de Iulian Chifu
De sâmbătă dimineața a inundat ecranele televizoarelor războiul lansat de Statele Unite și Israel contra Iranului, urmare a eșecului vizibil și previzibil al negocierilor prin intermediari de la Geneva. Intervenția masivă a depășit și cele mai pesimiste evaluări despre amplitudinea intervenției. Israelul a anunțat deja schimbarea majoră și istorică în Orientul Mijlociu, în timp ce declarația președintelui Donald Trump arată clar nivelul de ambiție, care este schimbarea de regim. Desigur, nici Iranul nu e un adversar ușor și, cel puțin în faza inițială, cât are încă controlul asupra statului și resurse de retaliere va trage unde poate. Însă perspectiva primelor două zile arată iremediabil încheierea epocii regimului Ayatollahilor în Iran, apusul teocrației și un drum sub o formă de secularism guvernamental tradițional oriental, cu toate ingredientele regiunii.
De la arma nucleară la schimbarea de regim în Iran
În faza originară a negocierilor, Statele Unite au venit cu pretenții pe trei dimensiuni: distrugerea programului nuclear și zero uraniu îmbogățit, distrugerea programului rachetelor balistice cu rază medie și controlul celor cu rază scurtă și tăierea sprijinului financiar al milițiilor șiite pro-ireaniene din întreg Orientul Mijlociu, pe care Iranul le folosește pentru controlul diferitelor state și presarea Israelului. Contra-oferta iraniană a fost un fel de acord JCPOA 2.0., acordul nuclear semnat la origine de Barack Obama cu Iranul, în care nu ceda nici uraniul îmbogățit la nivel de utilizare militară, 60%(estimat la 600 kg), accepta o limitare a numărului de centrifuge, dar nu anularea programului, dar accepta să reducă nivelul de îmbogățire al rezervei deținute sub 20%, printr-o formă de diluare/reducere a concentrației radioactive. În faza finală, a transmis că ar fi de acord să-l aducă și la 3,6%, nivelul convenit originar în JCPOA. Din trei puncte, nici măcar unul nu era satisfăcător pentru negociatorii americani.
Nemulțumirea lui Donald Trump a fost evidentă. Transparentă. Publică. Și a urmat amenințarea cunoscută. Desigur, la aceste trei condiții se adăuga una tăcută, cea a represiunilor împotriva populației care nu s-a oprit nici un moment după protestele masive din ianuarie. Și angajamentul lui Trump că va ajuta populația iraniană era prezent în întreaga ecuație de analiză a variantelor de reacție la sfidarea iraniană. În consecință, planificarea a venit cu varianta încheierii definitive a dosarului iranian problematic, tărăgănat încă din 1979, de la Revoluția islamică. Iar fereastra de oportunitate a venit din supravegherea liderilor și din adăugarea la program a eliminării conducerii iraniene, decapitarea teocrației la toate nivelurile relevante și luarea revanșei față de cei care au sfidat America și Israelul și le-au amenințat cu moartea, arzându-le steagurile în piața publică, între care fostul președinte Mahmoud Ahmadinejad.
În discursul lui Donald Trump după începutul operațiunii, au reieșit foarte clar obiectivele: eliminarea conducerii, distrugerea a ceea ce a mai rămas din programul nuclear iranian, distrugerea a cât mai mult din programul balistic – depozite, lansatoare, centre de comandă și control, radare – și terminarea apărării antiaeriene câtă a fost refăcută după atacul din iunie 2025 și războiul de 12 zile Israel-Iran, cu intervenția americană a bombelor anti-buncăr. Programul vizează, mai departe, degradarea capacităților de apărare ale Iranului și atacul și eliminarea elementelor din represiunea regimului împotriva populației – miliții Basij, forțe de menținere a ordinii locale, Gardienii Revoluției Islamice și elemente ale Armatei. Și distrugerea flotei a intrat în agendă, odată cu amenințarea blocării strâmtorii Hormuz, o flotă implicată nu o dată în deturnări și rețineri de vase sau amenințarea și lovirea unora dintre ele.
Războiul urât, cu victime civile colaterale, va dura câteva zile.
