Connect with us

EDITORIALE

Uniunea Europeană și evoluția României ca stat membru: prezent și viitor

Published

on

de Andra Mihaela Avram, masterandă SNSPA, Departamentul Relații Internaționale și Integrare Europeană

Distanța dintre 2007 și 2014 nu pare una foarte mare… și, totuși, sunt deja șapte ani scurși între cele două momente – cel al aderării, al unei Românii pline de speranță, de încredere în altceva, în Vest, în Europa! Acea Europă salvatoare – ce va regla decalajele istorice din trecut și va reda, în sfârșit, statelor de dincolo de Cortina de Fier statutul cândva pierdut, de membre ale Europei, și nu doar de Est sovietizat -, și acest moment, al prezentului, al actualității, al acestui „aici și acum”, în care mulți sunt cei care realizează că acest mai bine comun nu survine de nicăieri, că drepturile și obligațiile se păstrează în proporții egale, că munca și lucrul sunt aceleași, indiferent că suntem sau nu parte a Uniunii, că a existat mai multă încredere decât trebuia, că poate… că poate am fost prea entuziasmați; de tot ceea ce putea oferi Europa, de tot ceea ce puteam avea; de acea nouă șansă la care atât de mulți sperau, și care, totuși, a fost întotdeauna ceva mai departe decât se așteptau.

andraUniunea Europeană și România; un tandem oficial început în anul 2007, prin semnarea tratatului de aderare în 2005, însă oare câți se așteptau ca, la finalul lui 2013, România să nu se afle într-un adevărat rai european? Câți se așteptau la aceleași probleme cvasi-permanente, atât de specifice poporului român, existente parcă din toate timpurile? Câți își închipuiau că Uniunea Europeană, acest paradis al tuturor statelor-membre, îi va dezamăgi în asemenea măsură…? Și, totuși, intervine întrebarea legitimă – este într-adevăr Uniunea Europeană cea care a dezamăgit? Este ea cea care a promis și nu a dat? Ei bine, nu, din perspectiva unei masterande care a început să cunoască și să înțeleagă mecanismul european. Iar această realitate, ce are tendința de a deveni din ce în ce mai crudă, pe măsură ce înțelegem ce înseamnă, cu adevărat, Uniunea Europeană, tinde să se accentueze – în critici, în blamări, în atitudini anti-europene, într-o neîncredere sporită în tot ceea ce vine de la și ține de Uniunea Europeană. Din nou același scenariu ce pare să se repete la infinit… neîncredere în clasa politică, neîncredere în putere, neîncredere în sistemul politic actual, neîncredere în tot ceea ce se „comandă” – fie de la Palatul Victoria, fie de la Bruxelles; nu pare a fi aceeași poveste, spusă în felurite forme?

Și-atunci, unde va fi România, alături de Uniunea Europeană? Acum șapte ani, în momentul aderării, am fi putut jura că nu vom fi aici. Privirile spre Bruxelles erau ațintite cu speranță și încredere; credința colectivă era într-un viitor mai bun, în locuri de muncă plătite la nivel european, într-un trai de viață mai bun, european… tot ceea ce purta adjectivul „european” suna mai bine decât ceea ce deja exista. Gravă eroare, ar spune astăzi mulți dintre cei încrezători atunci în asemenea viziuni. Ei bine, din nou, nu, din aceeași perspectivă a masterandei la studii europene: Uniunea Europeană nu există pentru a mări pensii și salarii, deși asta și-ar dori românul cel de toate zilele. Uniunea Europeană nu e acolo pentru a ne asigura tuturor o viață mai bună, ca picată din cer, fără pic de efort; Uniunea Europeană oferă șanse – dar oare știm noi să profităm de acestea…? Uniunea Europeană oferă alternative – dar oare putem noi să le valorificăm…? Unii vor spune că nu; însă alții vor spune că da. Iar șansa, până la urmă, stă în cei care ar răspunde „da” la ceea ce am enunțat mai sus.

