de Iulian Chifu*

Modalitatea abruptă de negociere în forță a lui Donald Trump, împrumutată din zona de guerilla business, se apropie de momentul cheie al validării sau invalidării sale, odată ce reflectoarele au fost puse definitiv pe Rusia după întâlnirea și declarația comună americano-ucraineană de la Jeddah. Mingea e în curtea Rusiei, spune și secretarul de stat Marco Rubio, și vom vedea cine e responsabil de blocarea păcii. Vladimir Putin și-a luat în premieră haină militară și s-a dus pe terenul de luptă, în Kursk, acolo unde încearcă eliminarea instrumentului de negociere ucrainean de pe propriul teritoriu, în timp ce menține semnale constante că nu abdică de la poziția sa, echivalentă capitulării complete a Ucrainei. Totuși Donald Trump a amenințat cu represalii financiare care pot distruge Rusia, dar pe care nu dorește să le aplice. Putin are de ales între ambiții maximaliste, continuarea războiului pentru a-și asigura președinția neclintită și înfurierea lui Trump. Zilele cruciale ale viabilității acordului și, mai larg, a planului Trump pentru Ucraina vin în perioada imediat următoare. Dar noul președinte american nu poate să piardă, cu riscul de a da puține șanse păcii prin/cu forța pe care o aplică și restructurării noului sistem internațional către politica de forță și constrângere globală a Americii.

Jeddah după Riyadh

După întâlnirea ruso-americană de la Riyadh, tot Arabia Saudită a găzduit, la Jeddah, reuniunea americano-ucraineană care urma să refacă relația și să convină încetarea focului pentru 30 de zile. După politica în forță și constrângerea Ucrainei – actorul mai slab în agresiunea ruso-ucraineană, dar cel mai legitim și credibil, totodată, susținut la nivel internațional de democrațiile lumii – prin episodul din Biroul Oval, actuala reuniune s-a dorit o punere la punct a cadrului și contextului negocierilor viitoare pe baza unei probe deschise a dorinței de a încheia războiul pe care America lui Donald Trump o testează acum. La bază, evident, tratatul de negociere în forță, de pe poziții dominante, în zona de business, pe care președintele american dorește să-l aplice astăzi pentru a rupe blocajele și stagnările în procesele de pace, abordate până astăzi în cheia diplomației clasice.

Declarația finală a reuniunii a vizat, potrivit tuturor părților și a documentului final, încetarea imediată a focului timp de 30 de zile, în condițiile reciprocității, deci a acordului părții ruse, care să intervină concomitent. Statele Unite au încheiat imediat pauza în livrarea de asistență militară și intelligence pentru Ucraina, blocată la 1 martie, după ciocnirea din Biroul Oval, și care a durat 11 zile. În acord sunt convenite și componentele umanitare – schimb de prizonieri, revenirea copiilor luați forțat – dar și participarea europenilor la acordul de pace și acordul pe metale rare, care urmează să fie încheiat cât mai repede. SUA își asumă discutarea propunerilor specifice cu Rusia, iar Secretarul de Stat, Marco Rubio, a semnalat clar că mingea e în curtea Rusiei, iar dacă Moscova respinge propunerea, “vom ști, din păcate, cine este impedimentul pentru pace.”

Secretarul de stat, Marco Rubio, consilierul prezidențial pentru securitate națională Mike Waltz, ministrul ucrainean al Apărării, Rustem Umerov și șeful consilierilor prezidențiali ucraineni Andriy Yermak au petrecut nouă ore în negocieri în urma cărora “partea americană a înțeles argumentele și a acceptat propunerile”, potrivit președintelui Zelenski, și îi revine responsabilitatea să convingă Rusia să fie e acord cu încetarea focului. SUA au încetat imediat pauza livrărilor de armament și intelligence și au anunțat că președinții ambelor state au fost de acord să încheie “un acord comprehensiv pentru dezvoltarea resurselor de minerale critice ucrainene pentru a întări economia Ucrainei și a asigura securitatea și prosperitatea pe termen lung a Ucrainei”.

Acordul de încetare a focului este mai mult decât a propus Ucraina, respectiv stoparea luptelor pe toată lungimea liniei de contact și pe toate componentele mediului militar, nu numai pe apă și în aer, cum suna propunerea inițială. Iar asumarea este pentru o pace justă și durabilă. Acordul conține o componentă de compromis între deschiderea spre un acord de pace și garanțiile de securitate solicitate de Ucraina, dar care au determinat blocajul la Washington. Administrația Trump nu a comunicat nici un angajament în materie, în timp ce președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen a vorbit despre nevoia rapidă de a acoperi livrările militare către Ucraina și oferirea de garanții de securitate solide, în timp ce șefii statelor majore ale Apărării din 30 state NATO(minus SUA și Ungaria) s-au reunit la Paris pentru a găsi și planifica aceste elemente – coaliție de voință, garanții de securitate autonome – și pe cele necesare apărării europene autonome, cu identificarea elementelor necesare din partea Statelor Unite.