Intrarea în război vine cu costuri și victime colaterale importante, oricât de puternică ar fi armata și cât de bine dotată cu capabilități majore. Așa s-a întâmplat cu lovirea în Iran a unei școli de fete în proximitatea unei baze militară – la origine clădirea era chiar parte a bazei. Cele câteva sute de victime civile anunțate pe parcursul a două zile de atacuri sunt, totuși, un număr restrâns față de nivelul de atacuri purtate, dovadă a exercițiului Coaliției de a evita victimele civile. Apoi au căzut victime, și probabil că vor urma și altele, până la degradarea substanțială a capabilităților militare iraniene de rachete, din tot Orientul Mijlociu. Dacă apărarea anti-aeriană a fost practic decimată, nefiind probleme întâmpinate de avioanele de atac, nici cu vreo forță de protecție împotriva loviturilor americano-israeliene, totuși amenințarea rachetelor de atac va rămâne una substanțială, chiar dacă numărul lor se va reduce pas cu pas, în funcție de modul de disimulare și camuflare de către regim și de capacitatea de distrugere a rachetelor din partea Coaliției.
Pe de altă parte, loviturile de retaliere iraniene s-au îndreptat către ținte militare, însă cum acolo era o apărare substanțială anti-rachetă, țintele nu au fost atinse sau au suferit pagube marginale, care nu sunt în măsură să afecteze statusul lor operațional. Au fost anunțate și victime militare, trei militari americani morți și un număr de câteva zeci răniți, fără detalii. Și în cazul Israelului, cel mai pregătit să se confrunte cu atacurile aeriene, interceptările au fost majore și fără victime colaterale în faza inițială, singurele rachete care au trecut au fost cele care se duceau în deșert, fără obiectiv. Însă tot duminică, o sinagogă din apropiere de Ierusalim a fost lovită: oricât de bun și puternic ar fi un sistem de apărare, se poate ca și aici să dea greș o secvență și un eveniment tragic să aibă loc, din când în când.
Mai gravă este atacarea – voită, întâmplătoare, din defecțiuni tehnologice sau ca urmare a interceptărilor – unor ținte civile din statele din Golf care găzduiesc baze americane. Locuințe, un hotel, Burj al Arab cu resturi de dronă care au incendiat fațada exterioară pe o parte a ei, lovituri pe aeroporturile civile, în mai toate statele regiunii, toate au subliniat nu atât o planificare iraniană și o realizare militară deosebită, cât o disperare a Iranului de a da mesaje de retaliere, imagini cu foc, distrugeri și victime și de a sublinia că lovește ceva și el, mai ales că avea 48 de lideri uciși în nici un minut la atacurile israeliano – americane din prima zi, inclusiv șeful statului, Liderul Suprem Religios, Ayatollahul Ali Khamenei. Războiul va continua, iar degradarea capabilităților iraniene se va face în timp, în zile întregi, dacă nu săptămâni. Vedem dacă succesorii foștilor conducători ai regimului vor fi și ei țintiți și îndepărtați, forțându-se imaginea haosului și a statului fără lideri, cam cum s-a întâmplat cu Hamasul și Hezbollahul libanez pro-iranian.
Zonele de amenințatre și riscuri majore care vin
La capitolul amenințări, principalele vin din partea Iranului și a războiului de rachete. Până la degradarea totală a resursei, eliminarea depozitelor sau a lansatoarelor și reducerea dramatică a acestei capabilități de a lansa rachete balistice cu rază medie, care să atingă Israelul și statele Golfului, amenințarea va persista, probabil la nivel de zile, în formă substanțială. Apoi există problematica protestelor și reacțiilor pro-iranienilor sau șiiților ce respectau postura și îndreptările Ayatollahului Khamenei. Nu degeaba am avut proteste în Baghdad, din partea milițiilor pro-iraniene șiite din regiune, dar și în Pakistan, la Karachi și Lahore, cu atacul la adresa consulatului SUA și ciocnirile între forțele de ordine și protestatari, soldate cu peste 9 morți și mulți răniți. Nu punem aici susținerile de natură politică și declarative ale Rusiei și Chinei, cu eventuala susținere în Consiliul de Securitate, la o eventuală dezbatere a atacului.
