de Iulian Chifu*

Liderul Hezbollah, organizație considerată teroristă și totodată partid politic șiit din Liban, pro-iranian, a fost executat, alături cu liderii conducerii Hezbollah și reprezentantul în Liban al Gardienilor Revoluției Islamice, trimisul Iranului, într-o operațiune a IDF, armata statului israelian, și a Mossad, serviciul său extern. Un dosar extrem de greu pe numele său atârnă în favoarea operațiunii israeliene, mai ales că, după 7 octombrie, Hezbollahul bombardează regulat Nordul Israelului, fapt care a dus la strămutarea a circa 60.000 de cetățeni israelieni, care au de partea cealaltă a frontierei valuri de refugiați libanezi. Faptul a fost generat de nerespectarea Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU 1701 care presupunea retragerea trupelor Hezbollah la nord de râul Litani și menținerea zonei la sud sub controlul armatei regulate libaneze și a UNIFIL. Acțiunea serviciilor speciale israeliene, la scurt timp după operațiunea de eliminare a circa 1500 luptători Hezbollah prin explodarea pagerelor și a stațiilor de comunicare, a împins Orientul Mijlociu pe marginea prăpastiei, amenințând cu un război total între Israel, pe de o parte și Iran și intermediarii săi din întreaga regiune, pe de alta. Dreptate, răzbunare, distrugerea inamicului, război total, acțiune cu risc maxim asumat – toate sunt scenarii și interpretări posibile și trebuie considerate în analiza făcută unei operațiuni de oportunitate autorizate de premierul Netanyahu de la Adunarea Generală a ONU din New York. 

Dreptate și justiție contra unei amenințări existențiale

Ca și în cazul Hamas, și Hezbollahul este o țintă legitimă pentru Israel. Mai mult, predecesorul lui Hassan Nasrallah, Abbas al Mussawi, a avut în 1991, nici un an de conducere a Hezbollah și a fost eliminat și el. Nasrallah a rezistat 32 de ani la conducere. Legitimitatea vine din amenințarea existențială pe care o percepe statul Israel din partea unor organizații care au numeroase atacuri teroriste în istorie, lansează constant atacuri cu rachete și, chiar de la origine, refuză să accepte existența și să recunoască statul Israel(spre deosebire de Al Fatah și Autoritatea Palestiniană).

Atacul de la 7 octombrie 2023 a fost cea mai mare breșă de securitate înregistrată de statul Israel și surpriza strategică majoră care a marcat acțiunea și funcționalitata serviciilor de informații și a armatei israeliene. Umilința unei asemenea acțiuni, soldate cu 1200 de israelieni morți și peste 250 de israelieni răpiți, cu umilințe, violuri și tortură la adresa locuitorilor israelieni din jurul Gaza intrați sub atac, filmate și distribuite pe net, este greu de acceptat vreodată, și cântărește greu și astăzi.

Acțiunea Hezbollah imediat după 7 octombrie, în care organizația a optat pentru atacarea Israelului și încercarea de a deturna parte din atenție și resurse către amenințarea din Nord, pentru a salvgarda Hamas, a adăugat la această umilință, plasând organizația șiită pro-iraniană libaneză – constituentă a statului libanez și care nu rareori a confiscat autoritatea acestuia la nivel intern – în siajul celor care s-au bucurat de atacul terorist, l-au considerat legitim și s-au alăturat solidar Hamasului împotriva Israelului. Această postură îl situează în poziția de țintă legitimă pentru Israel care nu face decât să se apere și să reacționeze în acest caz, cu atât mai mult cu cât își apără cetățenii aflați sub atacurile rachetelor trase din Liban de Hezbollah și care au trebuit să fie strămutați intern.

Pe acest fond, eliminarea liderilor Hezbollah și mai ales a lui Hassan Nasrallah poate fi considerată un act de dreptate și justiție de către Tel Aviv. Existența unui complot de eliminare a unui înalt oficial israelian, alături de o operațiune similară planificată de către Iran la adresa conducerii militare și de securitate a statului Israel, începând cu premierul Netanyahu și ministrul Apărării Yoav Galant, oprită și deconspirată public, adaugă la legitimitatea acestei abordări de pe pozițiile de a face dreptate și justiție. Totuși analiza consecințelor unui asemenea atac cu eliminarea unui lider atât de important și conectat poate să ridice semne de întrebare asupra unei asemenea decizii. 

Răzbunare și riscuri majore de destabilizare și retorsiune

O altă zonă de analiză plasează eliminarea liderului Hezbollah, și contextul operațiunii explodării pagerelor, în spațiul răzbunării de tip josnic, ochi petru ochi, dinte pentru dinte. O eliminare nejustificată a unui lider politic cum a fost cazul lui Hanyeh, lider cu care se negocia și care avea un istoric al aranjamentelor, reprezentând totodată și un canal necesar de deconflictualizare sau măcar dezescaladare. Un calcul incorect și la risc maxim care trădează trecerea peste efectele secundare ale eliminării liderului, care nu duce la dispariția Hezbollah, ci doar la alegerea altui lider, care va fi mai precaut, și plasat în fruntea unei organizații devenită și mai radical anti-israeliană.

Mai grav, escaladarea declanșată de suita de răspunsuri va determina și elemente majore de destabilizare internă în Liban, dar și posibila escaladare prin deschiderea terțelor fronturi din Orientul Mijlociu. Se spune că Israelul luptă pe 5 fronturi, Hamas, Hezbollah, Axa Rezistenței din Siria și Irak, Houthi din Yemen și Iranul. Eliminarea sau slăbirea eventuală a Hezbollahului, perla coroanei intermediarilor iranieni din regiune, poate plasa Iranul și Israelul față în față, într-o confruntare existențială pentru ambele din care nimeni nu va ieși bine.

Anterior, retalierea la adresa eliminării liderilor militari într-o dependință a ambasadei Iranului din Damasc a fost convenită, așezată în limitele evitării războiului total, după ce ambele părți au anunțat că nu doresc acest deznodământ. Azi lucrurile s-au schimbat dramatic și refacerea descurajării reciproce reclamă o reacție vizibilă ce poate implica costuri mai mari pentru populația israeliană. Iranul față în față cu Israelul nu este niciodată o idee bună pentru nici unul dintre actori și amenință să arunce în aer întregul Orient Mijlociu.

Apoi numeroși analiști israelieni pun această obstinație a războiului perpetuu pe seama problemelor de credibilitate și a lipsei anchetei la adresa premierului Netanyahu pentru 7 octombrie. Dar și a dorinței menținerii la putere cu orice preț. Dacă anterior fusese creat un guvern de unitate națională(1967) și premierul responsabil a ajuns în fața Comisiei speciale a Knessetului, această perspectivă e respinsă de Netanyahu și guvernul său de extremă dreapta, proaspăt întărit cu partidul din opoziție al lui Gideon Saar și cei patru parlamentari ai săi. Acuzațiile vin direct de la rudele celor răpiți în Gaza și de la guvernele american și europene care fac eforturi în cadrul negocierilor de pace, aruncate în aer sau ignorate de actualul guvern israelian.

