Connect with us

EDITORIALE

România, Franța, Germania și alte 20 state UE au adus la viață ”frumoasa adormită”: Cum poate beneficia România de PESCO, noul motor al apărării europene

Published

on

de Robert Lupițu

Începând de astăzi putem vorbi în interiorul Uniunii Europene despre embrionul unei Uniuni a Apărării: 23 de țări membre ale Uniunii, în frunte cu cele mai mari șase state (post-Brexit) – Germania, Franța, Italia, Spania, Polonia și România – au adus la viață ”frumoasa adormită”.

O denumire de basm utilizată de președintele Comisiei Europene pentru o poveste despre care s-a vorbit peste șase decenii și care a trecut de la eșecul Comunității Europene a Apărării (1952) la defuncta Uniune a Europei Occidentale (1954-2011) și a culminat cu semnăturile a 46 de miniștri de Externe și ai Apărării asupra unui document care marchează intenția oficială a celor 23 de țări de a lansa cooperarea structurată permanentă (PeSCo) în materie de apărare europeană, un instrument ținut în hibernare în paginile Tratatului de la Lisabona de aproape un deceniu.

FOTO: European External Action Service

Cooperarea structurată permanentă este totodată și linia de finish a unui salt uriaș pornit la nivel de doctrină pragmatică prin Strategia Globală a UE lansată în 2016, arătând că în decurs de un an și jumătate Uniunea Europeană – asemuită adesea unui mamut birocratic – a izbutit prin voință politică într-un domeniu în care răspunsul șablon pentru lipsa progresului era ”o atingere la adresa suveranității naționale”. PeSCo este în același timp și o dovadă a faptului că Europa cu ritmuri și intensități diferite funcționează și că nucleul dur nu este o sintagmă care se aplică doar unei mâini de state. Aidoma scenariilor trei și cinci din Cartea Albă a lui Jean-Claude Juncker, PeSCo este și rezultatul celor care ”își doresc mai mult și realizează mai mult”, dar și al celor văd viitorul Europei în ”mult mai mult, împreună”.

Un amănunt deloc de neglijat în contextul unui proiect european care se reinventează: Cooperarea în materie de apărare, deși distinctă juridic în contextul Tratatului de la Lisabona, vine în continuarea unui succes de cooperare consolidată, cel privind înființarea Biroului Procurorului Public European, în care 20 de țări membre au decis crearea unei instituții care să investigheze frauda din fonduri europene. Precizarea nu este întâmplătoare, ci recurge la un exercițiu de scurtă istorie a integrării europene: cele două domenii – cooperarea privind apărarea și cea privind înființarea unei instituții de anchetă – sunt zone operaționale a ceea ce în 1993, în Tratatul de la Maastricht,  numeam pilonul Politică Externă și de Securitate Comune și pilonul Justiție și Afaceri Interne.

Odată cu lansarea sa formală – prognozată pentru 11 decembrie la Consiliul Afaceri Externe și prin susținerea manifestată de lideri la Consiliul European din 14-15 decembrie – PeSCo va deveni un cadru de referință pentru investițiile în termeni de securitate și apărare în Europa, un cadru pentru dezvoltarea capabilităților pe care și NATO și-a manifestat intenția să-l acceseze.

România este deopotrivă una dintre cele 23 de țări semnatare ale PeSCo, în conformitate cu angajamentele sale pentru consolidarea Uniunii Europene, dar și unul dintre statele care își ghidează politica de securitate după busola ”NATO este piatra de temelie a apărării colective în Europa”.

Cooperarea structurată permanentă sau ”cadrul juridic european ambițios, obligatoriu și cuprinzător pentru investițiile în securitatea și apărarea teritoriului UE și a cetățenilor acesteia”, cum este el denumit în scrisoarea semnată de miniștrii, are potențialul de a deveni un pilon important în arhitectura de securitate europeană și un pilon european în cadrul NATO. Voința politică (a se vedea ambiția lui Emmanuel Macron pentru o forță comună europeană și buget comun) va da tonul firește. Pentru început însă, PeSCo va fi un cadru de cooperare ce se suprapune pe o nevoie reală la nivel european: aceea de dezvoltare a unor capabilități comune (într-o Uniune cu peste 170 de tipuri de armament), inclusiv pe baza instrumentelor create recent precum Fondul European pentru Apărare.

