Connect with us

EDITORIALE

Uniunea Europeană și evoluția României ca stat membru: prezent și viitor

Published

on

de Andra Mihaela Avram, masterandă SNSPA, Departamentul Relații Internaționale și Integrare Europeană

Distanța dintre 2007 și 2014 nu pare una foarte mare… și, totuși, sunt deja șapte ani scurși între cele două momente – cel al aderării, al unei Românii pline de speranță, de încredere în altceva, în Vest, în Europa! Acea Europă salvatoare – ce va regla decalajele istorice din trecut și va reda, în sfârșit, statelor de dincolo de Cortina de Fier statutul cândva pierdut, de membre ale Europei, și nu doar de Est sovietizat -, și acest moment, al prezentului, al actualității, al acestui „aici și acum”, în care mulți sunt cei care realizează că acest mai bine comun nu survine de nicăieri, că drepturile și obligațiile se păstrează în proporții egale, că munca și lucrul sunt aceleași, indiferent că suntem sau nu parte a Uniunii, că a existat mai multă încredere decât trebuia, că poate… că poate am fost prea entuziasmați; de tot ceea ce putea oferi Europa, de tot ceea ce puteam avea; de acea nouă șansă la care atât de mulți sperau, și care, totuși, a fost întotdeauna ceva mai departe decât se așteptau.

andraUniunea Europeană și România; un tandem oficial început în anul 2007, prin semnarea tratatului de aderare în 2005, însă oare câți se așteptau ca, la finalul lui 2013, România să nu se afle într-un adevărat rai european? Câți se așteptau la aceleași probleme cvasi-permanente, atât de specifice poporului român, existente parcă din toate timpurile? Câți își închipuiau că Uniunea Europeană, acest paradis al tuturor statelor-membre, îi va dezamăgi în asemenea măsură…? Și, totuși, intervine întrebarea legitimă – este într-adevăr Uniunea Europeană cea care a dezamăgit? Este ea cea care a promis și nu a dat? Ei bine, nu, din perspectiva unei masterande care a început să cunoască și să înțeleagă mecanismul european. Iar această realitate, ce are tendința de a deveni din ce în ce mai crudă, pe măsură ce înțelegem ce înseamnă, cu adevărat, Uniunea Europeană, tinde să se accentueze – în critici, în blamări, în atitudini anti-europene, într-o neîncredere sporită în tot ceea ce vine de la și ține de Uniunea Europeană. Din nou același scenariu ce pare să se repete la infinit… neîncredere în clasa politică, neîncredere în putere, neîncredere în sistemul politic actual, neîncredere în tot ceea ce se „comandă” – fie de la Palatul Victoria, fie de la Bruxelles; nu pare a fi aceeași poveste, spusă în felurite forme?

Și-atunci, unde va fi România, alături de Uniunea Europeană? Acum șapte ani, în momentul aderării, am fi putut jura că nu vom fi aici. Privirile spre Bruxelles erau ațintite cu speranță și încredere; credința colectivă era într-un viitor mai bun, în locuri de muncă plătite la nivel european, într-un trai de viață mai bun, european… tot ceea ce purta adjectivul „european” suna mai bine decât ceea ce deja exista. Gravă eroare, ar spune astăzi mulți dintre cei încrezători atunci în asemenea viziuni. Ei bine, din nou, nu, din aceeași perspectivă a masterandei la studii europene: Uniunea Europeană nu există pentru a mări pensii și salarii, deși asta și-ar dori românul cel de toate zilele. Uniunea Europeană nu e acolo pentru a ne asigura tuturor o viață mai bună, ca picată din cer, fără pic de efort; Uniunea Europeană oferă șanse – dar oare știm noi să profităm de acestea…? Uniunea Europeană oferă alternative – dar oare putem noi să le valorificăm…? Unii vor spune că nu; însă alții vor spune că da. Iar șansa, până la urmă, stă în cei care ar răspunde „da” la ceea ce am enunțat mai sus.

Ipoteza acestui eseu, pornind din 2007 și ajungând în ziua unui friguros început de primăvară a anului 2014, pornește de la ideea că – da, România va continua alături de Uniunea Europeană; pentru noi nu există o altă alternativă, ci suntem sau vom fi alături de Uniunea Europeană. O altă direcție pentru România nu există; fie că ne place, fie că nu. Cum, însă, ar putea fi următoarea întrebare – legitim pusă, de altfel? Se poate, mult prea bine, continua în același stil, ca cel de până acum: codași la majoritatea implementărilor politicilor europene, ultimii în topul aspectelor pozitive ale Uniunii (precum infrastructură, venituri sau turism), printre primii în statisticile și clasamentele mai puțin fericite ale Uniunii, privind inflația sau numărul de decese pe căile rutiere, luptându-ne vertiginos cu colegii noștri bulgari de aderare, pentru pozițiile cât mai avantajoase, unii față de ceilalți… sau se poate continua și într-un alt mod, diferit; iar anul 2019, de exemplu, pentru cei interesați și implicați în fenomenul european, ar putea foarte bine să devină un scop în sine. Pentru cei mulți, anul 2019 va fi cel de peste 5 ani; sau cel de dinainte de 2020. Nu sunt de acuzat – nimeni nu s-a preocupat să explice prea mult ce înseamnă, cu adevărat, Uniunea Europeană; există doar așteptări – dacă vin de la Bruxelles, e clar că „e de bine”. Pentru alții, însă, 2019 reprezintă preluarea agendei UE în cadrul Consiliului de Miniștri de către România, în perioada iulie-decembrie – cu alte cuvinte, președinția Consiliului UE. Iar acest moment va fi o provocare extrem de interesantă pentru tot ceea ce înseamnă politic și pregătire europeană în spațiul românesc…

