Connect with us

EDITORIALE

Trei motive pentru care Inițiativa celor Trei Mări este cea mai importantă referință a politicii externe a României după aderarea la NATO și UE

Published

on

de Robert Lupițu

Politica externă a României nu trebuie să fie despre controverse aeronautice, orar de zbor, intâlniri ratate și o ilustrație mediatică a acestora, ci despre profilarea României ca actor european și transatlantic. La mai bine de un deceniu de la reușitele majore ale aderării la NATO și la Uniunea Europeană, urmate constant de un parcurs de avansare a nivelului de integrare în cele două structuri, România a dat impresia că îi lipsește busola și direcția unui drum subsidiar și complementar triadei sale de acțiune în sferă externă: apartenențele europeană și euro-atlantică și parteneriatul strategic cu cea mai mare putere a lumii, Statele Unite ale Americii.

FOTO: Three Seas Summit/ Flickr

Fixată în jurul acestor repere fundamentale pentru dezvoltarea sa economică și devenirea sa democratică, România a lăsat în dese rânduri senzația trenului pierdut. Fie printr-un defetism propriu, fie din cauza obsesiei tuturor celor interesați de dimensiunea relațiilor internaționale de a privi cum siluetele politice de la Varșovia, Budapesta sau alte capitale regionale se mișcă către obiective îndrăznețe, criticând simultan Bucureștiul pentru acțiunea sa anemică.

Dinamica ultimilor ani, cuplată cu eforturi politice și diplomatice intense ale tot ce însumează Bucureștiul – anumiți lideri, miniștri, consilieri, ambasadori, analiști și specialiști –, a determinat ca României îi revină apetitul de a naviga și de a-și construi un profil solid în propriile ape strategice.

Contextul de insecuritate alimentat de anexarea ilegală a Crimeii, de plasarea proiectului european între oportunitatea avansării integrării și riscul demantelării sub febră naționalistă, dar și de diluarea unității transatlantice între Washington și Vechea Europă, a determinat ca Noua Europă formulată de G.W. Bush, din care face parte și România, să devină și mai atractivă, dar, în mod egal, și mai necesară de cristalizat în jurul unor catalizatoare comune.

Inițiativa celor Trei Mări (Adriatică, Baltică și Neagră) – o platformă politică flexibilă inițiată de Polonia și de Croația și cu ambiții economice nuanțate concret sub auspiciile României – reprezintă la acest moment un format fresh, nepătat de pasiunile jocurilor de putere ale marilor capitale ale lumii și cu o rotație constantă între trei puncte interconectate cel puțin politic: regiunea însăși, Uniunea Europeană și SUA.

Summitul de la București a lăsat în urma sa cel puțin trei motive de consistență politică care îi permite să rămână principala referință pentru viitorul acestei Inițiative, aceleași rațiuni fiind ilustrația succesului major al politicii externe românești din acest deceniu.

  1. Așezarea strategică a reprezentării politice și poziția de ancoră a atlantismului în Europa

Nu cu mult timp înainte de Summitul 3SI, ministrul de Externe al Germaniei, Heiko Maas, folosea prilejul unui discurs la Reuniunea Diplomației Române pentru a arăta îngrijorarea cu care Berlinul a privit profilarea acestei inițiative și intențiile pe care le poate exprima un format alcătuit din 12 state – toate țări membre ale UE și 11 ale NATO – ce reprezintă 28% din PIB-ul Uniunii Europene.

FOTO: Three Seas Summit/ Flickr

Îngrijorarea, care ascundea evidenta temere de periclitare a intereselor Berlinului în Ostpolitik-ul său, a apărut și pe fondul unei răceli reciproce a dialogului transatlantic între Europa Occidentală și Washington, în timp ce formatul 3SI dovedise cu un an în urmă – prin prezența lui Donald Trump la Summitul de la Varșovia – înclinațiile sale pro-atlantice.

