Connect with us

EDITORIALE

Relația transatlantică își mută centrul de greutate înspre Europa Centrală și de Est: România și Polonia, în prim plan

Published

on

de Robert Lupițu

Prima prezență prezidențială a lui Donald Trump pe tărâm est european, într-o capitală simbol a diviziunii est-vest din anii Războiului Rece prin Pactul de la Varșovia, confirmă și lămurește simultan mai multe ipoteze referitoare la politica externă americană în era Trump față de Europa: în primul rând, președintele SUA începe să livreze în termeni de conținut strategic al discursului politic față de aliații europeni; în al doilea rând, Varșovia și Bucureștiul sunt prezente pe radarul politic și strategic american în poziția de cele mai pro-atlantice capitale europene.

FOTO: President of Poland Official Website

Asemenea precedesorilor săi, Donald Trump a decupat calendarul prezențelor sale în Europa între partea occidentală (summit-urile NATO și G7) și cea răsăriteană (prezența la Varșovia): de pildă, Bill Clinton efectua prima sa vizită europeană la un summit NATO la Bruxelles pentru ca apoi să se întâlnească la Praga cu liderii țărilor de la Vișegrad, George W. Bush ajungea mai întâi în Spania și la un summit NATO și apoi în Polonia, iar Barack Obama se deplasa mai întâi la Londra și la o reuniune simbolică a liderilor NATO pentru ca mai apoi să meargă la Praga.

Însă, între primul său turneu internațional și cel de-al doilea s-a intercalat și prima vizită a unui lider UE și NATO din Europa Centrală de Est la Washington în era ”Trump” – cea a președintelui României (și pe care am descris-o, pe larg, drept rețeta unui succes de politică externă românească în cea mai puternică capitală a lumii).

Deși aparent vizitele lui Donald Trump în Europa nu indică o modificare a modelului pe care precedesorii actualului președinte american l-au aplicat, în esență contextul diferă, iar detaliile sunt surprinse în capsula istorică a timpului cu pricina: Dacă în urmă cu două decenii, în era Clinton, Europa Centrală și de Est aspira și începea cursa aderării la UE și NATO, pentru ca în anii Bush și Obama să devină și să se dezvolte ca parte a comunităților europeană și euro-atlantică, în prezent asistăm fie la două relații transatlantice (cu fricțiuni între Washington și Occident și cu angajament strategic în Est), fie la două componente în sânul aceleiași relații. Scriam după prima vizită a lui Trump în Europa – la NATO și la G7 – despre scenariul indezirabil a două relații transatlantice, una în care vest-europenii par mai deciși în dorința lor ca Europa să își ia viitorul în propriile mâini, în timp ce est-europenii pledează pentru soliditatea relației UE-SUA, însă mai curând aș opta pentru mutarea centrului de greutate al relației transatlantice înspre centrul și estul Europei.

FOTO: Administrația Prezidențială

Primirea președintelui României la Casa Albă și efectuarea unei vizite la Varșovia pentru a participa la formatul multilateral al țărilor riverane celor trei mări – Adriatică, Baltică și Neagră – înainte de summitul G20 sunt dublate de consistența acțiunilor bilaterale între SUA și țările din regiune și cooperarea din rândul NATO. În timp ce Donald Trump a livrat cel mai bine articulat discurs de politică externă de la începutul mandatului său, într-o piață din Varșovia, pe modelul discursurilor pe care Clinton sau Bush le-au avut la Praga, București sau Varșovia, iar Obama la Praga, trupele americane sunt din ce în ce mai prezente pe flancul estic și se antrenează cot la cot cu soldați români, polonezi, baltici și ai altor țări din regiune, SUA livrează primul transport de gaz natural lichefiat în Polonia, poziționându-se ca o alternativă la monopolul rusesc, iar Departamentul de Comerț de la Washington pregătește cel mai mare eveniment economic și de promovare comercială pentru toamna acestui an, la București. 

Și fiindcă în timp ce pregăteam aceste rânduri, Donald Trump a ținut primul său discurs într-o capitală europeană, în fața unei audiențe compuse și din liderii care participă la ”Inițiativa celor Trei Mări”, inclusiv președintele României, m-aș apleca succint și asupra acestuia: lăsând la o parte tonalitatea și stilul neconvențional și care poate îl fac mai antipatic pe președintele american, greutatea cuvintelor și fondul conținutului livrat deschid calea spre noi oportunități în relația transatlantică și pentru ordinea internațională pe care SUA și Europa o protejează împreună.