Există astfel două argumente mari în favoarea celor două opțiuni exprimate: (a) aceea de continuare în stilul caracteristic, pur „românesc”, pe care-l disprețuim atât de mult, fie doar din sensul profund peiorativ pe care acest „românesc” l-a căpătat în timp, însă atât de bine înrădăcinat, încât cu greu ne închipuim că vom putea vreodată să-i descoperim rădăcinile, cu atât mai puțin să reușim să le dezgropăm și să le smulgem… sau (b) acel de-al doilea stil, al oamenilor mai preocupați, mai interesați de ceea ce va fi să vină, de modul în care funcționează lucrurile, de felul în care se acționează asupra anumitor chestiuni… al tinerilor, l-ar numi unii, al celor care încă mai au o șansă, și n-au ales să plece din țară; sau, dacă au plecat, acele mici lucruri pe care le fac, pe acelea reușesc să le transforme în ceva măreț pentru România. Există două tendințe: îmi place să le numesc ca fiind „prezentul” și „viitorul” României…

Să discutăm despre prezent… Realismul ne îndeamnă să vedem ceea ce există, actualmente; și nu putem spune că sunt multe lucruri în direcția cărora România a reușit să progreseze în mod vizibil, de-a lungul acestor șapte ani scurși din momentul aderării și până acum. Ca o navă la a cărei destinație, în final, s-a ajuns, România a început să oprească motoarele, după 2007: progresele n-au mai fost aceleași, ritmul a fost constant încetinit, procesul de absorbție a fondurilor europene este abia la 35%… cu greu, România încearcă să-și mențină răsuflul printre celelalte țări europene. Ne uităm către celelalte state, „câștigătoare” în această competiție inter-statală, a statelor fost-comuniste, actualmente membre ale Uniunii Europene, și ne întrebăm: cum de se poate? Ei bine, se poate; Polonia este statul a cărui creștere este vizibilă în ochii tuturor europenilor – sau, cel puțin, a celor din partea estică, a statelor precum România sau Bulgaria, într-o competiție simbolică în care marile state ale Estului s-au înscris. Ne place sau nu ne place, strâmbăm din nas sau nu; aroganța polonezilor devine, la un moment dat, supărătoare – dar sunt argumente cu care să fie contracarați? În cadrul unei conferințe, ni se repeta obsesiv cum Polonia a devenit statul numărul 1 al Uniunii Europene, în ceea ce privește dezvoltarea; afirmație a unei poloneze, ce-i drept – puțin exagerată, chiar și din perspectiva celui mai optimist polonez, sau a celui mai obiectiv observator al fenomenului european. Și, totuși, foarte departe de realitate nu sunt – Estul, cel puțin, îi are drept model; prin organizare, prin coerență, prin politicile implementate, prin reformele obținute în domenii precum turismul sau transportul – da, sunt un model de urmat; nu și de copiat, însă: specificul polonez nu este identic cu cel românesc. Istoria ne-o spune; și, chiar dacă nu ne-ar spune-o, e de la sine înțeles – niciun stat nu se aseamănă întru totul cu un altul, bunul simț ne-o confirmă.

Și despre viitor… Poate că Polonia a ajuns deja, după zece ani de experiență europeană, în acel „viitor” la care și noi, românii, sperăm; sau pe care, de ce nu?, îl așteptăm. Faptul că au existat șapte ani scurși, în care ritmul progreselor a fost lent, dificil, pe alocuri mult întârziat chiar din proprie voință, politică sau non-politică, prea puțin contează în acest context, nu înseamnă că nu există perspectivă; că nu există șanse – „speranțe” sună mult prea poetic pentru ceva ce ține atât de mult de planul concretului; că nu există posibilități; că nu există acel „viitor” pe care-l discutam câteva rânduri mai sus. Poate că, da, – au fost șapte ani scurși, cât șapte ani de viață ai unui copil, ce abia învață să existe într-un asemenea mediu. România a învățat, încetul cu încetul, ce înseamnă să fii stat-membru al Uniunii Europene, odată cu responsabilitățile și obligațiile pe care aceste lucruri le implică. Până în anul 2007, s-a privit doar partea plină a paharului european, ceea ce aducea bun statutul de stat-membru al Uniunii. Abia după aceea am început să realizăm, pas cu pas, faptul că Uniunea înseamnă și altceva, în afară de beneficii, prosperitate sau un trai mai bun – sau, poate, uneori, nici măcar acestea. Am învățat mai greu – multe alte state, chiar din valul 2004, s-au descurcat mult mai bine decât noi, românii, într-o perioadă similară; poate că au avut timp – criza nu i-a lovit abia la doi ani de la aderare… sau poate că au știut să gestioneze altfel anumite oportunități. Sau poate că influența Vestului, acel Vest atât de atrăgător după anii `90, s-a resimțit mult mai puternic acolo, decât în acest Est, pare acum, atât de îndepărtat. „Insula latină din marea slavă” poate că nu a fost, în cele din urmă, atât de atinsă de curentul european al anilor `90…

Și în ciuda acestui aspect, refuz să cred că România va avea aceeași ascensiune greoaie, dificilă, cu multe bețe-n roată, uneori puse chiar de ea. Pentru că, da – deși mișcarea este anevoioasă, ea există; curentul ne cam împinge de la spate, nu prea avem cum să i ne împotrivim. În ciuda voinței sau a lipsei de voință, Uniunea Europeană ne trage după ea; am vrut în marea horă europeană, deși nu prea știam să-i dansăm pasul. L-am învățat; uneori chiar ne-a ieșit, alteori l-am mai mimat sau poate chiar l-am mai ascuns – poate-poate, nu ne vede nimeni. Acum suntem acolo, și trebuie să ne menținem; de multe ori, te iau alții de mână și uiți ce trebuie să faci. Te mai ia și valul, și te dai cu ei, după ei… și, încetul cu încetul, poate înveți ceva de la ei. Nu poți fi copie trasă la indigo – pasul unuia e mai greoi, al altuia e mai lin… dar, totuși, se mișcă; și roata se învârte, și cercul merge mai departe. Condus de unul, preluat de altul…

