Connect with us

EDITORIALE

Rigoare versus șarm. După Emmanuel Macron, Angela Merkel, ”aversul” binomului franco-german, merge la Washington pentru a discuta cu Donald Trump

Published

on

de Teodora Ion 

Cancelarul german, Angela Merkel, efectuează astăzi o vizită la Washington, la doar o zi după ce președintele Franței, Emmanuel Macron, și-a încheiat vizita de stat de trei zile în Statele Unite, caracterizată de o atmosferă relaxată, presărată cu momente de soft diplomacy (a se vedea, în acest caz, cadoul liderului de la Palatul Elysee acordat lui Donald Trump, și anume stejarul care provine dintr-o pădure din nordul Franței, unde au murit cel puțin 2000 de soldați americani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și care a fost plantat pe peluza Casei Albe), dar și cu strângeri de mână amicale și îmbrățișări.

Foto: Bundesregierung/Kugler

După întâlnirea cu președintele Emmanuel Macron, pe care Donald Trump l-a numit ”un prieten adevărat”, liderul de la Casa Albă va avea astăzi o întrevedere cu ”partea mai sobră” a binomului franco-german, cancelarul Angela Merkel.

Dacă ocupantul fotoliului de la Palatul Elysee s-a bucurat de o primire fastuoasă, 21 de salve de tun fiind lansate la sosirea sa la Casa Albă, de un dineu privat la fosta reședință a primului președinte al SUA, George Washington, dar și de onoarea de a se adresa Congresului american, fiind primul președinte fracez, după 11 ani, care a rostit un discurs în clădirea Capitaliului, o onoare rezervată doar aliaților apropiați ai Statelor Unite, se așteaptă ca gesturile cordiale în cadrul întâlnirii Merkel-Trump să lipsească cu desăvârșire.

De altfel, ultima vizită a Angelei Merkel la Casa Albă, din luna martie a anului 2017, a fost caracterizată de un moment stânjenitor, când președintele american a refuzat să dea mâna cu aceasta. Se așteaptă ca și vizita care a început astăzi să nu fie departe, ca atmosferă, de precedenta. Berlinul a și precizat că întrevederea de trei ore dintre cei doi lideri va fi ”o sesiune de lucru”, în care chestiuni precum dosarul iranian, situația din Siria, schimbările climatice sau exceptarea permanentă a Uniunii Europene de la tarifele americane impuse la importurile de aluminiu și oțel vor domina întâlnirea dintre Donald Trump și Angela Merkel care se anunță a se desfășura sub o atmosferă caracterizată de sobrietate. În acest caz, Angelei Merkel nu-i rămâne decât să depună eforturi pentru a face ca relația cu Trump să funcționeze.

Scopul principal al misiunii sale de la Washington ar putea fi cel mai bine descris de expresia ” damage control”.

Emmanuel Macron poate că reușit să capteze atenția omologilor europeni, popularitate care vine și pe fondul faptului că Angela Merkel se află la conducere de 12 ani și că s-a confruntat anul acesta cu probleme privind formarea guvernului, un vid de putere pe care liderul de la Palatul Elysee este bucuros să-l umple, dar acesta este conștient că Franța are nevoie de o Germanie puternică care să contribuie la reformarea Uniunii Europene. Iar prosperitatea economică a statului german, depinde, în mare parte, și de o relație cordială cu Statele Unite. Industria germană exportă mai mult în SUA decât în oricare altă țară – doar în 2017, bunurile exportate au ajuns la valoarea de 112 miliarde de euro. Automobilele pe care Germania le tranzacționează pe piața americană sunt nucleul economiei germane și, in extenso, al Europei.

Taxele impuse de președintele american importurilor de aluminiu și oțel, printre subiectele dezbătute

Foto: Bundesregierung/Kugler

La fel ca și Macron, probabil că și Angela Merkel va ridica problema exceptării permanente a Uniunii Europene de la taxele impuse de liderul de la Casa Albă la importurile de aluminiu și oțel, cei doi – cancelarul german și președintele francez – consultându-se înainte de efectuarea vizitei în SUA. 

Trump a decis în martie impunerea unor taxe de 25% la importurile de oţel şi de 10% la cele de aluminiu, acuzându-i pe partenerii comerciali ai SUA de practici neloiale. UE beneficiază de o scutire până la 1 mai, în schimbul unei mai mari deschideri a pieţelor europene.

La rândul lor, europenii au anunţat deja că vor fi luate măsuri de retorsiune comercială în privinţa unor produse americane emblematice. Trump a evocat în schimb alte taxe punitive, vizând în special sectorul strategic al automobilelor din Germania, ţară al cărei excedent comercial pare să-l exaspereze pe preşedintele american.

Acordul cu Iranul, din nou pe masa discuțiilor 

Celălalt obiectiv al vizitei Angelei Merkel este – la fel ca al preşedintelui francez – de a-l convinge pe Trump ca acordul din 2015 privind dosarul nuclear iranian să fie menţinut, în caz contrar Teheranul putând relua demersurile vizând obţinerea armei atomice.

Se pare însă că Trump se pregăteşte să denunţe tratatul negociat de predecesorul său Barack Obama, înainte de termenul limită de 12 mai pe care l-a dat principalelor puteri europene semnatare ale acestui acord pentru a ”remedia deficienţele groaznice” ale acestuia, altfel ameninţând că va refuza să extindă suspendarea sancţiunilor împotriva Teheranului prevăzută de document.

Establishmentul politic german militează pentru o lume multipolară, Statele Unite jucând un rol central în crearea acesteia. O posibilă retragere a Washingtonului din acordul nuclear cu Iranul va avea repercusiuni asupra ordinii internaționale. De aceea Merkel va depune eforturile necesare pentru a menține acest acord în viață, chiar dacă aceast lucru presupune o revizuire, o propunere anunțată, de altfel, și de Emmanuel Macron, în încercarea de a răspunde unora dintre revendicările SUA.