Ipoteza acestui eseu, pornind din 2007 și ajungând în ziua unui friguros început de primăvară a anului 2014, pornește de la ideea că – da, România va continua alături de Uniunea Europeană; pentru noi nu există o altă alternativă, ci suntem sau vom fi alături de Uniunea Europeană. O altă direcție pentru România nu există; fie că ne place, fie că nu. Cum, însă, ar putea fi următoarea întrebare – legitim pusă, de altfel? Se poate, mult prea bine, continua în același stil, ca cel de până acum: codași la majoritatea implementărilor politicilor europene, ultimii în topul aspectelor pozitive ale Uniunii (precum infrastructură, venituri sau turism), printre primii în statisticile și clasamentele mai puțin fericite ale Uniunii, privind inflația sau numărul de decese pe căile rutiere, luptându-ne vertiginos cu colegii noștri bulgari de aderare, pentru pozițiile cât mai avantajoase, unii față de ceilalți… sau se poate continua și într-un alt mod, diferit; iar anul 2019, de exemplu, pentru cei interesați și implicați în fenomenul european, ar putea foarte bine să devină un scop în sine. Pentru cei mulți, anul 2019 va fi cel de peste 5 ani; sau cel de dinainte de 2020. Nu sunt de acuzat – nimeni nu s-a preocupat să explice prea mult ce înseamnă, cu adevărat, Uniunea Europeană; există doar așteptări – dacă vin de la Bruxelles, e clar că „e de bine”. Pentru alții, însă, 2019 reprezintă preluarea agendei UE în cadrul Consiliului de Miniștri de către România, în perioada iulie-decembrie – cu alte cuvinte, președinția Consiliului UE. Iar acest moment va fi o provocare extrem de interesantă pentru tot ceea ce înseamnă politic și pregătire europeană în spațiul românesc…

Există astfel două argumente mari în favoarea celor două opțiuni exprimate: (a) aceea de continuare în stilul caracteristic, pur „românesc”, pe care-l disprețuim atât de mult, fie doar din sensul profund peiorativ pe care acest „românesc” l-a căpătat în timp, însă atât de bine înrădăcinat, încât cu greu ne închipuim că vom putea vreodată să-i descoperim rădăcinile, cu atât mai puțin să reușim să le dezgropăm și să le smulgem… sau (b) acel de-al doilea stil, al oamenilor mai preocupați, mai interesați de ceea ce va fi să vină, de modul în care funcționează lucrurile, de felul în care se acționează asupra anumitor chestiuni… al tinerilor, l-ar numi unii, al celor care încă mai au o șansă, și n-au ales să plece din țară; sau, dacă au plecat, acele mici lucruri pe care le fac, pe acelea reușesc să le transforme în ceva măreț pentru România. Există două tendințe: îmi place să le numesc ca fiind „prezentul” și „viitorul” României…

Să discutăm despre prezent… Realismul ne îndeamnă să vedem ceea ce există, actualmente; și nu putem spune că sunt multe lucruri în direcția cărora România a reușit să progreseze în mod vizibil, de-a lungul acestor șapte ani scurși din momentul aderării și până acum. Ca o navă la a cărei destinație, în final, s-a ajuns, România a început să oprească motoarele, după 2007: progresele n-au mai fost aceleași, ritmul a fost constant încetinit, procesul de absorbție a fondurilor europene este abia la 35%… cu greu, România încearcă să-și mențină răsuflul printre celelalte țări europene. Ne uităm către celelalte state, „câștigătoare” în această competiție inter-statală, a statelor fost-comuniste, actualmente membre ale Uniunii Europene, și ne întrebăm: cum de se poate? Ei bine, se poate; Polonia este statul a cărui creștere este vizibilă în ochii tuturor europenilor – sau, cel puțin, a celor din partea estică, a statelor precum România sau Bulgaria, într-o competiție simbolică în care marile state ale Estului s-au înscris. Ne place sau nu ne place, strâmbăm din nas sau nu; aroganța polonezilor devine, la un moment dat, supărătoare – dar sunt argumente cu care să fie contracarați? În cadrul unei conferințe, ni se repeta obsesiv cum Polonia a devenit statul numărul 1 al Uniunii Europene, în ceea ce privește dezvoltarea; afirmație a unei poloneze, ce-i drept – puțin exagerată, chiar și din perspectiva celui mai optimist polonez, sau a celui mai obiectiv observator al fenomenului european. Și, totuși, foarte departe de realitate nu sunt – Estul, cel puțin, îi are drept model; prin organizare, prin coerență, prin politicile implementate, prin reformele obținute în domenii precum turismul sau transportul – da, sunt un model de urmat; nu și de copiat, însă: specificul polonez nu este identic cu cel românesc. Istoria ne-o spune; și, chiar dacă nu ne-ar spune-o, e de la sine înțeles – niciun stat nu se aseamănă întru totul cu un altul, bunul simț ne-o confirmă.