În fine, tactica escaladării pentru dezescaladare nu a funcționat foarte des, de aceea sunt semne de întrebare că astăzi aceste acțiuni și chiar eventuala intrare a armatei israeliene în Liban va încheia episodul confruntărilor cu Hezbollahul pe termen rezonabil de lung, care să justifice costurile. Sau cu Iranul însuși. Sau, din contra, va realimenta această luptă, cu noi dovezi și elemente de conflict și rivalitate în regiune, care va face și mai intransigente părțile și mai puțin flexibile și înclinate spre compromis.

Distrugerea inamicului cu orice risc: distrugerea intermediarilor Iranului și schimbarea echilibrelor în Orientul Mijlociu

O altă linie de discuție privind acțiunea împotriva liderului Hezbollah, în contextul tuturor celorlalte elemente și acțiuni – eliminarea altor lideri Hezbollah, Hamas, Gardienii Revoluției Islamice, afacerea pagerelor sau reacția și războiul din Gaza – vizează abordarea clasică a victoriei prin eliminarea inamicului intractabil până la capăt, cu orice risc. Israelul e sub amenințare constantă, e de ajuns – vezi celebrul discurs al premierului Netanyahu la ONU cam concomitent cu derularea operațiunii din sudul Beirutului. E legitim, mergem înainte, ne garantează victoria.

Eliminarea inamicului – dacă ea ar fi reală – ar putea să ducă la victorie prin dispariția unor amenințări imediate și în proximitate. Aceasta ar putea însemna că cetățenii israelieni să poată reveni liniștiți acasă, fără amenințări că zboară rachete asupra proprietăților lor și le amenință viețile. Să poată să se bucure de dispariția acestor amenințări. În schimb, să fie în discuție interceptarea eventualelor rachete balistice, drone, etc care vin de la distanță, din Yemen și Iran. Mai lesne de interceptat și contracarat. Și cum cei din preajmă au dispărut sau nu mai fac presiune, poate continua și colonizarea rampantă în Cisiordania, dispare perspectiva statului palestinian și pot fi controlate altfel vecinătățile în varianta dorită de dreapta și extrema dreaptă israeliană, pe modelul relațiilor cu Egiptul și Iordania. Proiectul evocat de Netanyahu la ONU ar putea deveni realitate.

Mai mult, distrugerea intermediarilor pro-iranieni din proximitatea Israelului, ba chiar a celui mai important dintre ei, Hezbollah, ar crea condițiile clare ale descurajării Iranului. Israelul, cu arma atomică sub ambiguitate strategică dar comunicată transparent către Iran, cu lipsa intermediarilor, ar face ca Teheranul să nu fie la fel de comod în acțiuni când între el și Israel nu mai e nimeni care să încaseze în locul său, pe care să dea vină, după care să se ascundă sau cu mâna căruia să producă atacuri. Negarea credibilă și ambiguitatea constructivă a Teheranului în raport cu terții ar fi complet devoalată și nu mai poate fi negată. Orice se întâmplă are un autor desemnat și indubitabil.

Totuși jocul la risc maxim își are propriile efecte secundare. E o soluție pe termen scurt, care se face cu pierderi de vieți ale cetățenilor israelieni obișnuiți și cu pierderi de vieți ale populației arabe din jurul Israelului. Sunt cetățeni inocenți, care rămân ținte și mor ca efect secundar al acestor atacuri. Iar senzația este aceea a ignorării drepturilor acestora, a unei acțiuni premeditate, fără a lua în considerare toate precauțiile necesare, pe motiv că sunt folosiți ca scuturi umane de către organizații teroriste care atacă Israelul. Asta nu îi transformă în țintele legitime, iar cele două procese în derulare, la Curtea Internațională de Justiție și la Curtea Penală Internațională, nu trebuie luate a la legere. Pașii de până acum trădează existența unor indicii temeinice care pot afecta, pe termen lung, legitimitatea acestor acțiuni.

Escaladarea spre război total: invitația la retaliere și scoaterea răului din cei care rămân

Zona cea mai îngrijorată a analiștilor și comentatorilor internaționali adaugă alte două elemente: unele de natură factuală, de calcul greșit, eronat sau de efecte în timp neconsiderate de managementul consecințelor făcut de către Israel când a luat ultimele decizii; altele strategice, care pot determina reacții greu de anticipat sau de contracarat. Iar un război total scade prestigiul și legitimitatea acțiunilor de astăzi și blochează, așa cum a subliniat bin Salman, prințul moștenitor al Arabiei Saudite, perspectivele reconcilierii israeliano-arabe declanșată de Acordurile Abraham. Și nici relația cu SUA nu pare a fi în cea mai bună formă în fața unor asemenea evoluții.

Între posibilele erori factuale se numără prezumția că, prin eliminarea liderilor, sau chiar a operativilor celor două organizații, Hamas și Hezbollah s-ar dezintegra. Poate ar fi așa cu infrastructura și cu capabilitățile celor două, dar rămâne spiritul și mai ales ura construită și care crește, care va supraviețui și în Fâșia Gaza, și în Liban. Iar cu extremele duc la extreme, și ura naște ură. Un tip de Hamas va deveni permanența în Fâșia Gaza, indiferent dacă va rămâne ocupată sau nu, dacă va fi administrată de un consiliu internațional, de ONU sau de palestinienii înșiși.

La fel și în cazul Hezbollah și al șiiților pro-iranieni sau nu din Liban. Ura față de statul Israel, motivarea dată de cauza palestinienilor, va rămâne și va crește la nivelul populației, pe fondul senzației de neputință, a victimizării și a efectelor internaționale care vor fi antrenate de campaniile de comunicare publică pe toate meridianele. Iar nașterea unui nou val de extremism, al șaselea, după cel de-al cincilea reprezentat de Daesh, autointitulat Stat Islamic, poate relansa terorismul pe toate meridianele, sub faldurile unei deschideri mai mari pentru cauza palestiniană și concomitent cu aceasta.

În ceea ce privește calculul strategic, există o mare probabilitate ca această punere la colț a Iranului să determine necesitatea retalierii vizibile pentru a deconta situația intermediarilor săi, în primul rând a Hezbollah și a lui Nasrallah, care trebuie răzbunat. Dar mai mult, e vorba despre credibilitatea Iranului în fața întregii rețele din Orientul Mijlociu și din lume, acum când este ținta unor campanii care vorbesc despre trădarea de către Iran a liderului organizației șiite libaneze sau de abandonarea partenerilor săi fără scrupule, pe baza unui calcul cinic. Această perspectivă trebuie schimbată de Teheran și ea poate însemna un război total.