Fie că este vorba de Iran sau de comerţ, marea necunoscută rămâne dorința președintelui Trump privind relația cu Europa, dacă va dori o relansare a acesteia sau o va submina în continuare. 

Pe fondul lipsei de popularitate a lui Trump pe bătrânul continent, mulți europeni au devenit reticenți în recunoașterea unui adevăr simplu: Europa rămâne profund dependentă de SUA, atât pentru a asigura securitatea regiunii, cât și pentru prosperitatea acesteia.

Această situație îi oferă cancelarului german puține opțiuni, Angela Merkel neavând altă alternativă decât ”să se lase condusă” de Donald Trump în acest tango americano-german.

Teodora Ion este redactor-șef adjunct și specialistă în domeniul relațiilor internaționale. Aria sa de expertiză include procesul retragerii Marii Britanii din Uniunea Europeană, relațiile comerciale globale și competiția pentru supremație dintre marile puteri ale lumii. Teodora este corespondent în cadrul summit-urilor Consiliului European și al celorlalte reuniuni decizionale de la nivelul UE.

EDITORIALE

Capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene și cum o evităm înainte de a fi prea târziu

Published

on

© EC - Audiovisual Service

Conceptul autonomiei strategice a Uniunii Europene a revenit pe orbita politică a mediului decizional european în urmă cu patru ani, o dată cu adoptarea Strategiei Globale a Uniunii Europene, un document a cărui lansare a coincis cu referendumul privind Brexit și, câteva luni mai târziu, cu alegerea lui Donald Trump la Casa Albă.

Consemnată ca ambiție în materie de apărare și securitate europeană, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost o temă în vogă și în alte două instanțe: finalul anilor 1990 după războaiele din Balcani și invazia din Irak în anul 2003. Ambele momente au avut ca efect direct alterarea relației transatlantice.

Mai întâi, autonomia strategică europeană și-a găsit locul în Declarația de la Saint Malo din 1998, semnată de președintele francez Jacques Chirac și prim-ministrul britanic Tony Blair, document cunoscut pentru faptul că a enunțat ambiția creării unei politici de securitate și apărare comune, care să includă și o forță militară europeană capabilă și autonomă.

Efectul răsunător al acestei ambiții a venit de la celălalt capăt al Atlanticului de Nord sub forma unui avertisment asumat de secretarul de stat al SUA de la acea vreme, Madeleine Albright, care a formulat teza celor “3D”: autonomia militară europeană nu trebuie să producă decuplarea de NATO, duplicarea acțiunilor euro-atlantice și discriminarea țărilor europene care nu fac parte din Uniunea Europeană, dar sunt state membre al Alianței Nord-Atlantice.

În 2003, când Germania și Franța s-au opus invaziei militare a SUA în Irak, relațiile transatlantice au cunoscut un nou moment febril, aspect consemnat și de unul dintre cei mai influenți diplomați germani și europeni, Wolfgang Ischinger, la acea vreme ambasadorul Germaniei la Washington. Și acest moment a incitat dezbaterea despre o autonomie strategică europeană.

Până la izbucnirea pandemiei cu noul coronavirus, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost definită în marea sa parte drept un concept de operare cu ambițiile europene în materie de apărare, deși principalele crize de securitate care s-au manifestat în vecinătatea Uniunii Europene ultimul deceniu – anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia, noua postură militară și nucleară a Federației Ruse sau războiul din Siria – și-au găsit răspunsuri și acțiuni descurajatoare cu sprijinul NATO și al SUA. Conceptul a fost ranforsat în multiple rânduri de președintele francez Emmanuel Macron, un aspirant al suveranității europene, al unei Europe care își ia destinul în propriile mâini (o frază preluată de la Angela Merkel și afirmată ca efect al instalării lui Donald Trump la Casa Albă) și cu predilecție către independența strategică europeană (o sintagmă asumată și de ministrul de Externe al Germaniei în zorii viitoarei președinții germane a Consiliului UE).

Auto-poziționată drept o Comisie geopolitică, Comisia Europeană condusă de Ursula von der Leyen a construit o arhitectură interesantă în subordinea comisarului european din partea Franței, Thierry Breton, adunând sub umbrela domeniului de piață internă obiectivele revigorării industriale europene, inclusiv a industriei apărării și dezvoltarea unei politici spațiale a UE.

Pandemia COVID-19 a adus însă noi sensuri ideii de autonomie strategică europeană. Unele chiar necesare, precum reducerea dependenței excesive de liniile de producție care compun un lanț de aprovizionare cu valoare strategică și care provin din state terțe ce nu împărtășesc de cele mai multe ori aceleași valori occidentale. Pe scurt, atitudinea cu care China a gestionat această pandemie – de la izbucnirea ei, la blocarea accesului la informații prin lipsa de transparență și la instrumentalizarea acestei crize izbucnite și în Europa prin promovarea unei “imagini de donator global” combinate cu acțiuni de dezinformare, cenzură și presiuni diplomatice la UE – a venit ca un “late warning” pentru Europa. Din această perspectivă, discuțiile despre autonomie strategică în domenii critice precum sănătatea sau dimensiunea industrială europeană sunt fundamentale. Relocarea/ repatrierea și desfacerea procesului global de producție pentru a preveni, în primul rând, monopolul în domenii vitale sunt o pre-condiție pentru atingerea autonomiei strategice.

În paralel, relația transatlantică și-a urmat traseul deteriorant, cu mici excepții care țin de legătura tot mai puternică și mai vizibilă între SUA și Europa de Est (a se vedea Inițiativa celor Trei Mări) și de consolidarea NATO. Jumătatea occidentală europeană, cu o tradiție mai veche în relația transatlantică decât partea răsăriteană din interiorul UE, alimentează conversația privind autonomia strategică europeană cu un dublu profil de comunicare: analitic și politic.

