Robert LUPIȚU
Summit-ul NATO din Țara Galilor din 4-5 septembrie 2014 a fost cu adevărat istoric prin prisma faptului că reuniunea a avut loc într-un context internațional complicat care ne aduce aminte de Războiul Rece. De atunci nu a mai existat un asemenea front democratic comun împotriva Moscovei, un actor care dă semne că și-a pierdut raționalitatea. Desigur, problematica temelor dezbătute la Summit au cuprins și evoluțiile din zona Nordul Africii – Orientul Mijlociu, dar situația din Ucraina pare a fi prioritară. Putem spune că și pentru statul român a fost un summit istoric în anul care marchează cea de-a zecea aniversare de membership nord-atlantic.
După 1990, așa cum cu toții știm, România trebuia să își asigure securitatea statală, iar îndreptarea sa spre NATO era cea mai firească opțiune (chiar și singura). După lungul proces de negociere și de îndeplinire a criteriilor de aderare, România a devenit membră a unei alianțe politico-militare extrem de stabilă. La zece ani distanță de la acel moment, stabilitatea și cordialitatea sprijinului dintre Aliați sunt puse la grea încercare. Acest cadru generat de instabilitatea dintre Ucraina și Rusia au transformat statele de graniță ale NATO în piloni esențiali pentru securitatea regională. Fie că este vorba doar despre contextul creat sau este și o recompensă după deceniu de apartenență la NATO, un lucru rămâne cert: României îi va fi încredințată găzduirea unui centru de comandă al Alianței. Totodată, alături de Polonia și statele baltice, României i-a fost aprobat un plan de contingență și unul de acțiune în cazul în care va fi atacată.
Înainte de a specula pe marginea acestor decizii, precizez că un plan de contingență presupune asigurarea cadrului de continuitate a unor activități în cazul în care o țară este afectată de puternice pierderi cauzate de un atac, criză economică sau calamități naturale, mai precis acțiunile și pozițiile concrete ce urmează a fi adoptate într-o situație iminentă de criză și conflict.
Una dintre speculații izvorăște chiar din declarația președintelui Traian Băsescu: „România și Bulgaria nu aveau un plan de acțiune și de contingență pentru ca erau considerate în afara riscurilor de atac militar”, și anume că până acum România nu s-a aflat sub semnul unui pericol militar. În acest sens, se înscriu și declarațiile președintelui Ucrainei, Petro Poroshenko potrivit cărora dacă lumea nu se va solidariza cu Ucraina, Moscova poate cuceri și Varșovia, Riga, Vilnius sau București. În această situație, prevenția NATO este necesară, deși este evident că nu se poate pune problema ca o Rusie rațională să avanseze în teritoriile NATO. Desigur, ceea ce se întâmplă în estul Ucrainei demonstrează mai mult iraționalitate din partea Kremlin-ului, însă trebuie să nu uităm că Ucraina nu este stat membru NATO, ceea ce schimbă fundamental datele problemei.
Probabil în baza acestei logici, președintele României a negat posibilitatea ca Rusia să „cucerească” Bucureștiul dar a atras atenția asupra obiectivelor declarate ale separatiștilor de a ajunge până la gurile Dunării, și prin urmare la frontiera cu România. Recapitulând sumar, în urma reuniunii NATO din Țara Galilor avem în contul României următoarele reușite: aprobarea înființării unui centru de comanda NATO, realizarea unui plan de acțiune și a unuia de contingență și operabilitatea bazei de la Deveselu până în 2015. Dacă ultimul punct este un proiect concretizat de câțiva ani, celelalte trei se constituie în rezultate foarte bune pe care România le-a obținut la Summit. Spun rezultate foarte bune, deoarece ele stabilizează poziția României în cadrul Alianței și îi atribuie rolul important de stat-frontieră și care asigură o prezență sporită a NATO în Marea Neagră.
Aceste decizii ale Summit-ului semnifică, în mod indubitabil, consolidarea rolului pronunțat al României în interiorul NATO, însă ele trebuie privite și sub forma unor măsuri preventive de contracarare a unui eventual atac la adresa integrității teritoriale a României, și implicit a Alianței.
.