Pe acest curent de gândire politică în raport cu PeSCo și-a anunțat România participarea la cooperarea structurată permanentă. Dincolo de linia decizională a eșichierului politic care să mențină traiectoria unei țări care își dorește ”mai multă Europă” și care vrea să facă din parte din ”nucleul dur”, PeSCo este oportunitate de dezvoltare militară pe care o țară ca România, care alocă 2% din PIB pentru Apărare și care este în plin proces de înzestrare și modernizare a Armatei, nu o poate neglija. De fapt, calendarul lansării PeSCo și al demarării proiectelor de cooperare coincide cu faptul că România se află la finalul primului său exercițiu bugetar după mai bine de un deceniu în care a alocat 2% din PIB pentru Apărare, un angajament asumat începând cu 2017 pentru următorii zece ani. Această stare de fapt în bugetul Apărării de la București își găsește corespondența și în ceea ce instituirea PeSCo va presupune: angajamente comune ambițioase, inclusiv creșterea periodică a bugetelor pentru apărare pentru atingerea obiectivelor convenite.

Dincolo de dezvoltarea în comun a capabilităților de apărare, acest cadru permanent de cooperare în domeniul apărării va permite României și celorlalte 22 de țări implicate să investească în proiecte comune sau să îmbunătățească contribuția și disponibilitatea operațională a forțelor lor armate.

De altfel, când România și-a anunțat participarea la PeSCo – printr-o decizie CSAT din luna octombrie – a fost exprimată și intenția ca țara noastră să participe la un set inițial de 10 proiecte a căror dezvoltare ulterioară să corespundă priorităților naționale privind dezvoltarea capabilităților militare. Peste aceste solicitări sunt așezate și realitățile anului 2017, care s-a remarcat din punct de vedere al înzestrării militare prin finalizarea achiziției unei escadrile complete de avioane de luptă F16, intensificarea discuțiilor cu Airbus pentru producerea în România și achiziționarea de elicoptere de transport și elicoptere de atac, înființarea unei societăți mixte româno-germane (Uzina Moreni și Rheinmetall) pentru producerea de transportoare blindate 8×8 pentru Armata Română în România și achiziționarea primului sistem de rachete de apărare anti-aeriană Patriot.

Un alt atu pentru România în cooperarea privind apărarea europeană este că viitoare capabilități comune sau investiții în proiecte de dezvoltare militară pot fi construite pe cadre de lucru deja existente: atât prezența francezilor, prin Airbus la Brașov, cât și a germanilor, prin Rheinmetall la Moreni, pot genera astfel de capabilități, atât pentru înzestrare națională, cât și europeană.

În ceea ce privește o eventuală contribuție și o manifestare a disponibilității operaționale a forțelor armate, aici știm că vorbim despre un capitol la care România excelează. Bucureștiul și-a luat întotdeauna în serios angajamentele de securitate în cadrul NATO – a patra națiune contributoare la misiunile din Afganistan, a participat cu cifre importante de forțe de ordine la misiuni ONU și ale Uniunii Europene.

De asemenea, România stă la baza unui model de bune practici în raport cu aliații europeni privind desfășurarea de exerciții militare comune. În luna februarie, la o reuniune ministerială a NATO, România a semnat împreună cu Cehia și cu Germania o scrisoare de intenție privind exerciții comune și desfășurări de trupe terestre la un corp militar ce urma să fie generat în cadrul Grupării de tip Naţiune Cadru din NATO.