De la remarca simbolică și salutul adresat trupelor americane, britanice și românești care sunt prezente în Polonia pentru a menține pacea și securitate în această parte a Europei la îndemnul adresat civilizației occidentale de a-și dovedi voința de supraviețuire, președintele Statelor Unite a oferit continuitate declarației cu care și-a început ziua: reafirmarea angajamentului Statele Unite pentru menținerea păcii și securității în estul și centrul Europei, menționând intenția clară de a contracara comportamentul destabilizator al Rusiei și cerând tuturor țărilor NATO să își respecte obligațiile financiare în privința cheltuielilor militare.

În tot acest peisaj complex, da, Varșovia și Bucureștiul sunt prezente pe radarul politic și strategic american în poziția de cele mai pro-atlantice capitale europene. Europa Centrală și de Est are linie directă către Washington, iar București și Varșovia sunt primele cancelarii răsăritene în această ecuație. Tot ceea ce este nevoie este ca România și Polonia, ca actori proeminenți în regiune, să țină cursul și să livreze angajamentele promise. Anunțul că România va găzdui anul viitor summitul Inițiativei celor Trei Mări – este o dovadă că axa Varșovia-București licitează pentru a fi receptată ca o punte transatlantică în Europa și că acest culoar strategic al intermarium-ului capătă o pondere însemnată. 

Deși atât România, cât și Polonia, formează o echipă în această ecuație securitară și euro-atlantică, stilul de joc diferă. Dacă retorica anti-rusă a Varșoviei și poziția de stat care balansează influența franco-germană pot fi suficiente pentru spiritul tranzacționalist al lui Donald Trump care întrevede oportunitatea financiară a intrării gazului american în Europa și achiziționării de armament, ea nu poate acoperi pe termen lung problemele privind statul de drept și starea democrației și coliziunile din ultima perioadă cu cancelariile occidentale europene.

România, așa cum nu evit niciodată să scriu, are de jucat cartea echilibrului în care să predonmine claritatea mesajului că suntem membri UE deplin ancorați în valorile europene, furnizor de securitate în cadrul NATO, parteneri strategici ai Statelor Unite și favorabili propriei devize lansate ”Să facem NATO mai puternic, să facem Europa mai puternică, să facem Statele Unite ale Americii mai puternice”.

 

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community în cadrul World Economic Forum și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute.

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

“5+1” concluzii după Conferința de Securitate de la München: SUA vor să dicteze ritmul global, China refuză acest joc, iar Rusia exploatează sensibilitățile transatlantice

Published

on

© Munich Security Conference

Corespondență de la München

Ediția din acest an a Conferinței de Securitate de la München și-a tras cortina după aproape trei zile în care liderii țărilor lumii au pendulat între apărătorii ordinii internaționale și contestatarii ei. Din zecile de discuri ascultate și relate, dialoguri de la distanță sau răspunsuri la întrebări incomode, am rămas cu câteva concluzii preliminare:

1. Am vizualizat două Americi: una la putere reprezentată de Mike Pence care susține că vede lumea așa cum e, nu cum ne-am dori să fie și care tratează cu fermitate și presiune inclusiv aliații tradiționali; o alta în opoziție înfățișată de Joe Biden și Nancy Pelosi, dispusă să frâneze combinația de “realism – naționalism” și să plaseze alianța transatlantică ca pivot central al relațiilor internaționale Din acest considerent, alegerile din 2020 din SUA vor fi cruciale pentru viitorul arhitecturii ordinii de securitate internațională. Administrația Trump părăsește încăperea actualei ordini la ale cărei temelii Rusia și China lovesc sistematic, pentru a intra într-un nou eșafodaj în care se asigură că va dicta ritmul noii construcții a ordinii internaționale.