Analitic, președintele Franței, ministrul de externe al Germaniei sau Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate oferă argumente și justificări pertinente conform cărora decizia administrației americane de a nu mai practica jocul multilateral global, de a nu mai acționa necondiționat ca jandarm ordinii internaționale postbelice, au accelerat destructurarea ordinii occidentale, creând un vid de putere. În fapt, aceasta este o ciocnire de viziuni teoretice în care Uniunea Europeană, fondată pe scheletul valorilor liberale postbelice și creată în spiritul multilateralismului și cooperării, nu asimilează noua viziune aplicată a Statelor Unite, care în ciuda compatibilității valorilor democratice cu partenerii europeni au declanșat, după instalarea administrației Trump, o reîntoarcere la principiile realismului politic, așa cum este statuat în Strategia de Securitate Națională a SUA din 2017. Aceeași strategie subliniază că SUA își regândesc politicile din ultimele două decenii, ele urmând a se baza pe presupunerea că o confruntare a rivalilor și includerea lor în instituțiile internaționale și în comerțul global le-ar transforma în actori benigni și parteneri de încredere.

Politic însă, prin invocarea autonomiei strategice europene sau a libertății de acțiune în Europa, utilizând ca raționament noua abordare de la Washington și livrând acest argument în același pachet cu atitudinea de “competitor strategic” din partea Chinei, Uniunea Europeană riscă să alunece într-o capcană de proporții istorice. O capcană care poate transforma ideea autonomiei strategice europene într-o vulnerabilitate.

Anterior acestui articol, proiectam capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene sub forma principalei temeri pe care acest concept a determinat-o încă de la apariție, anume o consolidare a pilonului european al apărării în urma căreia o anumită generație politică ar putea decide decuplarea din perspectivă militară și de securitate de SUA.

O Europă suverană și autonomă din punct de vedere strategic este văzută însă diferit în funcție de capitalele europene unde pui întrebarea sau soliciți o definiție. Autonomia strategică în virtutea asigurării unei reziliențe sporite la orice fel de crize, inclusiv pandemice, este o exigență legitimă. Autonomia strategică în privința apărării europene, de pildă, trebuie realizată numai în deplină complementaritate cu NATO, iar în întreaga sa accepțiune trebuie să evite o decuplare majoră în relația transatlantică.

În linia acestei dezbateri intră și afirmațiile șefului diplomației europene, Josep Borrell, privind presiunea la care poate fi supusă Uniunea Europeană pentru a alege o tabără între SUA și China, pe fondul “sfârșitului sistemului global condus de SUA” și zorilor “secolului asiatic”.

Opțiunea exprimată de înaltul diplomat european, sub auspiciile unei reuniuni virtuale a diplomației germane, este reprobabilă, mai ales din pricina funcției de reprezentare care articulează această poziție. În primul rând, ea creditează ideea unui Război Rece între China și SUA pe care Beijingul încearcă să o promoveze pentru a provoca Statele Unite și pentru a-i contesta poziția globală. În al doilea rând, faptul că un important lider UE își pune întrebarea ce tabără ar trebui să aleagă Europa într-o competiție globală între SUA, aliatul tradițional care a contribuit decisiv la reconstrucția Europei postbelice și care a facilitat unificarea Vestului cu Estul prin câștigarea Războiului Rece, și China, pe care înseși documentele europene o definesc ca “rival sistemic și competitor strategic”, diluează ambiția de autonomie strategică, proiectează o gândire de actor secundar cu ambiții reduse și alterează relația transatlantică. În al treilea rând, viziunea șefului diplomației europene nu este împărtășită în aceeași formă și nici în aceeași intensitate de statele membre care compun Uniunea Europeană.

Declarațiile lui Josep Borrell pot avea o gravitate similară pentru relația transatlantică precum “moartea cerebrală a NATO” invocată de Emmanuel Macron. Ele reprezintă o falsă dilemă și o întreținere artificială a unei teme care transformă discuția despre autonomia strategică europeană în vulnerabilitatea strategică europeană. Presiunea pe care șeful diplomației europene o evocă este întocmai această capcană, iar aceasta trebuie epuizată rapid din spațiul ideilor politice occidentale.

Presiunea de a alege o tabără este inexistentă, deopotrivă analitic și politic. În sensul teoretic al relațiilor internaționale, o astfel de presiune se resimte numai atunci când o amenințare din partea ambelor blocuri care încearcă să modeleze sistemul internațional. Și, pe cale de consecință, manifești un comportament de balansare, pentru refacerea balanței de putere, sau un comportament de aliniere, prin care te lipești de actorul care contestă ordinea și urmărește să își satisfacă pretențiile hegemonice.

Statele Unite au împins starea relațiilor internaționale într-o nouă eră a competiției strategice și a luptei pentru balanța de putere pentru a stăvili ascensiunea Chinei, care a profitat de avantajele ordinii globale girate de SUA și de Europa, și pentru a evita un cuplaj Moscova – Beijing, în care două puteri mari, dar inferioare Statelor Unite, pot răsturna actorul dominant al relațiilor internaționale, mai ales că acesta din urmă nu își poate sincroniza pașii cu aliatul său tradițional, Europa. Cine contestă ordinea globală bazată pe reguli? Din punct de vedere al valorilor pe care ea este bazată, această ordine este criticată și vulnerabilizată de Rusia și de China.

