Noua strategie de securitate națională a Statelor Unite ale Americii a sosit ca un seism într-o Europă ai cărei piloni de civilizație datează încă din Antichitate. Documentul, fără precedent în unele formulări, a intrat rapid în malaxorul care frământă gândirea strategică de pe continent: Ne mai putem baza pe Statele Unite? Ce loc ocupă Europa în peisajul intereselor americane? Și, în fond, care sunt interesele SUA în raport cu Europa?
Coperta documentului este o poartă către o nouă lume în care Statele Unite acuză Uniunea Europeană, sau mai precis activitățile UE, de “facilitator” al dispariției civilizaționale a Europei și în care Washington-ul își propune “să pună capăt percepției — și să prevină realitatea — unei NATO aflate într-o extindere perpetuă”. La o primă vedere, atunci când o strategie de securitate națională a Statelor Unite pune tunurile politice pe Uniunea Europeană, rod al păcii postbelice garantate de americani, și găsește extinderii NATO un sinonim (expansiune) al dominației hegemonice parcă desprins din dicționarul rus de relații internaționale, asistăm la o ruptură epocală în interiorul alianței transatlantice.
Să ne cuplăm centurile de siguranță și să navigăm. Risc de impact: cel puțin mediu. Soluția: conduită prudentă și preventivă din partea europenilor, cu un pendul deloc mecanic între funcționalitatea alianței strategice cu principalul partener global, capacitate de a acționa independent și abilitatea de a menține unitate.
Articolul de față își propune să formuleze o cale de urmat. Pentru Europa și pentru România.
Strategia americană este o continuare mult mai agresivă a politicii primei administrații Trump față de Europa. În primul mandat, Trump s-a dezlănțuit la adresa europenilor restanțieri la coșul financiar al securității comune chiar la inaugurarea noului sediu al NATO, a amenințat cu plecarea de la summitul din 2018 în care alianța a fost pe marginea prăpastiei, a denunțat “delincvența” Germaniei care adâncea dependența energetică europeană de Rusia, a stimulat un război comercial cu Uniunea Europeană, a susținut Brexit și a pus accentul pe relațiile bilaterale cu statele europene, îndeosebi cele din Europa Centrală și de Est și cu precădere Polonia și România. A operat la maxim cu conceptul lui Donald Rumsfeld, care diferenția vechea Europă (Occidentul fondator al UE) de noua Europă (fostele țări comuniste, inclusiv România, americanofile prin excelență).
Cine a lecturat viziunea cercurilor de gândire republicană care alimentează politica externă, cu note tranzacționiste, a celei de-a doua administrații Trump, observă o concentrare asupra relațiilor cu statele europene, un sprijin pentru mișcările politice sau regimurile de conducere similare ca gândire și o încercare de a marginaliza Uniunea Europeană, exploatându-i slăbiciunile și încercând să-i diminueze prerogativele pe care administrația Trump le percepe drept cauze al “profitului” economic european de pe urma Statelor Unite.
Și strategia americană nu trebuie rezumată la litera și gravitatea cu care critică Europa, ci interpretată în spiritul ei: “Nu doar că nu ne putem permite să abandonăm Europa — acest lucru ar fi contraproductiv pentru obiectivele acestei strategii. Obiectivul nostru ar trebui să fie ajutarea Europei să își corecteze traiectoria actuală”.
Și aici este cheia căii de urmat. Uniunea Europeană nu este perfectă, are slăbiciuni și manifestă o eroziune internă puternică. Uniunea Europeană experimentează un contrast care se suprapune la milimetru peste polarizarea din interiorul societăților europene, întreținută de mai bine de un deceniu de războiul hibrid al Rusiei. Europenii sunt împărțiți între cei care își investesc încrederea în Uniunea Europeană în cadrul unei tranzacții socio-politice care este egală cu bunăstarea și prosperitatea și cei care sunt lăsați în urmă, tentați fiind să atribuie o vină celor care conduc. Eternul raport între naționalizarea succesului și europenizarea eșecului.
Procesul intern de reflecție al Uniunii Europene pornește de la triplul-deficit – de securitate, energetic și dependențe manufacturiere. Sunt slăbiciuni pe care epoca “dividendelor păcii” le-a adus. Momentul în care aceste externalizări au fost forfecate geopolitic de războiul Rusiei împotriva Ucrainei, de rivalitatea sistemică cu China și de cererea tot mai frecventă a SUA ca Europa să-și asume rol de furnizor de securitate a găsit Uniunea Europeană într-o oscilație continuă între unitate și dezbinare. Decalajele persistente de dezvoltare între statele membre, decizii injuste (întârzierea aderării României la Schengen), creșterea forțelor eurosceptice și extremiste sau dispute între instituții și state membre au favorizat un peisaj care nu permite Uniunii Europene să avanseze cu vitalitate.
Fiecare prioritate pe care Statele Unite o enunță în raport cu Europa trebuie întâmpinată cu argumentația “de ce este posibilă prin UE și nu în afara UE”, fără a exclude, evident, cooperarea pe care SUA o pot dezvolta individual cu statele europene, care îi sunt deopotrivă aliate și partenere.
O dublă cale inteligentă a Uniunii Europene între întoarcerea la origini (piața unică, interdependența economică) și avansarea integrării (prin aprofundarea pieței unice, prin interconectarea tuturor lanțurilor valorice industriale, prin autonomie energetică, prin regăsirea competitivității, prin atingerea obiectivului unei Europe pregătite pentru apărare până în 2030) este o cale de urmat pentru prevenirea unei dezintegrări (mai ales că exemplul retragerii britanice este încă recent) și pentru întărirea Uniunii Europene.
Piețele, tehnologia și industriile europene depind de dimensiunea continentală pentru a rămâne competitive Fără piața unică industriile europene ar pierde capacitatea de a scala, companiile ar fi condamnate la sufocare de 27 de regimuri diferite, giganții economici s-ar reloca în SUA sau Asia, iar standardele europene nu ar mai modela economia globală.
O altă cale de urmat este cultivarea unui nou spirit de dialog intern european, o înnoire continuă a leadership-ului european și practicarea conlucrării politice cu liderii pe care cetățenii statelor îi înzestrează cu votul lor.
O altă cale de urmat vizează antrenarea administrației americane în cooperări marcate de tranzacționalism precum acordul comercial din vară, profitând de spațiul de manevră comercial, dependențe și interese comune.
Noua strategie americană oferă, nu prin definiție, ci prin spirit, Europei un spațiu de afirmare și autonomie ca putere globală. Numai că UE este singurul instrument care poate oferi Europei putere reală într-o lume dominată de blocuri mari.
Statele europene individuale, chiar și cele mari, nu pot concura cu China, SUA și India (care aspiră să devină puterea dominantă a lumii până în 2075). Fără UE, Europa ar deveni un arhipelag de puteri medii și mici, cu Germania în postura de singura țară de a mai rămâne în top 10 economii globale în următoarele cinci decenii și cu fiecare țară în parte vulnerabilă în fața presiunilor geopolitice, economice și tehnologice externe. Uniunea este, practic, multiplicatorul de putere care transformă 27 de state într-un bloc economic și comercial care creează regulile comerțului global, nu le digeră din meniul altora.
Însăși strategia americană respinge aspirațiile multor state mici, statuând că “influența disproporționată a națiunilor mai mari, mai bogate și mai puternice este un adevăr etern al relațiilor internaționale”. Oricine din Europa lecturează rândul de mai sus nu va putea susține o dezintegrare continentală sau o frână puternică a integrării europene. Fie că citește de la Budapesta, Varșovia, București, Paris, Roma sau Berlin.
În timp ce administrația Trump este înclinată să vadă dezavantajele tranzacționiste din relația cu UE, calea de urmat pentru Europa este să prevină transformarea sa într-un teren de competiție între marile puteri. De aceea, jocul Statelor Unite de a investi în relațiile bilaterale este de înțeles în sensul partenerului strategic privilegiat, însă el trebuie să preîntâmpine și un calcul greșit: aruncarea Europei în brațele Chinei.
Calea de urmat pentru Europa este și calea de urmat pentru România. În primul rând, pentru că practicăm o politică externă adesea omonimă. În al doilea rând, pentru că suntem practicanți antrenați ai jocului prudent și cu mutări predictibile și acoperite.
Calea de urmat pentru România trece și prin conceptul strategic care stă la baza noii Strategii Naționale de Apărare a Țării – independența solidară. Ideea că România trebuie să fie mai puternică prin propriile capabilități, dar întotdeauna ancorată loial și solidar în alianțe sale, se potrivește cu liniile mari ale noii strategii de securitate națională a SUA: o Europă care să se ridice prin forțele proprii, reziliență democratică și societală și o cooperare economică, industrială și de apărare mai întărită între europeni și americani.
În fond, visul american și visul european sunt structura de rezistență a aceleiași punți întinse peste un continent frământat. America proiectează preeminență globală, Europa visează unitate prin cooperare. Între aceste două visuri, România își caută locul. A sosit momentul să transformăm în realitate aspirația de a deveni o arcadă de sprijin a edificiului euro-atlantic.