2. Am văzut o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală. Sub pretextul respingerii hegemoniei și politicii de putere, Beijing-ul respinge ieșirea din actualul status quo, semn că actuala incertitudine globală este mediul prielnic pentru avansarea influenței chineze. Inclusiv dorința SUA de a include China într-un viitor acord al armelor strategice, în condițiile suspendării Tratatului privind Forțele Nucleare Intermediare, s-a izbit de un refuz al Beijing-ului: “Acest tratat este bilateral, iar el moare ca un tratat bilateral”, a spus un general chinez la München.

3. Am observat o Rusie iute și concisă pe partitura deja clasică la nivel de discurs și mai concentrată pe reuniuni bilaterale. La München, ministrul de Externe Serghei Lavrov a avut multe reuniuni cu omologi, cu secretarul general al NATO, cu șefa diplomației UE și chiar cu candidatul PPE la șefia Comisiei Europene. Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare este ca și încheiat, cele șase luni date ca termen Rusiei sunt doar o amăgire, ele reprezentând cel mai probabil perioada de repoziționare pentru o nouă cursă strategică. Mai mult, pe fondul animozităților transatlantice, Moscova va continua să aplice o tactică de exploatare a acestor sensibilități.

4. Europa se va întoarce la agenda provocatoare de zi cu zi – Brexit, alianța franco-germană, ofensiva populist-naționalistă – convinsă fiind că opțiunea sa spre multilateralism global și o ordine internațională bazată pe regulile deja cunoscute sunt calea de urmat. În pofida Brexit, britanicii par mai apropiați la nivel de politică externă de europeni mai mult ca niciodată. Angela Merkel a fost ovaționată la München ca lider de facto al ordinii liberale, în ciuda unui discurs care a vorbit despre o Rusie parteneră și a apărat gazoductul Nord Stream, acesta fiind cel puțin un subiect în care Europa nu va vorbi nicicând pe o voce unitară. Provocările Estului nu sunt privite ca fiind ale tuturor, și viceversa, afectând dezideratul unei singure poziții europene în lume. Din această rațiune, rămâne de referință ce a spus Înaltul Reprezentant al UE despre “generozitatea” de a trata marile țări europene ca “puteri mijlocii globale”.

5. La nivelul relației transatlantice, NATO pare să reprezinte unica platformă de cvasi-stabilitate și trebuie evitată fragilizarea sa. Faliile sunt induse atât din exterior, cât și din interior, adâncite inclusiv prin ovaționarea lui Merkel, în contrast cu animarea mai redusă de la discursul lui Pence. Deși prin preconizata retragere din INF, Statee Unite s-au asigurat că din punct de vedere strategic europenii vor strânge rândurile lângă americani, este dificil să ne așteptăm că SUA vor modela întreaga acțiune externă europeană după propriile referințe în ce ține de acordul nuclear cu Iran, conflictul israelo-palestinian sau relațiile comerciale cu China.

6. Prezența României la Conferința de Securitate de la München la nivel prezidențial este mai mult decât binevenită. Ea excede cadrul exercitării președinției Consiliului UE, întrucât triada de politică externă a României, adică SUA-NATO-UE, este la o continuă răscruce. România nu trebuie să își piardă relevanța strategică sau să își consume prestigiul acumulat sub auspiciile securitare pavilionului SUA-NATO și sub cele ale Uniunii Europene. România a punctat, la München, la capitolul relației strategice indispensabile cu Statele Unite. Întrevederea președintelui cu vicepreședintele SUA a venit la finalul unei săptămâni în care vedeta estică în relația cu Washington-ul a fost Polonia, la Varșovia aflându-se atât de secretarul de Stat, cât și vicepreședintele american. Să ne înțelegem România și Polonia nu sunt competitori, ci parteneri strategici bilaterali, parteneri în cadrul UE și NATO și actorii regionali de primă linie în dimensiunea Inițiativei celor Trei Mări. Însă, dacă Germania, Franța sau Marea Britanie nu mai au aceeași capacitate de a influența, individual, relațiile internaționale, cu atât mai mult, România trebuie să adauge consistență parteneriatului cu SUA și să navigheze la fel de consistent atât în UE, cât și în NATO.

“Marele puzzle: Cine va strânge piesele?” rămâne astfel mai mult decât titlul unui raport al Conferinței care de peste cinci decenii oferă claritate realității strategice globale. Rămâne dilema înspre ce fel de arhitectură internațională ne îndreptăm.