Orânduirea reprezentării politice de la București a pus Inițiativa celor Trei Mări pe un curs constructiv, iar aici intervine meritul României. Summitul desfășurat zilele trecute în țara noastră a fost prima reuniune a celor Trei Mări la care participă, concomitent, Uniunea Europeană, Statele Unite și cea mai mare putere economică europeană, Germania.

FOTO: Three Seas Summit/ Flickr

Inclusiv nivelul de reprezentare este un act demonstrativ al modului rafinat de cum a înțeles România să se achite de responsabilitatea organizării acestui summit, oferindu-i o bună proiecție de viitor. Prezența Comisiei Europene, la cel mai înalt nivel prin președintele Jean-Claude Juncker și la cel mai important nivel de profil prin comisarul Corina Crețu, a fost posibilă atât prin culoarul politic pe care România și-l deschide prin deținerea primei sale președinții la Consiliul UE, cât și prin relația cultivată între președinții Juncker și Iohannis.

Participarea Statelor Unite la nivel guvernamental prin secretarul Energiei are o dublă valență: Prima este bilaterală, cunoscută fiind frecvența cu care este pregătit nivelul de cooperare pe palier energetic în interiorul Parteneriatului Strategic. Cea de-a doua, firește, multilaterală, fiind vorba despre un domeniu deopotrivă fundamental pentru 3SI, prioritar pentru Comisia Europeană și recent motiv de discordie politică între Washington și Berlin.

Transformarea Germaniei în stat partener al inițiativei închide perfect logica orânduirii de reprezentare politică. Șeful diplomației de la Berlin se plasează într-un critic ambițios al politicii America First și al necesității edificării unei contraponderi în care Europa să plonjeze atunci când SUA ar balansa diferit. Nedeplasându-se din sfera acestei ecuații, România a sesizat că pentru a putea evita știrbirea unei platforme noi, includerea Germaniei, fie și ca pasager, pe traiectoria celor Trei Mări, este o necesitate.

În pofida faptului că nivelul de reprezentare politică ale Statelor Unite la Summitul de la București a fost unul inferior celui de la Varșovia, prezența americană la București prin secretarul Rick Perry a fost prolifică, ținând seama că aceasta a gravitat dintre cele mai sensibile domenii care implică legăturile transatlantice, atât relația în sine, cât și abordarea față de o Rusie pentru care gazul și aprovizionarea energetică sunt încordări de mușchi în relația cu Europa.

În vreme ce dimensiunea securității militare este în sarcina NATO, iar zona flancului estic, inclusiv printr-o altă inițiativă regională de succes (Formatul București 9), beneficiază de cele mai importante investiții în materie pentru a descuraja Rusia, problematica securității energetice este prinsă în mijlocul unor carențe și interese. Avem, mai întâi, interesul ruso-german demonstrat prin demararea construcției conductei Nord Stream II, care va propulsa dependența Europei de gazul rusesc la 40%. Carențele decurg atât din inabilitatea Comisiei Europene de a reduce riscul de insecuritate energetică prin blocarea unor proiecte care adânci un anumit monopol, cât și din puterea financiară redusă din regiunea celor Trei Mări de a construi conducte și de a înființa hub-uri energetice, cuplate cu atitudini politice regionale de tip cal troian.

FOTO: Three Seas Summit/ Flickr

Prezența lui Rick Perry la București a întruchipat o versiune mai aplicată a discursului politic al lui Donald Trump de anul trecut de la Varșovia, dar la fel de puternică datorită decorului politic în care a fost livrat mesajul Statelor Unite: la o sesiune plenară la care au participat și președintele Comisiei Europene și ministrul de Externe al Germaniei și la o conferință de presă în care SUA au fost singurul actor extern Inițiativei care a participat.