Din punct de vedere politic, administrația americană a desfășurat o serie de acțiuni – suspendarea înțelegerilor nucleare cu Rusia, suspendarea finanțării OMS pe fondul unor acuzații de mușamalizare a informațiilor furnizate de China privind pandemia – care au contestat repere ale ordinii internaționale din ultimii 70 de ani, însă în egală măsură, Statele Unite au cerut în dese rânduri aliaților europeni să se ralieze eforturilor de apărare a lumii occidentale, fie că facem referire la infrastructura 5G, la dependența energetică față de Rusia sau la strategiile de dezinformare împotriva Occidentului pe care atât Washington-ul, cât și toate capitalele UE, le experimentează.

Este drept că o tranziție către o nouă ordine globală are accente difuze. În ciuda tensiunilor politice pe care președintele american Donald Trump a ales să le alimenteze în raport cu partenerii europeni, angajamentul SUA pentru relația transatlantică nu a fost știrbit precum este pus la îndoială exclusiv pe fondul afirmațiilor excentrice ale liderului de la Casa Albă. Angajamentul american pentru securitatea europeană, dovedit și în ultimii trei ani, și pentru valorile transatlantice comun împărtășite – democrație, stat de drept, justiție, demnitate umană – trebuie să elimine orice dubiu și orice presiune precum cele expuse de șeful diplomației europene. Iar Josep Borrell, în calitate de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate, are datoria să valorifice rolul Uniunii Europene ca actor global pe baza Strategiei Globale care statuează, inter alia, un parteneriat transatlantic solid cu NATO și cu SUA.

Autonomia strategică a Uniunii Europene are, în continuare, nevoie de o definire și de un câmp clar de acțiune. Autonomia strategică occidentală, deopotrivă europeană și euro-atlantică, construită pe lecțiile învățate în urma acestei pandemii ar trebui să fie un punct central al dezbaterii transatlantice pentru ca tranziția către o nouă ordine globală să nu altereze nici securitatea euro-atlantică și nici unitatea europeană. Însă o autonomie strategică europeană construită pe aceleași valori comune pe care este fondată și relația transatlantică, dar fără o relație solidă cu SUA, riscă să transforme Europa într-un muzeu istoric căruia îi treci pragul doar pentru a revizita principiile relațiilor internaționale.

Continue Reading

EDITORIALE

Editorial. Președintele CoR Apostolos Tzitzikostas, mesaj de Ziua Europei: “Viitorul și redresarea UE depind de regiunile, orașele și satele sale”

Published

on

© EPP CoR/ Twitter

de Apostolos Tzitzikostas, președintele Comitetului European al Regiunilor

Pandemia de COVID-19 pune la grea încercare Uniunea Europeană, dar ne și reamintește cât de legați suntem unii de alții. Ea a obligat toate nivelurile de guvernanță – instituțiile UE, guvernele naționale, administrațiile regionale, orașele, satele – să colaboreze și a scos în evidență câtă încredere le acordăm miilor de primari, președinți de regiuni și consilieri pentru a ne proteja comunitățile. Trebuie să învățăm din această lecție, astfel încât să ne putem redresa, și să regândim actuala structură a guvernanței UE, în beneficiul viitorului nostru.

Ceea ce reiese limpede este că Europa bidimensională de acum – care gravitează în jurul Bruxelles-ului și a capitalelor naționale – și‑a demonstrat limitele, și că UE trebuie să treacă printr-o transformare fundamentală, conferind administrațiilor locale și regionale rolul de partener pe care îl merită cu prisosință, scrie Apostolos Tzitzikostas într-un editorial pentru CaleaEuropeană.ro ocazionat de Ziua Europei, celebrată în acest an la 70 de ani de la Declarația Schuman.

În ciuda disensiunilor existente, UE a mobilizat fonduri de o amploare fără precedent pentru combaterea șomajului, asigură stocuri de echipamente medicale și pune credite la dispoziția IMM‑urilor. Bineînțeles, Uniunea ar trebui să depună și mai multe eforturi și să adopte măsuri suplimentare în materie de prevenire, precum și măsuri bugetare și fiscale.

Mai ales în vremuri de criză, cetățenii vor să se simtă și să fie protejați. Ei își doresc să îi asculte pe reprezentanții care le sunt cel mai aproape și vorbesc în limba lor, să facă schimb de măsuri concrete și de informații reale. Cetățenii vor să afle cum și unde pot cumpăra măști; întreprinzătorii doresc să știe când își pot relua activitatea; lucrătorii vor să știe când pot reveni la locul de muncă, iar copiii când se pot întoarce la școală. Pacienții doresc să știe ce pot cumpăra în farmacii sau unde pot să apeleze la serviciul de sănătate cel mai adecvat.

Este clar că o guvernare centralizată nu poate răspunde tuturor provocărilor generate de o astfel de situație de urgență. Salvarea vieților omenești și a economiilor noastre este sinonimă cu sprijinirea tuturor autorităților locale și regionale. Contribuția acestora a fost, este și va fi esențială pentru stoparea pandemiei, garantarea serviciilor de bază și de sănătate, protejarea locurilor de muncă, sprijinirea IMM‑urilor și pregătirea terenului pentru refacerea economică și socială.

În prezent, avem nevoie de un plan european ambițios de redresare, care să îi ajute pe cei aflați în prima linie a acestei crize și care să răspundă nevoilor regiunilor, orașelor și satelor din întreaga Europă. Acesta va trebui să vină în sprijinul tuturor comunităților. Circumstanțele excepționale din prezent necesită măsuri și resurse excepționale. O modalitate de a finanța planurile de redresare a UE, despre care se discută pe larg, este de a mări capacitatea de investiții a bugetului UE până la 2 000 de miliarde EUR, prin creșterea plafonului contribuțiilor naționale, de la nivelul actual de1,2 % la 2 %. Acest lucru ar face disponibilă o sumă suplimentară de 1 000 de miliarde EUR sub formă de garanții, mobilizând mii de miliarde în sprijinul UE, al guvernelor naționale, al regiunilor și al orașelor.