Continue Reading

EDITORIALE

”A fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”. Cu ce rămânem după discursul de astăzi al președintelui și candidatului Klaus Iohannis

Published

on

Discursul de astăzi al președintelui României se potrivește mânușă, în sensul că te îndeamnă aproape insațiabil, unei analize pe text de tipul celei pe care discipolii intelectuali ai relațiilor internaționale o fac pentru a înțelege empirismul actorilor ce defilează pe scena globală. Fixat în parametri ai cutumei, continuității și certitudinii, firul narativ al discursului ne oferă o dublă perspectivă, atât pe cea a președintelui, cât și pe cea a candidatului pentru un nou mandat la Cotroceni. A fost, în fond, cel din urmă discurs anual al actualului șef al statului – cel puțin în cadrul primului său mandat – în fața șefilor de misiuni diplomatice acreditați la București.

Dincolo de dubla logică, cea de titular al fotoliului prezidențial, și cea electorală, discursul de astăzi a fost livrat într-o perioadă în care peisajul internațional este puternic reașezat de marii actori ai lumi. Un peisaj în care SUA, principalul partener strategic al României, reconfirmat inclusiv în discurs, duc o politică de contestare a modului de funcționare a alianțelor sale tradiționale, afirmând totodată revenirea la era competiției strategice cu o Rusie agresivă și o Chină practicantă de instrumente versate pentru a-și maximiza poziția globală. Și un peisaj în care Uniunea Europeană, construcția a cărei ”cameră decizională a statelor” – Consiliul UE – este prezidată pentru șase luni de către România, apasă concomitent pedalele de accelerație – vezi Tratatul de la Aachen – și de frână – vezi Brexit, populism, naționalism și întoarcere la abordări discursive de tipul anilor interbelici.

Discursul a debutat cu o remarcă incisivă privind starea de nevroză internă în care este fixată România, președintele poziționându-se drept un ”custode” al balanței și al echilibrului în ceea ce ține de nealterarea cursului european și occidental al României, un curs bazat pe democrație liberală, stat de drept și justiție.

Este, dacă vreți, o reîmprospătare a cărții sale de vizită după ce președintele a primit astfel de susțineri și din partea președintelui Franței sau cancelarului Austriei.

În același registru, este o opțiune strategică: aceea de a debuta un discurs de politică externă cu un cadru de referință intern problematic pentru a putea atinge primul element cheie din discurs, acela de asumare a rolului de ”asigurator” al menținerii căii europene și euro-atlantice a României într-un interval agitat, atât național, cât și european și internațional.

Un al doilea element este dat de așezarea în discurs a priorităților și direcțiilor politicii externe a României. Așa cum era de așteptat, dimensiunea exercitării mandatului de președinție rotativă a Consiliului Uniunii Europene a fost lăsată la urmă. Acest lucru nu ține numai de specificitatea discursurilor liderilor politici, de a păstra spre sfârșitul cuvântărilor componenta cea mai esențială a ideilor transmise, ci și de asumarea unei realități concrete: ocuparea vremelnică, chiar și pentru prima dată, a acestei responsabilități politico-administrative nu poate substitui ancorele indispensabile ale politicii externe care au condus România spre actualul său status quo. Președinția română la Consiliul Uniunii Europene este o responsabilitate ce decurge din apartenența la UE, însă, în egală măsură, este și o consecință a parcursului de politică externă pe care această țară și l-a asumat, treptat, până în 2019, care mai înseamnă și anul 30 de la eliberare, echivalentul celor trei decenii scurse de la prăbușirea comunismului în Europa și de la zorii integrării europene și euro-atlantice.

Practic, dincolo de dimensiunea concretă a președinției României la Consiliul UE, așezată separat în discurs la finalul acestuia, elementele cheie aranjate ca jaloane principale ale politicii externe a Bucureștiului care au însoțit discursul președintelui au fost: 1) reafirmarea constantei UE-SUA-NATO ca puncte cardinale ale acțiunii externe a statului român; 2) cooperarea regională cu axele sale Inițiativa celor Trei Mări și formatul București 9; 3) relațiile strategice bilaterale cu accent pe cele cu Franța și cu elementul de noutate numit Japonia și 4) augmentarea profilului internațional al României prin dobândirea unui nou mandat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU și accederea în cadrul OCDE.