Secretarul american a livrat cea consistentă și puternică declarație de intenții politice, economice și strategice de la Summitul celor Trei Mări, de la București. Sumarul lor include atât statement-ul politic de mare putere potrivit căruia SUA vor face uz de poziția lor de lider-producător global de petrol și gaze pentru a reduce dependența Europei de gazul rusesc, care este un motiv de îngrijorare, și că țările din Europa Centrală și de Est pot să conteze pe Statele Unite ca pe un partener energetic de încredere.

Aceste considerații merită plasate într-un context mai larg care se derulează începând cu anunțul lui Donald Trump la Varșovia, anul trecut, de a promova SUA ca pe o alternativă la gazul rusesc, continuând cu afirmațiile acestuia privind „prizoneriatul” energetic al Germaniei în relația cu Rusia și culminând cu tratativele dintre Trump și Juncker privind importul în Europa de gaz natural lichefiat.

În acest sens, principiul catalizator al 3SI privind diversitatea energetică, puternic susținut și de România, inclusiv prin prisma intereselor sale proprii ce țin de bazinul de hibrocarburi din Marea Neagră sau construcția gazoductului BRUA, dovedește că Inițiativa celor Trei Mări este un platformă regională europeană cu un profil atlantic

  1. Forumul de Afaceri: o componentă vitală pentru transferul de la conceptual la concret

Primul Forum de Afaceri din istoria Inițiativei celor Trei Mări, organizat de România, este cadrul palpabil prin care putem prezuma că acest format de cooperare regională dedicat convergenței și interconectivității nu se oprește la stadiul intențiilor politice diplomatic ambalate într-o declarație.

El este și expresia înțelegerii modului în care rezultatele politice sunt dublate transversal de cuplaje government-business, business-business, cu un aport considerabil al fluxurilor de idei critice produse de cele mai prestigioase think tank-uri occidentale.

FOTO: Administrația Prezidențială

Asumat politic de România, primul Forum de Afaceri al 3SI a permis producerea unor inițiative care au toate ingredientele în a deveni emblematice că Inițiativa să își împlinească potențial. Gândite, în mod firesc, în cancelariile de la București, Varșovia sau Zagreb, Fondul de Investiții al 3SI și Rețeaua Camerelor de Comerț regiune prefigurează talia și ponderea pe care acest Forum de Afaceri o poate dobândi în viitorul apropiat.

  1. Deplina maturitate: România, inițiator și participant în 13 din cele 27 de proiecte pentru convergență Nord-Sud și reducere a decalajelor Est-Vest

Traseul în care merită analizată componenta economică a Summitului 3SI pentru a surprinde întocmai strategia politică ce a stat la bazele acestui Summit pornește de la angajamentul politic al organizării Forumului de Afaceri către bifurcația rezultatelor sale practice – Fondul de Investiții de 100 de miliarde și Rețeaua Camerelor de Comerț, având ca destinație temporară lista celor 27 de proiecte regionale în domeniile transport, energie și digital, andosate Declarației Finale a Summitului.

Ca un element de discurs și (poate) îngrijorare politice, în sesiunea plenară a Summitului 3SI, președintele Comisiei Europene a făcut, din nou, uz de expresia sa favorită – „Europa are doi plămâni: estul și vestul” -, un semn ca abordarea Nord – Sud pe axa geometrică Baltică – Neagră – Adriatică încă neliniștește Bruxelles-ul. Pe de altă parte, discrepanța de dezvoltare între Est și Vest este, în prezent, contaminată și de o discrepanță de viziune politică din cauza abordărilor centrifuge de la Budapesta ori Varșovia.

Conectarea regională, deși firească în spiritul unei strategii de dezvoltare economică, pe trei domenii cheie și de viitor – infrastructură, energie și digital -, poate schimba harta preferințelor economice în Europa, îndeosebi dacă sunt introduse în ecuație capitalul transatlantic, instrumente financiare de tip plan Juncker dar cu bani locali, complementare și distincte de fondurile structurale și de coeziune ale Uniunii Europene.