Și despre viitor… Poate că Polonia a ajuns deja, după zece ani de experiență europeană, în acel „viitor” la care și noi, românii, sperăm; sau pe care, de ce nu?, îl așteptăm. Faptul că au existat șapte ani scurși, în care ritmul progreselor a fost lent, dificil, pe alocuri mult întârziat chiar din proprie voință, politică sau non-politică, prea puțin contează în acest context, nu înseamnă că nu există perspectivă; că nu există șanse – „speranțe” sună mult prea poetic pentru ceva ce ține atât de mult de planul concretului; că nu există posibilități; că nu există acel „viitor” pe care-l discutam câteva rânduri mai sus. Poate că, da, – au fost șapte ani scurși, cât șapte ani de viață ai unui copil, ce abia învață să existe într-un asemenea mediu. România a învățat, încetul cu încetul, ce înseamnă să fii stat-membru al Uniunii Europene, odată cu responsabilitățile și obligațiile pe care aceste lucruri le implică. Până în anul 2007, s-a privit doar partea plină a paharului european, ceea ce aducea bun statutul de stat-membru al Uniunii. Abia după aceea am început să realizăm, pas cu pas, faptul că Uniunea înseamnă și altceva, în afară de beneficii, prosperitate sau un trai mai bun – sau, poate, uneori, nici măcar acestea. Am învățat mai greu – multe alte state, chiar din valul 2004, s-au descurcat mult mai bine decât noi, românii, într-o perioadă similară; poate că au avut timp – criza nu i-a lovit abia la doi ani de la aderare… sau poate că au știut să gestioneze altfel anumite oportunități. Sau poate că influența Vestului, acel Vest atât de atrăgător după anii `90, s-a resimțit mult mai puternic acolo, decât în acest Est, pare acum, atât de îndepărtat. „Insula latină din marea slavă” poate că nu a fost, în cele din urmă, atât de atinsă de curentul european al anilor `90…

Și în ciuda acestui aspect, refuz să cred că România va avea aceeași ascensiune greoaie, dificilă, cu multe bețe-n roată, uneori puse chiar de ea. Pentru că, da – deși mișcarea este anevoioasă, ea există; curentul ne cam împinge de la spate, nu prea avem cum să i ne împotrivim. În ciuda voinței sau a lipsei de voință, Uniunea Europeană ne trage după ea; am vrut în marea horă europeană, deși nu prea știam să-i dansăm pasul. L-am învățat; uneori chiar ne-a ieșit, alteori l-am mai mimat sau poate chiar l-am mai ascuns – poate-poate, nu ne vede nimeni. Acum suntem acolo, și trebuie să ne menținem; de multe ori, te iau alții de mână și uiți ce trebuie să faci. Te mai ia și valul, și te dai cu ei, după ei… și, încetul cu încetul, poate înveți ceva de la ei. Nu poți fi copie trasă la indigo – pasul unuia e mai greoi, al altuia e mai lin… dar, totuși, se mișcă; și roata se învârte, și cercul merge mai departe. Condus de unul, preluat de altul…

… Și așa ajungi să compari Uniunea Europeană cu un dans de horă, fără măcar să-ți dai seama că faci asta și că, de fapt, într-o oarecare măsură, metafora chiar se potrivește. Evident, păstrând proporțiile; nu poți avea pretenția ca toți europenii să știe să-i joace pasul. Și, totuși, România este acolo. Da, începutul a fost greu, și este încă greu – dar începem să învățăm; începem să le deprindem stilul; începem să înțelegem ce vor de la noi, și noi, la rândul nostru, să înțelegem de ce vor asta, și nu altceva. Tinerii au tendința de a fi primii care vor să fie europeni; poate undeva împinși de la spate și de această luptă semi-conștientă cu celelalte generații – doar vrem și noi să reușim, nu? Poate chiar să facem lucruri mai bune decât alții. Și astfel, începem să învățăm; unii de la alții, noi de la ei, ei de la ei, uneori chiar din propriile greșeli – ei, din ale lor; noi – mai degrabă din ale noastre, decât dintr-ale altora; suntem prea mândri pentru a nu le repeta și noi. Povara unei mentalități și a unui obicei colectiv al poporului român… dar învățăm; încet, lent, cu ceartă și ocară, dar învățăm. Și am convingerea că 2014 va fi mai bun decât 2007 și mai puțin bun decât 2015. Pentru că România trebuie să meargă pe o linie ascendentă; și dacă nu vrea ea, o vor vrea alții pentru ea, și tot se va întâmpla. Norocul nostru, suntem prea importanți, ca poziție geo-strategică, pentru a se renunța la noi…

Eseul “Uniunea Europeană și evoluția României ca stat membru: prezent și viitor” –  Perspective masterale – sau cum se vede UE la început de carieră este relizat de catre Andra Mihaela Avram, masterandă la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Departamentul Relații Internaționale și Integrare Europeană. Coordonator: lect. univ. dr. Oana – Andreea Ion

.

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

“5+1” concluzii după Conferința de Securitate de la München: SUA vor să dicteze ritmul global, China refuză acest joc, iar Rusia exploatează sensibilitățile transatlantice

Published

on

© Munich Security Conference

Corespondență de la München

Ediția din acest an a Conferinței de Securitate de la München și-a tras cortina după aproape trei zile în care liderii țărilor lumii au pendulat între apărătorii ordinii internaționale și contestatarii ei. Din zecile de discuri ascultate și relate, dialoguri de la distanță sau răspunsuri la întrebări incomode, am rămas cu câteva concluzii preliminare:

1. Am vizualizat două Americi: una la putere reprezentată de Mike Pence care susține că vede lumea așa cum e, nu cum ne-am dori să fie și care tratează cu fermitate și presiune inclusiv aliații tradiționali; o alta în opoziție înfățișată de Joe Biden și Nancy Pelosi, dispusă să frâneze combinația de “realism – naționalism” și să plaseze alianța transatlantică ca pivot central al relațiilor internaționale Din acest considerent, alegerile din 2020 din SUA vor fi cruciale pentru viitorul arhitecturii ordinii de securitate internațională. Administrația Trump părăsește încăperea actualei ordini la ale cărei temelii Rusia și China lovesc sistematic, pentru a intra într-un nou eșafodaj în care se asigură că va dicta ritmul noii construcții a ordinii internaționale.

2. Am văzut o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală. Sub pretextul respingerii hegemoniei și politicii de putere, Beijing-ul respinge ieșirea din actualul status quo, semn că actuala incertitudine globală este mediul prielnic pentru avansarea influenței chineze. Inclusiv dorința SUA de a include China într-un viitor acord al armelor strategice, în condițiile suspendării Tratatului privind Forțele Nucleare Intermediare, s-a izbit de un refuz al Beijing-ului: “Acest tratat este bilateral, iar el moare ca un tratat bilateral”, a spus un general chinez la München.

3. Am observat o Rusie iute și concisă pe partitura deja clasică la nivel de discurs și mai concentrată pe reuniuni bilaterale. La München, ministrul de Externe Serghei Lavrov a avut multe reuniuni cu omologi, cu secretarul general al NATO, cu șefa diplomației UE și chiar cu candidatul PPE la șefia Comisiei Europene. Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare este ca și încheiat, cele șase luni date ca termen Rusiei sunt doar o amăgire, ele reprezentând cel mai probabil perioada de repoziționare pentru o nouă cursă strategică. Mai mult, pe fondul animozităților transatlantice, Moscova va continua să aplice o tactică de exploatare a acestor sensibilități.