Discursul integral al președintelui este disponibil aici. Varianta relatării acestui discurs pe ”capitole” este disponibilă aici.

Formulate și mai sintetic decât atât, președintele a pronunțat triada conceptuală strategică SUA-UE-NATO ca punct de pornire pentru orice realizare majoră din ultimii ani – a se vedea accentul pus pe formatele regionale și parteneriatele strategice bilaterale, cât și pentru perspectiva unor noi borne: câștigarea unui mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU și aderarea la OCDE, un cadru-etalon al modelului de dezvoltăre economice occidentale.

Dacă triada conceptuală menționată este moștenirea pe care fiecare președinte trebuie să o poarte drept stindard al politicii externe a României și să și-o asume fără echivoc ca fiind o condiție prealabilă pentru a exercita această funcție, celelalte jaloane de politică externă sunt realizări (București 9 sau Inițiativa celor Trei Mări) și aspirații (ONU, OCDE). Atât prezidențiale, cât și electorale.

În cele din urmă, cartea pe care a ales să o joace președintele în acest al cincilea său discurs anual susținut în fața ambasadorilor străini acreditați la București este în aceeași notă cu cea etalată și în celelalte alocuțiuni cu pricina: continuitate, pragmatism și consecvență. Deși nu a recurs la această frază care îi aparține, discursul președintelui a fost călăuzit de ideea că ”a fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”.

Continue Reading

EDITORIALE

Editorial semnat de președintele Parlamentului European, Antonio Tajani: Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației

Published

on

de Antonio Tajani, președintele Parlamentului European

Următorul Consiliu European este decisiv pentru viitorul Europei. Dacă statele membre nu găsesc împreună modul de a stăvili și a reglementa fluxurile de imigranți și solicitanți de azil, însuși proiectul european poate primi o lovitură fatală.

UE și statele sale membre au descoperit cu o întârziere vinovată acest fenomen și s-au limitat să-i suporte consecințele, încercând să-i reducă daunele și să-l încetinească la frontierele noastre.

Foto: European Parliament

Până în 2050 populația Africii se va dubla, depășind 2,5 miliarde de locuitori. Dacă nu intervenim rapid, actualele sute de mii de migranți vor deveni milioane, cu consecințe devastatoare pentru Europa.

Cauzele acestor fluxuri sunt instabilitatea și nesiguranța din vaste regiuni ale Africii și Orientului Mijlociu, precum și terorismul, sărăcia, foametea și schimbările climatice. Numai între 2014 și 2017, cel puțin 13 000 de persoane și-au pierdut viața în Marea Mediterană, fără a socoti zecile de mii de morți din deșertul Sahara.

Cetățenii noștri nu mai sunt dispuși să accepte o Europă fără apărare, incapabilă să ofere răspunsuri structurale la această tragedie. Ei doresc o Uniune care să fie solidară cu cei ce fug din calea persecuțiilor și războaielor, dar fermă cu cei care nu au dreptul să intre sau să rămână în Europa.

Următorul summit UE este ultima ocazie de a nu înșela așteptările a jumătate de miliard de europeni.

Este nevoie de curaj și de o strategie reală pe termen scurt, mediu și lung, bazată pe doi piloni: pe de-o parte, oprirea rapidă a plecărilor din țările de tranzit și de pe coastele africane, permițând sosirea în condiții de siguranță numai a celor care au într-adevăr drept de azil; pe de altă parte, distribuirea solicitanților de azil în țările europene în temeiul unui mecanism automat și obligatoriu.

În viitorul foarte apropiat, trebuie oprite plecările și împiedicați cei care introduc ilegal migranți să pună în pericol viața a zeci de mii de persoane. Cei care au într-adevăr nevoie de azil nu pot fi lăsați la mila traficanților fără scrupule. Blocarea plecărilor înseamnă și eliminarea profiturilor acestor negustori de bărbați, femei și copii.

Urmând exemplul înțelegerii cu Turcia, care a permis închiderea rutei Balcanilor, UE trebuie să investească cel puțin 6 miliarde pentru a închide rutele din Marea Mediterană.