De asemenea, ar revigora politica regională a UE – politica de coeziune –, care reduce inegalitățile și îmbunătățește reziliența regiunilor, orașelor și satelor pretutindeni în Europa. Se impune o solidaritate efectivă cu toți cei care au fost afectați de criză, care să meargă mână în mână cu responsabilitatea. Este nevoie ca toate nivelurile de guvernanță – european, național, regional și local – să rămână unite, în interesul cetățenilor noștri.

Toate noile măsuri și următorul buget pe termen lung al UE trebuie să țină seama de experiențele autorităților locale și regionale. Ele se vor dovedi indispensabile pentru reconstruirea economiilor noastre, pentru punerea în aplicare a tranziției ecologice și a inovării sociale, astfel încât niciun teritoriu și niciun cetățean să nu fie abandonat.

Prin urmare, fondul de redresare al UE trebuie să contribuie la abordarea nevoilor liderilor locali din Europa. El trebuie să instituie un mecanism european de urgență în materie de sănătate și să creeze un Centru de coordonare al UE pentru pandemie. Uniunea trebuie să acorde împrumuturi și subvenții directe, pentru a ajuta autoritățile locale și regionale să compenseze pierderile de venituri fiscale. Ea trebuie să accelereze digitalizarea serviciilor publice, să instituie un program de ajutor pentru IMM-uri și să elaboreze un plan de sprijinire a zonelor rurale.

Cooperarea în vederea refacerii după o calamitate nu este ceva nou pentru UE. La urma urmei, comunitatea europeană a națiunilor a apărut pentru a ne proteja de război, iar politica europeană s-a conturat în ritmul impus de statele-națiune. Acesta a fost un proces de sus în jos.

De data aceasta, democrația europeană își poate reveni mai repede prin adoptarea unei abordări inverse. Trebuie să construim comunități reziliente peste tot în Europa, arătând cât de puternică este cooperarea europeană. Un milion de politicieni aleși la nivel regional și local pe tot cuprinsul Europei oferă servicii vitale cetățenilor și comunităților lor. Constatăm că, atunci când votează în sate, în orașe, pentru parlamentele naționale și pentru Parlamentul European, cetățenii se pronunță în favoarea reînnoirii democrației. Liderii locali și regionali sunt esențiali pentru reînnoirea Uniunii Europene.

La 70 de ani de la punerea temeliilor Uniunii Europene în care trăim astăzi, administrațiile locale și regionale nu trebuie privite doar ca rădăcinile UE, ci și ca un pilon al acesteia. Dacă nu ar fi existat această criză, am fi petrecut ziua de 9 mai – Ziua Europei – în dezbateri despre viitorul UE. În schimb, iată-ne vorbind despre prezentul Uniunii, deoarece toți europenii au nevoie acum mai mult ca niciodată de Europa. Criza generată de COVID-19 nu reprezintă sfârșitul proiectului european, ci mai curând prilejul de a repune Europa pe baze noi. Pentru că noi toți suntem Europa!

Mulțumesc membrilor delegației României pentru implicarea în reprezentarea intereselor cetățenilor europeni în regiunile, orașele și localitățile pe care le conduc.

Robert Sorin NEGOIȚĂ – Primarul Sectorul 3 București

Adrian Ovidiu TEBAN – Primarul Orașului Cugir

Alin-Adrian NICA – Primarul Comunei Dudeștii Noi

Csaba BORBOLY – Președintele Consiliului Județean Harghita

Daniela CÎMPEAN – Președintele Consiliului Județean Sibiu

Decebal FĂGĂDĂU – Primarul Municipiului Constanța

Emil BOC – Primarul Municipiului Cluj – Napoca

Emil DRĂGHICI – Primarul Comunei Vulcana-Băi

Gabriela Florica TULBURE – Primarul Orașului Seini

Ion PRIOTEASA – Președintele Consiliului Județean Dolj

Ionel ARSENE – Președintele Consiliului Județean Neamț

Mariana GÂJU – Primarul Comunei Cumpăna

Marius Horia TUTUIANU – Președintele Consiliului Județean Constanţa

Marius Ioan URSĂCIUC – Primarul Orașului Gura Humorului

Victor MORARU – Președintele Consiliului Județean Ialomiţa


Apostolos Tzitzikostas, guvernatorul regiunii Macedoniei Centrale din Grecia și membru al celui mai mare grup politic din CoR, grupul Partidului Popular European (PPE – CoR), a fost ales drept noul președinte al Comitetului European al Regiunilor la 12 februarie 2020. El este membru al CoR din anul 2007.


Nota redacției: Editorialul președintelui Comitetului European al Regiunilor a fost trimis pentru publicare către CaleaEuropeană.ro, iar viziunea exprimată reprezintă poziția autorului.

Continue Reading

EDITORIALE

Iulian Chifu: Bătălia publică, subterană și ocultă pentru conducerea lumii de după COVID-19

Published

on

Analiză semnată de Iulian Chifu, președintele Centrului pentru Prevenirea Conflictelor și Early Warning și fost consilier prezidențial

Deși ne aflăm în plină criză de coronavirus, iar în unele state – inclusiv România – lucrurile nu au decolat în direcția unei explozii a numărului de cazuri, au început deja proiecțiile și analizele, dar și dezbaterile, confruntările și acțiunile pentru a planifica modul în care va arăta și cum va fi condusă lumea de după criza pandemică adusă de Covid-19. Cu toate dimensiunile purtării acestei dezbateri – publică, subterană și politică, în spatele ușilor închise, dar și în spațiile discrete și chiar oculte. Iar ieșirea pe scenă a marilor spirite analitice, a personalităților, foștilor politicieni și gânditori care asumă una sau alta din agende, una sau alta din variantele și opțiunile leadership-ului de mâine trădează lansarea competiției și partea vizibilă a icebergului acestei lupte încrâncenate care a pornit.