Din acest set de argumente nu trebuie eludat cel al poziționării politice amintit anterior. De pildă, reacția secretarului general al NATO la lansarea PeSCo este o oportunitate de poziționare pentru România. Jens Stoltenberg a vorbit despre consolidarea pilonului european din cadrul NATO, despre prezența vitală a aliaților non-UE în arhitectura de securitate europeană, dar și despre eventuala disponibilitate a capacităților dezvoltate prin PeSCo pentru NATO. În Europa, România joacă rolul unui stat pro-european cu valențe transatlantice și care vede relația UE-NATO sub semnul celor 3 C – cooperare, coordonare, complementaritate. În acest sens, discursul patentat ar putea permite Bucureștiului să navigheze în aceste ape strategice sigure cu celeritate și chiar să utilizeze instrumentele pe care le are la dispoziție – Inițiativa de Instruire Intensificată, Brigada Multinațională de la Craiova –  și experiența – găzduirea celor mai importante exerciții NATO de pe flancul estic – pentru a sprijini, în sens real, inclusiv formarea și testarea capabilităților operaționale din domeniul apărării și, de ce nu, o coordonare militară UE-NATO.

Un pas real spre o ”autonomie strategică” a Uniunii Europene, succesul PeSCo și rolul său în securitatea europeană vor depinde în cea mai mare măsură de voința țărilor membre, de creșterea atractivității ideii de a ”cumpăra european” în materie de apărare, dar și de evitarea capcanei de a dubla NATO. Cel puțin din această privință, poziția României este una care întrezărește preponderent beneficii. Cu toate acestea, nu strică să fim conștienți de faptul că până și cele mai sigure ape strategice se pot dovedi dificil de navigat.

 

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community în cadrul World Economic Forum și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute.

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

“5+1” concluzii după Conferința de Securitate de la München: SUA vor să dicteze ritmul global, China refuză acest joc, iar Rusia exploatează sensibilitățile transatlantice

Published

on

© Munich Security Conference

Corespondență de la München

Ediția din acest an a Conferinței de Securitate de la München și-a tras cortina după aproape trei zile în care liderii țărilor lumii au pendulat între apărătorii ordinii internaționale și contestatarii ei. Din zecile de discuri ascultate și relate, dialoguri de la distanță sau răspunsuri la întrebări incomode, am rămas cu câteva concluzii preliminare:

1. Am vizualizat două Americi: una la putere reprezentată de Mike Pence care susține că vede lumea așa cum e, nu cum ne-am dori să fie și care tratează cu fermitate și presiune inclusiv aliații tradiționali; o alta în opoziție înfățișată de Joe Biden și Nancy Pelosi, dispusă să frâneze combinația de “realism – naționalism” și să plaseze alianța transatlantică ca pivot central al relațiilor internaționale Din acest considerent, alegerile din 2020 din SUA vor fi cruciale pentru viitorul arhitecturii ordinii de securitate internațională. Administrația Trump părăsește încăperea actualei ordini la ale cărei temelii Rusia și China lovesc sistematic, pentru a intra într-un nou eșafodaj în care se asigură că va dicta ritmul noii construcții a ordinii internaționale.

2. Am văzut o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală. Sub pretextul respingerii hegemoniei și politicii de putere, Beijing-ul respinge ieșirea din actualul status quo, semn că actuala incertitudine globală este mediul prielnic pentru avansarea influenței chineze. Inclusiv dorința SUA de a include China într-un viitor acord al armelor strategice, în condițiile suspendării Tratatului privind Forțele Nucleare Intermediare, s-a izbit de un refuz al Beijing-ului: “Acest tratat este bilateral, iar el moare ca un tratat bilateral”, a spus un general chinez la München.

3. Am observat o Rusie iute și concisă pe partitura deja clasică la nivel de discurs și mai concentrată pe reuniuni bilaterale. La München, ministrul de Externe Serghei Lavrov a avut multe reuniuni cu omologi, cu secretarul general al NATO, cu șefa diplomației UE și chiar cu candidatul PPE la șefia Comisiei Europene. Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare este ca și încheiat, cele șase luni date ca termen Rusiei sunt doar o amăgire, ele reprezentând cel mai probabil perioada de repoziționare pentru o nouă cursă strategică. Mai mult, pe fondul animozităților transatlantice, Moscova va continua să aplice o tactică de exploatare a acestor sensibilități.

