EDITORIALE
Acum suntem aici: România de 10 ani în Uniunea Europeană, pregătită sau nu de testul maturității?
de Robert Lupițu
Iată că am ajuns și aici: România împlinește astăzi un deceniu de când face parte din Uniunea Europeană. Destinația finală a unui proiect care marca, simbolic, decuplarea de epoca post-comunistă și anevoioasa tranziție spre democrație, stat de drept, prosperitate și modernitate. Dublul pariu asumat în anii ’90 – acela al aderării în NATO și UE – devenea în 2007 o certitudine, dar și începutul unui construirii unui profil: acela al unei Românii în mod veritabil pe calea europeană, și nu doar cu numele și cu votul.
Tot astăzi, România se fixează într-un alt reper: este la doi ani distanță de testul maturității sale politice – prima sa președinție rotativă a Consiliului UE, 1 ianuarie 2019-30 iunie 2016.
Propun spre lectură un scurt scenariu contrafactual cum nu ar fi arătat România astăzi dacă nu celebram 10 ani de apartenență la Europa democratică și Europa mai bună decât orice altă alternativă. Răspunsul e un truism: nu știm. Beneficiind însă de o cunoaștere, fie ea cuprinzătoare sau selectivă, putem să ne imaginăm, fără a divaga sau distorsiona realitatea. Nu putem garanta că eram în sfera de influență a Rusiei, reinventată în actorul care retrasează granițe, dar a cărui antagonizare face dificilă orice încercare de menținere a unei arhitecturi de securitate în vecinătatea Europei și în Orientul Mijlociu. Putem fi siguri că eram la periferia Europei și, deci, vulnerabili în fața oricărui actor extern. Introduc aici un exemplu: Albania. Stat membru NATO din 2009, Tirana are o perspectivă clară de aderare la UE prin faptul că deține statutul de țară candidată, dar carențele în sistemul judiciar se păstrează, iar negocierile efective încă nu au debutat. Balcanii de Vest rămân o regiune complicată, ultima din Europa în care Occidentul își mai dispută modelul de atracție cu Rusia și în care societățile autohtone au nevoie de eforturi consistente în direcția modernizării lor. Merită să mai reflectăm în treacăt și la o geopolitică care se complică în peninsula scandinavică, acolo unde două state UE model de stabilitate, Suedia (model social economic) și Finlanda (model educațional) resimt presiunea Rusiei. Cum ar fi resimțit-o România fără apartenența sa la UE? În context, fac o scurtă precizare: în raport cu NATO, Rusia nu poate compensa decât militar și realitatea geopolitică o demostrează, dar în raport cu UE, Moscova nu poate concura cu modelul de bunăstare europeană, adică ”generatorul” Uniunii Europene.
România instituțională ar fi fost la un stadiu poate ceva mai avansat decât în state precum cele din Parteneriatul Estic de pildă, dar departe de standardele anti-corupție, de transparența instituțională și de eforturile pentru o guvernare deschisă din prezent. Evoluția societății civile și a actorilor non-guvernamentali ar fi depins de finanțări private cu interese aferente și, implicit, acțiunile lor nu s-ar fi ridicat la ceea ce se așteaptă la acești actori sociali: să fie watch-dog-ul care sancționează public orice derapaj politic, administrativ sau decizional, să fie motor al conștiinței civice reflexice, critice și constructive. Fără fondurile europene (de la UE, granturi norvegiene, elvețiene etc.), această fată Morgana de multe ori în spațiul public românesc și despre ale căror beneficii am scris pe larg cu ocazia Zilei Europei din 2016, România de azi – model de luptă anti-corupție, cu o societate civilă dezmorțită, din ce în ce mai activă, cu instituții consolidate, ”tigru economic” în regiune – ar fi fost o utopie. Punct.
România la periferia Europei în anii crizei economico-financiare, ai crizei refugiaților, ai populismului sau ai Brexit-ului? Este la fel, contrafactual și neroditor să parcurgem astfel de detalii, dar sunt niște contexte asupra cărora merită să reflectăm atunci când din ignoranță sau cu bună știință și chiar bine ancorați în subiecte decidem cu celeritate să scoatem discursul populisto-naționalist din cufărul istoriei. Cu alte cuvinte, cei înflăcărați și dornici să pună perdeaua naționalistă peste România ar face bine să utilizeze rațiunea și să practice echilibrul când decid să alimenteze vena eurosceptică.
Nici apartenența la NATO sau Parteneriatul Strategic cu SUA nu ar fi avut aceeași greutate și valoare adăugată fără ca România să fi fost membru al Uniunii Europene. Angajamentul american față de securitatea regiunii est-europene trece astăzi pe la București, o capitală UE.
Sperând că scenariul contrafactual nu a fost perceput ca rudimentar, închei cu testul maturității. România este astăzi, deopotrivă la ceas aniversar și la ceas deșteptător. Intrăm în ultimele 730 de zile până când vom prelua președinția Uniunii Europene și, alături de onoranta poziție, toate dosarele legislative și urgențele de pe agenda europeană.
Un test al maturității pe care mi l-aș fi dorit articulat și dezbătut în toată această retorică asupra numirii unui nou cabinet guvernamental, care are tot potențialul de a fi guvernul ce va gestiona, în numele României, președinția rotativă a Consiliului UE. Un test al maturității care ne obligă în anii ce urmează să ne asumăm o poziție clară față de alte două repere în istoria noastră de un deceniu în UE: aderarea la Schengen și adoptarea monedei unice. Un test al maturității în care nu coabitarea ar trebui să fie termenul de ordine, ci interesul european al României. Și un test al maturității în care trebuie să arătăm că suntem pregătiți să lansăm priorități, să le concretizăm, să coordonăm și să găsim consens provocărilor pe care le întâmpină Europa noastră, a tuturor.
La mulți ani și la muncă spornică, Românie europeană!
.