Agenda lumii de mâine: schimbare tectonică sau continuitate?

Pentru moment, o bază importantă de date lipsește încă pentru a vedea cum iese lumea din actuala criză și ce consecință are asupra multiplelor crize care decurg ca urmare a crizei de coronavirus: imagine și propagandă, sistemul de sănătate, criza economică, criza de guvernanță, criza de leadership, criza democrației. Nu știm încă pe deplin cât durează, cu ce consecințe, cât divide și cât adună omenirea actuala criză pandemică globală.

Dacă toate acestea sunt neclare, pe piață au apărut numeroase narațiuni competitive. Și nu mă refer la cele naționale, cu pledoarii pro-domo, pe care le propun deja unele națiuni care și-au făcut o obișnuință din a încerca să dirijeze dezbaterea prin instrumentarul lor centralizat, prin autocrație și populism, prin fuga după câștiguri de imagine ieftine, propagandă și război informațional, proiectat asupra tuturor celorlalte state ale lumii, în beneficiu propriu – Rusia și China sunt citate cel mai des în această criză. Ci mă refer strict la dezbaterea reală de idei. Cea fundamentală, cu opțiuni diverse, și ele trădând frământări și agende diverse.

Iar aici lucrurile se decantează mai lesne: prima și cea mai importantă dezbatere este cea despre drumul mai departe – globalizare versus naționalism, democrație versus autoritarism, care va fi învingătorul în planul imaginii și atractivității modelului, a eficienței în combaterea pandemiei, cine se va descurca mai bine în criză, care va găsi mai repede leacul și vaccinul la coronavirus. Apoi actuala criză lansează marea dezbatere a eficienței și profesionalismului conducerii statului și apetitul în materie de percepție și imagine în epoca social media – tehnocrație versus populism, fără a ignora, ba din contra, punând în prim plan dezbaterea despre rolul politicului în momentele de criză și nevoia de revenire la legătura cu societatea, îngemănarea cu societate civilă – sindicate, organizații neguvernamentale, patronale și profesionale ale meseriilor, organizații religioase –  și mai ales revenirea la meritocrație, la resursa de cadre și atragerea profesioniștilor în cadrul partidelor și la integrarea profesioniștilor independenți în sistemele administrative și de conducere democratice. 

După cum am văzut, cele mai grave componente ale conglomeratului de crize – pe care, dacă nu le-a generat, le-a amplificat și adus în prim plan criza pandemiei de coronavirus – sunt criza de leadership – național, european, global – și criza democrației – nevoia de perfecționare a democrației în noile condiții ale dezvoltării tehnologice și a efectelor social media. Nu în ultimul rând, avem de a face cu o dezbatere fundamentală în privința lumii de după coronavirus: continuitatea  lumii așa cum o cunoaștem deja sau suprapunerea/accelerarea crizelor trecutului va duce la o schimbare tectonică a lumii așa cum o știm spre o lume pe care nu o vom mai recunoaște.

Opțiunile pentru gestionarul/conducătorul lumii de mâine: stat, organizație, conglomerat nestructurat sau anarhie 

Lucrurile nu au început acum, și lumea deja avea de gestionat aceste crize care veneau, cu  sau fără explozia de coronavirus din Wuhan și răspândirea în lumea întreagă. Doar că COVID-19 le-a accelerat și le-a adus în prim plan. Dezvoltările tehnologice mișcaseră lucrurile pe un spectru distinct demult, dar nimeni nu s-a ocupat de efectele de trend ale acestor schimbări asupra omului, societății, politicului și relațiilor internaționale.

Soluțiile sunt câteva, aceleași și nu trebuie să reinventăm roata, mai ales că nici lumea nu s-a schimbat așa de dramatic peste noapte și nici mintea noastră și a planificatorilor de lângă decidenți nu a evoluat și nu va evolua atât de fantastic în 2-3-5 luni:

  • Lumea G0 – a nimănui, No One’s World – lumea anarhică fără leadership, după retragerea SUA lui Trump dacă nu într-o splendidă izolare, într-o postură mult mai preocupată de sine; – „America first, Great again!” – decât de asigurarea leadeshipului global.
  • Revenirea la lumea cu leadershipul SUA – chiar dacă mai nuanțată, mai schimbată și cu sarcinile mai limitate, cu sau fără actualul președinte, cu sau fără actualul leadership american în funcție.
  • Lumea G2, lumea globalizată după liniile majore ale marilor actori, SUA și China. Dacă se înțeleg. Dacă rivalitățile și perspectiva confruntării se estompează. Dacă colaborează. Dacă China acceptă regulile și le și respectă. Dacă nu cad în război. Sau măcar nu rup comerțul global, polarizându-l în două, cum au pornit să o facă. Slabe șanse! Ar trebui măcar o jumătate de miracol pentru asta, sau o presiune globală majoră.
  • Tripodul SUA-China-UE – care e mai degrabă o ambiție europeană, o asumare vizionară a lui Emmanuel Macron privind rolul global al UE între cei doi mari, echilibrându-i, dar fără resursele și acordul motoarelor economice europene. Din nou, greu de pus probabilități relevante aici, în dreptul acestui scenariu, pe termen scurt și mediu.
  • P5 – grupul statelor membri permanenți ai Consiliului de Securitate, ca lideri ai dezbaterii privind viitorul lumii și gestiunea globalizării. Din nou, cu diferențe foarte mari de calitate, portanță, maniere, valori fundamentale și greutate specifică între actori, și cu divergențe majore între ei. Dar cu o inițiativă deja pe masă – Macron-Trump-Putin. Vedem și liderii acțiunii, și direcțiile ei, dacă această inițiativă se va decanta în fapt.
  • G7(G8) – este un cadru natural de discuție al marilor teme ale lumii, varianta G8 fiind dorința și aspirația Rusiei, care nu se regăsește în categoria celor mai industrializate state ale lumii, dar își dorește rolul global.
  • G20 – un cadru mai larg, și care estompează ambițiile și tendințele politicii de Mare Putere pe care le relevă toate celelalte proiecte de până aici. A fost propus ca și cadru într-o scrisoare publicată ca editorial în The Washington Times de către Mevlut Ceavusoglu, Ministrul de Externe al Turciei. E și asta o pledoarie pro domo, dar are substanța și relevanța sa.