Desigur, cea mai la îndemână variantă este valul de rachete și drone care se poate abate asupra Israelului. În cazul precedentului, majoritatea proiectilelor au fost interceptate de către Israel și capabilitățile americane de pe mare mutate cu această ocazie în imediata proximitate, în Mediterana. Dar dacă acum se conjugă toate resursele intermediarilor și ale Iranului, acestea pot copleși apărarea conjugată și poate determina costuri majore, care nu au cum să nu constituie presiune politică internă și un cutremur la nivelul infrastructurii și rezilienței statului Israel. Ar aduce Iranul în faza de a fi obligat să reacționeze, să respingă orice element care să mai fie subiectul negocierilor, deconflictualizării sau dezescaladării, eforturi făcute de comunitatea internațională, în primul rând de președinții Biden și Macron.

Apoi dispariția elementelor de rezervă, de descurajare credibilă iraniene din coasta Israelului poate determina nevoia unui element de descurajare mai puternic și mai stabil, arma nucleară. În ciuda tendințelor de negociere ale actualului președinte Masoud Pezeshkian și a întregii sale administrații, arma nucleară devine obligatorie ca element de reasigurare în regiune din punctul de Vedere al Iranului. Desigur, deschiderea cutiei Pandorei duce la nevoia de echilibre, la proliferare nucleară cel puțin către Arabia Saudită, în condițiile în care acțiunea israeliană de distrugere a programului nuclear iranian sau a eventualei arme ar amâna și nu ar elimina perspectiva unui Iran nuclear.

Iar o asemenea eventuală evoluție nu are cum să nu fie reproșată premierului și guvernului Netanyahu, dacă nu Israelului ca actor internațional, pe lângă reacțiile naturale împotriva Iranului însuși. Oricât ar rămâne valabile sprijinul și apărarea statului israelian de către SUA și democrațiile occidentale pe dimensiunea securității. pe termen mediu și lung, asta ar putea însemna o problemă majoră de credibilitate și prestigiu, care va necesita lungi perioade de reconstrucție și recredibilizare, cu eforturi enorme. Mai ales că frontul Rusiei în Ucraina și o eventuală trecere la un nou front mai turbulent în Indo Pacific va ridica această problemă a întârzierii unei soluții de stabilizare în Orientul Mijlociu.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. a fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Condoleezza Rice este cel de-al 66-lea secretar de stat în administrația președintelui George W. Bush, consilier pentru securitate națională în timpul atacului de la 11 septembrie, specialist în Rusia prin pregătire profesională, astăzi director al Hoover Institution și director onorific al boardului Atlantic Council. Unul dintre cei mai prestigioși analiști ai relațiilor internaționale și securității globale în viață, cu experiență amplă teoretică și practică, a fost invitată săptămâna trecută la Forumul Viitorului al Atlantic Council pentru a evalua situația Americii și a Lumii în care trăim și către ce ne îndreptăm. Iar principala sa concluzie este că izolaționismul e o falsă soluție, când a aplicat-o America a trebuit să revină cu mult mai multe costuri în marile treburi ale lumii și că nu poate fi lăsat viitorul lumii spre a fi definit de către China și Rusia.

Cei patru cavaleri moderni ai apocalipsei: izolaționism, populism, nativism, și protecționism

Cel mai important punct al discursului Condoleezei Rice a fost analiza evoluțiilor democrației liberale și identificarea alunecărilor în afara regulilor. Apărător de prim rang al democrației dar și al economiei libere de piață, al globalizării, Rice a vorbit despre faptul că patru tendințe afectează democrația astăzi și America în lume, respectiv izolaționismul, populismul, nativismul și protecționismul. Practic, cel mai mare dușman al Americii este America însăși. Și Condy Rice furnizează și argumentele în fiecare caz în parte, permițând reflecții adânci.

Populismul este o alterare a democrației, o democrație fără leadership și fără elite. Fără capacitatea de a oferi proiecte și a convinge a aduna încredere, a obține voturi pentru a aplica proiectul propus. Populismul este o falsă clamare a reprezentării voinței poporului făcută cu ochii la sondaje de opinie și la mass media și determinării acțiunii pe bază de followship, de urmare a masei și a așteptărilor de nivel redus ale mediei populației. Absența proiectului și construcția cu promisiuni deșănțate și ne-sustenabile. E o direcție care ucide democrația.

Nativismul, sau naționalismul în cazul european, este o formulă de soluție care asumă și izolaționism, și excluderea terților. Lipsa capacității de regenerare, de a învăța de la ceilalți, mergând spre intoleranță și xenofobie, respingând drepturile terților și asumând un privilegiu datorat locului nașterii este, de asemenea o alterare a democrației în termenii lipsei de egalitate a drepturilor omului și crearea de tendințe de privilegiere sau context de discriminare a unor întregi grupuri ale populației, ale omenirii. Nu are neapărat legătură cu fenomenul migrației, dar îl neagă și în formele sale legale și legitime, ba chiar necesare.

Protecționismul alterează piața. Și aici lucrurile sunt mai complexe, deoarece abordarea implică respectarea regulilor jocului, deci a competiției corecte și a regulilor comerțului mondial. Soluția pentru infractorii statali sau privați nu este, însă, protecționismul, ci sancțiunile la adresa infractorului din sistem. Tot așa cum repatrierea locurilor de muncă și a producției manufacturiere ca proiect sau protejarea lanțurilor relevante strategic sunt rezultatul altor procese, nicidecum a protecționismului, și pot fi utilizate pe termen dat atunci când vorbim despre surse alternative, furnituri de încredere, materii prime rare și costuri pe care și le permit economiile, nealterate de intervenții politice. Deci ține tot de formulele de competiție corectă și reacție la alterarea acesteia. 

Despre globalizare, Condy Rice consideră că este un proces obiectiv, puterea globalizării nu poate fi combătută de oameni, state, protecționism sau bariere. E adevărat, pe de altă parte, că foarte mulți americani și foarte mulți cetățeni din întreaga lume nu au beneficiat de globalizare, din contra, au resimțit doar efectele secundare ale acestui proces. Dar fostul Secretar de Stat consideră că acest pas este și efectul lipsei de încredere a americanilor în Visul American, iar soluția ar fi să nu lași pe nimeni în urmă, atunci când elitele globale nu se gândesc la oamenii pentru care globalizarea nu funcționează. Iar prima soluție ar fi reangajarea în pregătire și training-uri a persoanelor de 35 de ani, care să fie pregătite de noua economie a viitorului. 