… Și așa ajungi să compari Uniunea Europeană cu un dans de horă, fără măcar să-ți dai seama că faci asta și că, de fapt, într-o oarecare măsură, metafora chiar se potrivește. Evident, păstrând proporțiile; nu poți avea pretenția ca toți europenii să știe să-i joace pasul. Și, totuși, România este acolo. Da, începutul a fost greu, și este încă greu – dar începem să învățăm; începem să le deprindem stilul; începem să înțelegem ce vor de la noi, și noi, la rândul nostru, să înțelegem de ce vor asta, și nu altceva. Tinerii au tendința de a fi primii care vor să fie europeni; poate undeva împinși de la spate și de această luptă semi-conștientă cu celelalte generații – doar vrem și noi să reușim, nu? Poate chiar să facem lucruri mai bune decât alții. Și astfel, începem să învățăm; unii de la alții, noi de la ei, ei de la ei, uneori chiar din propriile greșeli – ei, din ale lor; noi – mai degrabă din ale noastre, decât dintr-ale altora; suntem prea mândri pentru a nu le repeta și noi. Povara unei mentalități și a unui obicei colectiv al poporului român… dar învățăm; încet, lent, cu ceartă și ocară, dar învățăm. Și am convingerea că 2014 va fi mai bun decât 2007 și mai puțin bun decât 2015. Pentru că România trebuie să meargă pe o linie ascendentă; și dacă nu vrea ea, o vor vrea alții pentru ea, și tot se va întâmpla. Norocul nostru, suntem prea importanți, ca poziție geo-strategică, pentru a se renunța la noi…

Eseul “Uniunea Europeană și evoluția României ca stat membru: prezent și viitor” –  Perspective masterale – sau cum se vede UE la început de carieră este relizat de catre Andra Mihaela Avram, masterandă la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Departamentul Relații Internaționale și Integrare Europeană. Coordonator: lect. univ. dr. Oana – Andreea Ion

.

EDITORIALE

Summitul de la Madrid, cel mai important moment strategic pentru securitatea României de la aderarea la NATO. Iată de ce

Published

on

© NATO

Corespondență din Madrid

Liderii țărilor NATO au coborât cortina peste summitul aliat de la Madrid la capătul a două zile în care și-au pus semnătura politică asupra unor decizii care vor orienta strategic Alianța Nord-Atlantică în următoarea decadă și vor defini acțiunile NATO în epoca unei competiții acerbe pentru supremație globală cu regimurile autocratice. Însoțiți de noua realitate de securitate în Europa, în care Rusia a pulverizat pacea și ordinea de securitate continentală alegând calea războiului împotriva Ucrainei, șefii de stat și de guvern din 30 de națiuni nord-atlantice au adoptat noul Concept Strategic al Alianței, au hotărât consolidarea pe termen lung a prezenței NATO pe flancul estic în baza noii abordări de “apărare înaintată”, au decis să invite Finlanda și Suedia să adere Alianță, au lansat Fondul de Inovare menit să contribuie la menținere avantajului tehnologic global al ecosistemului transatlantic și s-au reunit în premieră cu liderii partenerilor democratici din Indo-Pacific.

Dar, poate mai mult ca niciodată în istoria celor 18 ani de apartenență la NATO, fiecare decizie strategică majoră a implicat România și securitatea sa. Summitul de la Madrid din acest an, desfășurat la 25 de ani de la precedenta reuniune nord-atlantică în capitala iberică, când România nu a fost invitată să adere la NATO, reprezintă cel mai important moment strategic pentru securitatea României, țară aflată la porțile conflictului ruso-ucrainean și riverană la Marea Neagră, spațiu maritim utilizat de Rusia ca platformă de lansare a războiului său contra Ucrainei. Câteva dintre argumentele pentru această aserțiune să găsesc în noul Concept Strategic, altele în declarația finală a summitului de la Madrid, iar ultimele, dar nu cele din urmă, în deciziile politice între aliați. Iată de ce: 

Conceptul Strategic

Ridicarea Rusiei la rangul de cea mai directă, semnificativă și serioasă amenințare la adresa securității euro-atlantice nu reprezintă doar o despărțire de conceptul precedent, care devenise caduc în această accepțiune întrucât Rusia era privită ca potențial partener strategic în urmă cu 12 ani. Încadrarea Rusiei ca entitate statală și nu prin prisma comportamentului său la rubrica amenințărilor reprezintă o degradare fără precedent de la sfârșitul Războiului Rece. Conceptuală desigur, această definire a fost esențială pentru ca aliații să ridice regiunea Mării Negre la rangul de importanță strategică pentru securitatea euro-atlantică, o premieră pentru un Concept Strategic al Alianței care va oferi României cadrul de a construi noi decizii și măsuri aliate pentru zona Mării Negre. Totodată, această definiție este esențială pentru… “apărarea înaintată”.

Declarația finală de la Madrid

Ca urmare a agresiunii militare a Rusiei în Ucraina liderii aliați au stabilit o nouă bază de referință pentru postura de descurajare și apărare. Una caracterizată de consolidare pe termen lung, cu o abordare de 360 de grade, în domeniile terestru, aerian, maritim, cibernetic și spațial și împotriva tuturor amenințărilor și provocărilor și cu măsuri care vor consolida apărarea înaintată. Acest nou concept înlocuiește vechile terminologii și lasă loc ambiției strategice a României din ultimii șase ani: omogenizarea conceptuală, unitară și coerentă a flancului estic. Din 2016 și până la zorii zilei de 24 februarie 2022, zona flancul estic al NATO a fost decupată militar printr-o prezență înaintată consolidată în Polonia și țările baltice și printr-o prezență înaintată adaptată în România și în Bulgaria. O relativă echilibrare practică s-a produs la două zile de la debutul conflictului ruso-ucrainean, când NATO a activat planurile de apărare și a dislocat pentru prima dată în istorie Forța sa de Reacție Rapidă chiar în România, dar și la 30 de zile de începutul războiului, când liderii țărilor NATO au decis să înființeze încă patru grupuri de luptă în Bulgaria, Slovacia, România și Ungaria, declanșând astfel procesul de resetare și echilibrare a apărării NATO în regiune după înființarea, în 2017, a primelor patru grupuri de luptă în Polonia, Estonia, Letonia și Lituania. Această strategie militară diferențiată între nordul și sudul flancului estic a luat sfârșit în 2022, la Madrid. Cum?