Secretarul de Stat american, Marco Rubio, a declarat că partea americană a dorit să exploreze pozițiile Ucrainei și posibilele concesii pe care ar fi dispusă sau măcar ar agrea să le facă, în timp ce consilierul lui Zelenski a refuzat să dea publicității elementele legate de compromisuri posibile sau acceptabile pentru un acord de pace. El a insistat însă asupra faptului că garanțiile de securitate americane sunt foarte importante deoarece Rusia lui Putin nu respectă acordurile și angajamentele sau, cum a spus Președinta Comisiei în fața Parlamentului European, Putin nu poate fi crezut, ci doar descurajat. Nici Rubio nu a revelat compromisurile căutate, singurele referiri fiind cele mai vechi ale Președintelui Trump care vorbeau despre posibila nevoie de a renunța la niște teritorii, fără ca subiectul să fie achiesat în vreun fel de partea ucraineană. Iar dacă președintele Trump a salutat acordul, anunțând vizita trimișilor săi la Moscova și re-invitarea președintelui Zelenski la Casa Albă, Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov a reafirmat că Rusia nu dorește forțe de menținere a păcii pe teren, în Ucraina.

Alegerea Rusiei: maximalizarea câștigurilor sau supărarea lui Trump

Federația Rusă a profitat din plin de pauza de schimburi de informații și livrările militare, profitând pentru a încerca să lichideze enclava cucerită de ucraineni în regiunea Kursk. Ba mai mult, Vladimir Putin a și apărut în ținută militară în regiune chiar în ziua acordului de la Jeddah. Însă profiturile obținute pe acest interval ca și perspectiva negocierilor, oricât de multă simbolistică ar folosi, se vor confrunta și ele cu voința lui Donald Trump, care a dovedit că este greu de convins și liniștit odată ce este supărat de neacceptarea planurilor sale. Iar recuperarea teritoriului și forcingul actual al Rusiei pe teren până la încetarea focului sunt subiect al sancțiunilor și lecturii privind respingerea propunerii. Ca și forțarea unor cerințe maximale sau împachetarea tuturor solicitărilor pe Ucraina împreună cu temele securității europene și ale echilibrului și controlului armamentelor la nivel global.

Rusia deține aproape 20% din teritoriul ucrainean față de 7% înaintea lansării agresiunii pe scară largă, la 24 februarie 2022. Peste 6 milioane de ucraineni se află sub ocupație, subiect al epurărilor, torturii, politicilor de rusificare forțată. Putin își dorește ca Moscova să controleze în întregime regiunile anexate, dincolo de linia de contact, de la Crimeea la Donetsk, Luhansk, Kherson și Zaporoje, chiar dacă nu ocupă azi decât 99% din Lukansk, 70% din Donetsk și circa 75% din Kherson și Zaporije. În plus, nivelul de ambiție este de a lăsa o Ucraină și mai mică, fără ieșire la mare, și cu o conducere subordonată Moscovei.

Reacțiile Rusiei la actualul acord au fost diverse, dar fundamental negative, chiar dacă Kremlinul a evitat să se poziționeze formal. Astfel, vocile ultranaționaliste de pe blogurile militare și din Duma de Stat au reacționat respingând acordul de marți, 11 martie – a-l accepta ar fi trădare pură și sabotaj, pentru că SUA și Ucraina ar urma să abandoneze repede pacea cu prima ocazie și pentru că războiul din Ucraina este existențial pentru Rusia. Majoritatea resping acceptarea oricărui acord acum, când sunt în ofensivă și pot atinge obiectivele operațiunii lansată de Rusia. Altă linie de argumentație este că pauza de 30 de zile ar permite Ucrainei înarmarea și regruparea pentru o nouă ofensivă.

La nivelul oficialilor, purtătoarea de cuvânt a MAE, Maria Zaharova, a declarat faptul că Rusia nu respinge un contact cu partea americană în zilele următoare, în timp ce ministrul de Externe Serghei Lavrov a subliniat „elementele constituționale” ale Rusiei – referire la regiunile formal anexate, chiar dacă necontrolate pe teren – și faptul că Rusia nu va accepta un acord care ar putea duce ulterior la pierderi de vieți omenești. În același timp, Mihail Sheremet, membru al Comisiei pentru securitate a Dumei de Stat, a subliniat că Rusia nu se va lăsa păcălită. Totuși Vladimir Putin nu a reacționat decât simbolic, prin vizita la Kursk și ordinul de a elibera complet regiunea, chiar dacă nu-și poate permite să riște îmbunătățirea promisă a relațiilor ruso-americane refuzându-l brutal pe Trump.

Președintele american a anunțat miercuri, 12 martie că negociatorii săi se află pe drum spre Rusia și că poate face mult rău, să distrugă financiar Rusia, dar nu dorește acest lucru. Trimisul special al președintelui american în Orientul Mijlociu, Steve Witkoff, care pare să fi preluat dosarul de la generalul Kellog, ajunge la Moscova, fără ca Departamentul de Stat să anunțe întâlnirile sale. Negocierile ar fi la milimetru pentru a fi realizate, dar depinde de Rusia să fie de acord cu planul. Witkoff ar urma să se întâlnească cu Președintele Putin, în timp ce consilierul pentru securitate națională a discutat cu “omologul său rus”, tot așa cum noul director al CIA a discutat telefonic cu omologul său, discuții despre care nu au fost divulgate nici un fel de detalii.

Contraoferta rusă – anticiparea tacticii de tărăgănare și evitare a angajamentelor

Vladimir Putin își așează astăzi tactica abordării negocierilor pe care nu le poate refuza de plano, în primul rând din rațiuni de imagine. Și el știe că Rusia e vlăguită de resurse, financiar are probleme majore și i-ar face bine o relaxare a sancțiunilor și o creștere a prețurilor la barilul de petrol. În plus, armata sa este la fel de obosită și reticentă, aducerea noilor resurse de voluntari, care aleg liber sau sunt constrânși să accepte contracte, e din ce în ce mai complicată și mai costisitoare. Altfel el profită de momentele actuale de scindare în rândul Occidentului după venirea lui Trump și lansarea războaielor sale comerciale față de aliați, așa cum deschiderea bruscă a Americii față de Rusia i-a crescut nivelul de încredere pe măsură ce semnalele privind abandonarea Europei de către SUA la nivel securitar și de apărare au stârnit temeri la Bruxelles.

Totuși Putin nu-și poate permite să-l supere pe Trump acum. Un refuz direct ar fi extrem de dăunător, ar fi grav și considerat un afront direct. Ar însemna, concomitent, refuzul de a strânge mâna întinsă și refacerea relațiilor bilaterale ruso-americane și, eventual, ar veni cu costuri majore pe teren în reluarea livrărilor masive de arme către Ucraina și constrângerea financiară suplimentară a Rusiei. De aceea amânarea și introducerea de noi condiții sau relativizarea și interpretarea termenilor acordului sunt mult mai probabile, plecându-se de la imaginea publică pe care ar câștiga-o acceptând acordul, de principiu.

Astfel că Rusia a venit cu un număr de propuneri în cadrul proiectului planului de pace, care exced pozițiile intransigente și ambițiile pe care le nutrește. SUA dorește ca să rămână un terioriu în Kursk sub control ucrainean ce ar putea fi schimbat cu teritoriul aflat azi sub ocupație, eventual bogat în metale rare, și care ar permite și Ucrainei să aibă senzația unei mici victorii. Recunoașterea formală a ocupării teritoriilor e mai puțin probabilă, așa cum nici cedarea altor teritorii neocupate încă de Rusia nu e acceptabilă într-o formulă echilibrată de pace.

În schimb, pe lista cerințelor Rusiei se află trei cereri, neprecizate, înaintate către Washington. Nimeni nu știe ce este exact pe listă, dar speculațiile vizează pozițiile cunoscute ale Kremlinului: fără aderarea Ucrainei la NATO, fără acord de dsfășurare a trupelor occidentale în Ucraina și cu recunoașterea internațională a anexării Crimeii și a celor 4 regiuni la Rusia. Se mai vorbește și despre zone tampon gri la frontiera ruso-ucraineană respectiv belaruso-ucraineană și lângă regiunile pe care Rusia le-a anexat, în interiorul teritoriului ucrainean. Cererile sunt, de asemenea, maximale, iar angajamentul real al lui Putin față de acord pare incert.

Însă păcălirea lui Trump sau blocarea spațiului său de mișcare cu angajamente asumate – de tip prezența trupelor europene și non-europene în Ucraina și stoparea Rusiei la linia de contact – ar putea duce la același rezultat pentru care Casa Albă e pregătită să expună Rusia și să blameze Moscova pentru un eventual eșec de parcurs și recursul la noi constrângeri care ar strivi modul de viață și nivelul de trai al rușilor în război chiar așa cum este el astăzi. Voința lui Donald Trump, presiunea pe care o poate impune Rusiei, pachetul de avantaje pe care i l-ar putea oferi și eventualele avantaje pe care le-ar putea primi de la Putin în Rusia însăși vor defini, în final, perspectiva de a obține acordul de încetare a focului și mai ales viitorul acord de pace.

Ultima oră: Rusia spune un Da cât un NU!

În seara de 13 martie a venit și respingerea propunerii, formulate de un consilier, ulterior Vladimir Putin a ieșit public pentru a sublinia că ar accepta, dar că nu se poate, introducând și un set de motivații, practic revenind la situația capitulării Ucrainei. Nuanțele invocate înseamnă revenirea la pretenția denazificării Ucrainei, aplicarea constituției Rusiei(anexarea complete a teritoriilor) și pace pe termen lung în condițiile Rusiei. Donald Trump a anunțat că declarația este promițătoare, dar nu completă și a anunțat lumea că Rusia lui Putin va face ceea ce trebuie.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

Dan Cărbunaru

La câteva ore după anunțul Curții Constituționale din România prin care blochează intrarea în cursa prezidențială a candidatului protejat public de Moscova, Ucraina anunță acceptarea unor termeni de încetare a focului în războiul declanșat după invazia militară rusă. Un prim pas pentru a aduce liniștea la frontierele României, adică și la frontierele UE și NATO. Drum lung până la reconstrucția unei țări devastate de crime și distrugeri sălbatice.

La noi, acasă, reconstrucția relației dintre români are mare nevoie de atenția fiecăruia dintre noi, dar mai ales de comunicare și acțiune din partea liderilor săi instituționali. Iar cea sau cel care dorește, după validarea candidaturilor, să devină Președinte al României nu are voie să ignore tensiunile sociale, nemulțumirile, frustrările și așteptările națiunii noastre. 

Imunizarea, ca rezultat al acestei contaminări cu un virus teribil, vine la pachet, după luni de promovare a unei agende anti-europene și anti-NATO, pe fondul unui război hibrid care macină încrederea în instituțiile statului român, ne regăsește azi mai slăbiți, mai invrăjbiți, mai vulnerabili. 

Recuperarea încrederii are nevoie de înțelegere, de bună-credință, de dialog și de un proiect de țară credibil, concret dar în egală măsură generos ca viziune. 

Nu e vreme de stat la terapie intensivă, nici de somn prelungit. Românii merită să aibă un stat puternic, funcțional, corect, condus de lideri înțelepți, curajoși, capabili să se ridice la înălțimea provocărilor vremurilor noastre. 

Cele 70 de miliarde de euro, bani europeni pe care UE ni i-a pus la dispoziție pentru următorii ani trebuie aduși în economie. Investitorii străini trebuie să continue să vadă în România o piață atractivă, o țară de sigură, membră UE, NATO, Schengen, care se pregătește de aderarea la OCDE. Familia europeană are nevoie să regăsească la București spiritul de la Sibiu. Relația cu SUA este pilon de stabilitate pe care putem construi în continuare. Dacă, doar dacă, poporul român va da puterea liderilor care înțeleg, știu, pot și vor să valorifice șansa istorică de a nu ne abate din drum.

Am devenit un simbol al rezistenței în fața unui război hibrid teribil, perfid, crud. De noi depinde ce facem cu acest simbol.

de Iulian Chifu*

Evoluțiile și semnalele recente ale Statelor Unite sub președinția Trump se acumulează și împing cele mai pesimiste figuri europene să vorbească despre retragerea Americii, despre Europa lăsată de una singură, ba chiar de retragerea din / sau chiar dispariția NATO așa cum o știm și despre nevoia de a construi Europa geopolitică, cu brațul său de forță militară. Cu Franța care și-a asumat unilateral leadershipul prin președintele Macron, prin efectul posturii nucleare și cea de membru permanent în Consiliul de Securitate, prin Marea Britanie practic lipită din nou de Europa, chiar dacă se dorește un mediator transatlantic, liderul așteptat al Europei geopolitice rămâne Germania lui Merz, creștin – democratul succesor al Angelei Merkel care preia Cancelaria cu o nouă Mare Coaliție și care lansează Zeitenwende 2.0., mai puternic, mai serios și mai realizabil, asumându-și să aplice strategia de apărare a Germaniei care asumă încă 500 mld euro pentru apărarea Europei întregi. Dar Germania nu-și asumă rolul de lider indispensabil și păstrează ambiguitatea relației transatlantice pentru menținerea Americii angajată ca actor de securitate și apărare european. Inclusiv în Ucraina. 

Europa pe cont propriu. Răspunsul la transformarea în obiect de negociere Trump-Putin

Dincolo de declarațiile oficiale, rămase în cea mai mare măsură în spațiul diplomatic și rezervat, cu excepția răspunsurilor față de atacuri directe, Europa în întregime și statele europene însele au luat în discuție toate scenariile, după primele 6 săptămâni de administrație Trump la Casa Albă. Asta dacă nu cumva aceste scenarii nu erau deja evaluate, totuși fără variantele asumate de politica americană de după 20 ianuarie, sau oricum plasate doar la capitolul „cele mai proaste scenarii”. Doar aici să se fi întâlnit câteva cu aceste caracteristici de negândit înainte de schimbare și acțiunea propriu zisă a Casei Albe, chiar și prin prisma primului mandat Trump care nu anunța actualul cutremur și guvernarea prin șocuri repetate a Americii și a lumii. De aceea abandonarea Ucrainei către Rusia, abandonarea și târguirea Estului European contra unor avantaje în relația cu Rusia, transformarea Europei și a securității și apărării europene în element de negociere pe temele noilor sfere de influență ruso-americane sau terțe, ca și demantelarea Uniunii Europene ca piață unică sau componentă politică, au fost luate în considerație.

Totuși ideea Europei pe cont propriu în securitate și apărare, oricât ar fi fost pusă între scenariu de tip lebădă neagră sau cu probabilitate foarte mică, nu au fost jucate și nici nu au avut perspectiva schimbării bruște, peste noapte, spre realizarea ei. Aici planificatorii europeni s-au trezit în paradoxul de a avea întreaga componentă de planificare la nivelul statelor și a NATO, nicidecum la nivel european, deci de a fi lipsită de această componentă absolut necesară transformării apărării și securității într-una exclusiv europeană, ca rezervă, sau “europeană și ne-europeană”, dar în sensul fără a recurge la trupe americane sau prezența lor pe continent.

Iar evaluările preliminare au arătat că, chiar și numai pentru o forță de reasigurare în Ucraina, Europa nu este echipată ca să poată duce la bun sfârșit misiunea fără participarea americană măcar cu o sumă de elemente de sprijin – acoperire aeriană, Intelligence-Surveillance-Reconaissance, satelitar sau aerian, cyber defense, și multe alte componente logistice. Apărarea aliată are nuanțe și limitări astăzi, în opțiunea și optica Casei Albe, dependente fiind de investițiile în Apărare(peste 2%) și de eventualul regim conservator aflat la putere(vezi privilegierea Ungariei, chiar dacă nu are investițiile în apărare asumate la nivel de 2% măcar). De aici și declanșarea abordării ofensive și de urgență, de șoc, a Europei, de la creșterea cu 800 miliarde euro a investițiilor în apărare la mutarea limitelor constituționale și cele 500 miliarde de euro suplimentare asumate de Germania lui Merz, la cele 150 miliarde fonduri comune pentru capabilități europene anti-rachetă, acoperire aeriană integrată, cyber.

Dacă politic elementele sunt prezente, ca și sprijinul pentru Ucraina pentru a se apăra, pe principiul apărării concomitente a Europei, măcinarea forțelor rusești în războiul de uzură și a nevoii menținerii nivelului capabilităților ucrainene – pentru menținerea liniei de contact la depărtare de Nipru și de Europa, menținând Ucraina viabilă, cu ieșire la mare, și independentă – militar, lucrurile sunt mult mai complicate. De aceea a fost organizat deja summitul european pentru misiunile și angajamentele pe teren pentru Ucraina, la nivelul șefilor Apărării, de la 11 martie, dar și viitorul summit pe tema sprijinirii Ucrainei, la 20-21 martie, la nivel de Consiliu European sau măcar coaliție de voință decantată, fără Orban al Ungariei dar încă cu un Fico al Slovaciei prezent la masă. Asta în timp ce coaliția de voință de la Londra își arată relevanța și extensia dincolo de continentul european, prin asumarea participării Canadei, Marii Britanii, Norvegiei, Turciei, Australiei și Noii Zeelande, Japoniei și, probabil, Coreii în Ucraina și în apărarea și securitatea europeană. Cu perspectiva așteptării naturale a reciprocității.

Londra: porcul spinos de oțel și blocarea înaintării Rusiei în Estul Europei

Harlan Ullman a fost cel care a introdus teoria porcului spinos, porcupine strategy, care implica formula de apărare a unui stat/actor mai mic în fața unei mari puteri sau puteri regionale mai importante care să nu-l poată înghiți. Aici intra și utilizarea roiurilor de drone, a roiurilor de bărci de mici dimensiuni și atacuri de țânțari, dar care sleiesc forțele marilor capabilități greu de mișcat și manevrat; așa a făcut Ucraina curățenie pe Marea Neagră, la nivel naval, cu drone maritime și submarine, așa nu au mai îndrăznit vasele din marina militară rusă să circule sau s-au mutat de la Sevastopol în Novorosiisk, nefiind nici acolo întotdeauna în liniște.

Pe această bază a apărut ideea porcului spinos din oțel care să blocheze Rusia în Donbas, în înaintarea ei din Estul Ucrainei, iar pentru asta să fie furnizate toate materialele necesare, desigur, în măsura în care “europenii și non-europenii” dețin aceste capabilități, muniție, tehnologie sau le pot produce. Nu e vorba despre belicozitate, nici măcar despre ofensivă, atunci când e vorba strict de apărarea teritoriului național al Ucrainei, recunoscut la nivel internațional, dar și de către Rusia prin nenumărate tratate și acorduri. Acesta a fost sensul reuniunii de la Londra, acolo unde Keir Starmer s-a afirmat drept sprijinitor al Ucrainei și al Europei, asociat efortului de securitate și apărare la nivel european dar și al angajării în continuare a dialogului cu Statele Unite și administrația Trump. Fără să iasă în prim plan, Starmer l-a lăsat pe Macron cu declarațiile și a asumat faptele și organizarea și succesul reuniunii de la Londra, pe baza respingerii unui construct anti-american, fapt revelat deja ca opțiune de reacțiile celor prezenți la Paris.

Marea Britanie s-a reafirmat ca jucător major în Europa, și pe seama posturii sale de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU și deținător al armei nucleare. Podul transatlantic și asumarea susținerii Ucrainei, diplomatic și militar, au definit postura Marii Britanii și a Europei și coaliției sale de voință reunite la 2 martie la Londra. Ca și angajamentele asumate în această formulă UE plus, NATO minus SUA sau alianță extinsă plus parteneri non-euroatlantici. Iar pentru Ucraina, asta a însemnat asumarea unei păci juste și durabile, alimentarea cu capabilități și muniție pentru a rezista și a se apăra, a aborda negocierile de pe o poziție cât mai puternică. Iar modelul porcului spinos de oțel nedigerabil pentru Rusia a fost afirmat în caracteristici și în formulare explicită chiar de către președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.

Pentru premierul Starmer, asta a însemnat și mai mult, o raliere importantă a publicului britanic în jurul său și al ideii, cam cum s-a întâmplat cu revigorarea liberalilor perdanți în Canada, după tiradele președintelui Trump la adresa premierului demisionar Justin Trudeau. Iar pentru Europa, reuniunea de la Londra a afirmat fără dubiu faptul că europenii refuză să fie obiect în negocierea ruso-americană de tip Război Rece, sau a treia roată la căruță în perspectiva acordului de pace din Ucraina și că sunt indispensabili la masă, dacă se dorește ca rezultatul să fie aplicabil în Ucraina și pe continent. Soarta și apărarea Ucrainei este legată de apărarea Europei, Rusia este amenințare existențială la adresa Europei, acolo unde Uniunea Europeană deține rolul central, chiar dacă state naționale au propriile lor elemente de contribuție și specificități. Iar aici, haina geopolitică vine pe baza investiției europene, cu precădere, mai ales prin dobândirea componentei militare, de putere, de către Uniunea Europeană însăși.

Germania redivivus: hotărâri de refacere a puterii germane chiar până la Paști, la coaliție

Elementul care lipsește în întreaga ecuație este liderul, motorul, elementul indispensabil al securității și apărării europene a viitorului, Germania. Desigur, ea a fost prezentă, dar postura sa de stat în tranziție spre o nouă guvernare, după alegeri alterează spațiul său de mișcare și asumare a lidershipului. Germania respinge postura de element indispensabil, pe seama evitării de a fi comparată cu Statele Unite – rămasă până astăzi, și în continuare, actorul indispensabil în apărarea și securitatea Europei. Și tocmai pentru a menține America lui Trump angajată în Europa se evită această asumare, chiar dacă economia și resursa financiară și de investiție germană este așteptată deja să preia steagul apărării europene.

Între timp, Fredrich Merz s-a afirmat deja ca viitor cancelar, având sprijinul partidelor CDU-CSU și SPD ale viitoarei Mari Coaliții, în curs de negociere. Dar mai important, Germania a anunțat deja extinderea cu 500 miliarde a barierei constituționale a deficitului pentru Apărare, ca și acceptarea mutualizării datoriei pentru 150 miliarde de euro investiție comună europeană, alături de flexibilizarea disciplinei fiscale europene prin excluderea a 1,5% din PIB investiții suplimentare în Apărare din calculul deficitului bugetar al statelor, respectiv al respectării criteriilor de convergență și creștere. Un pas ce reproduce poziția Angelei Merkel după pandemie în injecția de resurse pentru relansarea economică, un alt punct major de atracție care a reconstituit puterea soft a modelului european, la acea oră. 

Frâna constituțională germană a deficitului, pentru care social-democrații pledează să fie înlocuită pentru a permite cheltuieli sociale, este discutabilă ca șanse de realizare. Asta ar însemna o coaliție de două treimi și o motivație puternică, de criză, care e reprezentată de nevoia de apărare, nu și de cheltuielile sociale. Cred că Merz va încerca cu bună credință să obțină modificarea și, în caz de eșec, varianta va viza strict componenta de apărare, acolo unde și momentul de criză este evident, și susținerea voturilor necesare este mai degrabă clară. Cu AfD și extrema stângă Die Linke izolate, sub o treime de blocaj în Parlament, CDU-CSU împreună cu social-democrații și Verzii ar putea trece aceste prevederi.

Această schimbare înseamnă cheltuieli la nivelul de 3% din PIB pentru apărare și investiții majore în capabilități de apărare, cu alonjă pe termen lung și certitudine pentru industria privată de apărare germană, ca motor de creștere și piață de desfacere. Și propunerea de 150 miliarde în credite avantajoase ale UE ar putea avantaja, în egală măsură, motorul economic german, mai ales dacă producția s-ar desfășura în state cu energie suficientă și costuri mai reduse ale forței de muncă calificată în domeniu, inclusiv România. 

Desigur, acest moment Zeitenwende 2.0., cum a fost numit, ridică probleme de altă natură, respectiv preocupări de menținere a echilibrului la nivel continental. Dar Germania a dovedit suficientă maturitate în timp și un angajament direct la nivelul Uniunii Europene, astfel că Marea Britanie și Franța, secondate de celelalte state europene, ar putea garanta absența unor ambiții de altă natură ale Berlinului de azi și mai ales de mâine, indiferent de cine va conduce Guvernul german. E un motiv în plus pentru existența Uniunii Europene, așa cum a fost gândită ea și fondată atât de părinții europeni cât și de planificatorii americani: piață comună avantajoasă tuturor, controlul instrumentelor de a face război – cărbune și oțel, energie atomică – și mai ales nevoia acută resimțită a lidershipului german în Europa de azi, împărtășită multilateral în deciziile din Consiliul European.

Desigur, primul hop și test îl reprezintă planul de a cheltui pentru apărare de la 1 la 3% fără a fi inclus în deficit și frâna conformă constituțional. Este un prim efort pentru a crește producția de arme și muniție, pentru reînarmarea Germaniei și a Europei și pentru susținerea Ucrainei. Așa va crește și infrastructura germane cu dublă utilizare, modernizarea ei cu 500 miliarde în 10 ani, dincolo de limita constituțională, investind și în logistică și mișcarea capabilităților militare prin Europa. Iar acțiunea e concomitentă cu acceptarea flexibilizării regulilor europene, un indicator relevant al asumării de către Germania, dincolo de declarații foarte clare, a posturii de lider geopolitic al Europei în viitor. Dar securitatea și apărarea Europei are nevoia de 5-7 ani pentru a ajunge la un nivel comparabil cu cel atins de către Rusia, care nu stă nici ea pe loc în această cursă a înarmării și a perspectivei războiului împotriva Europei, pentru care Rusia nu a încetat să planifice chiar în cele mai precare momente ale evoluției sale industriale și economice.

Și în privința Ucrainei, poziția Cancelarului Merz pare a fi clară, chiar dacă iese din criteriile conservatorismului fiscal tradițional al CDU. Cea mai mare economie europeană începe să se miște, inclusiv în apărarea și sprijinirea Ucrainei, în viitor în asumarea de responsabilități și angajarea SUA și, poate, de la un punct, a Rusiei. Și o regăsim ca interes și în reasigurarea Europei Centrale și de Est că are o șansă, că nu va fi abandonată sau negociată la schimb cu avantaje individuale de către unul sau de altul dintre actorii majori. 

Summitul european al Apărării: complementaritatea cu NATO și menținerea SUA angajată în Europa

Emmanuel Macron a încercat să se mențină ca lider al apărării europene, invocând postura de membru permanent al Consiliului de Securitate și deținător al armei nucleare, propunând, pentru a doua oară, să asume umbrela nucleară a Europei, privită drept plan de rezervă. Dar și reafirmând propunerea sa de Europă suverană și fără SUA, propunere respinsă deja în repetate rânduri. Discursul său în fața națiunii a reafirmat rolul instrumental al Ucrainei în securitatea Franței și a Europei, caracterul de amenințare existențială a Rusiei, dar și respingerea negocierilor care discută abandonarea Ucrainei “în ciuda declinului sprijinului american” și a incertitudinii.

În plus, Macron mai susține că “viitorul Europei nu va fi decis la Washington și Moscova.” Tot el a redefinit relația transatlantică a viitorului, propunând soluții pentru golurile pe care le-ar lăsa America – dar care nu a plecat de pe continent, la nivel politic, economic, militar și industrial. Tot așa cum garanțiile alternative de securitate ar urma să fie evaluate la întâlnirea șefilor Apărării de marți, 11 martie, la Paris.

În paralel însă, reuniunea Consiliului European extraordinar de la Bruxeles, din 6 martie, a definit complementaritatea noului construct de apărare europeană din UE cu NATO și propriile sale capabilități, asumând regulile și finanțarea acestui efort cu 800 miliarde de euro, din care parte cu credite, parte cu flexibilitatea regulilor pentru un plus de 1,5% din PIB pentru apărare ca sume suplimentare pntru statele membre, la nivelul continentului. Implicarea Băncii de Investiții Europene este un plus și pentru alte resurse complementare care ar putea apărea în spațiul finanțărilor private. Reuniunea a reafirmat nevoia menținerii angajate a SUA în securitatea și apărarea Europei, dar și în proiectul forței de reasigurare și monitorizare a păcii din Ucraina.

În ciuda posturii unice și excepționale a Ungariei, cu precădere pe temele ținând de Ucraina, cei 26 au optat pentru o formulă de tip coaliție de voință prin care au lăsat Budapesta și pe Viktor Orban fără relevanță în veto-ul său, și fără instrument de negociere în forță a unor noi fonduri de deblocat la schimbul vreunui vot. În plus, acordul s-a realizat extrem de repede inclusiv pe teme altfel controversate și care ar fi reclamat mult mai mult efort de acomodare și conciliere altădată, un bun semnal privind coeziunea europeană contra opt-out-ului ungar. Iar pentru deficit și flexibilitate, decizia politică a fost adoptată, chiar dacă tehnic lucrurile vor evolua și vor necesita un efort de ajustare major.

Inițiativa ReArm Europe oferă statelor un spațiu fiscal major pentru a-și relansa industria de apărare și a-și dezvolta Armata proprie, finanțarea, coordonarea puternică și o politică de apărare coerentă europeană fiind de asemenea valori asociate inițiativei. Europa a probat, în momente de criză probabilă, că poate depăși proverbiala ineficiență și birocrație excesivă și poate adopta hotărâri în condiții dificile – inclusiv în perspectiva standardizării și a achizițiilor comune, o dovadă a flexibilizării pozițiilor statelor membre, inclusiv a celor asociate și aliate. Se așteaptă formula finală a documentului White Paper despre securitatea și apărarea europeană, document care urmează să fie convenit și care trebuie să detalieze abordarea strategică a Uniunii Europene pentru viitor.

Spre o ruptură SUA-Europa?

Tuturor celor care speculează faptul că noile măsuri europene ar accentua ruptura transatlantică, argumentele vor arăta contrarul, și nu din motivul de a întoarce oglinda și a arăta că Trump și administrația sa sunt de vină. Europa a ales să marșeze pe ambiguitatea constructivă a poziției de a menține angajată SUA pe continent, de a-i recunoaște necesitatea prezenței și implicării, fapt care nu neagă cu nimic nevoia de a nu negocia pe seama Ucrainei fără ucraineni și a Europei fără europeni. Deci nu, o ruptură transatlantică nu poate fi reproșată Europei, în măsura în care marșează pe creșterea cheltuielilor în apărare așa cum o ceruseră în mod repetat câțiva președinți americani care s-au succedat după celebra Defense Pledge adoptată la summitul NATO de la Newport Beach – Țara Galilor din 2014, deci și Donald Trump în primul mandat, întărit și amplificat la 3.5-5% în mandatul acesta.

Deci Europa în premieră respectă, ba chiar suplimentează angajamentul său pentru apărare la nivelul pilonului european al NATO, iar asumarea aceasta nu se face în detrimentul, ci complementar cu NATO. Postura Germaniei de a da permisiunea împrumuturilor mutualizate la nivel european pentru apărare este, de asemenea, un pas mare înainte. Ca și elementele de flexibilizare a datoriei în privința suplusurilor investite în Apărare. Desigur reacțiile sunt amestecate, principalele de peste Ocean vizând neîncrederea în aplicarea angajamentelor și evitarea unor manevre de reașezare bugetară creativă de către europeni, manevre care să nu ducă acești bani în investiții militare, ci mai degrabă să adauge cheltuieli externe noi pe seama apărării, mutând doar titlurile de capitole bugetare și sumele aferente, care nu s-ar regăsi în investiții în creșterea capabilităților și mai ales în creșterea dramatică așteptată a capacității de apărare și descurajare.

Coeziunea și complementaritatea cu NATO, menționată în Concluziile Consiliului European ar fi o asigurare a relației transatlantice, chiar dacă preluarea armamentelor în contravaloare de la fabricile americane va fi puternic afectată de condițiile mutualizării achizițiilor de la nivel european sau măcar produse la nivel european. Și în materie de inventivitate, creativitate și cercetare lucrurile ar putea să apară sensibil diferite față de cum erau până astăzi și cum și-ar dori planificatorii economici de la Washington, de asemenea. Noile investiții vor dezvolta industria europeană, preferabil la nivel competitiv peste SUA și alți actori externi care produc aceleași tipuri de produse – iar aici raportul Draghi ar putea să joace un rol major de adaptare la nivelul curent al crizei și nevoilor de localizare a producției, muniției și mentenanței. Tot așa cum riscul la nivel european este să achiziționeze echipamentele pe care le produce continentul, unele care nu sunt neapărat cele mai avansate, fiabile și eficiente la nivel mondial, dar care sunt produse în Europa.

În loc de ruptură transatlantică, cel mai probabil summitul NATO din vară va discuta reformularea acordului și angajamentelor reciproce de securitate la nivel aliat, cu un punct special pe prezența aliaților europeni alături de SUA în măsura implicării SUA pe continent, în apărarea europeană și a Ucrainei. Indo-Pacificul și confruntarea cu China care vine și schimbă fundamental agenda spre un NATO global, mult mai probabil astăzi, după lansarea temelor externe ale administrației Trump. Pe același format tranzacționist, Europa geopolitică se poate ridica pentru ca prezența și interesele sale să se regăsească în orice acord, că este vorba despre propria soartă și cea a Estului European, că vorbim despre interese în terțe spații, ca elemente relevante pentru sprijinul aliaților față de interesele americane în Indo-Pacific, cu precădere în chestiunea Taiwanului și a Mării Chinei de Sud și de Est. Iar aici asocierea partenerilor europeni și non-europeni ar putea avea o relevanță deosebită.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.