FOTO: Three Seas Summit/ Flickr

Lista celor 27 de proiecte devine, pentru moment, foaia de parcurs a 3SI și instrumentarul cel mai facil prin care poate fi contorizat modul cum se dezvoltă inițiativa în sine. Faptul că in această listă de proiecte, șase sunt propuse exclusiv de România, unul împreună cu Polonia și Ungaria, iar la alte șase România este națiune-participantă, este deopotrivă o probă de viziune și de ambiție.

Din cele șase proiecte, cel puțin trei articulează o triplă dimensiune de interese pentru România.

Includerea proiectului conductei BRUA în rândul listei de proiecte, deși acesta este finanțat de la nivelul Uniunii Europene, arată deschiderea necesară către alternative de dezvoltare a acestei infrastructuri menită să contribuie la diversificarea surselor de energie în regiune.

În dimensiunea transportului, proiectul FAIRway Danube promovat de România este important în ecuația interesului Bucureștiului pentru regiunea Dunării, SUERD devenind una strategiile macro-regionale ale UE datorită unei inițiative comune româno-austriacă. Totodată, România va prelua la 1 noiembrie 2018, pentru următorul an, președinția SUERD.

Un alt exemplu este dat de proiectul RAIL 2 SEA ce prevede modernizarea şi dezvoltarea rutei feroviare Gdansk – Constanţa ce are ca obiectiv principal modernizarea unor coridoare feroviare cu dublă întrebuințare civilă și militară, atât pentru utilizarea comercială, cât şi pentru transportul rapid al forţelor şi echipamentelor militare pe teritoriul României.

România nu este un stat inițiator al celor Trei Mări, însă, poate cel mai important, Bucureștiul s-a comportat ca și cum ar fi, iar această mentalitate este doar un pas spre culegerea dividendelor strategice într-o mare de obiective îndrăznețe precum candidatura la OCDE și la Consiliul de Securitate al ONU, președinția Consiliului UE și consolidarea profilului în NATO.

 

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

Quo vadis NATO? La 70 de ani de existență, Alianța Nord-Atlantică are nevoie de un nou Concept Strategic

Published

on

Secretarul general al NATO a avut o abordare foarte prudentă după ce miniștrii afacerilor externe din țările aliate au discutat propunerile Germaniei și Franței privind transformarea Alianței, în timp ce, în surdină, Statele Unite au reafirmat cererea ca europenii să investească mai mult în materie de cheltuieli militare.

Pe scurt, Germania propune crearea unui comitet de experți care să declanșeze o dezbatere politică și strategică cu scopul recâștigării încrederii între aliați. Franța, pe de altă parte, vrea schimbarea procesului decizional, care încă de la înființarea NATO se bazează pe consens. Este, practic, enunțarea obiectivului urmărit de Emmanuel Macron.

În fapt, aceasta este abordarea ”pas cu pas” a lui Emmanuel Macron, patentată deja la nivel european: Mai întâi face o declarație puternică, rezonantă și care atrage critici și generează polarități cu scopul de a veni ulterior cu propunerea dorită. În cazul afirmației privind ”moartea cerebrală a NATO” și articolul 5 referitor la apărarea colectivă, scopul este cel de mai jos. Tot nu cred că era nevoie de o astfel de afirmație pentru a genera un proces de reflecție privind viitorul NATO la summitul de la Londra, unde oricum aliații se reunesc pentru a aniversa existența septuagenară euro-atlantică, iar o astfel de discuție era de așteptat. Dar poate era nevoie dacă ambițiile sunt de a schimba fundamental paradigma, precum ideea unui ”pilon european în cadrul NATO”. Însă, masa Consiliului Nord-Atlantic nu este cea a Consiliului European. Mai mult, la nivel aliat avem deja experiența de la summitul precedent de la Bruxelles cu tensiunile dintre Donald Trump și Angela Merkel privind împărțirea poverii financiare, subiect care încă nu este considerat soluționat de aliații americani, în pofida unei creșteri bugetare pe care Berlinul a anunțat-o sau a afirmațiilor venite dinspre Berlin, dar și din vocea viitoarei președinte a Comisiei Europene, fostul ministru german al Apărării Ursula von der Leyen, privind caracterul ”remarcabil” al NATO ca instituție.

Pe fond, nu-i de mirare că propunerea Berlinului a primit sprijin, în timp ce viziunea Parisului nu a stârnit entuziasm.

Revenind la ministeriala de miercuri, importantă în ecuația pregătirii reuniunii de la Londra a liderilor euro-atlantici: modul precaut în care Jens Soltenberg a ales să comunice pe acest subiect arată că discuțiile pe aceste teme vor ocupa agenda reuniunii aniversare de la Londra. Secretarul general aliat a refuzat de două ori să abordeze explicit propunerea Franței, iar în momentul în care a făcut-o a subliniat din start că va răspunde ”prudent”. Prudent a însemnat și sec: ”voi fi precaut în a intra în detalii. Am avut o discuție, iar mesajul principal este că suntem uniți în ce privește consolidarea NATO”.

Analizând la o scară istorică și cunoscând faptul că anul viitor se împlinesc 10 ani de la adoptarea, la summitul de la Lisabona, a Conceptului Strategic care a guvernat acțiunile NATO în ultimul deceniu, cred că discuțiile ar trebui să scoată din sertar următorul instrument: dezbaterea și adoptarea unui nou Concept Strategic al NATO.

Există argumente, dincolo de cadența istorică în care, în cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, NATO a avut trei concepte strategice: după summitul de la Londra din 1990 a fost elaborat Conceptul Strategic post-Război Rece și adoptat la summitul de la Roma din 1991, în 1999, la Washington, la 50 de ani de la înființarea Alianței, a fost aprobat Conceptul Strategic care adapta Alianța la transformările determinate de valurile de extindere către Est, iar în 2010, cel de la Lisabona, care calibrează Alianța pe trei dimensiuni: apărare colectivă, gestiunea crizelor și securitate prin cooperare.

Actualul concept strategic al Alianței a fost edificat într-o perioadă fundamental diferită din perspectiva paradigmei de securitate și de apărare colectivă în Europa, în America de Nord și în vecinătatea familiei euro-atlantice. La nivel de lideri, diplomați, experți și analiști domina percepția că Statele Unite vor înțelege pentru totdeauna crucialitatea unei Europe stabile și sigure, europenii nu simțeau presiunea unor amenințări iminente de securitate, precum nici dorința de a se emancipa strategic și militar, iar Moscova tot nu era percepută în cheie asertivă și dornică să își recapate dominația în sferele de influență pierdute, chiar dacă pozițiile exprimate de Vladimir Putin la summitul aliat de la București în privința Georgiei și Ucrainei s-au dovedit a fi un avertisment timpuriu.

Cele trei caracteristici esențiale ale Conceptului Strategic din 2010 – apărare colectivă, gestiunea crizelor și securitate prin cooperare – calibrează trei dimensiuni: cea a unității și coeziunii interne, cea a unei abordări flexibile și pro-active în raport cu crizele care se pot dovedi provocatoare la adresa Alianței și cea a colaborării cu actorii externi pentru menținerea și proiectarea stabilității în vecinătățile aliate.

La un deceniu distanță de la acel moment marcăm cinci de ani de când mediul de securitate de la frontieră estică a NATO a fost modificat spre iremediabil prin anexarea ilegală a peninsulei Crimeea de către Rusia și acțiunile de destabilizare a Ucrainei, iar relația între Alianță și Uniunea Europeană a căpătat noi dimensiuni, atât prin domenii comune de cooperare și complementaritate (a se vedea mobilitatea militară), cât și prin lansarea conceptului de apărare europeană ca abordare de sine stătătoare și de principiu pentru cercetare militară și revitalizare a industriei de apărare.

La nivel politic, coeziunea internă aliată experimentează șocuri similare celor din timpul crizei Suezului, a retragerii Franței din structurile militare aliate sau a pozițiilor pe care SUA și Marea Britanie, pe de o parte, iar Franța și Germania, pe de altă parte, le-au avut în ce privește războiul din Irak. Unilateralismul hotărât al administrației Donald Trump și ambiția personală a președintelui american ca aliații europeni să aloce mai mulți bani pentru apărare, inclusiv prin achiziția de armament american, a scindat Alianța, chiar dacă solicitările liderului SUA sunt unele rezonabile și au la bază un angajament comun asumat de țările NATO în 2014. Disputele acestuia cu Germania pe tema cheltuielilor militare și, in extenso, din pricina relațiilor energetice ale Berlinului cu Moscova, ascensiunea noului președinte francez, cu o abordare mai mult franco-europeană decât transatlantică, culminând cu afirmația politică a unei stări de moarte cerebrală, calea pe care o urmează Turcia, un aliat care nu mai respectă standardele democratice, sunt ingrediente și semnale politice.

Un nou Concept Strategic este un răspuns. Și este un răspuns care oferă garanția parcurgerii și clarificării tuturor elementelor care pun la încercare unitatea NATO. Cheia de înțelegere și de analiză a Alianței Nord-Atlantice a stat, de cele mai multe ori, în plecarea de la premisa că reziliența, adaptarea și flexibilitatea sunt core-ul și mindset-ul acestei organizații. Un nou Concept Strategic ar echivala cu această adaptare tot mai necesară.

Continue Reading

EDITORIALE

Dovezi de unitate transatlantică la 30 ani de la căderea Zidului Berlinului: O statuie a lui Ronald Reagan, inaugurată la Berlin. O bucată din Zid cu chipul lui J.F. Kennedy, amplasată în fața sediului Comisiei Europene

Published

on

Cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, aniversați sâmbătă în capitala Germaniei sub decorul discursurilor încărcate de istorie ale președintelui Frank Walter Steinmeier și ale cancelarului Angela Merkel, au fost parțial umbriți de ecoul puternic al afirmațiilor președintelui francez Emmanuel Macron, care a descris NATO, o piatră de temelie a relațiilor transatlantice, drept o organizație aflată ”în moarte cerebrală”.

Poziția sa, mult mai radicală decât cea a omologului american Donald Trump, care afirma acum trei ani că ”NATO este o alianță învechită”, a fost întâmpinată cu o respingere categorică a unei astfel de gândiri. Rând pe rând, Angela Merkel, Jens Stoltenberg, Mike Pompeo și Ursula von der Leyen au apărat NATO în fața criticilor președintelui francez. Însuși președintele american a subliniat, în mesajul său ocazionat de comemorarea celor trei decenii, că SUA rămân determinate să lucreze alături de aliații săi.

Cancelarul german și secretarul general al NATO, în conferință comună de presă, au calificat o ”viziune radicală” și au subliniat că NATO rămâne o alianță puternică. Șeful diplomației americane, aflat și el la Berlin, a considerat drept ”agitație” afirmațiile lui Macron, argumentând că NATO este cea mai puternică alianță despre care istoria a documentat vreodată, atrăgând însă atenția că Alianța are nevoie de adaptare și modernizare pentru a nu fi depășită.

Puțin surprinzător, judecând după impresia lăsată a unei relații sudate cu Emmanuel Macron, președinta aleasă a Comisiei Europene a expus argumentul istoric – ”Istoria Europei nu poate fi povestită fără cea a NATO” – acesta fiind și un narativ din ce în ce mai pregnant în discuțiile ultimilor ani marcate de tensiunile dintre SUA și aliații europeni și emanciparea europeană în materie de apărare europeană. Narativul fiind: unitatea europeană a fost precedată de unitatea transatlantică.