Prin deciziile de resetare a posturii de apărare și descurajare care vizează flancul estic în integralitatea sa. Aliații NATO s-au angajat să desfășoare pe flancul estic forțe suplimentare pregătite de luptă, care să extindă grupurile de luptă existente la unități de mărimea unei brigăzi, acolo unde și atunci când este necesar, susținute de planuri de apărare regionale, bazate pe cu forțe specifice pre-alocate pentru anumiți aliați regionali. Practic, este vorba despre întăriri militare credibile și disponibile rapid, de echipamente pre-poziționate și de o comandă și un control îmbunătățite. Toate acestea, în timp ce NATO va urmări sporirea efectivelor Forței de Reacție Rapidă de la 40.000 la 300.000 de soldați.

Pentru România, toate acestea înseamnă un lucru major: A fost adoptată arhitectura decizională prin care România va putea, în mod practic, să echilibreze infrastructura de apărare și amprenta militară dintre nordul și sudul flancului estic, care de acum va fi privit ca un întreg.

SUA, sub umbrela Parteneriatului Strategic, și Franța, sub drapel NATO, vor asigura securitatea României

Cea mai puternică forță militară din lume (SUA) și cea mai mare armată din Europa continentală (Franța) sunt aliații reper pentru securitatea României. SUA, la nivel bilateral, și Franța, sub comandă NATO, vor da tonul prezenței aliate de descurajare și apărare pe termen lung în România.

Decizia președintelui Joe Biden, anunțată la summitul NATO de la Madrid, de a spori contribuția forțelor americane în Europa și de a schimba postura militară a SUA pe flancul estic plasează Polonia, care va găzdui Corpul V al Armatei SUA, deci prima prezență militară americană permanentă pe flancul estic, și România, care va avea pe teritoriul său o brigadă rotativă de luptă și comandamentul acesteia capabile să disloce elemente subordonate pe flancul estic, în poziția de a fi nucleul prezenței de descurajare și apărare americane de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Prin această decizie cu privire la România ia naștere conceptul de “prezență permanentă prin rotație“. În baza acestei formule, amprenta militară americană și aliată în România va crește substanțial, iar rotația forțelor la un interval planificat din punct de vedere militar (șase – nouă luni) va presupune că atunci când anumite efective militare își încheie misiunea, altele le înlocuiesc.

La finalul summitului NATO și președintele francez Emmanuel Macron a anunțat instalarea unei prezenței militare franceze pe termen lung în România cu “o brigadă care poate fi activată în caz de nevoie” și “cu sisteme cu rază medie de acțiune”, în contextul în care Franța conduce grupul de luptă al NATO în România. Decizia Franței se subsumează măsurilor convenite în Declarația finală a summitului cu privire la ridicarea grupurilor de luptă la nivel de brigadă, dacă și când situația de securitate și mediul strategic regional o impun.

În calitate de națiune lider a prezenței NATO România, Franța pune la dispoziție o brigadă de întărire care poate fi activată de pe teritoriul francez în caz de nevoie. Cu alte cuvinte, efectivele acestei brigăzi vor fi staționate în Franța și vor putea fi dislocate rapid, în caz de necesitate.

Cei mai importanți parteneri strategici ai României vor spori securitatea țării noastre.

Summitul NATO de la Madrid mai are și alte câteva semnificații regionale și strategice importante pentru România.

Adoptarea pachetului de sprijin pentru Republica Moldova și pentru Georgia are nuanțe diferite. Dacă în ceea ce privește Chișinăul este în fibra istorică a acțiunii externe a Bucureștiului să pledeze și să influențeze decizii care să aducă un plus de siguranță Republicii Moldova, referitor la Tbilisi este un semnal de credibilitate regională și acțiune consecventă pentru partenerii georgieni, riverani și ei Mării Negre, după ce aceștia nu au primit statutul de țară candidată la UE. În schimb, reconfirmarea politicii ușilor deschise și a deciziilor summitului de la București privind perspectiva euro-atlantică a Ucrainei și a Georgiei în noul Concept Strategic este un alt rezultat notabil.

Deciziile de a invita Finlanda și Suedia să adere la NATO au fost deblocate și prin Marea Neagră. Implicarea României în schimbarea atitudinii Turciei, care a renunțat la veto-ul său împotriva extinderii, a fost asumată oficial, iar întâlnirea bilaterală dintre președintele Klaus Iohannis și președintele turc Recep Tayyip Erdogan, prima după șase ani, vine să susțină această intensificare a dialogului politic. Aderarea celor două țări scandinave va “NATO-iza” regiunea Mării Baltice, oferind un plus de securitate flancului estic, în vreme ce contextul regional de la Marea Neagră impune o relație strategică cu Turcia.

La 25 de ani de la primul summit aliat de la Madrid, când România a fost amânată primind în schimb beneficiul unui Parteneriat Strategic cu Statele Unite, deciziile de la summitul din 2022 din capitala Spaniei confirmă faptul că într-o epocă a competiției strategice și a revenirii războiului pe sol european, România este și va fi apărată și protejată. 

Continue Reading

EDITORIALE

Op-ed | Margaritis Schinas, Mariya Gabriel și Sorin Cîmpeanu: Acțiunile UE în sprijinul elevilor ucraineni

Published

on

de

Margaritis Schinas, vicepreședintele CE pentru promovarea modului nostru de viață european

Mariya Gabriel, comisarul UE pentru inovare, cercetare, cultură, educație și tineret

Sorin Mihai Cîmpeanu, ministrul Educației

De la invadarea Ucrainei de către Rusia, la 24 februarie, peste 6,5 milioane de persoane din Ucraina s-au refugiat în Uniunea Europeană. Majoritatea sunt femei cu copii de vârstă școlară, care au fost nevoite să își părăsească bunurile, să se despartă de cei dragi și să renunțe la o viață stabilă.

În calitate de vecini și aliați imediați ai Ucrainei, noi cei din Uniunea Europeană suntem conștienți că avem o responsabilitate unică de a ajuta această țară.

Încă din primul moment al acestei crize, prioritatea noastră a fost să asigurăm o bună primire a copiilor și familiilor ucrainene în UE. De aceea, milioane de voluntari și-au deschis locuințele și au dat dovadă de solidaritate încă din prima zi.

Concretizarea acestei solidarități a fost activarea, în premieră istorică, a Directivei UE privind protecția temporară – instrument care ne permite să acordăm un statut de protecție imediată milioanelor de persoane care fug din calea războiului.

O parte din acest statut este reprezentată de dreptul la educație: toți refugiații din Ucraina care au sub 18 ani și sunt eligibili pentru protecție temporară au dreptul la educație și formare în cadrul sistemelor educaționale ale UE, începând cu educația copiilor preșcolari, școlile primare și secundare și formarea profesională inițială.

Guvernul României a adoptat o serie de măsuri legislative și administrative pentru a asigura accesul refugiaților ucraineni în grădinițele și școlile din întreaga țară. Astfel, chiar și în situația în care nu pot prezenta documente sau sunt minori neînsoțiți ori familiile nu solicită azil în România, toți minorii ucraineni au acces la educație. Mai mult, cadrul legislativ a fost amendat astfel încât să poată fi recrutați profesori, inclusiv studenți și cadre didactice pensionare, pentru a oferi cea mai bună educație posibilă copiilor care și-au părăsit casele din cauza războiului. Totodată, tranziția de la învățământul secundar inferior la învățământul secundar superior se realizează fără participarea la examenele naționale.

Primirea unui număr atât de mare de copii în scurt timp în sistemul nostru de învățământ a fost o responsabilitate comună. Am reușit să asigurăm un proces armonios și primitor pentru toți elevii și cadrele didactice, nu în ultimul rând pentru că suntem conștienți de importanța unei rutine zilnice stabile și a contactelor directe cu alți copii. În special, copiii traumatizați trebuie să poată participa la învățare alături de colegii lor și trebuie să fie sprijiniți prin strategii de predare adecvate.

Atât copiii ucraineni, cât și cei din țara gazdă au avut nevoie de sprijin emoțional și psihologic. Există două provocări considerabile cu care ne-am confruntat în această privință: în majoritatea cazurilor, copiii trebuie să învețe limba țării gazdă pentru a participa la activitatea din clasă. Noi dorim totuși să le oferim posibilitatea de a-și păstra propria limbă și de a-și menține cultura vie.

Suntem foarte conștienți de necesitatea ca tinerii și copiii ucraineni să rămână conectați la programa școlară din Ucraina, la conținutul educațional de acolo și la limba lor. Acest lucru le va permite să se întoarcă în Ucraina și să își continue studiile, de îndată ce trece primejdia. Tineretul Ucrainei este viitorul Ucrainei.

Totodată, primirea unui număr atât de mare de refugiați ucraineni în școlile și universitățile europene reprezintă o ocazie extraordinară de a-i face să participe la modul nostru de viață european și de a pregăti tineretul ucrainean să-și urmeze drumul european.

O foarte bună cooperare cu omologii noștri ucraineni a stat la baza tuturor acțiunilor noastre. Școlarizarea în Ucraina a fost reluată, în funcție de posibilități, începând cu 14 martie, prin sistemul de învățământ la distanță. Educația digitală și învățământul la distanță pot oferi soluții pe termen scurt și mediu pentru copiii refugiați ucraineni, deoarece garantează un anumit nivel de continuare a educației. Prin urmare, în colaborare cu Ministerul Educației din Ucraina, ne-am asigurat că materialele școlare ucrainene sunt disponibile și pentru elevii prezenți în UE.

Pentru a asigura continuitatea procesului educațional în conformitate cu sistemul de învățământ ucrainean, în România au fost create, cu sprijinul autorităților locale, „hub-uri” educaționale. Acestea utilizează platformele puse la dispoziție de Ministerul ucrainean al Educației și Științei, iar activitățile se desfășoară cu sprijinul profesorilor refugiați. În București există 3 astfel de hub-uri educaționale.

Există mulți profesori în rândul refugiaților din Ucraina și au fost instituite diferite mecanisme rapide de recrutare a acestora. Schimburile cu autoritățile ucrainene permit statelor membre să verifice documentele de studii în bazele de date oficiale, pentru că multe țări au eliminat barierele administrative în calea accesului la profesie și a recunoașterii calificărilor anterioare.

Indiferent dacă profesorii provin din UE sau au fugit din Ucraina, Comisia le oferă gratuit resurse și informații pentru a-i sprijini pe toți în activitatea lor zilnică pe platforma online pentru educație și formare școlară, School Education Gateway. În plus, grupurile de discuții specializate încurajează sprijinul inter pares pentru profesorii și elevii din Ucraina și din țările învecinate, înregistrându-se peste 3 000 de profesori din Ucraina care participă la e-Twinning.

Comisia Europeană mobilizează, de asemenea, fonduri ale UE pentru a sprijini statele membre, deoarece ele primesc și integrează refugiați din Ucraina.

Printre acestea se numără programul Comisiei de sprijinire a educației, formării, tineretului și sportului în Europa, programul Erasmus. Prin intermediul acestui program, studenții ucraineni din străinătate primesc sprijin adaptat nevoilor lor.

Toate aceste eforturi comune ale Comisiei Europene și ale statelor membre ale UE au același obiectiv: să asigure învățarea continuă și educația pentru toți elevii, fie că se află în UE, fie că se află în Ucraina, și să ajute cadrele didactice din întreaga UE să furnizeze această educație în cele mai bune condiții posibile. Aproape de încheierea anului școlar, putem spune cu încredere că suntem pregătiți pentru toamnă și că școlile noastre vor rămâne un loc de refugiu pentru toți elevii, indiferent dacă sunt refugiați sau cetățeni ai UE.

Orice război este un război împotriva copiilor. Ucraina poate conta pe faptul că Uniunea Europeană și statele membre vor sprijini și vor proteja viitorul acestei mândre națiuni. Ucraina și Uniunea Europeană apără același mod de viață, același model de societate, aceleași valori și principii. Iar solidaritatea noastră este un pilon fundamental al parteneriatului nostru – prezent și viitor.

Continue Reading

EDITORIALE

Bruxelles, Elmau și Madrid. Reduta UE – G7 – NATO și summit-urile repornirii puterilor democratice în epoca “întoarcerii geopoliticii”

Published

on

© European Union, 2022

Corespondență din Bruxelles & Madrid

Geopolitica s-a întors. Sunt cuvintele cu care șefa diplomației britanice, Liz Truss, a lansat, pe fondul războiului Rusiei în Ucraina, îndemnul ca lumea liberă să își remodeleze abordarea și acțiunea globale pentru a descuraja agresorii care amenință să răstoarne ordinea internațională bazată pe reguli. Întoarcerea geopoliticii și răzbunarea puterilor revizioniste a fost diagnosticul comunității de relații internaționale și după anexarea ilegală a Crimeei în 2014. Însăși teoria seculară a “heartland-ului” geopolitic promovată de Halford Mackinder pornea de la premisa că oricine va controla Europa de Est va controla și lumea. Opt ani mai târziu de la momentul Crimeea, Europa, Occidentul și Alianța Transatlantică au suferit momente de cumpănă. Acestora le-au inventat un panaceu: reziliența ori rezistența și adaptarea la șocuri. 

Unda de șoc declanșată în zorii zilei de 24 februarie 2022, când Federația Rusă a atacat deliberat Ucraina, a pus capăt păcii pe continentul european, a elucidat eșecul politicii conciliante europene față de Moscova, a reechilibrat și mai mult pivotarea americană spre Pacific și a sfârșit de-a binelea epoca celor 30 de ani în care preeminența ordinii occidentale a favorizat unificarea economică europeană, extinderea politică a Uniunii Europene și lărgirea și transformarea alianței politico-militare NATO. Cele trei mari realizări strategice ale prăbușirii URSS și demantelării regimurilor comuniste au atins și ele un apogeu. Dar un nou început al acestor realizări, bazat și pe continuitate, este imperativ. 

Arena politică internațională s-a schimbat în ultimele 365 de zile. Dacă summit-urile UE, G7 și NATO de anul trecut au marcat “întoarcerea Americii” și l-au propulsat pe Joe Biden către un summit unu-la-unu cu Vladimir Putin, aceleași summit-uri de anul acesta sunt despre “întoarcerea geopoliticii”, cu Rusia în rolul de putere revizionistă și beligerantă.

Pe rând, la Bruxelles, Elmau și Madrid, liderii Uniunii Europene, ai G7 și ai NATO vor avea dificila misiune de a dovedi nu doar reconfirmarea unității, ci și capacitatea de a fi arhitecții ordinii ce se va instala ca rezultat al păcii negociate post-război. Dar pentru a fi în această poziție sunt necesare mai multe tipuri de decizii cu caracter transformator, unele specifice stării de război de uzură și de durată de la porțile UE și NATO și altele care să doteze pe termen lung democrațiile lumii cu capacitatea de a garanta pacea și securitatea post-conflict.

Un summit geopolitic al Uniunii Europene

Avalanșa creșterii prețurilor la gaze și energie și securitatea lanțurilor de aprovizionare alimentară și cu energie pe fondul presiunilor de a adopta noi sancțiuni care să pună presiune suplimentară pe Rusia sunt teme complicate și cu un impact social major. Într-o UE cu decalaje de dezvoltare care reflectă intensitatea impactului crizelor, cu o teamă pronunțată privind riscurile din proximitate și ceva mai diluată pentru pericolele aflate la distanță pe toate axele sale geografice, liderii europeni vor fi iarăși în fața unor reflecții care reclamă decizii vizionare: viitorul european al Balcanilor de Vest, ridicarea Ucrainei și Republicii Moldova la statut de țări candidate, comunitatea politică europeană și reforma politică a Uniunii Europene.

Balcanii de Vest, o întârziere către eșec. Inevitabil, momentul în care Volodimir Zelenski a semnat cererea de aderare a Ucrainei la UE în timp ce rachetele și bombele rusești cădeau pe solul țării sale, a demonstrat că extinderea Uniunii Europene nu este un proiect de succes care a murit, ci care a fost trecut pe linie moartă. Efectul de domino politic și simbolic care a împins și Republica Moldova și Georgia în decizii similare a reaprins discuția privind perspectiva europeană a Balcanilor de Vest. Trei state din regiune – Albania, Muntenegru și Macedonia de Nord – sunt state membre NATO, dar se află în situații complicate în ce privește aderarea lor la Uniunea Europeană. Muntenegru este stat candidat de mai bine de un deceniu și se află în faza de negociere a jumătate din cele 33 de capitole negociere, cu puține dintre ele bifate, și o altă jumătate pentru care nu au fost demarate tratative. Albania și Macedonia de Nord așteaptă de trei ani să primească statutul țări candidate la Uniunea Europeană, în timp ce Ucraina și Republica Moldova îl vor obține în trei luni. Riscul contrastelor este unul major: sucombarea summitului UE – Balcanii de Vest premergător Consiliului European și deciziile istorice ale acceptării candidaturii Kievului și Chișinăului la UE.

Ucraina și Republica Moldova sau cum ne ridicăm la înălțimea momentelor. Summitul Consiliului European de la Bruxelles va determina pecetluirea celei de-a doua consecințe strategice majore a invaziei militare ruse în Ucraina vecină. Prima – cererile de aderare ale Finlandei și Suediei la NATO – va fi urmată de decizia acordării statutului de țări candidate la Uniunea Europeană pentru Ucraina și pentru Republica Moldova. O decizie politică istorică cu un efect răsunător pentru vecinătatea estică. Bravura ucrainenilor de a-și apăra țara și libertatea de a-și alege singuri viitorul va fi ascultată la Bruxelles. Dublul plebiscit prin care cetățenii Republicii Moldova și-au ales o președintă pro-europeană și o majoritate parlamentară pro-europeană nu va rămâne nici el fără rezultat. Va fi, într-o măsură considerabilă, unul dintre cele mai mari succese politice ale României după aderarea sa la UE, acela de a pava calea regăsirii cu țara-soră ruptă de URSS din componența României Mari. Oferirea statutul de țară candidată pentru Ucraina și Republica Moldova va impulsiona conversația politică europeană pe tema extinderii, dar prezintă și un risc: “balcanizarea” Georgiei, prin menținerea acestei țări în zona importantă a perspectivei europene, dar incertă din cauza modelului aplicat până acum pentru țări din Balcanii de Vest și întârzierii perspectivelor politice de aderare

Comunitatea (geo)Politică Europeană. Ca orice idee rostită din glasul lui Emmanuel Macron, propunerea îndeamnă la prudență. O comunitate politică europeană care să reunească țările europene aspirante la a deveni membre ale Uniunii Europene cu cele care deja compun construcția continentală este o ingeniozitate geopolitică. Să le oferi celor juni șansa de a sta la masa seniorilor, dar fără a avea aceleași beneficii și fără a putea decide meniul, oferă statut și recunoaștere și alimentează cu entuziasm motorul reformelor. Dar o face pentru un timp limitat și condiționat de acordarea nivelului următor. Dacă această comunitate politică europeană este o ante-cameră care să delimiteze condiții și reforme pentru aderarea la UE, atunci ea va impulsiona candidații și aspiranții. Dacă ea va fi un înlocuitor nedeterminat al aderării, atunci scopul ei este din fașă greșit. Dacă această comunitate politică va crea clase de state, de ranguri, ritmuri și intensități diferite chiar în interiorul Uniunii Europene, atunci nu va face decât să arunce în decor noul început de care politica de extindere a Uniunii Europene are nevoie.

Reforma (din interiorul) tratatelor. 13 state membre, între care și România, se opun “încercărilor necugetate” de a deschide discuții privind revizuirea tratatelor, deși ele nu exclud nicio opțiune. Este un număr suficient de state pentru a bloca acest proces dintr-un motiv foarte simplu: deținerea tuturor pârghiilor pentru a-și proteja propriile interese, inclusiv prin dreptul de veto. Pentru a fi un actor geopolitic care să conteze – nu în șlapi, ci în bocanci -, Uniunea Europeană are nevoie să fie înzestrată cu capacitatea de a lua decizii de politică externă cu majoritate calificată (55% din țările UE, deci 15 din 27, care însumează 65% din populația UE). Alte reforme importante vizează, de asemenea, 

După șapte ani, liderii G7 se întrunesc în Bavaria

La precedenta președinție germană a grupului celor mai industrializate democrații, țările G7 s-au reunit tot la Schloss Elmau. Acela era al doilea summit al grupului după excluderea Rusiei, fapt petrecut în 2014 drept consecință a anexării ilegale a Crimeei. Cu Angela Merkel ieșită din scenă și cu ștafeta predată lui Olaf Scholz, niciunul dintre liderii de atunci nu mai este în funcție, chiar dacă și în acele momente Joe Biden era vicepreședintele lui Barack Obama. Există o unanimitate de neclintit asupra faptului că prioritatea centrală a G7 a devenit concurența strategică dintre democrații și autocrații și cine va câștiga bătălia geopolitică a secolului al XXI-lea. De aceea, Rusia, cu războiul său în Ucraina, și China, cu refuzul de a condamna acțiunile Moscovei și cu intimidările sale în Asia-Pacific și către Taiwan, vor fi temele centrale al summitului.

Mizele reuniunii vor fi dense, de la decizii privind sprijin continuu pentru Ucraina, inclusiv reconstrucția post-conflict a țării, la la potențiale noi sancțiuni împotriva Rusiei. De la măsuri de combatere a creșterii prețurilor la gaze, energie și petrol la identificarea de soluții alternative la gazul rusesc pentru aprovizionarea Europei. Finanțarea reconstrucției Ucrainei va fi mulată pe cel puțin două coordonate, un fond de solidaritate/ un plan Marshall și discuția despre confiscarea activelor rusești înghețate de către Occident. O dimensiune aparte va fi reprezentată de lansarea unei Alianței globală pentru securitate alimentară pentru a contracara efectele războiului din Ucraina asupra piețelor de mărfuri.

NATO 4.0: Către o alianță transformatoare și cu anticiparea strategică în codul său genetic

Summitul NATO de la Madrid va fi unul al deciziilor transformatoare. La 25 ani de la precedentul summit din capitala iberică, unde Alianța număra doar 16 state membre, Alianța Nord-Atlantică își va adopta următorul Concept Strategic, document care va avea o greutate net superioară declarației comune a summitului. Un sfert de secol mai târziu, Madridul va fi gazda unor noi decizii istorice euro-atlantice. Summitul din 1997, coincident cu anul semnării Actului Fondator NATO-Rusia, a deschis calea extinderii Alianței Nord-Atlantice către est, cu decizia acceptării Cehiei, Poloniei și Ungariei în Alianță începând cu anul 1999. Summitul din 2022 va fi dominat, alături de Conceptul Strategic, de recalificarea fundamentală a relațiilor cu Rusia, de afirmarea unui NATO global în timp ce China va fi recunoscută ca provocare sistemică și de extinderea istorică a Alianței, care prin eventualul compromis pentru aderarea Finlandei și Suediei la NATO ar lărgi Alianța la 32 de membri.

Conceptul Strategic – un NATO 4.0. Documentul programatic pe care liderii nord-atlantici îl vor adopta reprezintă al doilea cel mai important act al Alianței după Tratatul de la Washington. El definește viziunea de securitate, amenințările, domeniile de interes și capacitatea NATO de a se adapta, păstrând sarcina primordială și originară a Alianței – apărarea colectivă. Istoric vorbind, gândirea strategică a NATO s-a încadrat în trei perioade diferite: epoca Războiului Rece, existența Alianței post-Război Rece și securitatea lumii post 11 septembrie 2001. Va fi al patrulea Concept Strategic al NATO de la căderea Cortinei de Fier, după cel de la Roma din 1991, de la Washington din 1999 și cel de la Lisabona din 2010. Epoca pentru care Conceptul Strategic din 2022 va fi adoptat este una în care arhitectura de securitate din Europa postbelică și post-Război Rece a fost prejudiciată radical. Practic, un Concept Strategic pentru o eră a competiției strategice.