4. Europa se va întoarce la agenda provocatoare de zi cu zi – Brexit, alianța franco-germană, ofensiva populist-naționalistă – convinsă fiind că opțiunea sa spre multilateralism global și o ordine internațională bazată pe regulile deja cunoscute sunt calea de urmat. În pofida Brexit, britanicii par mai apropiați la nivel de politică externă de europeni mai mult ca niciodată. Angela Merkel a fost ovaționată la München ca lider de facto al ordinii liberale, în ciuda unui discurs care a vorbit despre o Rusie parteneră și a apărat gazoductul Nord Stream, acesta fiind cel puțin un subiect în care Europa nu va vorbi nicicând pe o voce unitară. Provocările Estului nu sunt privite ca fiind ale tuturor, și viceversa, afectând dezideratul unei singure poziții europene în lume. Din această rațiune, rămâne de referință ce a spus Înaltul Reprezentant al UE despre “generozitatea” de a trata marile țări europene ca “puteri mijlocii globale”.

5. La nivelul relației transatlantice, NATO pare să reprezinte unica platformă de cvasi-stabilitate și trebuie evitată fragilizarea sa. Faliile sunt induse atât din exterior, cât și din interior, adâncite inclusiv prin ovaționarea lui Merkel, în contrast cu animarea mai redusă de la discursul lui Pence. Deși prin preconizata retragere din INF, Statee Unite s-au asigurat că din punct de vedere strategic europenii vor strânge rândurile lângă americani, este dificil să ne așteptăm că SUA vor modela întreaga acțiune externă europeană după propriile referințe în ce ține de acordul nuclear cu Iran, conflictul israelo-palestinian sau relațiile comerciale cu China.

6. Prezența României la Conferința de Securitate de la München la nivel prezidențial este mai mult decât binevenită. Ea excede cadrul exercitării președinției Consiliului UE, întrucât triada de politică externă a României, adică SUA-NATO-UE, este la o continuă răscruce. România nu trebuie să își piardă relevanța strategică sau să își consume prestigiul acumulat sub auspiciile securitare pavilionului SUA-NATO și sub cele ale Uniunii Europene. România a punctat, la München, la capitolul relației strategice indispensabile cu Statele Unite. Întrevederea președintelui cu vicepreședintele SUA a venit la finalul unei săptămâni în care vedeta estică în relația cu Washington-ul a fost Polonia, la Varșovia aflându-se atât de secretarul de Stat, cât și vicepreședintele american. Să ne înțelegem România și Polonia nu sunt competitori, ci parteneri strategici bilaterali, parteneri în cadrul UE și NATO și actorii regionali de primă linie în dimensiunea Inițiativei celor Trei Mări. Însă, dacă Germania, Franța sau Marea Britanie nu mai au aceeași capacitate de a influența, individual, relațiile internaționale, cu atât mai mult, România trebuie să adauge consistență parteneriatului cu SUA și să navigheze la fel de consistent atât în UE, cât și în NATO.

“Marele puzzle: Cine va strânge piesele?” rămâne astfel mai mult decât titlul unui raport al Conferinței care de peste cinci decenii oferă claritate realității strategice globale. Rămâne dilema înspre ce fel de arhitectură internațională ne îndreptăm.

Continue Reading

EDITORIALE

”A fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”. Cu ce rămânem după discursul de astăzi al președintelui și candidatului Klaus Iohannis

Published

on

Discursul de astăzi al președintelui României se potrivește mânușă, în sensul că te îndeamnă aproape insațiabil, unei analize pe text de tipul celei pe care discipolii intelectuali ai relațiilor internaționale o fac pentru a înțelege empirismul actorilor ce defilează pe scena globală. Fixat în parametri ai cutumei, continuității și certitudinii, firul narativ al discursului ne oferă o dublă perspectivă, atât pe cea a președintelui, cât și pe cea a candidatului pentru un nou mandat la Cotroceni. A fost, în fond, cel din urmă discurs anual al actualului șef al statului – cel puțin în cadrul primului său mandat – în fața șefilor de misiuni diplomatice acreditați la București.