Așa cum este cazul cooperării UE-Niger, trebuie să colaborăm mai mult cu țările de tranzit, cum ar fi Mauritania, Mali, Ciad, Tunisia, Maroc, Algeria și Libia.

Înainte de 2016, treceau din Niger 150 000 de migranți pe an. În 2018, numărul acestora a scăzut la 5 000. A fost posibilă și evacuarea din Libia a 1 500 de solicitanți de azil, primiți temporar în Niger.

La jumătatea lunii iulie, voi merge la Niamey și Agadez pentru a consolida cooperarea noastră cu Nigerul, conducând și o misiune de diplomație economică la care participă întreprinzători europeni.

Dintre cele 650 000 de mii de cereri de azil prezentate în UE în 2017, 416 000 au fost depuse în numai trei țări: Germania, Italia și Franța. Această nedreptate flagrantă este legată de Regulamentul Dublin, care generează din ce în ce mai multe conflicte și tensiuni între statele noastre membre.

Trebuie să-l modificăm. Avem nevoie de un sistem european de azil mai just și mai eficient. În noiembrie 2017, Parlamentul European a adoptat, cu o largă majoritate, o propunere de distribuire echitabilă a solicitanților de azil. Le-am scris șefilor de stat și de guvern din UE, solicitându-le să folosească acest test ca bază a reformei.

Pentru a convinge statele cele mai reticente să accepte această redistribuire, trebuie să garantăm că Uniunea are capacitatea de a controla frontierele externe și de a bloca plecările din nordul Africii. În acest mod, ar ajunge în Europa numai cei care au dreptul la protecție prin proiectele de reinstalare ale Înaltului Comisariat pentru Refugiați al ONU. Aceste persoane ar fi transferate în condiții de siguranță și distribuite în mod echitabil între statele UE de primire, așa cum se întâmplă deja cu refugiați din taberele din Turcia, Iordania și Liban.

În lipsa unei strategii europene credibile, bazată pe acești doi piloni, va prevala principiul „fiecare pentru sine”, cu o „renaționalizare” a politicilor în domeniul migrației, închiderea frontierelor naționale și sfârșitul Schengen.

În paralel, Uniunea trebuie să coordoneze eforturile de stabilizare a Libiei, pentru ca acest stat să poată deveni un partener real al UE.

În curând, mă voi deplasa în Libia pentru a discuta rolul pe care Parlamentul European îl poate avea în acest proces și în organizarea viitoarelor alegeri democratice. Suntem dispuși să punem la dispoziție resurse și competențe, inclusiv în cadrul unei conferințe care să reunească în Parlament toate părțile interesate.

O strategie într-adevăr eficace trebuie să abordeze și cauzele acestor veritabile exoduri. Solicităm alocarea de fonduri, în următorul buget al UE, dedicate unui Plan Marshall pentru Africa. Este nevoie de cel puțin 40 de miliarde EUR pentru a mobiliza investiții de 500 de miliarde EUR în următorul deceniu. Obiectivul este crearea de perspective și speranțe pentru tinerii africani în țările lor. Aceste investiții, însoțite de o diplomație economică solidă și cote de imigranți legali, pot facilita acordurile de repatriere cu țările de origine.

Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației. Nu putem și nu trebuie să acceptăm ca așa ceva să se întâmple. Este nevoie de curaj, hotărâre și ambiție pentru a găsi împreună noi soluții.

Parlamentul European își face datoria, propunând o strategie articulată și credibilă. Fac un apel către șefii de stat și de guvern să lase la o parte logica egoismului național și să acționeze împreună pentru a evita sfârșitul Uniunii.

Antonio Tajani, membru al Parlamentului European încă din 1994, a fost vicepreședinte al Comisiei Europene între 2008 și 2014 în calitate de comisar pentru transport și apoi de comisar pentru industrie și antreprenoriat. Din 2014 și până la începutul acestui an a fost prim-vicepreședinte al Parlamentului European. Din data de 17 ianuarie 2017, Tajani a devenit președinte al Parlamentului European.

*** Editorialul președintelui Parlamentului European Antonio Tajania fost transmis pentru publicare redacției CaleaEuropeana.ro de către Biroul de Informare al Parlamentului European în Romania. Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului***

Continue Reading
Advertisement

Facebook

Advertisement

Trending