4. Europa se va întoarce la agenda provocatoare de zi cu zi – Brexit, alianța franco-germană, ofensiva populist-naționalistă – convinsă fiind că opțiunea sa spre multilateralism global și o ordine internațională bazată pe regulile deja cunoscute sunt calea de urmat. În pofida Brexit, britanicii par mai apropiați la nivel de politică externă de europeni mai mult ca niciodată. Angela Merkel a fost ovaționată la München ca lider de facto al ordinii liberale, în ciuda unui discurs care a vorbit despre o Rusie parteneră și a apărat gazoductul Nord Stream, acesta fiind cel puțin un subiect în care Europa nu va vorbi nicicând pe o voce unitară. Provocările Estului nu sunt privite ca fiind ale tuturor, și viceversa, afectând dezideratul unei singure poziții europene în lume. Din această rațiune, rămâne de referință ce a spus Înaltul Reprezentant al UE despre “generozitatea” de a trata marile țări europene ca “puteri mijlocii globale”.

5. La nivelul relației transatlantice, NATO pare să reprezinte unica platformă de cvasi-stabilitate și trebuie evitată fragilizarea sa. Faliile sunt induse atât din exterior, cât și din interior, adâncite inclusiv prin ovaționarea lui Merkel, în contrast cu animarea mai redusă de la discursul lui Pence. Deși prin preconizata retragere din INF, Statee Unite s-au asigurat că din punct de vedere strategic europenii vor strânge rândurile lângă americani, este dificil să ne așteptăm că SUA vor modela întreaga acțiune externă europeană după propriile referințe în ce ține de acordul nuclear cu Iran, conflictul israelo-palestinian sau relațiile comerciale cu China.

6. Prezența României la Conferința de Securitate de la München la nivel prezidențial este mai mult decât binevenită. Ea excede cadrul exercitării președinției Consiliului UE, întrucât triada de politică externă a României, adică SUA-NATO-UE, este la o continuă răscruce. România nu trebuie să își piardă relevanța strategică sau să își consume prestigiul acumulat sub auspiciile securitare pavilionului SUA-NATO și sub cele ale Uniunii Europene. România a punctat, la München, la capitolul relației strategice indispensabile cu Statele Unite. Întrevederea președintelui cu vicepreședintele SUA a venit la finalul unei săptămâni în care vedeta estică în relația cu Washington-ul a fost Polonia, la Varșovia aflându-se atât de secretarul de Stat, cât și vicepreședintele american. Să ne înțelegem România și Polonia nu sunt competitori, ci parteneri strategici bilaterali, parteneri în cadrul UE și NATO și actorii regionali de primă linie în dimensiunea Inițiativei celor Trei Mări. Însă, dacă Germania, Franța sau Marea Britanie nu mai au aceeași capacitate de a influența, individual, relațiile internaționale, cu atât mai mult, România trebuie să adauge consistență parteneriatului cu SUA și să navigheze la fel de consistent atât în UE, cât și în NATO.

“Marele puzzle: Cine va strânge piesele?” rămâne astfel mai mult decât titlul unui raport al Conferinței care de peste cinci decenii oferă claritate realității strategice globale. Rămâne dilema înspre ce fel de arhitectură internațională ne îndreptăm.

Continue Reading

EDITORIALE

”A fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”. Cu ce rămânem după discursul de astăzi al președintelui și candidatului Klaus Iohannis

Published

on

Discursul de astăzi al președintelui României se potrivește mânușă, în sensul că te îndeamnă aproape insațiabil, unei analize pe text de tipul celei pe care discipolii intelectuali ai relațiilor internaționale o fac pentru a înțelege empirismul actorilor ce defilează pe scena globală. Fixat în parametri ai cutumei, continuității și certitudinii, firul narativ al discursului ne oferă o dublă perspectivă, atât pe cea a președintelui, cât și pe cea a candidatului pentru un nou mandat la Cotroceni. A fost, în fond, cel din urmă discurs anual al actualului șef al statului – cel puțin în cadrul primului său mandat – în fața șefilor de misiuni diplomatice acreditați la București.