Sub această deviză, prilejul comemorării celor 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului a adus sâmbătă cel puțin două mostre de unitate transatlantică: Ambasada Statelor Unite în Germania a inaugurat o statuie a fostului președinte american Ronald Reagan, în vreme ce în fața sediului Comisiei Europene de la Bruxelles este amplasată o bucată din Zid în care este înfățișat chipul fostului președinte american John Fitzgerald Kennedy.

În cuvinte puține: ”Ich bin ein Berliner” și ”Tear down this wall, Mr. Gorbachev”, două fraze auzite din vocile celor mai puternici lideri ai lumii cu Zidul Berlinului în spatele lor. În anii în care Zidul Berlinului a fost simbolul amar al Cortinei de Fier (1961 – 1989) și al Războiului Rece, doi președinți americani, în perioade diferite, și-au adus contribuția pentru ca legătura transatlantică să devină fundamentul păcii, libertății, democrației și, mai târziu, și pilon de sprijin pentru unificarea Germaniei și unitatea europeană.

Considerată una dintre cele mai bune cuvântări prezidențiale ale sale, discursul lui J.F. Kennedy din Berlinul de Vest, la 26 iunie 1963, a rămas cunoscut pentru fraza ”Ich bin ein Berliner” (n.r. – sunt un berlinez). În substanță, la doi ani de la începutul ridicării zidului, într-o etapă în care Războiul Rece cunoștea timpul crizei și escaladării nucleare între SUA și Uniunea Sovietică, discursul lui Kennedy a însemnat susținere morală, sprijin politic și un gest de prietenie pe care America îl oferea germanilor, o națiune rușinată și căită de ororile celui de-al Doilea Război Mondial și parțial primită, din cauza separării sale între Vest și Est, în structurile occidentale.  

Ronald Reagan este președintele american care a contribuit decisiv la îngroparea Războiului Rece, la prăbușirea regimurilor comuniste și la demantalarea Uniunii Sovietice. Fraza imperativă rostită la 12 iunie 1987 prin care Reagan îi cerea liderului sovietic Mihail Gorbaciov să dărăme zidul apărea pe fondul unei destinderi și unei dorințe sincere de cooperare care, în acei ani, culmina inclusiv cu semnarea Tratatului privind forțele nucleare intermediare, acordul ce a adus echilibrul strategic nuclear în Europa. 

La aceste mostre putem adăuga, de asemenea, amplasarea în urmă cu doi ani în fața noii case a NATO a două monumente – o bucată din Zid donată de Germania și o piesă din Turnurile Gemene de la World Trade Center -, fiecare cu istoria lor aparte pentru unitatea transatlantică. Sau, cu mult mai recent, decernarea de către Germania a medaliei ”Manfred Wörner”, ce poartă numele secretarului general al NATO din timpul căderii Zidului Berlinului și reunificării Germaniei, lui Jens Stoltenberg, actualul secretar general al Alianței.

La 30 de ani distanță, căderea Zidului Berlinului este o mărturie istorică pentru unitatea transatlantică, unificarea germană și cea europeană. Fără SUA, fără viziunea integrării vest-europene și fără dorința central și est-europenilor de a ieși de sub jugul comunist, liderii de astăzi nu ar fi avut ce discursuri cu cuvinte sobre sau grandioase să țină. Iar mulți dintre noi nu am fi fost primele generații care au cunoscut libertatea și speranța.

Continue Reading

EDITORIALE

EDITORIAL Dan Cărbunaru: Micul Parlament al Europei statelor mari

Published

on

Editorial

Micul Parlament al Europei statelor mari

Dan Cărbunaru

Parlamentul European trebuia să voteze, în această sesiune, Comisia Von der Leyen. Un Parlament care a cedat una dintre puținele sale puteri reale. Singura instituție democratică, ai cărei aleși sunt trimiși spre reprezentare directă de sutele de milioane de europeni, a cedat în fața unei structuri confederale, un Consiliu European care este rezultanta punctelor de vedere naționale ale marilor state, după cum se dovedește mai mereu în situații-cheie.