În fine, dar în primul rând pe lista năpastei efectelor secundare de subminare a democrației liberale din interior, este izolaționismul. Condy Rice subliniază că, de fiecare dată când America a încercat să facă asta, a plătit un preț extrem de greu. Nu e o soluție autarhia și nu e realizabilă într-o lume interdependentă și globalizată. Dar nu a fost o soluție nici în cele două războaie mondiale, când retragerea a costat, a presupus o revenire mult mai complicată, în plină conflagrație mondială, când era mai simplă intervenția preventivă, anticipată, sau măcar din primele momente, așa cum credința că amenințarea este undeva, departe, nu s-a validat la 11 septembrie 2001. America nu se poate retrage din Lume chiar și numai pentru a nu lăsa China și Rusia sau alte state autocratice să definească noile reguli și să instituie noua ordine, după propriul plac și, mai ales după propriul chip. 

Greșelile și pericolele izolaționismului american

Problemele izolaționismului american sunt cu atât mai importante dacă ne uităm la evoluțiile de securitate ale momentului, o perioadă caracterizată de șefii serviciilor secrete american și britanic, William Burns și Richard Moore, recent, la Londra, drept cele mai importante amenințări de la Războiul Rece. Nu e o variantă la scară redusă a Războiului Rece, ci e mult mai periculos, cu componente clare de război pe scară largă implicând marile puteri în conflict. Li se adaugă noile tehnologii și cursa înarmărilor tehnologice cu statele autoritare, cu promisiunile deosebite ale acestor tehnologii, cu precădere inteligența artificială, roboții, biologie sintetică, dar și cu pericole enorme asociate.

Problemele interne ale democrației și dilema menținerii voinței americane de a rămâne angajată în treburile lumii sunt cel puțin la fel de importante, mai ales în perioade când mari puteri sau puteri regionale revizioniste încearcă să redeseneze mediul internațional, iar valorile sau interesele Occidentului și democrațiilor nu pot fi cedate Rusiei sau Chinei spre a fi distruse. De aceea s-a trecut de la o perioadă dificilă la una periculoasă, în care lumea nu poate fi lăsată în voia sorții, nici în voia celorlalți. Cine își dorește o lume desenată de Rusia și China? De aceea oricine vine la Casa Albă din ianuarie trebuie să recunoască faptul că SUA nu are nici o alegere ci trebuie să se implice în reconfigurarea ordinii internaționale.

O altă idee inedită a fostului Secretar de Stat și Consilier Prezidențial pentru Securitate Națională o reprezintă nu încercarea de a trata fiecare dintre potențialii membri ai axei autocrațiilor separat – China, Rusia, Iran, Coreea de Nord – ci, din contra, să le izolezi și confrunți pe toate în același timp, cu tot cu aliații și partenerii democrați sau aspiranți la democrație, tocmai pentru a-i pune în situația de a-și realiza diferențele, contradicțiile și să le obligi să se distanțeze una față de cealaltă tocmai pentru a nu căra și costurile celorlalți în sancțiuni și lipsa prestigiului internațional. Să realizeze și ce ar însemna dispariția puterii americane din unele dintre regiunile la care se referă, să se confrunte cu această realitate și să realizeze nevoia Lumii de America.

Desigur, orice asemenea pas se poate face doar dacă este reconstruită credibilitatea Americii, încrederea în prezența sa și acțiunile sale constante la nivel global, atractivitatea modelului american în fața păcălelilor venite de la războiul informațional al Chinei și Rusiei, cu precădere. Retragerea din Afganistan, reacția marginală și neconvingătoare după anexarea Crimeii, chiar lipsa de reacție în cazul invaziei Georgiei în 2008 – și pe fondul crizei financiare de la acea vreme – și răspunsul internațional neconvingător au afectat această credibilitate, ca și tentativele, programele și candidaturile pe această bază izolaționistă și de retragere din treburile lumii. Trebuie ca America să fie sigură că este și credibilă, iar credibilitatea vine cu stoparea ambițiilor lui Putin și crearea unui răspuns puternic și adecvat la agresiunea din Ucraina.

Putin, un președinte cu două viteze 

Unul dintre cei mai importanți specialiști americani în Rusia, chiar înainte de a ajunge la Casa Albă, acum 25 de ani, Condoleezza Rice a prezentat elementele definitorii din experiența sa cu Putin. Fostul Secretar de Stat consideră că Putin are două viteze, umilirea și intimidarea celui din fața sa. Principala sa preocupare ține de insecuritatea privind locul Rusiei în lume, capacitatea de influență și putere, care se reflectă în propria sa putere individuală asupra lumii și credința că Rusia a fost mare când a fost condusă de un mare conducător. O Rusie mesianică și refacerea Imperiului rus rămân obiectivele lui Putin, de unde negarea independenței Ucrainei.

SUA a susținut Ucraina într-o formulă incrementală, lăsând spațiu de respirație Rusiei după înfrângerea inițială în ambiția de a cuceri Kievul în trei zile și de a răsturna regimul democratic de aici. (Putin a crezut într-atât de mult în această utopie încât trupele ruse nu aveau rezerve decât pentru cinci zile de război și aveau împachetate uniformele de paradă și decorațiile ce aveau să le primească). Așa s-a făcut că am avut dezbateri prelungite privind mai întâi livrările de tancuri, apoi avioane cu performanțe importante, apoi artilerie anti-aeriană, ulterior artilerie cu lovituri de precizie la mare distanță. Nu am livrat asta de la început pentru a lovi Rusia și a o menține la distanță și în retragere, cum a fost în primele luni după atac, în 2022. Le-am dat timp să-și mobilizeze industria de război și populația, mobilizând pe front un număr mai mare de militari.

Condy Rice susține că evaluarea reală va avea loc după sezonul de lupte, care se cam încheie din cauza sezonului ploios și a blocării capacităților luptei cinetice, de manevră. Remarcabilă rămâne realizarea ucrainenilor care, fără a avea o flotă proprie, au neutralizat marina rusă de la Sevastopol și în întreaga Mare Neagră. Dar America trebuie să decidă cum arată o Ucraină prosperă, sigură și integră, așa cum va decide că trebuie să arate garanțiile de securitate americane pentru Ucraina și ce trebuie să conțină acestea. Aici este relevantă experiența americană în securizarea unor state precum RFG și Coreea de Sud pe baza garanțiilor de securitate chiar dacă nu își controlau pe deplin teritoriul. Soluția ar fi garanțiile pe teritoriul aflat sub controlul autorităților legitime naționale.

Xi și marea problemă de la Beijing

Pe de altă parte, și Condy Rice consideră că astăzi marea problemă a Lumii și a Americii rămâne China. Ea explică ruptura și înrăutățirea relațiilor bilaterale pe seama dorinței Chinei de a schimba status quo-ul și de a susține Rusia inclusiv militar în războiul din Ucraina. Dacă la început au fost componente, elemente cu dublă utilizare, azi vorbim despre livrări de drone militare și producție de drone de către Rusia în China însăși. Din mia de tancuri produse anual de către Rusia, toate dețin componente precum chip-urile produse în China, dar mai mult, toate folosesc mașini unelte livrate de către China. Asta pe lângă obuzele nord-coreene, mai bune sau mai rele, sau dronele și rachetele cu rază scurtă iraniene, care sunt livrate chiar acum.