Scenariile leadership-ului Lumii de Mâine: anarhie sau coeziune transatlantică

Analiza noastră a dus la câteva scenarii, niciunul nefiind și probabil, și bun, și salutar în contextul actual. Dar toate aduc în prim plan mai degrabă continuarea/accelerarea globalizării ca proces obiectiv, efectele crizei de coronavirus asupra opțiunilor populiste, naționaliste, izolaționiste, pe care le vom analiza mai jos.

  • Worse case scenario rămâne politica de putere – adică înclinația de folosire a forței, a războiului, a influenței agresive pentru a atinge obiective politice, respectiv politica de Mare Putere – adică tentația Marelui Târg între marile puteri, înclinate spre împărțirea între ele a dominației lumii, ceea ce înseamnă, totodată, multipolarism, sfere de influență și interese privilegiate, pe care să le domine fiecare și pe seama cărora să facă tranzacțiile la masa verde între ele. Din păcate, un scenariu cu mult prea mare probabilitate de a se realiza.
  • Best case scenario rămâne așezarea lumii bazată pe multilateralism, pe supremația dreptului, lumea bazată pe reguli, consensualism în decizii (practic valorile UE extrapolate la nivel global). Pe cât de bun, pe atât de mică probabilitatea unei evoluții pe această direcție în lumea de astăzi și cu liderii politici pe care i-am moștenit pentru a trece lumea actuală prin criza de coronavirus.
  • Cel mai probabil scenariu oscilează între două variante, și acestea pe scara bine-rău: Lumea G0, anarhică, fără leadership, cu rivalități între mari puteri și, de ce nu, războaie posibile, cu ambiții și lideri neadecvați în funcțiile de prim plan și cu abandonarea/marginalizarea profesionalismului și a meritocrației, dar cu alunecări în partitocrație și închiderea sistemelor democratice; sau Leadership transatlantic – dacă se reușește depășirea gestiunii proaste a crizei, populismului, tentația modificării narațiunilor nefavorabile, cu o eventuală schimbare de leadership sau de opțiuni la actorii principali și cu realizarea nevoii coordonării eforturilor globale pe linia statelor civilizate, occidentale, democratice.

Dacă falia transatlantică pe care o forțează mulți se închide, SUA nu va mai fi liderul pe care-l cunoaștem, va avea nevoie de sprijinul general și de legitimitatea dată de contribuția tuturor statelor democratice din comunitatea transatlantică. E simplu, e un drum cunoscut, bătătorit și funcțional, are valori proprii comune la bază, e lesne de reconstruit, poate cu alți lideri, și poate fi catalizată voința și susținerea populației pentru că nevoia este evidenta. 

Din păcate, catalizatorul posibil al unui asemenea scenariu deopotrivă probabil și apropiat de un best case include recursul la varianta dușmanului comun pentru a cataliza toată susținerea, respectiv desemnarea Chinei ca dușman comun! Documentele americane și multe din documentele europene și ale statelor membre ale UE încep să conțină elementele convergente pe o asemenea direcție.

Marile personalități și dezbaterea narațiunilor distincte: soluție națională sau globală la coronavirus?

În diverse diapazoane, cu diferite nuanțe și abordări, în chei proprii sau reflectând pregătirea, interesul și grupurile cărora le aparțin, în prim plan au apărut marile personalități purtătoare ale ideilor alternative. Cu același program, cu aproximativ aceleași evaluări faptice – continuitatea lumii versus ruptura radicală, naționalizarea globalizării versus accelerarea ei, cooperare versus conflict global, autocrații versus democrații liberale – cu toții au trecut în revistă alternative, opțiuni pozitive și negative, alunecări nefavorabile și perspective pozitive. 

Henry Kissinger, fost Secretar de Stat fundamental realist și pragmatic, pe care îl respectă și-l ascultă, cumva, Donald Trump – în măsură în care cineva poate să-l determine pe actualul Președinte al SUA să facă ceva – Richard Haas, Președintele CFR – Council of Foreign Relations al SUA care se luptă cu Gordon Brown – fost premier și ministru al Finanțelor britanic, în vremea crizei economice 2007-2008- în privința celui mai optimist și vocal în susținerea accelerării globalizării de astăzi, ultimul vorbind nu numai de guvernanță, ci de Guvern Mondial (trecând sub tăcere rivalități, conflicte și imposibilități de a integra toți actorii), mergând până la Yuval Harari, autorul israelian cel mai prolific și structurat în zona catastrofelor, distrofiilor și apocalipsei globale pe diferite direcții – preocupat real de efectele controlului global prin artificial intelligence de către Guverne în COVID-19 asupra democrației, libertății și alegerilor individuale – sunt cei mai cunoscuți actori lansați în bătălia narațiunilor pentru viitor. 

Marea dezbatere, unde lucrurile par să se așeze mai degrabă convergent aici, între specialiștii în Relații Internaționale și Securitate globală – chiar dacă specialiștii în medicină, pandemii și modificări societale par a menține opțiunea schimbărilor radicale(Vezi Anthony Fauci, Medicul Șef al Casei Albe) – este cea privind magnitudinea schimbărilor. Decantarea pare să arate, așa cum gândim și noi, că indiferent de magnitudinea schimbării, tendința este de a reveni la ceea ce cunoști, la soluțiile ce au funcționat, ce aplaudai sau considerai soluția cea mai bună, deci o continuitate relativă, cu adaptarea la impactul crizei de coronavirus. Firește, dacă avem de a face cu o criză care durează neîntrerupt 12-18 luni – până la găsirea vaccinului – sau mai mult, dacă tulpina se schimbă și se adaptează oportunist în fiecare sezon, suntem de acord atât cu faptul că criza va dura, cât și că schimbările vor fi fundamentale.

În ceea ce privește naționalizarea globalizării, respectiv creșterea rolului statului, respectiv a funcționării mai eficiente a statelor autoritare, aici abordarea este, de asemenea, unanimă, și arată că, deși primele soluții au fost naționale, totuși soluția finală nu poate fi decât una comună, globală, chiar și pentru simplul fapt că e de ajuns să rămână undeva virusul, și el va reveni peste tot. La problemă globală, soluție globală. Acest lucru nu înseamnă că nu vor exista schimbări în instituțiile globale, care au nevoie de ghidaj și resurse, legitimitate și profesionalizare, pentru a face față cerințelor și rolurilor cu care vrem să le înzestrăm – în primul rând WHO/OMS, Organizația Mondială a Sănătății.

Deci vom avea o globalizare administrată mai bine, nu realizată mai rapid, peste noapte, dar totuși o continuare a globalizării ca fenomen obiectiv mai degrabă decât o naționalizare a globalizării. În același timp, se va discerne o preocupare tot mai mare pe direcția evitării monopolului global al producției de orice fel de către un singur stat, indiferent de rațiunile economice. Și va apărea tot mai mult nevoia creării la nivel național a mecanismelor de susținere a capacităților ce pot face parte dintr-o economie de rezervă, de război, de criză. 

Revenirea profesioniștilor și elitelor consacrate ale societății

Schimbări relevante, masive, se văd și la nivelul instituțiilor naționale și a rolurilor acestora. Însă dezbaterea între legitimitate, credibilitate și profesionalism va aduce în prim plan meritocrația și această criză va arăta deviațiile de natură democratică date, poate, cel puțin într-o măsură substanțială, de evoluțiile tehnologice și de social media. Capacitatea partidelor și guvernelor de natură politică de a aduce în prim plan, direct sau în parteneriat, profesioniștii credibili și elitele consacrate ale societății, care să asume și să îndeplinească rolurile de decidenți și în momente de pace, nu numai de război și criză, va deveni punct de reper și atractivitate sau respingere pentru viitoarele opțiuni ale publicului democrat.

Am lăsat nu întâmplător la final perspectivele de marginalizare a Rusiei, Ungariei, Iranului, Chinei, deopotrivă. Nu din perspectiva lipsei de respect sau a soluțiilor fezabile ce creează nevoia dușmanului comun, cât din eșecul în criză a populismului, autocrațiilor, iliberalismului și naționalismului izolaționist. Frontierele închise nu au protejat pe nimeni, nu străinii au năvălit în țară ci proprii resortisanți. Soluția de a pune pe cineva să aleagă dacă rămâne sau vine în țară ține de spiritul civic și convingere, de rațiune și responsabilitate – dar și posibilități obiective de a trăi în țara gazdă – și mai puțin de impunere, blocaje, constrângeri  asupra propriilor cetățeni.

Dar poate cea mai mare problemă a rămas invalidarea abordărilor triumfaliste, sforăitoare, bombastice și absolute, extremiste în formă și  goale în substanță. De la primele abordări ale Președintelui Trump – “sunt vreo 15 cazuri și dispar” – la cele ale lui Vladimir Putin  – „am rezolvat criza”, afirmație lansată înainte de izbucnirea reală a pandemiei – la vadra de vodcă și sauna lui Lukashenko și plantele tămăduitoare ale lui Berdîmuhamedov(care a interzis cuvântul coronavirus în Turkmenistan), până la Coreea de Nord a lui Kim Jong Un care e păzită cu automatul la frontiere și nu declară nici un caz de infectare – toate s-au dovedit eșecuri prin lipsa soluțiilor. Virusul nu cunoaște nații și frontiere, ci doar oameni, de toate categoriile și culorile, pe care îi infectează. Gândire, pricepere, experiență, expertiză, cunoaștere, știință, nu declarații goale! 

Toate acestea subliniază faptul că a venit Timpul oamenilor serioși. Decenți, fără ambiții de imagine, cu meserii clare la bază, recunoscuți în domeniile lor, care au făcut ceva pentru națiunile lor și pentru domeniile în care activează, care și-au probat deja competențele. Ei trebuie să revină în prim plan, e necesară revenirea la elitele profesionale consacrate – retrase în turnuri de fildeș, alungate de imaginea reprobabilă a vieții politice sau alungați direct de politica de cadre a contributorilor la campanii și lipitorilor de afișe loiali ce populează partidele și conducerile instituțiilor publice.

Clasa politică și elitele profesionale trebuie să se întâlnească undeva la mijlocul drumului. Elitele, profesioniștii, oamenii serioși trebuie să sprijine structura politică a statelor democratice, asumând roluri de decizie, conducere și prim plan, în măsura în care și clasa politică ce asigură legitimitatea și strânge voturi trebuie să deschidă ușa, să atragă și să-și aducă profesioniștii alături. O meritocrație care să echilibreze alunecarea democrației din era social media spre populism și extreme, partitocrații și mai ales abordări excepționaliste sau unipersonale de tip sic volo – c-așa vreau eu!

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending