Connect with us

EDITORIALE

România, Franța, Germania și alte 20 state UE au adus la viață ”frumoasa adormită”: Cum poate beneficia România de PESCO, noul motor al apărării europene

Published

on

de Robert Lupițu

Începând de astăzi putem vorbi în interiorul Uniunii Europene despre embrionul unei Uniuni a Apărării: 23 de țări membre ale Uniunii, în frunte cu cele mai mari șase state (post-Brexit) – Germania, Franța, Italia, Spania, Polonia și România – au adus la viață ”frumoasa adormită”.

O denumire de basm utilizată de președintele Comisiei Europene pentru o poveste despre care s-a vorbit peste șase decenii și care a trecut de la eșecul Comunității Europene a Apărării (1952) la defuncta Uniune a Europei Occidentale (1954-2011) și a culminat cu semnăturile a 46 de miniștri de Externe și ai Apărării asupra unui document care marchează intenția oficială a celor 23 de țări de a lansa cooperarea structurată permanentă (PeSCo) în materie de apărare europeană, un instrument ținut în hibernare în paginile Tratatului de la Lisabona de aproape un deceniu.

FOTO: European External Action Service

Cooperarea structurată permanentă este totodată și linia de finish a unui salt uriaș pornit la nivel de doctrină pragmatică prin Strategia Globală a UE lansată în 2016, arătând că în decurs de un an și jumătate Uniunea Europeană – asemuită adesea unui mamut birocratic – a izbutit prin voință politică într-un domeniu în care răspunsul șablon pentru lipsa progresului era ”o atingere la adresa suveranității naționale”. PeSCo este în același timp și o dovadă a faptului că Europa cu ritmuri și intensități diferite funcționează și că nucleul dur nu este o sintagmă care se aplică doar unei mâini de state. Aidoma scenariilor trei și cinci din Cartea Albă a lui Jean-Claude Juncker, PeSCo este și rezultatul celor care ”își doresc mai mult și realizează mai mult”, dar și al celor văd viitorul Europei în ”mult mai mult, împreună”.

Un amănunt deloc de neglijat în contextul unui proiect european care se reinventează: Cooperarea în materie de apărare, deși distinctă juridic în contextul Tratatului de la Lisabona, vine în continuarea unui succes de cooperare consolidată, cel privind înființarea Biroului Procurorului Public European, în care 20 de țări membre au decis crearea unei instituții care să investigheze frauda din fonduri europene. Precizarea nu este întâmplătoare, ci recurge la un exercițiu de scurtă istorie a integrării europene: cele două domenii – cooperarea privind apărarea și cea privind înființarea unei instituții de anchetă – sunt zone operaționale a ceea ce în 1993, în Tratatul de la Maastricht,  numeam pilonul Politică Externă și de Securitate Comune și pilonul Justiție și Afaceri Interne.

Odată cu lansarea sa formală – prognozată pentru 11 decembrie la Consiliul Afaceri Externe și prin susținerea manifestată de lideri la Consiliul European din 14-15 decembrie – PeSCo va deveni un cadru de referință pentru investițiile în termeni de securitate și apărare în Europa, un cadru pentru dezvoltarea capabilităților pe care și NATO și-a manifestat intenția să-l acceseze.

România este deopotrivă una dintre cele 23 de țări semnatare ale PeSCo, în conformitate cu angajamentele sale pentru consolidarea Uniunii Europene, dar și unul dintre statele care își ghidează politica de securitate după busola ”NATO este piatra de temelie a apărării colective în Europa”.

Cooperarea structurată permanentă sau ”cadrul juridic european ambițios, obligatoriu și cuprinzător pentru investițiile în securitatea și apărarea teritoriului UE și a cetățenilor acesteia”, cum este el denumit în scrisoarea semnată de miniștrii, are potențialul de a deveni un pilon important în arhitectura de securitate europeană și un pilon european în cadrul NATO. Voința politică (a se vedea ambiția lui Emmanuel Macron pentru o forță comună europeană și buget comun) va da tonul firește. Pentru început însă, PeSCo va fi un cadru de cooperare ce se suprapune pe o nevoie reală la nivel european: aceea de dezvoltare a unor capabilități comune (într-o Uniune cu peste 170 de tipuri de armament), inclusiv pe baza instrumentelor create recent precum Fondul European pentru Apărare.

Pe acest curent de gândire politică în raport cu PeSCo și-a anunțat România participarea la cooperarea structurată permanentă. Dincolo de linia decizională a eșichierului politic care să mențină traiectoria unei țări care își dorește ”mai multă Europă” și care vrea să facă din parte din ”nucleul dur”, PeSCo este oportunitate de dezvoltare militară pe care o țară ca România, care alocă 2% din PIB pentru Apărare și care este în plin proces de înzestrare și modernizare a Armatei, nu o poate neglija. De fapt, calendarul lansării PeSCo și al demarării proiectelor de cooperare coincide cu faptul că România se află la finalul primului său exercițiu bugetar după mai bine de un deceniu în care a alocat 2% din PIB pentru Apărare, un angajament asumat începând cu 2017 pentru următorii zece ani. Această stare de fapt în bugetul Apărării de la București își găsește corespondența și în ceea ce instituirea PeSCo va presupune: angajamente comune ambițioase, inclusiv creșterea periodică a bugetelor pentru apărare pentru atingerea obiectivelor convenite.

Dincolo de dezvoltarea în comun a capabilităților de apărare, acest cadru permanent de cooperare în domeniul apărării va permite României și celorlalte 22 de țări implicate să investească în proiecte comune sau să îmbunătățească contribuția și disponibilitatea operațională a forțelor lor armate.

De altfel, când România și-a anunțat participarea la PeSCo – printr-o decizie CSAT din luna octombrie – a fost exprimată și intenția ca țara noastră să participe la un set inițial de 10 proiecte a căror dezvoltare ulterioară să corespundă priorităților naționale privind dezvoltarea capabilităților militare. Peste aceste solicitări sunt așezate și realitățile anului 2017, care s-a remarcat din punct de vedere al înzestrării militare prin finalizarea achiziției unei escadrile complete de avioane de luptă F16, intensificarea discuțiilor cu Airbus pentru producerea în România și achiziționarea de elicoptere de transport și elicoptere de atac, înființarea unei societăți mixte româno-germane (Uzina Moreni și Rheinmetall) pentru producerea de transportoare blindate 8×8 pentru Armata Română în România și achiziționarea primului sistem de rachete de apărare anti-aeriană Patriot.

Un alt atu pentru România în cooperarea privind apărarea europeană este că viitoare capabilități comune sau investiții în proiecte de dezvoltare militară pot fi construite pe cadre de lucru deja existente: atât prezența francezilor, prin Airbus la Brașov, cât și a germanilor, prin Rheinmetall la Moreni, pot genera astfel de capabilități, atât pentru înzestrare națională, cât și europeană.

În ceea ce privește o eventuală contribuție și o manifestare a disponibilității operaționale a forțelor armate, aici știm că vorbim despre un capitol la care România excelează. Bucureștiul și-a luat întotdeauna în serios angajamentele de securitate în cadrul NATO – a patra națiune contributoare la misiunile din Afganistan, a participat cu cifre importante de forțe de ordine la misiuni ONU și ale Uniunii Europene.

De asemenea, România stă la baza unui model de bune practici în raport cu aliații europeni privind desfășurarea de exerciții militare comune. În luna februarie, la o reuniune ministerială a NATO, România a semnat împreună cu Cehia și cu Germania o scrisoare de intenție privind exerciții comune și desfășurări de trupe terestre la un corp militar ce urma să fie generat în cadrul Grupării de tip Naţiune Cadru din NATO.

Din acest set de argumente nu trebuie eludat cel al poziționării politice amintit anterior. De pildă, reacția secretarului general al NATO la lansarea PeSCo este o oportunitate de poziționare pentru România. Jens Stoltenberg a vorbit despre consolidarea pilonului european din cadrul NATO, despre prezența vitală a aliaților non-UE în arhitectura de securitate europeană, dar și despre eventuala disponibilitate a capacităților dezvoltate prin PeSCo pentru NATO. În Europa, România joacă rolul unui stat pro-european cu valențe transatlantice și care vede relația UE-NATO sub semnul celor 3 C – cooperare, coordonare, complementaritate. În acest sens, discursul patentat ar putea permite Bucureștiului să navigheze în aceste ape strategice sigure cu celeritate și chiar să utilizeze instrumentele pe care le are la dispoziție – Inițiativa de Instruire Intensificată, Brigada Multinațională de la Craiova –  și experiența – găzduirea celor mai importante exerciții NATO de pe flancul estic – pentru a sprijini, în sens real, inclusiv formarea și testarea capabilităților operaționale din domeniul apărării și, de ce nu, o coordonare militară UE-NATO.

Un pas real spre o ”autonomie strategică” a Uniunii Europene, succesul PeSCo și rolul său în securitatea europeană vor depinde în cea mai mare măsură de voința țărilor membre, de creșterea atractivității ideii de a ”cumpăra european” în materie de apărare, dar și de evitarea capcanei de a dubla NATO. Cel puțin din această privință, poziția României este una care întrezărește preponderent beneficii. Cu toate acestea, nu strică să fim conștienți de faptul că până și cele mai sigure ape strategice se pot dovedi dificil de navigat.

 

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

Quo vadis NATO? La 70 de ani de existență, Alianța Nord-Atlantică are nevoie de un nou Concept Strategic

Published

on

Secretarul general al NATO a avut o abordare foarte prudentă după ce miniștrii afacerilor externe din țările aliate au discutat propunerile Germaniei și Franței privind transformarea Alianței, în timp ce, în surdină, Statele Unite au reafirmat cererea ca europenii să investească mai mult în materie de cheltuieli militare.

Pe scurt, Germania propune crearea unui comitet de experți care să declanșeze o dezbatere politică și strategică cu scopul recâștigării încrederii între aliați. Franța, pe de altă parte, vrea schimbarea procesului decizional, care încă de la înființarea NATO se bazează pe consens. Este, practic, enunțarea obiectivului urmărit de Emmanuel Macron.

În fapt, aceasta este abordarea ”pas cu pas” a lui Emmanuel Macron, patentată deja la nivel european: Mai întâi face o declarație puternică, rezonantă și care atrage critici și generează polarități cu scopul de a veni ulterior cu propunerea dorită. În cazul afirmației privind ”moartea cerebrală a NATO” și articolul 5 referitor la apărarea colectivă, scopul este cel de mai jos. Tot nu cred că era nevoie de o astfel de afirmație pentru a genera un proces de reflecție privind viitorul NATO la summitul de la Londra, unde oricum aliații se reunesc pentru a aniversa existența septuagenară euro-atlantică, iar o astfel de discuție era de așteptat. Dar poate era nevoie dacă ambițiile sunt de a schimba fundamental paradigma, precum ideea unui ”pilon european în cadrul NATO”. Însă, masa Consiliului Nord-Atlantic nu este cea a Consiliului European. Mai mult, la nivel aliat avem deja experiența de la summitul precedent de la Bruxelles cu tensiunile dintre Donald Trump și Angela Merkel privind împărțirea poverii financiare, subiect care încă nu este considerat soluționat de aliații americani, în pofida unei creșteri bugetare pe care Berlinul a anunțat-o sau a afirmațiilor venite dinspre Berlin, dar și din vocea viitoarei președinte a Comisiei Europene, fostul ministru german al Apărării Ursula von der Leyen, privind caracterul ”remarcabil” al NATO ca instituție.

Pe fond, nu-i de mirare că propunerea Berlinului a primit sprijin, în timp ce viziunea Parisului nu a stârnit entuziasm.

Revenind la ministeriala de miercuri, importantă în ecuația pregătirii reuniunii de la Londra a liderilor euro-atlantici: modul precaut în care Jens Soltenberg a ales să comunice pe acest subiect arată că discuțiile pe aceste teme vor ocupa agenda reuniunii aniversare de la Londra. Secretarul general aliat a refuzat de două ori să abordeze explicit propunerea Franței, iar în momentul în care a făcut-o a subliniat din start că va răspunde ”prudent”. Prudent a însemnat și sec: ”voi fi precaut în a intra în detalii. Am avut o discuție, iar mesajul principal este că suntem uniți în ce privește consolidarea NATO”.

Analizând la o scară istorică și cunoscând faptul că anul viitor se împlinesc 10 ani de la adoptarea, la summitul de la Lisabona, a Conceptului Strategic care a guvernat acțiunile NATO în ultimul deceniu, cred că discuțiile ar trebui să scoată din sertar următorul instrument: dezbaterea și adoptarea unui nou Concept Strategic al NATO.

Există argumente, dincolo de cadența istorică în care, în cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, NATO a avut trei concepte strategice: după summitul de la Londra din 1990 a fost elaborat Conceptul Strategic post-Război Rece și adoptat la summitul de la Roma din 1991, în 1999, la Washington, la 50 de ani de la înființarea Alianței, a fost aprobat Conceptul Strategic care adapta Alianța la transformările determinate de valurile de extindere către Est, iar în 2010, cel de la Lisabona, care calibrează Alianța pe trei dimensiuni: apărare colectivă, gestiunea crizelor și securitate prin cooperare.

Actualul concept strategic al Alianței a fost edificat într-o perioadă fundamental diferită din perspectiva paradigmei de securitate și de apărare colectivă în Europa, în America de Nord și în vecinătatea familiei euro-atlantice. La nivel de lideri, diplomați, experți și analiști domina percepția că Statele Unite vor înțelege pentru totdeauna crucialitatea unei Europe stabile și sigure, europenii nu simțeau presiunea unor amenințări iminente de securitate, precum nici dorința de a se emancipa strategic și militar, iar Moscova tot nu era percepută în cheie asertivă și dornică să își recapate dominația în sferele de influență pierdute, chiar dacă pozițiile exprimate de Vladimir Putin la summitul aliat de la București în privința Georgiei și Ucrainei s-au dovedit a fi un avertisment timpuriu.

Cele trei caracteristici esențiale ale Conceptului Strategic din 2010 – apărare colectivă, gestiunea crizelor și securitate prin cooperare – calibrează trei dimensiuni: cea a unității și coeziunii interne, cea a unei abordări flexibile și pro-active în raport cu crizele care se pot dovedi provocatoare la adresa Alianței și cea a colaborării cu actorii externi pentru menținerea și proiectarea stabilității în vecinătățile aliate.

La un deceniu distanță de la acel moment marcăm cinci de ani de când mediul de securitate de la frontieră estică a NATO a fost modificat spre iremediabil prin anexarea ilegală a peninsulei Crimeea de către Rusia și acțiunile de destabilizare a Ucrainei, iar relația între Alianță și Uniunea Europeană a căpătat noi dimensiuni, atât prin domenii comune de cooperare și complementaritate (a se vedea mobilitatea militară), cât și prin lansarea conceptului de apărare europeană ca abordare de sine stătătoare și de principiu pentru cercetare militară și revitalizare a industriei de apărare.

La nivel politic, coeziunea internă aliată experimentează șocuri similare celor din timpul crizei Suezului, a retragerii Franței din structurile militare aliate sau a pozițiilor pe care SUA și Marea Britanie, pe de o parte, iar Franța și Germania, pe de altă parte, le-au avut în ce privește războiul din Irak. Unilateralismul hotărât al administrației Donald Trump și ambiția personală a președintelui american ca aliații europeni să aloce mai mulți bani pentru apărare, inclusiv prin achiziția de armament american, a scindat Alianța, chiar dacă solicitările liderului SUA sunt unele rezonabile și au la bază un angajament comun asumat de țările NATO în 2014. Disputele acestuia cu Germania pe tema cheltuielilor militare și, in extenso, din pricina relațiilor energetice ale Berlinului cu Moscova, ascensiunea noului președinte francez, cu o abordare mai mult franco-europeană decât transatlantică, culminând cu afirmația politică a unei stări de moarte cerebrală, calea pe care o urmează Turcia, un aliat care nu mai respectă standardele democratice, sunt ingrediente și semnale politice.

Un nou Concept Strategic este un răspuns. Și este un răspuns care oferă garanția parcurgerii și clarificării tuturor elementelor care pun la încercare unitatea NATO. Cheia de înțelegere și de analiză a Alianței Nord-Atlantice a stat, de cele mai multe ori, în plecarea de la premisa că reziliența, adaptarea și flexibilitatea sunt core-ul și mindset-ul acestei organizații. Un nou Concept Strategic ar echivala cu această adaptare tot mai necesară.

Continue Reading

EDITORIALE

Dovezi de unitate transatlantică la 30 ani de la căderea Zidului Berlinului: O statuie a lui Ronald Reagan, inaugurată la Berlin. O bucată din Zid cu chipul lui J.F. Kennedy, amplasată în fața sediului Comisiei Europene

Published

on

Cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, aniversați sâmbătă în capitala Germaniei sub decorul discursurilor încărcate de istorie ale președintelui Frank Walter Steinmeier și ale cancelarului Angela Merkel, au fost parțial umbriți de ecoul puternic al afirmațiilor președintelui francez Emmanuel Macron, care a descris NATO, o piatră de temelie a relațiilor transatlantice, drept o organizație aflată ”în moarte cerebrală”.

Poziția sa, mult mai radicală decât cea a omologului american Donald Trump, care afirma acum trei ani că ”NATO este o alianță învechită”, a fost întâmpinată cu o respingere categorică a unei astfel de gândiri. Rând pe rând, Angela Merkel, Jens Stoltenberg, Mike Pompeo și Ursula von der Leyen au apărat NATO în fața criticilor președintelui francez. Însuși președintele american a subliniat, în mesajul său ocazionat de comemorarea celor trei decenii, că SUA rămân determinate să lucreze alături de aliații săi.

Cancelarul german și secretarul general al NATO, în conferință comună de presă, au calificat o ”viziune radicală” și au subliniat că NATO rămâne o alianță puternică. Șeful diplomației americane, aflat și el la Berlin, a considerat drept ”agitație” afirmațiile lui Macron, argumentând că NATO este cea mai puternică alianță despre care istoria a documentat vreodată, atrăgând însă atenția că Alianța are nevoie de adaptare și modernizare pentru a nu fi depășită.

Puțin surprinzător, judecând după impresia lăsată a unei relații sudate cu Emmanuel Macron, președinta aleasă a Comisiei Europene a expus argumentul istoric – ”Istoria Europei nu poate fi povestită fără cea a NATO” – acesta fiind și un narativ din ce în ce mai pregnant în discuțiile ultimilor ani marcate de tensiunile dintre SUA și aliații europeni și emanciparea europeană în materie de apărare europeană. Narativul fiind: unitatea europeană a fost precedată de unitatea transatlantică.