O altă zonă de amenințări reale și riscuri majore vine din partea retalierii milițiilor pro-iraniene, proxy ale Teheranului, din diferitele zone ale Orientului Mijlociu. Hamas e mai puțin capabil, Hezbollahul este decimat, dar nu poate fi respinsă a priori perspectiva unei acțiuni împotriva Israelului. În ordinea pericolului, urmează milițiile șiite irakiene care au mai atacat bazele americane din Irak, inclusiv pe cele din Kurdistanul irakian, acolo de unde nu au fost retrași soldații americani. În plus, Al Houthi își poate relua atacurile la adresa petrolierelor din strâmtoarea Bab el Mandeb, din Marea Roșie spre canalul de Suez și Mediterana, inclusiv din largul porturilor israeliene, așa cum a mai făcut-o.
Nu sunt de ignorat nici măcar problemele pe care le pot stârni celulele dormante teroriste iraniene din America și din lume, cu ținte vizând interesele americane. Aici componenta contra-teroristă a luat măsuri în SUA pentru a ridica nivelul de alertă teroristă. Altfel, nici efectele economice și prețul barilului de petrol nu va fi o bucurie: existența războiului e de ajuns ca prețul să crească brusc, iar hotărârea OPEC Plus de a compensa creșterea de preț crescând producția de petrol nu va ajuta mult, până când partea activă a conflictului privind cu precădere retalierea iraniană și efectele asupra transportului din regiune nu se va fi oprit. SUA au scufundat deja un vas iranian, există atacuri la adresa porturilor Gardienilor Revoluției din apropierea strâmtorii și a capabilităților de lovire anti-navă, dar am înregistrat și un petrolier lovit în largul coastelor Omanului, altfel mediatorul de la Geneva.
Dar acum nu mai contează nici rolul Omanului, nici neutralitatea Emiratelor sau înțelegerea strategică a Iranului cu Arabia Saudită, înțelegere mediată de China, chiar de Xi Jinping. Acum e nevoie de sânge, de revanșă, de a arăta că regimul ayatollahilor nu pleacă fără luptă. Chiar și bătălia aparențelor se duce, pe câmpul războiului informațional, după ce iranienii au ieșit public să se bucure după atacuri și eliminarea ayatollahilor, și regimul s-a mobilizat duminică pentru a scoate adepții în stradă și a începe doliul de 40 de zile în legătură cu moartea Ayatollahului și a celorlalți “martiri”. Tot aici se înscrie comunicatul că Iranul a trimis patru rachete spre portavionul American Abraham Lincoln, dar nu numai că nu au ajuns niciodată să lovească, dar SUA a trebuit să acuze de minciună regimul pentru că nici măcar nu lansase rachetele cu care se lăuda.
Iranul își joacă ultimele cărți înaintea încetării capacității de a lovi, pe fondul continuării degradării totale a resurselor și capacităților sale militare de apărare, a celor de represiune, până când lumea va inunda liber și neîngrădit strada. Ce urmează? Nu știu dacă o planificare poate include succesiunea. Nu suntem în cazul Venezuelei, acolo unde lucrurile s-au derulat prin cooptarea elementelor regimului în tranziție, cu mișcarea către o formulă de reprezentativitate și legitimitate viitoare. Aici e vorba despre schimbare de regim, dar un regim osificat și înrădăcinat de 47 de ani în întreaga societate iraniană, cu un Corp al Gardienilor Revoluției Islamice care a acaparat putere, resurse, economie, comerț, reprezentare externă, și care va fi dificil de dislocat, și acest lucru numai în timp îndelungat. Dar o soluție se va găsi din interiorul protestelor de stradă, pentru a mulțumi revoluționarii. Iar eliminarea sancțiunilor și relansarea economică va da o bază puternică evoluțiilor și reușitei regimului secular ce se va instala, urmând teocrației actuale.
Dar până atunci, costurile, ororile războiului, tragediile și durerea nu s-au încheiat, iar războiul va mai dura.