Conceptul Strategic – amenințarea Rusiei și apărarea înaintată. Fiecare din precedentele trei documente a definit realitatea vremurilor respective, fie că vorbim despre securitate prin consultare cu vecinii, de recunoașterea identității securității și apărării europene sau de parteneriatul cu Rusia, în cel mai recent Concept. NATO a constatat deja că, de facto, Actul Fondator semnat cu Rusia în 1997 nu mai există, el fiind încălcat de Rusia. Astfel că invadarea militară a Ucrainei de către Rusia a creat ceea ce NATO numește o nouă realitate de securitate în Europa. De aceea, definirea Rusiei ca principală și imediată amenințare la adresa securității euro-atlantice, localizată inclusiv de la Marea Baltică la Marea Neagră, este un fapt care necesită recunoaștere strategică. 

Conceptul Strategic – apărarea înaintată pe flancul estic. Încadrarea Rusiei la rubrica amenințărilor reprezintă o degradare fără precedent de la sfârșitul Războiului Rece, având în vedere că în precedentul Concept Strategic (Lisabona, 2010) Federația Rusă este tratată ca un partener. Conceptuală desigur, această definire este esențială pentru a rezuma noua realitate de securitate din Europa în baza căreia NATO discută resetarea posturii sale de descurajare și apărare, mai ales pe flancul estic. Este acea “apărare înaintată” pe care am văzut-o înscrisă în declarația summitului B9 ce ar semnifica omogenizarea conceptuală a flancului estic. Din 2016 și până la zorii zilei de 24 februarie 2022, zona flancul estic al NATO a fost decupată militar printr-o prezență înaintată consolidată în Polonia și țările baltice și printr-o prezență înaintată adaptată în România și în Bulgaria. O relativă echilibrare practică s-a produs la două zile de la debutul conflictului ruso-ucrainean, când NATO a activat planurile de apărare și a dislocat pentru prima dată în istorie Forța sa de Reacție Rapidă chiar în România, dar și la 30 de zile de începutul războiului, când liderii țărilor NATO au decis să înființeze încă patru grupuri de luptă în Bulgaria, Slovacia, România și Ungaria, declanșând astfel procesul de resetare și echilibrare a apărării NATO în regiune după înființarea, în 2017, a primelor patru grupuri de luptă în Polonia, Estonia, Letonia și Lituania. Însă, consolidarea pe termen lung se referă la mai mult, iar aici merită urmărit conceptul de “prezență permanentă prin rotație“. În baza acestei formule, amprenta militară aliată în România și în celelalte țări ar putea crește substanțial și va avea un caracter pe termen lung.

Conceptul Strategic – China și drumul către un NATO global. Summitul de la Madrid va marca o serie de premiere. După ce a fost menționată pentru prima dată într-o declarație a unui summit NATO (Londra 2019), China nu a mai fost exclusă din aceste texte aliate. Dar în următorul Concept Strategic China își va face loc pentru prima dată, urmând a fi definită ca provocare sistemică. La Summitul NATO vor participa în premieră liderii Australiei, Coreei de Sud, Japoniei și Noii Zeelende, cei patru organizând inclusiv un summit centrat pe China în marja reuniunii. Va fi pecetluită astfel direcția către un NATO care își construiește alianțe globale. O organizație a Atlanticului de Nord aliată cu democrațiile din Pacific. Geopolitica nu doar că s-a întors, dar creează contextul unor noi realități de securitate. Iar pentru că geopolitica secolului al XXI-lea este interconectată de competiția pentru supremație, care fi în mare măsură tehnologică, la același capitol ar putea fi încadrate și deciziile de NATO de a crea inițiative de inovare – fondul și acceleratorul DIANA – cu scopul de a menține avantajul tehnologic global al Alianței. 

Continue Reading

Facebook

NATO3 days ago

Joe Biden laudă România pentru creșterea bugetului apărării și reafirmă creșterea prezenței militare SUA: Vom poziționa o brigadă de luptă în România

NATO3 days ago

Liderii din 22 țări NATO, inclusiv România, au lansat primul Fond de Inovare al Alianței. România va găzdui două centre de testare ale Acceleratorului menit să păstreze supremația tehnologică NATO

NATO4 days ago

La solicitarea “majoră” a României, NATO va intensifica sprijinul politic și practic pentru R. Moldova pentru a-i consolida reziliența și menține independența

NATO4 days ago

Democrațiile din Indo-Pacific, în premieră la un summit NATO. Stoltenberg: Observăm o aprofundare a parteneriatului strategic dintre Moscova și Beijing

NATO4 days ago

Klaus Iohannis: Marea Neagră, inclusă pentru prima dată în Conceptul Strategic. Și nordul și sudul flancului estic se vor baza pe prezență SUA și grupuri de luptă

NATO4 days ago

Klaus Iohannis: SUA vor disloca un comandament la nivel de brigadă în România. Va fi benefic pentru noi și pentru securitatea întregului flanc estic

FONDURI EUROPENE4 days ago

Marcel Boloș: România trimite oficial documentele pentru accesarea ”bugetului generos” pus la dispoziție prin Politica de Coeziune în perioada 2021-2027

NATO4 days ago

Klaus Iohannis: România a fost implicată în schimbarea de atitudine a Turciei pentru a accepta cererile de aderare ale Finlandei și Suediei la NATO

NATO4 days ago

Klaus Iohannis, la summitul NATO: România va beneficia de forțe aliate pre-alocate și echipamente militare pre-poziționate pregătite să intervină în cazul unui atac rusesc. Marea Neagră este zonă de război

ROMÂNIA4 days ago

Sorin Grindeanu: Redeschiderea liniei de cale ferată din Portul Galați va permite transportul mai eficient al cerealelor din Ucraina

Team2Share

Trending