Și în cazul Chinei, domină mentalitatea omului providențial la conducerea statului, care schimbă totul. Teoria Omului Mesianic, Mare, Relevant, în istorie se repetă și în cazul lui Xi Jinping al cărui unic rol a fost să schimbe caracterul interacțiunilor Chinei cu lumea în sens negativ. Dacă a fost convins că nu poate avea și libertatea economică, și creștere și, în același timp, control politic, Xi a preferat al doilea termen, a preluat controlul strict al economiei, resurselor, și a sugrumat libera inițiativă. Pe acea dimensiune, a schimbat raportarea privind modul în care privește tehnologia.

Nu este vorba doar despre asertivitatea și preluarea prin dumping a lanțurilor de producție sau a piețelor la nivel global. Nu e vorba nici despre supra-producția industrială cu care inundă piețele și subminează orice competiție corectă. Aici este vorba despre preluarea tehnologiei de peste tot de unde este, prin constrângere, furt, spionaj industrial etc, așa cum este vorba și despre utilizarea extensivă a constrângerilor vizând lanțurile de furnizare și resursele rare pe care le-a acaparat și le controlează. Și mai ales despre comportamentul agresiv în Marea Chinei de Sud, în jurul Filipinelor și Japoniei. Ca să nu adăugăm și proiectul preluării violente a Taiwanului. Toate acestea subliniază marea ruptură și confruntare care se pregătește între SUA și China. 

De aceea tratamentul adecvat trebuie să fie dur și puternic, afirmând poziția Occidentului în raport cu China și acțiunile sale. Băncile chineze care susțin companiile chineze ce produc și livrează pentru efortul de război al Rusiei în Ucraina trebuie sancționate puternic și scoase de pe piață. Trebuie comunicat foarte clar tuturor – China, Rusia și Iran, în primul rând – că vor fi responsabile pentru ceea ce fac astăzi și că vor plăti toate costurile acțiunilor curente. Iar orice îmbunătățire a relației SUA-China trebuie să plece de la Beijing, cu schimbarea de comportament și pașii în spate din spirala confruntațională. Altfel, Indo-Pacificul în primul rând va rămâne unul dintre locurile cele mai periculoase pe Pământ.

Cunoaștere versus înțelepciune în era tehnologică modernă 

Condoleezza Rice se declară un tehno-optimist. Trăind la Silicon Valley, este extrem de interesată de integrarea tehnologiei în autostrăzile securității și prosperității globale. Dar marea sa preocupare este înclinația oamenilor spre cunoaștere în domeniul tehnologic și ignorarea, de-prioritizarea sau pasarea în subsidiar a înțelepciunii modului de utilizare a tehnologiilor și a componentei sale de pericol asociat. Desigur, o parte a pericolului este intrinsec, vine din lipsa de limitări și reguli etice ale inteligenței artificială, de exemplu, sau pasarea deciziei de acționare, inclusiv în materie de armamente, către aceasta. A doua parte vine de la avansul tehnologic pe care l-ar putea obține autocrațiile și folosirea împotriva propriilor cetățeni și a lumii întregi a acestor cuceriri pentru a subjuga lumea la propria voință.

O înțelegere mai bună asupra promisiunilor pozitive ale tehnologiilor include o hartă clară a locurilor în care dezvoltarea tehnologică ar duce la rezultate contra-indicate și costuri pentru omenire în întregimea sa. Înțelepciunea vine și de la anticiparea evoluțiilor tehnologice care ar putea dăuna, managementul consecințelor în cazuri grave de ignorare a regulilor etice sau a pericolelor chiar de factură existențială care ar putea urma. Lucrul alături de aliați și parteneri este la fel de important pentru a crea avantaje comune din tehnologie și a evita pericolele din dezvoltarea necontrolată și neplanificată a tehnologiilor de factură disruptivă sau care ar putea dăuna omenirii în întregimea ei.

Altfel a lăsa statelor autoritare inițiativa poate duce la aberații, precum în perioada COVID: ascunderea faptelor, lipsa transparenței și răspunsurilor, izolarea și închiderea accesului la zonele de unde s-ar putea afla factual realitatea și evoluția. De aceea trebuie foarte clar studiul de impact în privința modului în care noile tehnologii pot afecta economia, societatea, democrația și securitatea națională. Există un spațiu necunoscut în privința noilor tehnologii care nu poate fi negat, trebuie asumat și totul planificat pe această bază. Și el vizează deopotrivă computerele, robotica, științele spațiale, biologia sintetică. Iar dacă America are primatul inovației și Marea Britanie vine cu ceea ce-i oferă Oxford și Cambridge și nenumărate centre de cercetare avansată, Europa are mult prea multe reglementări ca să poată profita de inovație și inventivitate, iar acest lucru trebuie modificat.

Recomandări pentru noul președinte american. Quo Vadis America? 

Desigur, prezentarea/interviu al Condoleezzei Rice nu se putea încheia fără un set de recomandări pentru viitorul președinte american, oricare ar fi acela. Republican prin înclinație, neo-conservator și internaționalist liberal, Rice nu pare a declina vreun favorit în cursă și se plasează deasupra războiului politic atunci când evaluează unde se află America și ce ar trebui să facă. Totuși critica sa împotriva izolaționismului și plasarea politicilor americane sunt semnul celei mai mari amenințări de securitate națională potențială declină suficient de transparent opțiunile sale nerostite.

Mai întâi, la nivel strategic, întărirea bazei industriale de apărare a Americii devine o obligație egală cu forța de descurajare a Americii și, implicit, cu credibilitatea sa. Lucrul așezat, constant și cât mai integrat și aprofundat cu aliații este un alt deziderat și fapt indivizibil față de nevoia de a rămâne implicat în treburile lumii. Desigur, subliniază Rice, aliații trebuie să facă și ei mai mult, dar trebuie ca împreună democrațiile și Occidentul să se opună agresiunilor de orice fel și să creeze un răspuns puternic de descurajare pentru agresorii viitorului. 

Duritatea în atitudine într-o lume în turbulență precum este Orientul Mijlociu trebuie să vizeze direct Iranul. Dacă-și dorește să fie o putere nucleară, trebuie să știe care este nivelul costurilor pentru așa ceva, iar întărirea pârghiilor și resurselor Occidentului, a sancțiunilor și instrumentelor care să-i constrângă pe cei care ies din sistem trebuie să revină puternice și credibile, în toate cazurile. Orientul Mijlociu pare a fi astăzi cea mai urgentă acțiune cerută de nevoia de a ajuta Israelul să devină prosper și sigur, găsind un loc adecvat poporului Palestinian – Rice nu a pronunțat explicit dezideratul celor două state. Normalizarea relațiilor dintre statele arabe și Israel e pe masă obligatoriu.

Pe alte meridiane, Ucraina trebuie să fie sigură că ajunge într-o poziție benefică pentru siguranța, reconstrucția și perspectivele sale în Lumea liberă și că Vladimir Putin plătește pentru agresiunea sa, așa cum Xi trebuie să știe că orice mișcare împotriva aliaților Americii sau a Taiwanului se va confrunta cu hotărârea Americii de a-i apăra și de a contracara orice tip de constrângere sau agresiune împotriva lor.

Menținerea a două grupuri de portavioane simultan, unul în Golf și unul în Indo-Pacific, este crucială, ca și folosirea avansurilor tehnologice cât mai repede după descoperiri și achiziția acestora la nivelul Pentagonului. Așa cum e nevoie de întărirea și valorizarea aliaților din Indo-Pacific precum India, precum și de un NATO întărit prin aderarea Suediei și Finlandei. Și nu în ultimul rând, America trebuie să dea un răspuns, un proiect și o perspectivă relațiilor sale cu Sudul Global care să contreze unicele opțiuni de pe masă care vin cu propaganda chineză și paramilitarii ruși.

Un adevărat Proiect de Țară, în care America post – electorală are liniile directoare pentru redefinirea sa în prim planul politicilor global, credibilă, înclinată spre multilateralism și sprijinirea aliaților săi, dar și pentru contrarea puternică a dușmanilor de pe toate meridianele.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. a fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

A făcut epocă dezbaterea despre liniile roșii ale lui Putin, amenințarea nucleară și militară asupra Europei, a NATO și a statelor din flancul Estic, ca să nu mai vorbim despre retorica nucleară. Cele mai clare scenarii vorbesc despre război informațional, descurajare credibilă a Rusiei pentru a obține blocarea sprijinului militar către Ucraina – aici având în vedere autorizarea pentru utilizarea rachetelor cu rază lungă în adâncul teritoriului rus – sau, cel de-al treilea, escaladarea nucleară pentru a dezescalada. Ce este real, ce pare verosimil și unde sunt cu adevărat îngrijorările legate de propaganda rusă și amenințarea nucleară, în perspectiva schimbării doctrinei nucleare, rămâne un joc psihologic de deslușit legat de apetitul pentru risc al conducerii septuagenare a Rusiei de astăzi și de deciziile lui Putin în cazuri grele, sensibile și cu impact public precum valurile de mobilizare, demiterea unor înalți oficiali sau, în cazul de față, utilizarea armei nucleare.

Război informațional, descurajare credibilă, utilizarea armei nucleare – o dilemă existențială pentru Putin și pentru Rusia

Orice analiză legată de apetitul Rusiei de a face pași majori, greșiți, în direcția escaladării sau a gesturilor fără drum înapoi este legată de dezbaterea despre credibilitatea liniilor roșii ale lui Putin. Președintele rus are obiceiul de a fi imprevizibil, de a cultiva gesturi care să marcheze surpriza, de a-și asuma un anumit nivel de risc și, cea mai clară experiență a sa pe care o relatează este viața de copil slăbuț și pipernicit care a trebuit să se descurce pe stradă plus experiența sa cu șobolanul încolțit care, în lipsă de soluții, a atacat frontal.

Desigur, poveștile publice ale lui Putin au și un conținut de descurajare credibilă și mesaje subliminale, dar cert este că nimeni nu poate da la o parte pe deplin și cel mai nebunesc scenariu, cel mai dur și cu consecințele cele mai nefaste, inclusiv pentru Rusia. Când este vorba despre Putin, mai intră în discuție o declarație publică a sa, concomitentă cu diatribele Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse care lăuda sacrificiul de sine pentru Rusia pentru că rușii ajung în Rai, în timp ce oponenții ajung în Iad: de ce ar mai exista Lumea, dacă nu mai e Federația Rusă în ea? Întrebarea retorică duce către înclinația de a lua lumea în neant dacă ar dispărea Rusia lui Putin ca Mare Putere.

Desigur, nu putem nega perspectiva, oricât de improbabilă, a recursului lui Putin la orice armă, inclusiv nucleară, când soarta sa, puterea sa sau a Rusiei e pusă sub semnul întrebării. Dar trebuie să realizăm, în egală măsură, că cea mai mare probabilitate a acestei retorici, cu certitudine așa cum ne-o arată precedentele, se referă cu precădere la elemente de război informațional împotriva Occidentului, descurajarea credibilă, înfricoșarea publicului mai slab de înger care să preseze și să determine decidenții din Occident să blocheze finanțarea și înarmarea Ucrainei, susținerea sa și mai ales ultima dezbatere în prim plan – acordul de utilizare de către Ucraina a rachetelor cu rază lungă de acțiune occidentale în adâncime, în teritoriul Rusiei, vizând ținte militare, desigur.

Altfel, Vladimir Putin, grupul din jurul său și propaganda rusă consideră de la începutul războiului că se luptă cu NATO, SUA și Occidentul. Nu este ceva nou. A amenințat cu consecințe dezastruoase dacă este ajutată Ucraina în orice formă. Lupta cu NATO este și o formulă de a explica propriului public faptul că nu și-a atins obiectivele „operațiunii militare speciale”, de a ajunge și îngenunchia Kievul în trei zile. Dar este și o variantă de amenințare a Occidentului cu pasul următor, așa cum o indică componente importante ale intelligence-ului desecretizat public care arată că Rusia nu se va opri la Ucraina, că ținta sa sunt statele din Flancul Estic al NATO și că acțiunile sale hibride vizează întregul Occident, nu numai statele din spațiul post-sovietic și Ucraina.

Altfel, la capitolul liniilor roșii, evaluările generale arată clar că Rusia a făcut pas cu pas revizuiri înapoi, că a fost vorba despre categorii de arme livrate, că a fost vorba despre pregătire a trupelor ucrainene, pe teritoriul statelor NATO, că a fost vorba despre livrări de armamente sau sprijin financiar, fie și din bunurile rusești indisponibilizate în Occident. De fiecare dată, și în fața unei reacții proporționale a Occidentului la tipurile de atacuri ale Rusiei în Ucraina, Putin a trecut peste liniile roșii pe care le trasase deja public. Și în privința retoricii nucleare, neagreate inclusiv public nici de China, nici de India, aceasta a revenit în varii momente și la diferite niveluri pentru a deveni irelevantă prin supra-uz, iar o formulă de credibilizare a acestei amenințări și reconstruire a capacității de descurajare credibilă poate fi exact această modificare anunțată a Doctrinei nucleare a Rusiei.

Nuanțele din formula de modificare: utilizarea primei lovituri, cu scăderea nivelului de prag

Vorbim aici mai întâi despre Doctrina Militară a Federației Ruse din 21 decembrie 2014, apoi despre Doctrina Nucleară din 2020, care menționează ambele deja asumarea primei lovituri nucleare, în condițiile unui atac nuclear inamic. dar și într-un conflict regional convențional care amenință existența statului rus. Această barieră, acest prag a fost modificat de ultimele propuneri anunțate de către Vladimir Putin într-o sesiune publică a Consiliului de Securitate al Rusiei despre descurajarea nucleară, prima ședință publică pe o asemenea temă, desfășurată la 25 septembrie.

Desigur că retorica are la bază o abordare de confruntare și o amenințare directă a unei confruntări între Rusia și Occident, una dintre liniile roșii ale SUA, NATO și Europei, a statelor individuale, care preferă să evite escaladarea care ar duce (prea repede, am spune noi) la confruntare directă sau direct imputabilă capitalelor occidentale. Retorica este legată direct de autorizarea utilizării de către Ucraina a rachetelor cu rază lungă de acțiune, de precizie, furnizate de către Occident(sau cu tehnoogie occidentală) în profunzimea Rusiei.

Astfel, potrivit propriilor declarații, condițiile utilizării armelor nucleare urmează să se schimbe prin prezumata clarificare a Doctrinei Nucleare a Rusiei, potrivit “noilor surse de amenințări militare și riscuri pentru Rusia și aliații săi”, aici fiind inclus în premieră Belarusul. (Și asta ar reclama o evaluare completă a măsurii în care o asemenea extindere de umbrelă nucleară, dar și de proliferare nucleară, are de a face cu baza juridică a statului comun sau încalcă Tratatul de Neproliferare Nucleară, dar e o variantă de asumare a apartenenței Belarusului la Lumea Rusă și blocare a Occidentului și opoziției belaruse, a oricărei puteri ar ajunge la Minsk, de a schimba acest statut și de a opta pentru instituțiile occidentale).

Principala “clarificare” a doctrinei vizează, de această dată, agresiunea împotriva Rusiei de către un stat non – nuclear, în spatele căruia ar fi participarea sau sprijinul unui stat nuclear, caz în care Rusia ar considera unilateral că este vorba despre un atac comun. Desigur formularea a făcut epocă și se leagă exact de Ucraina și incursiunea sa în Kursk, regiunea din Rusia, al cărei rol este depresurizarea estului Ucrainei și a atacurilor ruse din agresiunea originară lansată la 24 februarie 2022. Statele nucleare din spatele Ucrainei ar fi SUA, Marea Britanie, cu precădere, dar și Franța. Dar prevederile sunt departe de a fi atât de laxe încât să anunțe un iminent atac cu arma nucleară a Rusiei în Ucraina sau împotriva unuia dintre statele care o susține.

Astfel, potrivit lui Putin, condițiile pentru tranziția Rusiei spre utilizarea armei nucleare într-un conflict convențional sunt extrem de clar stabilite și presupun “primirea de informații de încredere privind o lansare masivă și un atac cu arme aerospațiale și trecerea de către acestea a frontierei de stat” asta însemnând, deopotrivă, detectarea de rachete, avioane și drone de atac. În partea publică a specificațiilor anunțate pentru pasul spre nuclear, Putin mai menționează rezervarea dreptului de a utiliza armele nucleare în cazul unei agresiuni asupra Rusiei sau Belarusului “inclusiv atunci când inamicul ar utiliza arme convenționale, dar care ar reprezenta o amenințare critică la adresa suveranității celor două state”.

În plus, tot președintele Rusiei notează că aceste arme aeriene și spațiale care pot justifica utilizarea armelor nucleare includ aviația strategică și tactică, rachete de croazieră, drone și rachete hipersonice. Din această specificație extrem de clară și strictă rezultă o coborâre a pragului utilizării armelor nucleare dar și condiții atât de stricte încât ar fi aplicabile în cazuri rarisime.

Rezultatul este dual și paradoxal: pe de o parte întărește amenințarea nucleară, dând credibilitate amenințărilor și retoricii Rusiei și stârnind emoții la nivelul comunității internaționale; pe de alta, din contra, e complet necredibilă descurajarea pe două dimensiuni, utilizarea nuclearului e dovada slăbiciunilor în războiul cu arme convenționale în timp ce limitarea, precizia în descrierea condițiilor și concretețea din tipologiile de atacuri agresive ce declanșează utilizarea armei nucleare trădează lipsa dorinței de a angaja, în fapt, statele NATO și valoare de întrebuințare strict la nivelul războiului informațional și al generării panicii în rândul politicienilor și publicului occidental a acestei retorici, inclusiv cu efect asupra permisiunii utilizării de către Ucraina a unor categorii de armament occidentale.

Decizia riscantă sub Putin: mobilizare generală, demiterea lui Shoigu, utilizarea armei nucleare

În ceea ce privește decizia cu risc mare, Putin și administrație din jurul său sunt mai degrabă înclinați spre stabilitate și evitarea contextelor controversate și cu costuri de imagine, internă sau internațională. Ce rămâne e doar o tactică de intimidare, cu componente de operațiune psihologică. O dovedesc cazurile succesive în privința demiterii unor înalți oficiali și expunerea cazurilor de corupție din administrație, declanșarea mobilizării generale și componenta recursului la arma nucleară.

Astfel, rezultă mai degrabă că Putin însuși respinge actele de natură radicală, controversată sau care determină nemulțumire publică, atât la nivel politic cât și militar. Așa s-a întâmplat cu demiterea ministrului Apărării, Serghei Shoigu, care a fost rotit drept secretar al Consiliului de Securitate abia atunci când nu se mai puteau închide ochii în privința corupției și furturilor legate de armată, nicidecum când ele au fost vizibile evident, chiar la începutul agresiunii din Ucraina, când a fost clar gradul de pregătire rudimentar și redus al forțelor ruse care fuseseră dotate și antrenate doar pe hârtie. Nici expunerea publică a repetatelor arestări din armată pe aceste temeiuri nu a ajuns la presa internă și comentarii, ci mai degrabă la nivelul mediei externe.

Tot așa cum Putin tot amână o decizie de a declanșa un nou val de mobilizări știind că acesta ar putea cauza complicații în Rusia, odată ce mobilizarea parțială care avut loc s-a dovedit profund impopulară în Rusia la primul val asumat, „mobilizarea parțială” din toamna lui 2022. Susținerea pentru Putin însuși și pentru război a scăzut dramatic și a fost nevoie de o trecere la o cvasi-mobilizare de voluntari în schimb, la formule de constrângere a cadeților pentru semnarea contractelor de voluntariat la terminarea serviciului militar obligatoriu și de atracție cu sume tot mai mari de bani promise pentru categorii defavorizate și care au optat să-și plătească cu viața la propriu un anumit grad de prosperitate vremelnic al familiilor.

