% în 2007); și 14% din cheltuielile militare (18% în 2007).

Dacă aceste cifre s-ar fi regăsit într-un raport de prin 2010, să zicem, atunci poate ar fi fost de înțeles, dar în condițiile în care evoluțiile perturbatoare și oscilante din Ucraina au început de la finele anului 2013. Desigur, există întregi proceduri proceduri legislative, executive ce trebuie realizate pentru a aloca mai mulți bani, dar în condițiile actuale putem vorbi în termenii Războiului Rece: supraviețuire sau anihilare reciprocă.

Reiterez un pasaj din editorialul de ieri, amintit în dese rânduri de președintele Klaus Iohannis: “nu putem fi numai beneficiarii unui sistem de securitate, ci trebuie să devenim furnizori de securitate”. Această deviză ar trebui să li se aplice și celorlalte state profund alarmate de valsul rusesc ce vine dinspre Răsărit, dar și marilor puteri europene care deși stau la adăpostul statelor periferice să nu uite un lucru: războiul nu are granițe.

Europa are experiența asta. Să n-o uite…

.