Dincolo de dubla logică, cea de titular al fotoliului prezidențial, și cea electorală, discursul de astăzi a fost livrat într-o perioadă în care peisajul internațional este puternic reașezat de marii actori ai lumi. Un peisaj în care SUA, principalul partener strategic al României, reconfirmat inclusiv în discurs, duc o politică de contestare a modului de funcționare a alianțelor sale tradiționale, afirmând totodată revenirea la era competiției strategice cu o Rusie agresivă și o Chină practicantă de instrumente versate pentru a-și maximiza poziția globală. Și un peisaj în care Uniunea Europeană, construcția a cărei ”cameră decizională a statelor” – Consiliul UE – este prezidată pentru șase luni de către România, apasă concomitent pedalele de accelerație – vezi Tratatul de la Aachen – și de frână – vezi Brexit, populism, naționalism și întoarcere la abordări discursive de tipul anilor interbelici.

Discursul a debutat cu o remarcă incisivă privind starea de nevroză internă în care este fixată România, președintele poziționându-se drept un ”custode” al balanței și al echilibrului în ceea ce ține de nealterarea cursului european și occidental al României, un curs bazat pe democrație liberală, stat de drept și justiție.

Este, dacă vreți, o reîmprospătare a cărții sale de vizită după ce președintele a primit astfel de susțineri și din partea președintelui Franței sau cancelarului Austriei.

În același registru, este o opțiune strategică: aceea de a debuta un discurs de politică externă cu un cadru de referință intern problematic pentru a putea atinge primul element cheie din discurs, acela de asumare a rolului de ”asigurator” al menținerii căii europene și euro-atlantice a României într-un interval agitat, atât național, cât și european și internațional.

Un al doilea element este dat de așezarea în discurs a priorităților și direcțiilor politicii externe a României. Așa cum era de așteptat, dimensiunea exercitării mandatului de președinție rotativă a Consiliului Uniunii Europene a fost lăsată la urmă. Acest lucru nu ține numai de specificitatea discursurilor liderilor politici, de a păstra spre sfârșitul cuvântărilor componenta cea mai esențială a ideilor transmise, ci și de asumarea unei realități concrete: ocuparea vremelnică, chiar și pentru prima dată, a acestei responsabilități politico-administrative nu poate substitui ancorele indispensabile ale politicii externe care au condus România spre actualul său status quo. Președinția română la Consiliul Uniunii Europene este o responsabilitate ce decurge din apartenența la UE, însă, în egală măsură, este și o consecință a parcursului de politică externă pe care această țară și l-a asumat, treptat, până în 2019, care mai înseamnă și anul 30 de la eliberare, echivalentul celor trei decenii scurse de la prăbușirea comunismului în Europa și de la zorii integrării europene și euro-atlantice.

Practic, dincolo de dimensiunea concretă a președinției României la Consiliul UE, așezată separat în discurs la finalul acestuia, elementele cheie aranjate ca jaloane principale ale politicii externe a Bucureștiului care au însoțit discursul președintelui au fost: 1) reafirmarea constantei UE-SUA-NATO ca puncte cardinale ale acțiunii externe a statului român; 2) cooperarea regională cu axele sale Inițiativa celor Trei Mări și formatul București 9; 3) relațiile strategice bilaterale cu accent pe cele cu Franța și cu elementul de noutate numit Japonia și 4) augmentarea profilului internațional al României prin dobândirea unui nou mandat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU și accederea în cadrul OCDE.

Discursul integral al președintelui este disponibil aici. Varianta relatării acestui discurs pe ”capitole” este disponibilă aici.

Formulate și mai sintetic decât atât, președintele a pronunțat triada conceptuală strategică SUA-UE-NATO ca punct de pornire pentru orice realizare majoră din ultimii ani – a se vedea accentul pus pe formatele regionale și parteneriatele strategice bilaterale, cât și pentru perspectiva unor noi borne: câștigarea unui mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU și aderarea la OCDE, un cadru-etalon al modelului de dezvoltăre economice occidentale.

Dacă triada conceptuală menționată este moștenirea pe care fiecare președinte trebuie să o poarte drept stindard al politicii externe a României și să și-o asume fără echivoc ca fiind o condiție prealabilă pentru a exercita această funcție, celelalte jaloane de politică externă sunt realizări (București 9 sau Inițiativa celor Trei Mări) și aspirații (ONU, OCDE). Atât prezidențiale, cât și electorale.

În cele din urmă, cartea pe care a ales să o joace președintele în acest al cincilea său discurs anual susținut în fața ambasadorilor străini acreditați la București este în aceeași notă cu cea etalată și în celelalte alocuțiuni cu pricina: continuitate, pragmatism și consecvență. Deși nu a recurs la această frază care îi aparține, discursul președintelui a fost călăuzit de ideea că ”a fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”.

Continue Reading

EDITORIALE

Editorial semnat de președintele Parlamentului European, Antonio Tajani: Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației

Published

on

de Antonio Tajani, președintele Parlamentului European

Următorul Consiliu European este decisiv pentru viitorul Europei. Dacă statele membre nu găsesc împreună modul de a stăvili și a reglementa fluxurile de imigranți și solicitanți de azil, însuși proiectul european poate primi o lovitură fatală.

UE și statele sale membre au descoperit cu o întârziere vinovată acest fenomen și s-au limitat să-i suporte consecințele, încercând să-i reducă daunele și să-l încetinească la frontierele noastre.

Foto: European Parliament

Până în 2050 populația Africii se va dubla, depășind 2,5 miliarde de locuitori. Dacă nu intervenim rapid, actualele sute de mii de migranți vor deveni milioane, cu consecințe devastatoare pentru Europa.

Cauzele acestor fluxuri sunt instabilitatea și nesiguranța din vaste regiuni ale Africii și Orientului Mijlociu, precum și terorismul, sărăcia, foametea și schimbările climatice. Numai între 2014 și 2017, cel puțin 13 000 de persoane și-au pierdut viața în Marea Mediterană, fără a socoti zecile de mii de morți din deșertul Sahara.

Cetățenii noștri nu mai sunt dispuși să accepte o Europă fără apărare, incapabilă să ofere răspunsuri structurale la această tragedie. Ei doresc o Uniune care să fie solidară cu cei ce fug din calea persecuțiilor și războaielor, dar fermă cu cei care nu au dreptul să intre sau să rămână în Europa.

Următorul summit UE este ultima ocazie de a nu înșela așteptările a jumătate de miliard de europeni.

Este nevoie de curaj și de o strategie reală pe termen scurt, mediu și lung, bazată pe doi piloni: pe de-o parte, oprirea rapidă a plecărilor din țările de tranzit și de pe coastele africane, permițând sosirea în condiții de siguranță numai a celor care au într-adevăr drept de azil; pe de altă parte, distribuirea solicitanților de azil în țările europene în temeiul unui mecanism automat și obligatoriu.

În viitorul foarte apropiat, trebuie oprite plecările și împiedicați cei care introduc ilegal migranți să pună în pericol viața a zeci de mii de persoane. Cei care au într-adevăr nevoie de azil nu pot fi lăsați la mila traficanților fără scrupule. Blocarea plecărilor înseamnă și eliminarea profiturilor acestor negustori de bărbați, femei și copii.

Urmând exemplul înțelegerii cu Turcia, care a permis închiderea rutei Balcanilor, UE trebuie să investească cel puțin 6 miliarde pentru a închide rutele din Marea Mediterană.

Așa cum este cazul cooperării UE-Niger, trebuie să colaborăm mai mult cu țările de tranzit, cum ar fi Mauritania, Mali, Ciad, Tunisia, Maroc, Algeria și Libia.