Renunțarea la spietzenkandidat, care a deschis drumul surprinzătoarei desemnări a doamnei Ursula Von der Leyen, înregistrează nu doar un eșec pentru poziția asumată de Parlamentul European, dar și un uriaș pas înapoi, din perspectivă politică, privind direcția spre care se îndreaptă Europa Unită. În loc să consolideze una dintre puținele decizii majore inspirate de a-i conecta pe cei aleși de cei care aleg, Uniunea rupe prematur conexiunea dintre Președintele Comisiei Europene și cetățenii săi. Executivul european devine simbolul viu al pașilor înapoi făcuți în ultimii cinci ani, după alegerile europene care au scos mai mult de jumătate de cetățeni din case, pentru a spune nu pericolului anti-europenisumului și populismului.

Respingerea propunerilor de comisari din trei state, reprezentând trei familii politice diferite, nu va acoperi pierderea majoră de autoritate și putere asumată prin renunțarea la capul de listă drept propunere de Președinte al Comisiei Europene.

Simbolistica acestei cedări de putere poate ascunde și semnele următorilor ani. Statele puternice, după ce și-au impus soluția la vârful Comisiei Europene – formal o aveau de gestionat la nivelul Consiliului European, dar selectând din rândul capilor de listă câștigători ai alegerilor – vor dezvolta o nouă agendă, în forță. Pe principiul deja enunțat, că dacă nouă ne e bine mergând mai repede în direcția care ne avantajează, vor profita și cei slabi sau mai mici, vor urma noi ajustări ale construcției europene. După începerea mandatului noii Comisii, le vom vedea succedându-se cu rapiditate. Pentru că jocurile și deciziile politice sunt acum încremenite până la tranșarea sorții Comisiei Von der Leyen.

Pentru țări precum România, efectele nu vor fi dintre cele mai bune. Cei mari, care își vor întări controlul și asupra metodei comunitare de conducere, vor elibera energiile deciziilor care vor schimba Europa așa cum o știm. Unele semne deja se pot vedea – directiva detașaților, buget separat pentru Zona Euro, reforma Spațiului Schengen, pachetul de mobilitate. Au existat chiar inițiative care să transforme în spectatori parlamentarii europeni din afara Zonei Euro când se votează pe domenii legate de Zona Euro. Sunt eurodeputați care mi-au spus că sunt uimiți de cum reușesc, uneori, statele puternice să își impună decizia în Parlamentul European cu toate forțele politice naționale mobilizate sub aceeași comandă, cu același interese, de la stânga la dreapta.

Forța unor state membre se vede și în extinderea Uniunii. Deși cea mai mare parte a Uniunii susține deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord și Albania, Consiliul European blochează decizia, pentru că Franța se opune.

Este sau nu interesul Uniunii să nu permită în proximitatea sa dezvoltarea de interese contrare? Rușii, chinezii, saudiții și turcii de ani de zile se implică în Balcanii de Vest. Cine câștigă dacă această zonă decide să întoarcă spatele Uniunii care dă semnale, la rândul ei, că nu e interesată de extindere? Adică de crearea uneui spațiu de valori politice și economice unitare în Europa?

Când candidatul francez pentru comisar privind Piața Internă e respins în Parlament din motive de integritate, reacția Președintelui Macron și a Grupului său politic din Parlamentul European este aceea de a acuza nerespectarea unei înțelegeri politice de către populari și socialiști. Ce mai contează, apoi, că noua propunere nu mai respectă condiția echilibrului de gen. Poate vor contribui britanicii la acest echilibru, dacă nu ies din Uniune în următoarea săptămână și vor fi nevoiți să desemneze un comisar.

Oricare dintre aceste situații reprezintă motive serioase de analiză la București, capitala fără comisar. Nici în Comisia Juncker, nici în Comisia Von der Leyen…

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending