EDITORIAL. Diplomația română la ceas aniversar: între provocările revizionismului, inerției și propagării ”absurdului”

Robert Lupițu

“Există un domeniu în care politica revizionistă nu-și poate găsi locul: acela al frontierelor” (extras din discursul lui Nicolae Titulescu susținut cu ocazia înființării Înțelegerii Balcanice, 9 februarie 1934).

Eforturile interbelice de a păstra idealul unei cooperări instituționalizate ca mijloc de prevenire a unui conflict au căzut pradă revizionismului care de mai bine de un an de zile, la opt decenii de la acel discurs, a redevenit o realitate.

În vreme ce migrația, derapajul elen și modul mediocru în care, pe alocuri, actorii europeni și-au mai pasat din responsabilități ne-au țintuit într-o sală de cinema în care vizionam “Europa și neputințele ei”, mai la Est, noul revizionism (cu omuleți verzi, separatiști cu o emancipare națională artificială și cu infiltrații de tip hibrid) își continuă nestingherit marșul inaugurat o dată cu anexarea Crimeii.

Abordarea de putere în relațiile internaționale de genul “flexing muscles” pe care unii au văzut-o în materialul media în care Putin pare să arate că el concurează cu sinele, nefiind jenat de adversari, atinge o nouă bornă: decizia Radei Supreme de la Kiev de a lărgi autonomia temporară a zonelor Donețk și Lugansk, într-o încercare (poate zadarnică, poate nu) de a mai salva integritatea teritorială a țării (a cărei punere în discuție părea pentru Titulescu o propagare a absurdului)

Realitatea, oricât de greu ne-ar fi să acceptăm, este că păstrarea balanței de putere și menținerea stării de non-conflict între Europa&America și Rusia este în beneficiul celor trei. Când elefanții se iubesc, suferă iarba, nu?

Nu sunt convins că ceea ce se întâmplă în Ucraina poate determina un război la scară mai largă, scopul fiind protejarea intereselor (securitate pentru flancul estic NATO&UE, nevoia Europei de a nu mai exacerba tensiuni care să îi copleșească agenda și inerția, sferă de influență pentru Kremlin, netulburarea unui Washington ce intră în linie dreaptă spre o nouă cursă prezidențială). Politica revizionistă are potențialul malign de a modifica granițe și nu mai avem nevoie de demonstrații. Suntem, în prezent, în fața unei situații similare din punct de vedere conceptual, celei din interbelic. Revizionismul de la Moscova, inerția unei Europe luate cu asalt de valuri de provocări și propagarea unei concepții ”absurde” de încălcare abuzivă a integrității teritoriale ne plasează în aceeași spirală care a condus la tragedia marelui conflict.

Astfel, cuvântarea lui Titulescu, amintită în avanpremiera Zilei Diplomației Române (celebrată la 1 septembrie), deși pare perimată pentru practica internațională a Rusiei (de pildă), trebuie să constituie călăuza diplomației românești și de acum încolo.

Slăbiciunea Europei nu este dată numai de fragmentarea constantă a unității, ci de criza de leadership în situații incognito. Trei exemple în 365 de zile (criza din Ucraina, fenomenul migrației, falimentul Greciei) sau un posibil “careu” de provocări dacă adăugăm și terorismul ne aduc mai aproape de un haos (anarhia fiind și ea un lux) european.

Un motor stabil pe nava europeană, care, deși aflată la mal este din ce în ce mai asaltată de fluxul mării, îl reprezintă diplomația română. Un serviciu diplomatic național care nu se dezice de cutuma forței dreptului în relațiile internaționale, de aranjamentele de securitate care au fost construite la San Francisco (1945) și la Helsinki (1975) și de principiile care decurg din apartenența țării la NATO și Uniunea Europeană.

În vremuri de răscruce, în secole diferite și cu abordări revizioniste, diplomația română a fost pilon al angajamentelor asumate la nivel internațional și susținător neechivoc al ansamblului de principii și norme care stau la baza păcii și securității internaționale și, deopotrivă, construcției europene.

La mulți ani Diplomației Române!

.