Înainte de 2016, treceau din Niger 150 000 de migranți pe an. În 2018, numărul acestora a scăzut la 5 000. A fost posibilă și evacuarea din Libia a 1 500 de solicitanți de azil, primiți temporar în Niger.

La jumătatea lunii iulie, voi merge la Niamey și Agadez pentru a consolida cooperarea noastră cu Nigerul, conducând și o misiune de diplomație economică la care participă întreprinzători europeni.

Dintre cele 650 000 de mii de cereri de azil prezentate în UE în 2017, 416 000 au fost depuse în numai trei țări: Germania, Italia și Franța. Această nedreptate flagrantă este legată de Regulamentul Dublin, care generează din ce în ce mai multe conflicte și tensiuni între statele noastre membre.

Trebuie să-l modificăm. Avem nevoie de un sistem european de azil mai just și mai eficient. În noiembrie 2017, Parlamentul European a adoptat, cu o largă majoritate, o propunere de distribuire echitabilă a solicitanților de azil. Le-am scris șefilor de stat și de guvern din UE, solicitându-le să folosească acest test ca bază a reformei.

Pentru a convinge statele cele mai reticente să accepte această redistribuire, trebuie să garantăm că Uniunea are capacitatea de a controla frontierele externe și de a bloca plecările din nordul Africii. În acest mod, ar ajunge în Europa numai cei care au dreptul la protecție prin proiectele de reinstalare ale Înaltului Comisariat pentru Refugiați al ONU. Aceste persoane ar fi transferate în condiții de siguranță și distribuite în mod echitabil între statele UE de primire, așa cum se întâmplă deja cu refugiați din taberele din Turcia, Iordania și Liban.

În lipsa unei strategii europene credibile, bazată pe acești doi piloni, va prevala principiul „fiecare pentru sine”, cu o „renaționalizare” a politicilor în domeniul migrației, închiderea frontierelor naționale și sfârșitul Schengen.

În paralel, Uniunea trebuie să coordoneze eforturile de stabilizare a Libiei, pentru ca acest stat să poată deveni un partener real al UE.

În curând, mă voi deplasa în Libia pentru a discuta rolul pe care Parlamentul European îl poate avea în acest proces și în organizarea viitoarelor alegeri democratice. Suntem dispuși să punem la dispoziție resurse și competențe, inclusiv în cadrul unei conferințe care să reunească în Parlament toate părțile interesate.

O strategie într-adevăr eficace trebuie să abordeze și cauzele acestor veritabile exoduri. Solicităm alocarea de fonduri, în următorul buget al UE, dedicate unui Plan Marshall pentru Africa. Este nevoie de cel puțin 40 de miliarde EUR pentru a mobiliza investiții de 500 de miliarde EUR în următorul deceniu. Obiectivul este crearea de perspective și speranțe pentru tinerii africani în țările lor. Aceste investiții, însoțite de o diplomație economică solidă și cote de imigranți legali, pot facilita acordurile de repatriere cu țările de origine.

Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației. Nu putem și nu trebuie să acceptăm ca așa ceva să se întâmple. Este nevoie de curaj, hotărâre și ambiție pentru a găsi împreună noi soluții.

Parlamentul European își face datoria, propunând o strategie articulată și credibilă. Fac un apel către șefii de stat și de guvern să lase la o parte logica egoismului național și să acționeze împreună pentru a evita sfârșitul Uniunii.

Antonio Tajani, membru al Parlamentului European încă din 1994, a fost vicepreședinte al Comisiei Europene între 2008 și 2014 în calitate de comisar pentru transport și apoi de comisar pentru industrie și antreprenoriat. Din 2014 și până la începutul acestui an a fost prim-vicepreședinte al Parlamentului European. Din data de 17 ianuarie 2017, Tajani a devenit președinte al Parlamentului European.

*** Editorialul președintelui Parlamentului European Antonio Tajania fost transmis pentru publicare redacției CaleaEuropeana.ro de către Biroul de Informare al Parlamentului European în Romania. Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului***

Continue Reading
Advertisement

Facebook

Advertisement

Trending