Sub această deviză, prilejul comemorării celor 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului a adus sâmbătă cel puțin două mostre de unitate transatlantică: Ambasada Statelor Unite în Germania a inaugurat o statuie a fostului președinte american Ronald Reagan, în vreme ce în fața sediului Comisiei Europene de la Bruxelles este amplasată o bucată din Zid în care este înfățișat chipul fostului președinte american John Fitzgerald Kennedy.

În cuvinte puține: ”Ich bin ein Berliner” și ”Tear down this wall, Mr. Gorbachev”, două fraze auzite din vocile celor mai puternici lideri ai lumii cu Zidul Berlinului în spatele lor. În anii în care Zidul Berlinului a fost simbolul amar al Cortinei de Fier (1961 – 1989) și al Războiului Rece, doi președinți americani, în perioade diferite, și-au adus contribuția pentru ca legătura transatlantică să devină fundamentul păcii, libertății, democrației și, mai târziu, și pilon de sprijin pentru unificarea Germaniei și unitatea europeană.

Considerată una dintre cele mai bune cuvântări prezidențiale ale sale, discursul lui J.F. Kennedy din Berlinul de Vest, la 26 iunie 1963, a rămas cunoscut pentru fraza ”Ich bin ein Berliner” (n.r. – sunt un berlinez). În substanță, la doi ani de la începutul ridicării zidului, într-o etapă în care Războiul Rece cunoștea timpul crizei și escaladării nucleare între SUA și Uniunea Sovietică, discursul lui Kennedy a însemnat susținere morală, sprijin politic și un gest de prietenie pe care America îl oferea germanilor, o națiune rușinată și căită de ororile celui de-al Doilea Război Mondial și parțial primită, din cauza separării sale între Vest și Est, în structurile occidentale.  

Ronald Reagan este președintele american care a contribuit decisiv la îngroparea Războiului Rece, la prăbușirea regimurilor comuniste și la demantalarea Uniunii Sovietice. Fraza imperativă rostită la 12 iunie 1987 prin care Reagan îi cerea liderului sovietic Mihail Gorbaciov să dărăme zidul apărea pe fondul unei destinderi și unei dorințe sincere de cooperare care, în acei ani, culmina inclusiv cu semnarea Tratatului privind forțele nucleare intermediare, acordul ce a adus echilibrul strategic nuclear în Europa. 

La aceste mostre putem adăuga, de asemenea, amplasarea în urmă cu doi ani în fața noii case a NATO a două monumente – o bucată din Zid donată de Germania și o piesă din Turnurile Gemene de la World Trade Center -, fiecare cu istoria lor aparte pentru unitatea transatlantică. Sau, cu mult mai recent, decernarea de către Germania a medaliei ”Manfred Wörner”, ce poartă numele secretarului general al NATO din timpul căderii Zidului Berlinului și reunificării Germaniei, lui Jens Stoltenberg, actualul secretar general al Alianței.

La 30 de ani distanță, căderea Zidului Berlinului este o mărturie istorică pentru unitatea transatlantică, unificarea germană și cea europeană. Fără SUA, fără viziunea integrării vest-europene și fără dorința central și est-europenilor de a ieși de sub jugul comunist, liderii de astăzi nu ar fi avut ce discursuri cu cuvinte sobre sau grandioase să țină. Iar mulți dintre noi nu am fi fost primele generații care au cunoscut libertatea și speranța.

Continue Reading

EDITORIALE

EDITORIAL Dan Cărbunaru: Micul Parlament al Europei statelor mari

Published

on

Editorial

Micul Parlament al Europei statelor mari

Dan Cărbunaru

Parlamentul European trebuia să voteze, în această sesiune, Comisia Von der Leyen. Un Parlament care a cedat una dintre puținele sale puteri reale. Singura instituție democratică, ai cărei aleși sunt trimiși spre reprezentare directă de sutele de milioane de europeni, a cedat în fața unei structuri confederale, un Consiliu European care este rezultanta punctelor de vedere naționale ale marilor state, după cum se dovedește mai mereu în situații-cheie.

Renunțarea la spietzenkandidat, care a deschis drumul surprinzătoarei desemnări a doamnei Ursula Von der Leyen, înregistrează nu doar un eșec pentru poziția asumată de Parlamentul European, dar și un uriaș pas înapoi, din perspectivă politică, privind direcția spre care se îndreaptă Europa Unită. În loc să consolideze una dintre puținele decizii majore inspirate de a-i conecta pe cei aleși de cei care aleg, Uniunea rupe prematur conexiunea dintre Președintele Comisiei Europene și cetățenii săi. Executivul european devine simbolul viu al pașilor înapoi făcuți în ultimii cinci ani, după alegerile europene care au scos mai mult de jumătate de cetățeni din case, pentru a spune nu pericolului anti-europenisumului și populismului.

Respingerea propunerilor de comisari din trei state, reprezentând trei familii politice diferite, nu va acoperi pierderea majoră de autoritate și putere asumată prin renunțarea la capul de listă drept propunere de Președinte al Comisiei Europene.

Simbolistica acestei cedări de putere poate ascunde și semnele următorilor ani. Statele puternice, după ce și-au impus soluția la vârful Comisiei Europene – formal o aveau de gestionat la nivelul Consiliului European, dar selectând din rândul capilor de listă câștigători ai alegerilor – vor dezvolta o nouă agendă, în forță. Pe principiul deja enunțat, că dacă nouă ne e bine mergând mai repede în direcția care ne avantajează, vor profita și cei slabi sau mai mici, vor urma noi ajustări ale construcției europene. După începerea mandatului noii Comisii, le vom vedea succedându-se cu rapiditate. Pentru că jocurile și deciziile politice sunt acum încremenite până la tranșarea sorții Comisiei Von der Leyen.

Pentru țări precum România, efectele nu vor fi dintre cele mai bune. Cei mari, care își vor întări controlul și asupra metodei comunitare de conducere, vor elibera energiile deciziilor care vor schimba Europa așa cum o știm. Unele semne deja se pot vedea – directiva detașaților, buget separat pentru Zona Euro, reforma Spațiului Schengen, pachetul de mobilitate. Au existat chiar inițiative care să transforme în spectatori parlamentarii europeni din afara Zonei Euro când se votează pe domenii legate de Zona Euro. Sunt eurodeputați care mi-au spus că sunt uimiți de cum reușesc, uneori, statele puternice să își impună decizia în Parlamentul European cu toate forțele politice naționale mobilizate sub aceeași comandă, cu același interese, de la stânga la dreapta.

Forța unor state membre se vede și în extinderea Uniunii. Deși cea mai mare parte a Uniunii susține deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord și Albania, Consiliul European blochează decizia, pentru că Franța se opune.

Este sau nu interesul Uniunii să nu permită în proximitatea sa dezvoltarea de interese contrare? Rușii, chinezii, saudiții și turcii de ani de zile se implică în Balcanii de Vest. Cine câștigă dacă această zonă decide să întoarcă spatele Uniunii care dă semnale, la rândul ei, că nu e interesată de extindere? Adică de crearea uneui spațiu de valori politice și economice unitare în Europa?

Când candidatul francez pentru comisar privind Piața Internă e respins în Parlament din motive de integritate, reacția Președintelui Macron și a Grupului său politic din Parlamentul European este aceea de a acuza nerespectarea unei înțelegeri politice de către populari și socialiști. Ce mai contează, apoi, că noua propunere nu mai respectă condiția echilibrului de gen. Poate vor contribui britanicii la acest echilibru, dacă nu ies din Uniune în următoarea săptămână și vor fi nevoiți să desemneze un comisar.

Oricare dintre aceste situații reprezintă motive serioase de analiză la București, capitala fără comisar. Nici în Comisia Juncker, nici în Comisia Von der Leyen…

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending