Connect with us

EDITORIALE

Ţările fără identitate competitivă riscă să aibă soarta Ucrainei

Published

on

Este diplomatia noastra in urma diplomatiilor central si vest europene?

Pun aceasta intrebare pentru ca numai ea poate sa aduca raspunsuri dupa multele puncte de suspensie imprastiate de politicienii semidocti ai momentului, “barbati de stat” care se lamenteaza ca “lumea nu ne pozitioneaza acolo unde ne este locul”.

Vedeam aseara la televizor un fost premier care facea semne disperate catre diplomatia poloneza banuita ca a sprintat egoist lasandu-ne undeva in urma, intr-un nor de praf, incertitudine si lipsa de azimut. Acelasi domn, fireste, daca ar mai fi astazi in pozitia de a avea painea intr-o mana si cutitul guvernamental in cealalta, probabil ca nu s-ar mai fi grabit sa scoata la lumina acest subiect – mai mult, poate ar fi fost in continuare inabordabil si impermeabil la ideile noi si inovatoare cu care diplomatia romaneasca s-ar innobila si de ce nu, s-ar updata, dar aceasta tine de o realitate toxica in care ne obisnuim usor usor. Fatalitate – toti aceia care se incadreaza la un anumit moment dat in fruntea sistemului, din comoditate incearca sa faca pe placul acestuia complacandu-se intr-un dans letargic al obisnuintei sau facand pacte de coniventa cu sistemul care respinge in mod natural orice forma de schimbare de substanta.

De principiu, subscriu la ideea ca se simte nevoia de nou in diplomatia noastra, insa nu m-as grabi sa privesc acest lucru din perspectiva “geniului ministerial” care trece pe la varful institutional ci v-as propune o abordare un pic mai consistenta – cine tine in loc diplomatia romaneasca?

Auzim de ceva vreme, daca se intampla sa auzim, ca diplomatiei romanesti, as adauga chiar diplomatiei est europene, i-ar lipsi pragmatismul, mobilitatea si versatilitatea. Si aici, de principiu, as putea fi de acord, insa m-am intrebat tot timpul ce anume ne leaga de picioare, ce anume ne leaga la ochi si cum putem sa devenim mai deschisi la nou in domeniul practicii diplomatice.

Ca orice declarat si profund pasionat de diplomatie (de diplomatie publica, in cazul meu) n-am putut rezista tentatiei de a parcurge insetat “izvorul doctrinar” al stiintei managementului relatiilor externe ale Romaniei – “Diplomatia, Scoli si Institutii”, lucrare semnata de Mircea Malita. Pe oricare dintre diplomatii romani i-ai intreba astazi, poate cu foarte putine exceptii, de la cei mai in varsta si pana la cei mai tineri, iti vor spune ca “Diplomatia – Scoli si Institutii” este cartea de capatai a diplomatiei din tara noastra, a diplomatului de cariera. Am trait si eu aceasta experienta si v-as retine atentia cu cateva observatii:

dan-dimaMai intai de toate, cred ca este important de remarcat faptul ca volumul a aparut in anul 1970 si voi face abstractie in mod voluntar de biografia politica a autorului.

Ceea ce mi-a atras atentia in mod special au fost doua aspecte – primul, ca diplomatia romaneasca a anului 1970 era puternic centrata pe obiective care tineau de conturul material al granitelor Romaniei, iar cel de-al doilea, ca diplomatia romaneasca a anului 1970, si prin aceasta carte, a foarte multor ani dupa aceea, era puternic centrata pe statalitate si deprinderea negocierii diplomatice in folosul si interesul statului national.

Fara a abuza foarte mult de ingaduinta “diplomatilor de cariera” as observa impreuna cu dumneavoastra ca realitatile momentului fac aproape inutila abordarea diplomatica a anului 1970. Mai intai de toate, globalizarea, fenomenul cheie al prezentului si proiectiei acceptabile a urmatoarelor decenii, plaseaza conturul material al forntierelor de stat intr-o zona marginala – caracterul monolitic al statelor si natiunilor fiind astazi o consecinta a ceea ce numim in diplomatia publica “identitate competitiva”.

Cele mai bune si mai usturatoare exemple vin de foarte aproape de noi – Ucraina pierde astazi teritoriu, iar aspectul teritorialitatii pare sa fie perceput de catre comunitatea internationala relevanta intr-o zona marginala (desi puternic invocata mediatic) comparativ cu trauma agresiunii pe care Ucraina o suporta din perspectiva natiunii si a idenitatii ei. Cel mai bun argument care sprijina cele spuse de mine mai devreme este faptul ca la ultima vizita in Ucraina a unui inalt demnitar american (Joe Biden) subiectul Crimeea a fost aproape ignorat (desi Crimeea a fost smulsa din trupul Ucrainei cu foarte putin timp in urma si intr-un mod cel putin discutabil), iar preocuparea curenta s-a reorientat pe spatiul care se afla intr-un potential pericol – Ucraina de Est. Agresorul, in acest caz Federatia Rusa, loveste in conturul Ucrainei pentru obiective cu valoare simbolica – aduce ofrande simbolistice de un anumit tip pentru a hrani o identitate a Federatiei, care la randul ei are un anumit profil particular.

Federatia Rusa, insa, merge mai departe – actiunile ei nu incerca sa restabileasca echilibre teritoriale (eventual in favoarea exclusiva a Rusiei) ci invoca protejarea unei anumite parti din populatia Ucrainei, care are o anumita identitate (de data aceasta rusa) si care reclama o anumita dorinta de a se pozitiona sub o umbrela statala cu identitate asemanatoare (de data aceasta Federatia Rusa). Asa stand lucrurile, pe cine mai intereseaza in mod realist forma si conturul de harta al statelor? Cel mai probabil, doar Ucraina ramane direct afecatata de aceasta tragedie, ea suferind atat prejudicii materiale dar mai ales prejudicii de perceptie externa.

Am putut determina in ultimii zece ani, in ultimii cinci ani macar, un gest de interes din partea Kiev ului de a se blinda identitar? Nu prea – am vazut in schimb ca lumea civilizata vorbeste limba rusa la Kiev si am mai vazut ucraineni care spun ca poarta in piept doua inimi – una ucraineana iar cealalta rusa.

Astazi frontierele conteaza mai putin sau, realist vorbind, nu mai conteaza deloc. Ne vedem adesea lamentandu-ne ca mare parte, daca nu cumva in intregime, sistemul bancar romanesc apartine strainilor. Ce are in comun aceasta stare de fapt cu semnificatia frontierelor descrisa si interpretata de Mircea Malita in 1970? Nimic!

Lucrurile nu se opresc aici – desi globalizarea si sistemul politic contemporan au permis unor state europene sa-si pastreze, intr-o forma sau alta, o suveranitate cat de cat intacta, asa cum este cazul Evletiei, observam cum caracterul transnational al unor decizii tropaie nestingherit peste frontiere substantial diferite de ale statelor, sa spunem, comunitare.

Odata luata decizia eliminarii secretului bancar, din aproape in aproape, Elvetia a fost nevoita sa adopte si ea aceasta decizie, desi, in termeni cat se poate de pragmatici secretul bancar ramanea cam ultimul bastion – asset al tarii cantoanelor in perceptia externa. Astazi, intr-o realitate indiscutabila a disolutiei frontierelor (cel putin al frontierelor interne UE) Elvetia se vede nevoita sa isi caute un nou filon fundamental pentru dezvoltarea unei identitati credibile si competitive, si o face (poate nu in cel mai profesionist si inspirat mod). Ucraina insa, va trebui sa mai astepte pana ce conflictul se va stinge cumva si mai apoi, daca mai este cazul, sa incerce poate sa insaileze o identitate care sa ii confere pe de o parte premize realiste de dezvoltare si garantii certe de securitate (inclusiv de securitate nationala).

Romania, desi tara UE, ramane intr-o zona premergatoare deciziei de consolidare a unei identitati competitive, iar daca aceasta perioada de acumulare a curajului de a lua decizia constructiei unei identitati competitive si utile se va prelungi, mi-e teama ca atat dezvoltarea cat si securitatea noastra vor aluneca intr-o zona regretabila a discutabilului.

Ne reintoarcem la cartea de capatai a lui Malita pentru a observa ca diplomatia negocierii, diplomatia guvernelor si cea a formalismului exagerat in, chipurile, interesul national, raman si ele intr-un trecut indepartat – locul acestora fiind luat de diplomatia pragmatica a managementului perceptiilor externe, a obiectivelor punctuale specifice lumii libere si aducatoare de beneficii masurabile. Asa cum bine stiti, in mod public este asumat ca statele (cele europene cel putin) si-au cam stabilit parteneriatele, tratatele de baza, parteneriatele strategice chiar, relatia intre state si intre guverne fiind una reglementata destul de bine si complet, atat din perspectiva bilaterala cat si din perspectiva multilaterala. In aceste conditii, sa pretinzi in 2014 ca “prin arta negocierii diplomatice” il vom putea convinge pe Putin sa isi retraga trupele in cazarmi, ori ca vom putea micsora diferenta de o mie de miliarde de Euro dintre PIB ul Germaniei si urmatorul PIB european este o gluma necuviincioasa. De altfel este o evidenta dovada de habarnism sa te lamentezi astazi ca romanii si Romania sunt perceputi si plasati intr-o zona nemeritata si sa speri ca lucrurile se pot indrepta prin diplomatia si practica diplomatica de tip conventional. Sustin aceasta teza prin faptul ca timp de 25 de ani am tot incercat sa otimizam perceptia externa pe diverse paliere prin diplomatie conventionala, iar rezultatele sunt cele pe care le vedem – cat ar trebui sa mai treaca pana ce vom descoperi ca acesta este un drum inchis?

Poate nu ar fi rau sa reamintim ca diplomatia prezentului este diplomatia proactiva a managementului relatiei dintre statul tau, natiunea ta si publicul strain in zona caruia urmaresti anumite interese. Daca urmaresti sa iti extinzi o piata atunci va trebui sa castigi inimile viitorilor tai clienti, daca vrei sa te imprumuti de pe o alta piata, atunci trebuie sa te faci credibil si frecventabil pentru acea piata, daca vrei sa te alaturi unei comunitati, atunci trebuie sa faci in asa fel incat respectiva comunitate sa te doreasca iar daca vrei sa te feresti din calea unui pericol atunci trebuie sa-l faci nelegitim pe cel care indreapta armele spre tine in fata propriilor lui sustinatori. Care dintre aceste mecanisme au fost puse in functiune de catre diplomatia noastra conventionala, diplomatia lui Malita si a anului 1970, astfel incat sa putem spera ceva din aceasta zona? Nici macar unul dintre ele!

Schimbarea in practica diplomatica inseamna modernizare printr-o abordare realista si noua – printr-o abordare curajoasa si pentru ca am ajuns aici, cu riscul de a-mi supara putinii prieteni polonezi, va voi spune ca diplomatia conventionala poloneza nu este cu nimic mai breaza decat diplomatia conventionala romaneasca. Un sistem la fel de invechit, un corp diplomatic la fel de grefat pe formalismul diplomatic descris de Malita in 1970. Ceea ce are diplomatia poloneza in plus fara de diplomatia romaneasca si ceea ce a propulsat Polonia din aceasta perspectiva mult inaintea Romaniei este aceptabilitatea fata de diplomatia complementara (diplomatia publica) inca din anii 90, atunci cand Polonia facea primii pasi pe lungul drum al diplomatiei publice si al managementului perceptiei externe. In plus, diplomatia poloneza il mai are si pe Radoslaw Sikorsky – un ministru de externe provenit din afara corpului diplomatic, un om dinamic si inventiv (fost jurnalist) si nu in ultimul rand un partener neconventional si agreabil de discutie. Comparatia dplomatiei noastre cu cea din Polonia este nefireasca.

Asadar, nu mi se pare deloc esential faptul ca diplomatia romaneasca a fost intr-o perioada sau alta pastorita de un anumit ministru sau strunita de catre un anumit regim, nu mi se pare foarte devastator faptul ca intr-un timp relativ scurt s-au perindat la conducerea MAE foarte multe multe nume – importanta este deschiderea sistemului catre nou si acceptarea faptului ca lumea s-a schimbat.

Astazi publicul strain este unul dintre cei mai importanti jucatori in afacerile externe iar acestui jucator nu-i poti contrapune un sistem ermetic, secretizat si ultra conventional, numai si pentru ca mediul diplomatic conventional este lipsit de orice credibilitate in managementul relatiei cu publicul larg civil. Asa poate ca as putea argumenta cel mai bine faptul ca nu-mi doresc catusi de putin minimizarea lui Mircea Malita sau pozitionarea lui si a lucrarii (lucrarilor) lui in zona derizoriului doar pentru ca omul a fost membru al CC al PCR din 1972 si pana in 1980 ori pentru ca a fost in varful afacerilor externe romanesti intr-o perioada in care se cristaliza aici un regim cu trasaturi antagonice regimului democratic (adjunct al ministrului de externe intre 1962 – 1970). Spun doar ca diplomatia conventionala descrisa de Malita in “Diplomatia Scoli si Institutii” – cartea de capatai a diplomatului roman, este o diplomatie performanta a vremurilor respective, insa o diplomatie neconforma cu realitatea zilelor noastre – ceea ce de altfel se poate si observa prin rezultatele pe care le obtinem.

Sistemul trebuie sa se deschida in fata noilor instrumente care se portivesc noilor tipologii de probleme in managementul relatiilor internationale. Ieri ne blindam frontierele, astazi trebuie sa ne cultivam credibilitatea – ieri ne proiectam forta politica a statului, astazi trebuie sa ne proiectam performanta iar identitatea trebuie sa ne deschida usile al caror prag ne propunem sa-l trecem. Vremurile, intr-adevar, s-au schimbat.

Dan Dima, articol publicat pe Diplomatiepublica.com.

.

.

EDITORIALE

Imaginea “NATO-izării” Europei, cu un singur pixel lipsă – Suedia: Linia apărării și securității euro-atlantice se întinde acum de la Oceanul Arctic la Marea Neagră

Published

on

© NATO/ Flickr

În timp ce Vladimir Putin a sperat că prin invazia militară brutală și ilegală a Rusiei în Ucraina va obține o “finlandizare” a NATO și a Europei, el a obținut în schimb o “NATO-izare” a Mării Baltice și a Europei. Acestea sunt, mai mult sau puțin, unele dintre expresiile preferate ale președintelui american Joe Biden, un veteran octogenar al politicii externe americane cu peste jumătate de secol de experiență în relațiile internaționale.

Finlanda a aderat marți, 4 aprilie, în mod oficial, la Alianța Nord-Atlantică, devenind cel de-al 31-lea stat membru al NATO și punând capăt unui proces de extindere care a durat mai puțin de un an și în urma căruia teritoriul Alianței și-a dublat granița terestră cu Rusia, devenită între timp cea mai mare amenințare la adresa securității euro-atlantice după invadarea Ucrainei.

Într-un mod simbolic, aderarea Finlandei la NATO a avut loc în aceeași zi în care Alianța a împlinit 74 de ani de la înființare, prin semnarea la 4 aprilie 1949 a Tratatului Nord-Atlantic de la Washington.

În prezența a tuturor miniștrilor de externe ai NATO, întruniți la Bruxelles pentru o reuniune care să pregătească mizele și deciziile summitului aliat de la Vilnius din iulie 2023, ministrul de externe al Finlandei a înmânat instrumentele de aderare secretarului de stat al SUA, Antony Blinken, reprezentantul gardianului tratatului fondator al NATO, iar președintele Finlandei, secretarul general al NATO și toți ceilalți demnitari euro-atlantici au participat la ceremonia de arborare a drapelului Finlandei alături de celelalte 30 de steaguri naționale aliate.

Prin cele două momente ceremoniale, Finlanda a intrat rapid sub incidența tuturor prevederilor Tratatului Nord-Atlantic, îndeosebi a articolului 5 privind apărarea colectivă, care stipulează că “un atac împotriva unui aliat este un atac împotriva tuturor”.

Momentul ceremonial a fost unul solemn, momentul strategic a predominat, însă.

Imaginea ridicării drapelului Finlandei între cele ale Franței și Estoniei, în ordinea alfabetică a națiunilor aliate, este imaginea “NATO-izării” Europei, căreia îi mai lipsește un singur pixel: includerea Suediei în Alianță, după soluționarea obiecțiilor Turciei.

Aderarea Finlandei la NATO este un moment istoric similar cu alte extinderi ale Alianței.

În anii 1950 ai Războiului Rece, Grecia și Turcia, două țări vecine cu o istorie bilaterală complicată, aderau împreună la NATO. În 1955, Germania Federală intra în NATO într-un moment în care expansiunea sferelor de influență sovietice amenința Europa și se traducea prin apariția Pactului de Varșovia, blocul politico-militar comunist opus NATO.

Nu în ultimul rând, în urmă 20-25 de ani, țările Europei de Est – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, statele baltice, România și Bulgaria – au venit sub umbrela protectoare a NATO, unificând geografia securității euro-atlantice.

Acum, este pentru prima dată când NATO se extinde în plin război de agresiune la porțile sale, printr-un proces de aderare record care a durat doar 11 luni și în urma căruia Alianța își dublează frontiera comună cu Rusia agresoare. Numai Finlanda are o frontieră comună de 1.340 km cu Rusia, iar decizia acesteia de a adera la NATO, împreună cu Suedia, a fost prima mare consecință strategică asupra arhitecturii de securitate europene după ce Rusia a invadat Ucraina, următoarele fiind candidaturile Ucrainei și Republicii Moldova la UE și înființarea Comunității Politice Europe.

Spre deosebire de ultimele extinderi ale Alianței – Albania și Croația în 2009, Muntenegru în 2017 și Macedonia de Nord în 2020 – cooptarea Finlandei aduce un aport strategic, de securitate și militar important în interiorul NATO, armata finlandeză fiind bine înzestrată și în proces continuu de consolidare, țara fiind capabilă să mobilizeze 260.000 de soldați în caz de război și având o flotă de 55 de avioane F-18, cu perspectiva achiziționării avioanelor de vânătoare ultimă generație F-35, capacități aeriene care vor spori misiunile de poliție aeriană aliate pe flancul estic.

Renunțarea la două secole de neutralitate, în cazul Suediei, și la neutralitatea strategică asumată de Finlanda după ce a ținut piept Uniunii Sovietice au devenit istorie, este o redesenare din mers a arhitecturii de securitate europene și schimbare a geografiei de securitate euro-atlantică, Alianța fiind plasată în postura de a proteja 96% dintre cetățenii Uniunii Europene, 23 din cele 27 de state membre ale UE având statutul de aliați NATO.

Acest proces de extindere are loc în timp ce aliații NATO sunt în mijlocul punerii în practică a deciziilor summitului aliat de la Madrid de anul trecut și al pregătirii deciziilor summitului de la Vilnius din vara acestui an. Focusul principal al acestor decizii vizează asigurarea unei apărări înaintate pe întreg flancul estic, unde Alianța a amplasat opt grupuri de luptă în Polonia, republicile baltice, România, Slovacia, Bulgaria și Ungaria.

Asumat ca atare la summitul NATO de la Varșovia din 2016, flancul estic al NATO a fost distribuit și implementat strategic într-o dimensiune nordică omogenă în jurul Mării Baltice, cu accent pe Polonia și țările baltice, și într-una sudică, în regiunea Mării Negre, unde aliații riverani – România, Bulgaria și Turcia – au o istorie mai eterogenă a intereselor strategice. Tributari acestei demarcații de planificare strategică, aliații au adoptat măsuri consolidate de prezență militară în zona Mării Baltice, și adaptate (a se citi inferioare) în zona Mării Negre.

Utilizarea de către Rusia a regiunii Mării Negre ca platformă de lansare a războiului său împotriva Ucrainei a transformat însă acțiunea strategică a Alianței, sudul flancului estic fiind înzestrat pe parcursul ultimului an cu o consistentă prezență militară. Scopul a fost acela de a implementa în procesul de planificare militară a Alianței o abordare omogenă și unitară pentru întreg flancul estic, inclusiv prin decizia de a ridica toate grupurile de luptă la nivel de brigadă dacă situația o impune sau prin hotărârea SUA de a staționa în Polonia și România prezențe militare semnificative care să poată fi, la nevoie, proiectate pe întreg flancul estic.

Schimbarea geografiei de securitate euro-atlantică prin aderarea Finlandei și, în curând, a Suediei are, evident, implicații și asupra flancului estic, transformându-i și îmbunătățindu-i perspectivele. Polonia nu va mai fi frontieră nordică a flancului estic, ci va deveni un nod central. Peninsula Scandinavă, cea mai întinsă din Europa, cuprinde în sens larg Norvegia, Suedia, Finlanda și Islanda, fiind completate la sud de Danemarca și Germania, toate acestea fiind state aliate NATO și asigurând că Europa de Nord este o regiune complet incorporată securitar în NATO.

Cu excepția ieșirii Rusiei la Marea Baltică prin Golful Finlandei și prin exclava Kaliningrad, toate țările riverane la Marea Baltică sunt acum state membre ale NATO sau în curs de aderare, cum este cazul Suediei. La fel și în cazul Consiliului Arctic, organismul care reunește țările învecinate cu cel de-al patrulea ocean al lumii, unde toate statele, cu excepția Rusiei, fac sau vor face parte din Alianță. 

Practic, imaginea “NATO-izării” Europei ne proiectează o linie a apărării și securității euro-atlantice care se întinde de la Oceanul Arctic la regiunea Mării Negre, legând securitatea flancului nordic de cel estic.

Aici intervine și rolul României. O primă acțiune diplomatică a Bucureștiului a fost să invite Finlanda și Suedia să participe la formatul “București 9”, care grupează toți aliații de pe flancul estic al NATO, în timp ce, pe plan militar, Forțele Aeriene Române au dislocat în Lituania un detașament format din patru avioane de luptă F-16 și 150 de militari pentru a participa la misiunile de poliție aeriană NATO în Marea Baltică.

Asigurarea unei predictibilități a regiunii baltice printr-o reducere a riscului de expunere la amenințarea Rusiei poate așeza regiunea Mării Negre, spațiu al conflictului ruso-ucrainean, pe un “fast track” al conceptului de apărare înaintată în cadrul NATO, și să-i confere acestei zone un interes prioritar din partea aliaților și îndeseobi a Statelor Unite, care dezbate o strategie de securitate proprie pentru regiune.

Continue Reading

EDITORIALE

“3+1” concluzii după Conferința de la München: Către victoria Ucrainei, înfrângerea Rusiei, o nouă arhitectură de securitate europeană și o ordine globală bazată pe reguli, nu revizionism

Published

on

© Munich Security Conference

Corespondență din München

Așezată calendaristic în ajunul împlinirii unui an de la războiul declanșat de Federația Rusă pe teritoriul Ucrainei, ediția din acest an a Conferinței de Securitate de la München nu se încheie cu tradiționala cortină în care concluziile principale ale reuniunii ne oferă indicatorul lumii belice, imprevizibile, concurente și într-un prag continuu de escaladare în care am intrat de anul trecut. Tradiționala adunare anuală, preponderent a liderilor transatlantici și a organizațiilor ce exprimă ordinea liberală democratică, a fost acum un preambul pentru săptămâna ce urmează, cu vizita președintelui american Joe Biden în Europa Centrală și de Est, inclusiv vizita surpriză istorică și simbolică la Kiev, și cu evenimentele, inclusiv la sediul ONU de la New York, care vor marca un an de la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei și, implicit, a modului în care alianța transatlantică, UE, NATO și întreaga comunitate democratică globală s-au așezat ca forță propulsivă a sprijinului financiar și militar pentru țara victimă, Ucraina.

Cu o Rusie exclusă de pe lista invitațiilor în semn de izolare diplomatică și cu o Chină prezentă pentru a etala angrenarea sa în competiția globală, dar și pentru a lua pulsul fuziunii de interese și valori între democrațiile europene, nord-americane și indo-pacifice, Conferința de Securitate de la München ne-a pus în fața, la fel de îndrăzneț și clarvăzător strategic cum îi este tradiția, unui nou concept – “Re:vision“. Pe scurt, liderii prezenți, de la președintele Franței la cancelarul Germaniei, de la vicepreședinta la SUA la premierul Marii Britanii, și de la liderii UE și NATO la liderii și reprezentanților statelor membre ale celor două organizații din Europa Centrală și de Est, au fost provocați să răspundă cum vor acționa democrațiile lumii, dincolo de riposta și unitatea binevenite, în raport cu ordinea mondială concurentă pe care o propun autocrațiile precum China și Rusia, înfățișați în “atacatorii revizioniști” ai ordinii bazate pe reguli și norme. Pe scurt, competiția sistemică acerbă dintre democrații și autocrații, profetic sau nu clamată de președintele SUA Joe Biden, a devenit starea de fapt a relațiilor internaționale. O recunosc toți actorii transatlantici, chiar dacă o expun în nuanțe diferite.

Iar această teorie a fost întâmpinată cu claritate în conversațiile strategice de la München, dominate de războiul Rusiei împotriva Ucrainei, rolul SUA, Franței, Germaniei, Marii Britanii în lume, emanciparea unei Europe geopolitice și viitoarea arhitectură de securitate europeană, cu un strong focus pe Republica Moldova, substanțial reprezentată la Conferință. Un plus major și pentru România, care a reușit să insereze situația de securitate din regiunea Mării Negre pe agenda dezbaterilor.

Cele “3+1” concluzii propuse, de la fața locului:

1. Sincronizare și claritate occidentală privind războiul Rusiei împotriva Ucrainei: Înfrângerea Rusiei

La München a fost cât se poate de limpede, fără a fi necesar să citești printre rânduri, că poziția occidentală de sprijin “atât timp cât este nevoie” pentru Ucraina are un țel: ca Ucraina să câștige războiul și Rusia să fie înfrântă. Este o gândire omogenă care, cu câteva excepții absente la Conferință, dar prezente în procesul decizional european, precum Ungaria, a cuprins sfera decizională transatlantică. Faptul că președintele ucrainean Volodimir Zelenski este cel care a deschis lucrările Conferinței, chiar și prin videoconferință, a dat tonul dezbaterilor. Niciun subiect care până de curând părea să fie controversat – livrare de arme, ce tipuri de arme, ce tip de susținere acordă Occidentului – nu a mai fost și nu mai este tabu. Liderii occidentali au vorbit atât practic, cât și nuanțat, că Ucraina trebuie și va fi susținută în continuare. Fermitatea cu care înșiși președintele Franței, cancelarul Germaniei sau șeful diplomației europene au specificat că războiul Rusiei trebuie să eșueze, că obiectivul imperialist al lui Vladimir Putin este cel care prelungește războiul și că o Europă geopolitică este cea care livrează muniție de război Ucrainei, oferă claritate și poziției europene de susținere a Ucrainei.

O altă notă importantă este aceea că aliații transatlantici, în frunte cu SUA și Germania, resping orice fel de concesie teritorială a Ucrainei în schimbul păcii. O sinteză simbolică a acestei gândiri politico-diplomatice a furnizat-o și ministrul român de externe, care a precizat că “peninsula Crimeea reprezintă simbolul integrității teritoriale a Ucrainei”.

Conflictul ruso-ucrainean poate fi încheiat în două scenarii. Primul, o încetare fizică a ostilităților, este un scenariu periculos pentru că permite instalarea unui așa-numit conflict înghețat și prelungit și prevede posibilitatea prelungirii crizei de securitate fără precedent în ultimii 80 de ani în Europa. Cel de-al doilea, cu un acord de pace, reprezintă scenariul pentru care se lucrează, dar pentru asta, Ucraina trebuie să dețină supremația pe câmpul de luptă. De aceea, un element de claritate este acela că înfrângerea Rusiei înseamnă reinstaurarea integrității teritoriale a Ucrainei. La fel de limpede este că acest război rămâne departe de a fi încheiat în perioada următoare.

Cu toate acestea, înfrângerea Rusiei trebuie privită sub mai multe aspecte, nefiind vorba doar despre înfrângerea militară în teatrul de operații, ci și despre înfrângerea politico-economică a Moscovei, care se traduce în decuplare energetică, comercială, tehnologică etc. de Moscova și care va presupune inclusiv judecarea oficialilor ruși pentru crime împotriva umanității. 

2. Sincronizare și claritate privind Europa post-conflict: o nouă arhitectură de securitate europeană

Victoria Ucrainei înseamnă eșecul Rusiei, iar înfrângerea Rusiei va determina o nouă arhitectură de securitate europeană. Aceasta este, de fapt, miza pe termen lung. Cum vor arăta Ucraina post-conflict și Rusia post-conflict va influența noua arhitectură de securitate europeană. După cel de-al Doilea Război Mondial, ordinea de securitate europeană era determinată de doi actori rivali, SUA și URSS. Era o situație similară cu ceea ce Rusia încearcă acum să definească în Ucraina și în vecinătatea estică a NATO și a UE, și anume o ordine de securitate bazată pe sfere de influență, ceea ce Occidentul respinge categoric. În paralel, în cancelariile occidentale sunt avute în vedere toate opțiunile.

Pentru ca înfrângerea Rusiei să determine o nouă arhitectură de securitate europeană, una stabilă, sunt necesare a fi observate mai multe aspecte. Primele semnale au fost date încă de anul trecut, când Finlanda și Suedia au luat decizia istorică a aderării la NATO și de încheiere a epocii de nealiniere militară și când Republica Moldova și Ucraina au devenit state candidate la Uniunea Europeană. Aderarea celor două țări scandinave la Alianța Nord-Atlantică mai necesită doar soluționarea obiecțiilor Turciei și depășirea oportunismului maghiar. Dar între momentul înfrângerii Rusiei și refacerii parametrilor de securitate europeană vor fi create acele ferestre oportunitate pentru țări precum Ucraina și Republica Moldova să intensifice procesul de aderare la UE. Ar putea fi, dacă vreți, o repetiție a primilor 15 ani de la finalul Războiului Rece, când țările din Europa Centrală și de Est au luat calea NATO și UE.

Dar arhitectura de securitate europeană nu se oprește doar la extinderea acestor structuri occidentale, ci și la înțelegerea și aplicarea noii geografii. Berlinul consideră că centrul de greutate al Europei se mută către est. Germania, stat care vreme de patru decenii a reprezentat flancul estic al NATO, a lansat această abordare geopolitică a-și găsi și ea locul în această nouă geografie. În același timp, NATO afirmă că tratează flancul de est al Alianței în mod omogen, cuprinzând toată granița estică, de la nord la sud, într-o gândire omogenă: din Scandinavia, trecând prin țările baltice, Polonia, România și Marea Marea Neagră până în Turcia și Grecia. 

Noua arhitectură de securitate europeană va avea mai mulți actori definitorii. În vreme ce aliații de pe flancul estic vor susține preeminența SUA ca garant al acestei securității, Berlinul va deveni un alt garant prin politica post-Zeitenwende, politica externă și de securitate germană intrând pe o turnantă care va produce un impact modului în care apărarea europeană și euro-atlantică vor fi gândite. Parisul va avea și el propriile ambiții de lider al pilonului european al apărării în cadrul UE și NATO, iar Londra va fi același liant între Europa continentală și Europa atlantică. Un rol important îl va avea, indiscutabil, și Varșovia, investițiile Poloniei în apărare dublând abilitățile diplomatice, influența strategică și gândirea strategică prospectivă.

În această nouă arhitectură de securitate, rolul României va fi reașezat. Vom avea oportunitatea de a include Marea Neagră în noua ordine de securitate și stabilitate, în vreme ce vom avea datoria istorică de a ancora și Republica Moldova în această arhitectură. În vremuri de război și post-conflict care redesenează mediul de securitate, niciun subiect nu mai este tabu.

3. Competiția strategică dintre democrații și autocrații: Către o ordine multipolară bazată pe reguli, nu pe revizionism

“Eu nu cred în Europa singură, nu cred în America de Nord singură, cred în Europa și America de Nord împreună!“. Acesta a fost răspunsul oferit de actualul secretar general al NATO, Jens Stoltenberg, la întrebarea privind ce sfaturi i-ar acorda succesorului său. 

Războiul Rusiei împotriva Ucrainei este prima înfățișare a competiției de lungă durată între democrații și autocrații, teză fundamentală a doctrinei președintelui american Joe Biden. De altfel, nu este deloc întâmplător că președintele american a ales să vorbească din Polonia în ajunul împlinirii unui an de la invazia Rusiei în Ucraina, mai ales că Biden va susține un discurs înainte ca Vladimir Putin să fie autorul unui demers similar. Este o înfruntare politică, de la distanță, a celor două viziuni concurente privind ordinea internațională.

Dar, în vreme ce Joe Biden va vorbi având în spatele său războiul dus de Rusia în Ucraina, cum Ronald Reagan vorbea la Berlin cu Cortina de Fier pe fundal, Occidentul înțelege că în această competiție pe termen lung, în care ochii Washington-ului sunt spre Beijing, felul în care SUA și europenii vor riposta împreună și în unitate la acțiunile revizioniste ale Rusiei sunt definitorii pentru noua ordine globală.

De aceea, a treia concluzie de la Conferința de Securitate de la München merge mână în mână cu primele două. Eșecul Rusiei va termina o nouă ordine de securitate în Europa, iar această nouă arhitectură garantată împreună de americani și europeni va fi un semnal către restul lumii, în timp ce democrațiile occidentale își fortifică parteneriatele cu democrațiile din Asia-Pacific pentru a preveni inclusiv un scenariu cu repetiție în regiune, în care China ar fi în rolul Rusiei, iar Taiwanul în rolul Ucrainei.

La München a existat o primă prezență consistentă din partea liderilor din Sudul global. Există o recunoaștere francă din partea Occidentului că noua ordine globală va fi și mai multipolară decât este. O ordine internațională determinată de multipolarități regionale, iar discursurile cancelarului Germaniei și președintelui Franței sunt definitorii. Emmanuel Macron și Olaf Scholz au cerut “reechilibrarea” ordinii mondiale și un “parteneriat între nordul și sudul global”. 

Pentru o “lume multipolară bazată pe reguli, nu pe revizionism”, a spus Olaf Scholz. O frază cheie și esențială care arată strategia Occidentului: în vreme ce revizioniștii autoritari vor să își imprime influența și controlul, Occidentul democratic, elitist, nord-atlantist este pregătit să fie incluziv și să dea un loc la masă celor care au forța să modeleze ordinea regională componentă a ordinii globale.

+ 1. România și nevoia de mai multă proiecție a intereselor sale de politică externă

Pentru lumea relațiilor internaționale, München-ul este scena geopolitică și strategică unde se ia pulsul dimensiunii de securitate globală, iar Davos-ul este cadrul de referință pentru trend-ul, direcția și ritmul economiei globale, a fenomenului globalizării și a revoluțiilor economice. Pentru România, Davos-ul rămâne în mare parte un miraj, un obiectiv neatins la nivel de reprezentare guvernamentală. Însă München-ul reprezintă o necesitate strategică. Participarea la Conferință presupune două aspecte: 1) prezență pe scenele Conferinței a reprezentanților statului român, cu discursuri și dezbateri și 2) participare în marja Conferinței la evenimente adiacente și reuniuni bilaterale. Prin cea de-a doua componentă, participăm în fiecare ediție, iar 2023 nu face excepție prin întrevederile și dezbaterile la care statul român a fost reprezentat la nivelul ministrului de externe. Anul acesta, la fel ca la ediții precedente, România a punctat și la prima componentă. Coroborat cu agresiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei, România a reușit să aducă securitatea regiunii Mării Negre, ministrul român de externe fiind vorbitorul principal al unei sesiuni de discuții privind securitatea Mării Negre, în care. Acesta este rezultatul direct al faptului că România a găzduit în luna noiembrie a anului trecut reuniunea liderilor Conferinței de Securitate de la München, pledând pentru un to-do list transatlantic consacrat Mării Negre. Un rezultat notabil, dar, cu toate acestea, ar trebui să fie un obiectiv de prim rang pentru toate echipele de politică externă de la palatele decizionale de la București, ca parte a eforturilor României de a fi mai influentă pe scena europeană și transatlantică, să fim prezenți pe podiumul Conferinței de Securitate de la München în fiecare an pentru a ne promova contribuția la agenda de securitate euro-atlantică și pentru a susține cauza intereselor geostrategice ale României.

Desfășurată sub semnul competiției geopolitice sistemice și a unor viziuni concurente asupra ordinii mondiale, Conferința de Securitate de la München a galvanizat din nou perspectiva strategică că alianța dintre Europa și America de Nord nu și-a spus ultimul cuvânt dominant pe arena internațională, ci și-a recăpătat vigoarea, că recesiunea geopolitică a Occidentului democratic a luat sfârșit și că democrațiile au o viziune despre viitorul lumii în care trăim: victoria Ucrainei, înfrângerea Rusiei, o nouă arhitectură de securitate în Europa și o ordine multipolară bazată pe reguli, nu pe revizionism autoritar.

Continue Reading

EDITORIALE

2023: Este Occidentul pregătit să tranșeze în favoarea sa prima bătălie dintre democrații și autocrații? Mizele României: Schengen, Marea Neagră, R. Moldova, OCDE și securitate energetică

Published

on

© European Union, 2022

2023 este un an care va debuta nemărginit pentru noi, lumea democratică și alianța transatlantică, cu evoluțiile în derulare ale conflictului declanșat de Federația Rusă în Ucraina și, mai ales, cu modul în care vom continua să ne raportăm la acesta. Vom trece, în mai puțin de două luni, în cel de-al doilea an al acestui război de agresiune pe care Rusia l-a pornit împotriva Ucrainei, generând urmări și consecințe multi-domeniu și transformări epocale, de la geopolitică și arhitectură de securitate europeană la securitate energetică și a aprovizionării, navigând prin crize multiple economice, sociale și politice.

Tendințele, publicate și în grupajul de prognoze semnate de experții think tank-ului ICDE – România Europeană, care vor da tonul agendei europene și transatlantice vor sta, în 2023, atât sub semnul exclamării, cât și sub cel al întrebării. De pildă, “Occidentul va continua sprijinul său de neclintit Ucraina în ciuda “epuizării” politico-sociale determinate de prelungirea conflictului și a crizelor!” sau “vor continua Europa, SUA și democrațiile lumii să sprijine fără rezerve Ucraina în fața Rusiei?”.

Un răspuns cu două variante la aceste poziționări care ar îngloba o serie de tendințe pentru 2023 ar putea fi următorul: Războiul Rusiei contra Ucrainei reprezintă prima bătălie a competiție strategice pentru supremație în secolul al XXI-lea, și anume cursa dintre democrații și autocrații și noua ordine globală. Eșecul Rusiei ar însemna o victorie de etapă a democrațiilor și un recul al autocrațiilor. Un succes al Rusiei ar îndrepta ordinea democrațiilor liberale către un declin

Vom vedea, în 2023, dacă Occidentul și alianța transatlantică în ansamblu sunt pregătite să tranșeze în favoarea lor prima bătălie dintre democrații și autocrații. De asemenea, la aceste două opțiuni de răspuns, care vor domina, probabil, marile teme de pe agenda europeană și transatlantică, deci și a politicii externe a României, trebuie să atașăm o certitudine: 2023 va fi anul când, inevitabil, Uniunea Europeană se va întoarce și către provocările sale interne, care nu sunt puține, și cărora va fi nevoită să le ofere răspunsuri. De ce? Pentru că 2023 setează cadrul anului electoral 2024, iar rezultatele alegerilor europene vor pregăti scenariile pentru o nouă “Urzeală a tronurilor” în care puterea și leadership-ul în instituțiile UE vor trebui împărțite, reașezând politic Europa.

Un indiciu clar în acest sens este faptul că primul summit programat al liderilor europeni în 2023, în luna februarie mai precis, va fi consacrat presiunii migrației, dosarul care a pus în piuneze unitatea europeană în anul 2015, iar summit-urile UE erau prilej de dezacorduri, nu de concordii politice.

Printre provocările la care UE va trebui să răspundă se află ajustarea modelului său de creștere economică, flexibilitatea regulilor bugetare dorită de sudici versus sobrietatea fiscală a celor din nord, și competitivitatea industrială, tehnologică și digitală la nivel global. PNRR-urile, ajustate în domeniul energiei prin ambițiosul RePowerEU, se vor afla în ultimul an de contractare, iar un moment de bilanț al acestui model de redresare și reziliență va fi necesar.

La acestea, merită să adăugăm contracțiile episodice între adepții deciziilor prin unanimitate și drept de veto, un atribut al suveranității naționale în cadrul UE, și susținătorii unui proces decizional al majorității, mai suplu și mai eficient, dar cu potențialul de a dezavantaja interese naționale.

O potențială decizie semnificativă a anului 2023, cu iz geopolitic și cu interes special și pentru România, ar fi cea a deschiderii negocierilor de aderare la UE pentru Republica Moldova și Ucraina, în timp ce Uniunea va continua să sprijine cele două țări din vecinătatea sa.

Marile puteri continentale, Germania și Franța, vor fi supuse nu doar responsabilității făuririi consensului, ci și articulării pe termen lung a propriilor lor poziții de politică externă și de securitate, inclusiv în privința unor eventuale tratative de pace între Ucraina și Rusia.

Parisul și Emmanuel Macron vor naviga mai departe între autonomia strategică a UE, sprijin și garanții de securitate pentru Ucraina, dar și garanții pentru Rusia, dar cu o solidă ancorare transatlantică. Practic, președintele Macron va continua să transpire ca un decar al scenei politicii europene, dar fără certitudinea unui trofeu concret.

Berlinul, Social-democrații lui Olaf Scholz și Verzii lui Robert Habeck și Annalena Baerbock vor avea cea mai dificilă misiune, aceea de a furniza conținut politicii “Zeitenwende” prin bugetarea consistentă a apărării, desprinderea de Rusia și asumarea unui rol de lider în acțiunea externă europeană și apărarea europeană în concordanță cu alianța transatlantică. O politică mai degrabă de travaliu după decizii cu impact în 2022 (renunțarea la Nord Stream 2, sancțiuni împotriva Rusiei, 100 de miliarde de euro pentru apărare).

La nivel transatlantic, tendințele vor întrepătrunde trei tipuri de relații: UE – SUA, UE – NATO și SUA – aliații europeni din NATO.

În planul relațiilor UE – NATO este imperioasă o nouă Declarație Comună privind cooperarea dintre cele două organizații pentru a răspunde noilor provocări și pentru a trasa calea de urmat în zone de interes strategic, precum mobilitatea militară, apărarea cibernetică sau combaterea războiului informațional. Ultima astfel de declarație datează din 2018, iar întârzierea convenirii unei foi de parcurs actualizate a parteneriatului strategic UE – NATO rămâne, deocamdată, principala restanță a relației transatlantice după revirimentul din 2021.

Relațiile dintre UE și SUA reprezintă, probabil, marele câștig al alianței transatlantice după instalarea administrației Biden, iar coordonarea cu privire la sancționarea Rusiei și sprijinirea financiară, militară, umanitară și pentru reconstrucție a Ucrainei a fost și este esențială. Miza lui 2023 este ca această coordonare să nu fie alterată și să reziste tentației loviturilor prin ricoșeu de tipul Inflation Reduction Act.

Reangajarea imediată și concretă a SUA față de securitatea aliaților europeni în ajunul invaziei Rusiei în Ucraina și după declanșarea conflictului este un succes despre care se vorbește prea puțin, dar care cântărește foarte mult, în vreme ce regiunea Asia-Pacific și China capătă o pondere tot mai însemnată în strategiile de politică externă și de securitate de la Washington. Un nou moment major în această direcție va fi summitul NATO de la Vilnius, din iulie 2023, pe flancul estic al Alianței. Tot până atunci, aliații din NATO vor trebui să pecetluiască aderarea Finlandei și a Suediei, îndepărtând astfel obiecțiile Turciei și oportunismul Ungariei și păstrând unitatea transatlantică.

Tendințele care vor profila și politica europeană și transatlantică a României, care va trece printr-un moment de cotitură politică al rocadei guvernamentale, stau sub semnul câtorva coordonate: Schengen, securitate energetică, Marea Neagră și Republica Moldova.

Aderarea la Schengen, după eșecul așezării unei decizii unite europene, se va regăsi pe agenda fiecărei discuții de la nivelul UE pe care oficialii români o vor purta cu partenerii. Subiectul își va cunoaște în 2023 deznodământul fericit sau va rămâne “piatra de moară” a integrării noastre europene. O altă direcție importantă pentru completarea integrării noastre depline în guvernanța spațiului economiilor democratice ale lumii va fi reprezentată de continuarea demersurilor de aderare la OCDE.

Capitalul politic investit în ultimii ani, acordurile majore cu SUA privind energia nucleară, reașezarea legislației privind exploatarea gazelor naturale sau acordurile regionale precum cablul electric prin Marea Neagră au transformat România în jucător important în ecuația securității energetice europene.

Nu există regiune mai delicată pentru securitatea europeană decât cea a Mării Negre, iar Bucureștiul va fi dornic să vadă la lumina zilei o strategie a administrației SUA privind regiunea Mării Negre care să ghideze acțiunea politică, economică și militară a Washingtonului în zonă și care să amprenteze și mai mult prezența Statelor Unite în acest spațiu geopolitic. În acest sens, un rol subsidiar, dar important, îl vor juca și primul summit prezidențial al trilateralei de securitate România – Polonia – Turcia pe care președintele Erdogan s-a arătat dornic să-l organizeze și summitul Inițiativei celor Trei Mări pe care România îl va găzdui, pentru a doua oară, în 2023.

Calea europeană a Republicii Moldova trece pe la București, fapt asumat de ambele maluri ale Prutului. De aceea, progresul R. Moldova în direcția deschiderii negocierilor de aderare la UE, interconectarea țării la rețelele energetice europene, sprijinirea cetățenilor acestei țări, și diluarea abilității Rusiei de a periclita viitorul european al Chișinăului vor fi priorități majore.

Războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei a determinat un răspuns transatlantic unit, o transformare fără precedent a acțiunii externe a UE, a politicii externe germane, o reconfirmare a importanței cruciale a NATO și a SUA pentru securitatea europeană și euro-atlantică, și a declanșat decizii strategice majore precum calea către NATO a Suediei și Finlandei și calea către UE a Ucrainei și a Republicii Moldova.

Aceste efecte cu impact strategic sunt suficiente pentru a demonstra că dinamica anului 2023 va fi determinată de relația dintre reziliența unității occidentale și undele de șoc care pot izbucni sau se pot intensifica pe marginea conflictului ruso-ucrainean și nu numai.

Continue Reading

Facebook

ROMÂNIA15 hours ago

Klaus Iohannis, laureat cu Premiul Civic German la Düsseldorf: Românii sunt pro-europeni convinși. Aderarea la Schengen ar fi un semnal important pe fondul creșterii euroscepticismului în Europa

INTERNAȚIONAL20 hours ago

România, reprezentată de Bogdan Aurescu la ceremonia de învestire a lui Erdogan: Suntem parteneri strategici și aliați apropiați în NATO

MAREA BRITANIE20 hours ago

Regele Charles al III-lea a mărturisit ce-l leagă de România: Am fost mișcat profund de suferințele românilor după al Doilea Război Mondial. Am vrut să amintesc lumii că România este o țară specială

MAREA BRITANIE20 hours ago

AFP: Transilvania este “onorată” să îl primească regele “său” Charles al III-lea, care a ales România pentru prima sa călătorie în străinătate după încoronare

MAREA BRITANIE2 days ago

La prima vizită externă după încoronare, Charles al III-lea l-a citat în limba română pe Eminescu: Am ajuns să iubesc România, “țară de glorii, țară de dor”

MAREA BRITANIE2 days ago

Klaus Iohannis l-a primit pe regele Charles al III-lea, “un mare prieten al României”, la Palatul Cotroceni: Datorită interesului Majestății Voastre, frumusețea satelor și tradițiilor românești a trecut granițele

U.E.2 days ago

Annalena Baerbock consideră că războiul rus din Ucraina a reprezentat un punct de cotitură pentru securitatea din regiunea Mării Baltice: Securitatea fiecăruia dintre noi este securitatea noastră, a tuturor

NATO2 days ago

Secretarul general al NATO va participa la ceremonia de învestire a lui Erdoǧan, la Ankara. Aderarea Suediei la Alianță, principalul scop al vizitei în Turcia

COMISIA EUROPEANA2 days ago

UE a sprijinit România cu 3 miliarde de euro prin instrumentul SURE pentru a proteja locurile de muncă și lucrătorii de impactul pandemiei de COVID-19

COMISIA EUROPEANA2 days ago

Bruxelles-ul propune modernizarea normelor UE privind siguranța și durabilitatea maritimă și prevenirea poluării apelor de către nave

MAREA BRITANIE2 days ago

La prima vizită externă după încoronare, Charles al III-lea l-a citat în limba română pe Eminescu: Am ajuns să iubesc România, “țară de glorii, țară de dor”

INTERNAȚIONAL2 days ago

Antony Blinken avertizează, într-un discurs la Helsinki, că o încetare a focului în Ucraina ar reprezenta o “pace Potemkin” favorabilă Rusiei. SUA vor discuții ample despre securitatea europeană

NATO3 days ago

Klaus Iohannis, despre garanții de securitate pentru R. Moldova și Ucraina: Dacă nu reușim să ajutăm Ucraina și Moldova, înseamnă că am pierdut

NATO3 days ago

Stoltenberg, la Olso: Avem nevoie de un cadru care să asigure garanții pentru securitatea Ucrainei și pentru a întrerupe ciclul de agresiune al Rusiei

REPUBLICA MOLDOVA3 days ago

Klaus Iohannis: Summitul Comunității Politice Europene, o dovadă relevantă pentru aderarea R. Moldova la UE. România și celelalte state europene îi sunt alături

ROMÂNIA3 days ago

“Nu sunteți singuri!”: Klaus Iohannis face apel ca sprijinul UE pentru R. Moldova să aibă mai multă mai multă vizibilitate în rândul cetățenilor

ROMÂNIA4 days ago

Nicolae Ciucă va continua discuțiile cu sindicaliștii pentru rezolvarea grevei din Educație. Guvernul va aproba pe 1 iunie creșterile salariale pentru profesori

ROMÂNIA4 days ago

Ministrul Sănătății anunță finalizarea noii forme a Planului Naţional de Combatere a Cancerului

REPUBLICA MOLDOVA5 days ago

VIDEO Summitul CPE din R. Moldova: “Ne-am obișnuit să credem că suntem mici și că de noi nu depinde nimic, dar pe 1 iunie, Europa va veni la noi acasă”

NATO1 week ago

“Drumul către summitul de la Vilnius”: Jens Stoltenberg afirmă că aderarea Ucrainei la NATO “în mijlocul unui război nu este pe ordinea de zi”

Team2Share

Trending