Dincolo de dubla logică, cea de titular al fotoliului prezidențial, și cea electorală, discursul de astăzi a fost livrat într-o perioadă în care peisajul internațional este puternic reașezat de marii actori ai lumi. Un peisaj în care SUA, principalul partener strategic al României, reconfirmat inclusiv în discurs, duc o politică de contestare a modului de funcționare a alianțelor sale tradiționale, afirmând totodată revenirea la era competiției strategice cu o Rusie agresivă și o Chină practicantă de instrumente versate pentru a-și maximiza poziția globală. Și un peisaj în care Uniunea Europeană, construcția a cărei ”cameră decizională a statelor” – Consiliul UE – este prezidată pentru șase luni de către România, apasă concomitent pedalele de accelerație – vezi Tratatul de la Aachen – și de frână – vezi Brexit, populism, naționalism și întoarcere la abordări discursive de tipul anilor interbelici.

Discursul a debutat cu o remarcă incisivă privind starea de nevroză internă în care este fixată România, președintele poziționându-se drept un ”custode” al balanței și al echilibrului în ceea ce ține de nealterarea cursului european și occidental al României, un curs bazat pe democrație liberală, stat de drept și justiție.

Este, dacă vreți, o reîmprospătare a cărții sale de vizită după ce președintele a primit astfel de susțineri și din partea președintelui Franței sau cancelarului Austriei.

În același registru, este o opțiune strategică: aceea de a debuta un discurs de politică externă cu un cadru de referință intern problematic pentru a putea atinge primul element cheie din discurs, acela de asumare a rolului de ”asigurator” al menținerii căii europene și euro-atlantice a României într-un interval agitat, atât național, cât și european și internațional.

Un al doilea element este dat de așezarea în discurs a priorităților și direcțiilor politicii externe a României. Așa cum era de așteptat, dimensiunea exercitării mandatului de președinție rotativă a Consiliului Uniunii Europene a fost lăsată la urmă. Acest lucru nu ține numai de specificitatea discursurilor liderilor politici, de a păstra spre sfârșitul cuvântărilor componenta cea mai esențială a ideilor transmise, ci și de asumarea unei realități concrete: ocuparea vremelnică, chiar și pentru prima dată, a acestei responsabilități politico-administrative nu poate substitui ancorele indispensabile ale politicii externe care au condus România spre actualul său status quo. Președinția română la Consiliul Uniunii Europene este o responsabilitate ce decurge din apartenența la UE, însă, în egală măsură, este și o consecință a parcursului de politică externă pe care această țară și l-a asumat, treptat, până în 2019, care mai înseamnă și anul 30 de la eliberare, echivalentul celor trei decenii scurse de la prăbușirea comunismului în Europa și de la zorii integrării europene și euro-atlantice.

Practic, dincolo de dimensiunea concretă a președinției României la Consiliul UE, așezată separat în discurs la finalul acestuia, elementele cheie aranjate ca jaloane principale ale politicii externe a Bucureștiului care au însoțit discursul președintelui au fost: 1) reafirmarea constantei UE-SUA-NATO ca puncte cardinale ale acțiunii externe a statului român; 2) cooperarea regională cu axele sale Inițiativa celor Trei Mări și formatul București 9; 3) relațiile strategice bilaterale cu accent pe cele cu Franța și cu elementul de noutate numit Japonia și 4) augmentarea profilului internațional al României prin dobândirea unui nou mandat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU și accederea în cadrul OCDE.

Discursul integral al președintelui este disponibil aici. Varianta relatării acestui discurs pe ”capitole” este disponibilă aici.

Formulate și mai sintetic decât atât, președintele a pronunțat triada conceptuală strategică SUA-UE-NATO ca punct de pornire pentru orice realizare majoră din ultimii ani – a se vedea accentul pus pe formatele regionale și parteneriatele strategice bilaterale, cât și pentru perspectiva unor noi borne: câștigarea unui mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU și aderarea la OCDE, un cadru-etalon al modelului de dezvoltăre economice occidentale.

Dacă triada conceptuală menționată este moștenirea pe care fiecare președinte trebuie să o poarte drept stindard al politicii externe a României și să și-o asume fără echivoc ca fiind o condiție prealabilă pentru a exercita această funcție, celelalte jaloane de politică externă sunt realizări (București 9 sau Inițiativa celor Trei Mări) și aspirații (ONU, OCDE). Atât prezidențiale, cât și electorale.

În cele din urmă, cartea pe care a ales să o joace președintele în acest al cincilea său discurs anual susținut în fața ambasadorilor străini acreditați la București este în aceeași notă cu cea etalată și în celelalte alocuțiuni cu pricina: continuitate, pragmatism și consecvență. Deși nu a recurs la această frază care îi aparține, discursul președintelui a fost călăuzit de ideea că ”a fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”.

Continue Reading

EDITORIALE

Editorial semnat de președintele Parlamentului European, Antonio Tajani: Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației

Published

on

de Antonio Tajani, președintele Parlamentului European

Următorul Consiliu European este decisiv pentru viitorul Europei. Dacă statele membre nu găsesc împreună modul de a stăvili și a reglementa fluxurile de imigranți și solicitanți de azil, însuși proiectul european poate primi o lovitură fatală.

UE și statele sale membre au descoperit cu o întârziere vinovată acest fenomen și s-au limitat să-i suporte consecințele, încercând să-i reducă daunele și să-l încetinească la frontierele noastre.

Foto: European Parliament

Până în 2050 populația Africii se va dubla, depășind 2,5 miliarde de locuitori. Dacă nu intervenim rapid, actualele sute de mii de migranți vor deveni milioane, cu consecințe devastatoare pentru Europa.

Cauzele acestor fluxuri sunt instabilitatea și nesiguranța din vaste regiuni ale Africii și Orientului Mijlociu, precum și terorismul, sărăcia, foametea și schimbările climatice. Numai între 2014 și 2017, cel puțin 13 000 de persoane și-au pierdut viața în Marea Mediterană, fără a socoti zecile de mii de morți din deșertul Sahara.

Cetățenii noștri nu mai sunt dispuși să accepte o Europă fără apărare, incapabilă să ofere răspunsuri structurale la această tragedie. Ei doresc o Uniune care să fie solidară cu cei ce fug din calea persecuțiilor și războaielor, dar fermă cu cei care nu au dreptul să intre sau să rămână în Europa.

Următorul summit UE este ultima ocazie de a nu înșela așteptările a jumătate de miliard de europeni.

Este nevoie de curaj și de o strategie reală pe termen scurt, mediu și lung, bazată pe doi piloni: pe de-o parte, oprirea rapidă a plecărilor din țările de tranzit și de pe coastele africane, permițând sosirea în condiții de siguranță numai a celor care au într-adevăr drept de azil; pe de altă parte, distribuirea solicitanților de azil în țările europene în temeiul unui mecanism automat și obligatoriu.

În viitorul foarte apropiat, trebuie oprite plecările și împiedicați cei care introduc ilegal migranți să pună în pericol viața a zeci de mii de persoane. Cei care au într-adevăr nevoie de azil nu pot fi lăsați la mila traficanților fără scrupule. Blocarea plecărilor înseamnă și eliminarea profiturilor acestor negustori de bărbați, femei și copii.

Urmând exemplul înțelegerii cu Turcia, care a permis închiderea rutei Balcanilor, UE trebuie să investească cel puțin 6 miliarde pentru a închide rutele din Marea Mediterană.

Așa cum este cazul cooperării UE-Niger, trebuie să colaborăm mai mult cu țările de tranzit, cum ar fi Mauritania, Mali, Ciad, Tunisia, Maroc, Algeria și Libia.

Înainte de 2016, treceau din Niger 150 000 de migranți pe an. În 2018, numărul acestora a scăzut la 5 000. A fost posibilă și evacuarea din Libia a 1 500 de solicitanți de azil, primiți temporar în Niger.

La jumătatea lunii iulie, voi merge la Niamey și Agadez pentru a consolida cooperarea noastră cu Nigerul, conducând și o misiune de diplomație economică la care participă întreprinzători europeni.

Dintre cele 650 000 de mii de cereri de azil prezentate în UE în 2017, 416 000 au fost depuse în numai trei țări: Germania, Italia și Franța. Această nedreptate flagrantă este legată de Regulamentul Dublin, care generează din ce în ce mai multe conflicte și tensiuni între statele noastre membre.

Trebuie să-l modificăm. Avem nevoie de un sistem european de azil mai just și mai eficient. În noiembrie 2017, Parlamentul European a adoptat, cu o largă majoritate, o propunere de distribuire echitabilă a solicitanților de azil. Le-am scris șefilor de stat și de guvern din UE, solicitându-le să folosească acest test ca bază a reformei.

Pentru a convinge statele cele mai reticente să accepte această redistribuire, trebuie să garantăm că Uniunea are capacitatea de a controla frontierele externe și de a bloca plecările din nordul Africii. În acest mod, ar ajunge în Europa numai cei care au dreptul la protecție prin proiectele de reinstalare ale Înaltului Comisariat pentru Refugiați al ONU. Aceste persoane ar fi transferate în condiții de siguranță și distribuite în mod echitabil între statele UE de primire, așa cum se întâmplă deja cu refugiați din taberele din Turcia, Iordania și Liban.

În lipsa unei strategii europene credibile, bazată pe acești doi piloni, va prevala principiul „fiecare pentru sine”, cu o „renaționalizare” a politicilor în domeniul migrației, închiderea frontierelor naționale și sfârșitul Schengen.

În paralel, Uniunea trebuie să coordoneze eforturile de stabilizare a Libiei, pentru ca acest stat să poată deveni un partener real al UE.

În curând, mă voi deplasa în Libia pentru a discuta rolul pe care Parlamentul European îl poate avea în acest proces și în organizarea viitoarelor alegeri democratice. Suntem dispuși să punem la dispoziție resurse și competențe, inclusiv în cadrul unei conferințe care să reunească în Parlament toate părțile interesate.

O strategie într-adevăr eficace trebuie să abordeze și cauzele acestor veritabile exoduri. Solicităm alocarea de fonduri, în următorul buget al UE, dedicate unui Plan Marshall pentru Africa. Este nevoie de cel puțin 40 de miliarde EUR pentru a mobiliza investiții de 500 de miliarde EUR în următorul deceniu. Obiectivul este crearea de perspective și speranțe pentru tinerii africani în țările lor. Aceste investiții, însoțite de o diplomație economică solidă și cote de imigranți legali, pot facilita acordurile de repatriere cu țările de origine.

Visul european riscă să dispară din cauza crizei imigrației. Nu putem și nu trebuie să acceptăm ca așa ceva să se întâmple. Este nevoie de curaj, hotărâre și ambiție pentru a găsi împreună noi soluții.

Parlamentul European își face datoria, propunând o strategie articulată și credibilă. Fac un apel către șefii de stat și de guvern să lase la o parte logica egoismului național și să acționeze împreună pentru a evita sfârșitul Uniunii.

Antonio Tajani, membru al Parlamentului European încă din 1994, a fost vicepreședinte al Comisiei Europene între 2008 și 2014 în calitate de comisar pentru transport și apoi de comisar pentru industrie și antreprenoriat. Din 2014 și până la începutul acestui an a fost prim-vicepreședinte al Parlamentului European. Din data de 17 ianuarie 2017, Tajani a devenit președinte al Parlamentului European.

*** Editorialul președintelui Parlamentului European Antonio Tajania fost transmis pentru publicare redacției CaleaEuropeana.ro de către Biroul de Informare al Parlamentului European în Romania. Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului***

Continue Reading
Advertisement
Advertisement

Facebook

Advertisement

Trending