De asemenea, mobilizarea numită parțială a determinat un exod de tineri care doreau să evite războiul și se opuneau oricărei formule de impunere a implicării lor în linia întâi, pe teren. De aici și al doilea motiv pentru evitarea mobilizării, în contextul unei penurii în privința forței de muncă pregătită, inclusiv în domenii cheie privind producția de război și susținerea efortului din Ucraina. Putin evită constant să aprobe mobilizarea deși tema este în continuare pe masă iar războiul e departe de a merge bine, în lipsa unei soluții victorioase pe termen scurt și în contextul pierderilor enorme de oameni prin tacticile atacurilor frontale. Tactica este, în schimb, aceea de a obosi Occidentul, de a aștepta alegerea eventuală a lui Trump la Casa Albă și de a determina stoparea sprijinului pentru Ucraina.

În ceea ce privește recursul la arma nucleară, cel puțin la nivel retoric, amenințarea nu e nouă. Dacă aminteam începutul războiului, în care Putin amenința că oricine sprijină Ucraina va avea parte de cele mai oribile consecințe, la Forumul Culturilor Unite, Putin a făcut direct legătura armei nucleare cu autorizarea armelor occidentale cu rază lungă de a fi utilizate pe teritoriul rus, care ar fi interpretată drept implicarea directă a NATO în războiul Rusiei împotriva Ucrainei. Chiar de atunci au apărut reacțiile, societatea rusă nefiind deloc bucuroasă să se confrunte cu Alianța nord-atlantică, așa cum cercul oficial din jurul lui Putin e conștient că o asemenea escaladare ar plasa Rusia într-o postură complicată.

Totuși Putin a plasat deja, la un anumit moment dat, în timpul conflictului, forțele nucleare strategice într-o formulă de “alertă specială”, chiar dacă această postură nu exista în doctrină și nu a reprezentat nici o schimbare, ci a fost doar o scenetă desfășurată cu participarea Ministrului Apărării doar pentru publicul intern și extern, primul nefiind deloc mulțumit de un asemenea pas. E motivul pentru care și valul de retorică nucleară de la acel moment a încetat rapid, dincolo de intervenția directă a președintelui chinez Xi Jinping.

Subiectul nuclear a fost utilizat de propagandă și de nenumărați oficiali, campionul durității extreme în materie fiind vicepreședintele Consiliului de Securitate Dmitri Medvedev, fostul premier și președinte. Totuși sondajele au arătat nemulțumirea publicului rus și în privința amenințării cu lovituri militare împotriva bazelor occidentale din Polonia sau Țările Baltice, fapt care a făcut ca retorica de această factură să nu mai fie autorizată de către Putin, trădând aversiunea sa și a echipei față de riscuri majore.

Amenințările nucleare asupra Europei. Radicalii din ședințele Kremlinului

Nu numai Ucraina este ținta retoricii nucleare și amenințărilor Rusiei lui Putin. În luna iunie, Putin a amenințat direct statele europene care susțin Ucraina susținând direct, de această dată, că Rusia are mai multe arme nucleare tactice decât există în întregul continent european, chiar dacă și-ar aduce SUA propriile capabilități pe continent. El mai sublinia și faptul că Europa nu și-a dezvoltat sisteme de avertizare timpurie pentru rachetele nucleare, subliniind că este mai mult sau mai puțin fără nici un fel de apărare la perspectiva atacului nuclear.

O retorică de aceeași factură a fost lansată în privința scutului anti-rachetă european propus de Germania, dar mai ales vizând amplasarea în Germania de arme convenționale americane cu rază lungă de acțiune care să apere Europa, așa cum permite Berlinul în ultima sa doctrină militară că va face începând cu 2026. Rusia consideră că asemenea capabilități ar fi echivalente strategic cu armele nucleare prin capacitatea de țintire și forța de lovire a țintelor sensibile, mai ales atunci când capacitatea de interceptare a Rusiei este discutabilă la acest nivel.

De altfel, modificarea de doctrină nucleară pentru a face amenințarea credibilă și, concomitent, descurajarea credibilă în fața Occidentului a fost cerută de cei mai duri și vehemenți membri ai administrației Putin. Ei criticau formulele vagi și slabe ale documentelor anterioare, care nu mai au putere de descurajare în fața Occidentului și a Ucrainei, iar dovada ar fi fost chiar creșterea ajutorului occidental pentru Ucraina. Nimeni nu a decriptat totuși aici hotărârea reală a Occidentului de a afirma apartenența Ucrainei la lumea occidentală și de a transmite un mesaj clar Moscovei că nu mai poate conta și nu se mai poate apropia de Kiev.

Și Institutul de Studierea Războiului – ISW, o organizație neguvernamentală americană, a identificat retorica nucleară actuală drept parte a eforturilor Kremlinului de a promova auto-descurajarea Occidentului și că nu este deloc o indicație privind dorința Rusiei de a utiliza arma nucleară. Utilizarea unei asemenea arme în Ucraina sau oriunde altundeva este extrem de puțin probabilă, potrivit acestor evaluări. Pe de altă parte, oricât de mult ar juca Putin la cacealma folosind arma nucleară, nu e o veste bună diminuarea pragului pentru utilizarea armei nucleare, oricât de imposibilă ar fi atingerea condițiilor prescrise în noile modificări.

Ce e totuși preocupant este aducerea în noua – veche administrație Putin a lui Serghei Karaganov drept consilier pentru afaceri strategice pe dimensiune nucleară, un expert a cărui credință este nevoia de a utiliza arma nucleară pentru ca Rusia să redevină credibilă, după postura mai puțin favorabilă trădată de armata rusă în Ucraina. Desigur, și aceasta poate fi o mișcare mai degrabă de comunicare și de război informațional, dar prezența unui asemenea consilier, personalitate marcantă a Clubului Valdai, lângă Putin nu este deloc liniștitoare.

Tot astfel cum este preocupantă suita de articole și materiale de cercetare prin care o întreagă grupare de cercetători în domeniul nuclear, care-și pierduseră obiectul muncii după Războiul Rece (ca să nu spunem după criza rachetelor din Cuba, în 1962) au demonstrat că utilizarea armei tactice în teatru, pe teren, când este de mici dimensiuni, nu ar fi o mișcare de escaladare și care să ducă la război nuclear. O asemenea direcție de analiză ar crea probleme majore și ar îndemna la utilizarea armei nucleare de această factură, chiar dacă sunt lesne de identificat costurile majore pe care le determină: izolarea Rusiei de către toate statele la nivel ONU, condamnarea utilizării armei nucleare sub orice formă; pierderea susținerii Chinei, Indiei, a Sudului Global și a oricărui alt stat non-nuclear sau responsabil(poate cu excepția probabilă a Coreii de Nord); suspendarea din Consiliul de Securitate a Rusiei, expulzarea sa din grupul membrilor permanenți, dacă nu și din ONU.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. a fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.