Războiul lung din Irak a rămas și un război uitat, dar redescoperit. Mai ales acum, în prag de retragere a trupelor Coaliției, la 30 septembrie, când spectrul Afganistanului pogoară din nou în scrierile analiștilor și al planificatorilor americani, pentru a nu repeta dezastrul retragerii intempestive și forțate, în debandadă, din august 2021. Desigur, lăsând în spate o colecție de organizații șiite pro-iraniene teroriste, înarmate, cu propriul teritoriu controlat și propriile armate, un stat dezmembrat și incomplet. Pariul se pune din nou pe forțele militare irakiene, pe cele anti-teroriste, pe serviciile de informații și pe capacitatea de a duce la bun final dezarmarea voluntară sau constrânsă, forțată, până la data retragerii trupelor coaliției, fără a determina izbucnirea unui nou război sectar sau măcar Stat versus organizații islamiste, preponderent șiite și pro-iraniene. Cu atât mai complicat cu cât majoritatea forțelor politice își susțin pozițiile de negociere prin resurse controlate exclusiv, zone scoase de sub controlul statului și partide politice care le reprezintă în Parlament. O ecuație în care premierul al-Zaidi are doar soluții proaste și capacitatea de negociere bazată pe forța instituțiilor statului și a controlului Bagdadului, a sediilor centrale și a bugetului statal.
Pe scurt:
- Joaca de-a statul și ambiguitatea contructivă în Irak
- Lupta pentru arme, putere și resurse în Irakul post-american
- Cine face politica externă și de securitate regională în Irak. Rolul Iranului și influența covârșitoare
- Ingerința directă a Teheranului la Bagdad.
Joaca de-a statul și ambiguitatea contructivă în Irak
Coaliția condusă de către Statele Unite urmează să părăsească Irakul la 30 septembrie, iar condiția esențială pentru a face acest pas – planificat deja de Washington și greu de inversat – este predarea armamentului de către principalele miliții irakiene către Stat, care va deține monopolul violenței legale începând cu acea dată. Pretenția, inclusă în programul de guvernare al fiecărui premier în ultimii 10 ani, este greu de realizat doar prin convingerea celor implicați și cu ajutorul diplomației. Premierul irakian Ali al-Zaidi, primit la Casa Albă la 14 iulie 2026, trebuie să obțină cel mai important salt pentru reconcilierea națională și așezarea statului irakian pe un trend de dezescaladare a confruntărilor militare interne și a lipsei controlului pe anumite regiuni și localități ale țării. Astfel, data de 30 septembrie devine de două ori mai importantă pentru statul mesopotamian, când trebuie să se fi încheiat predarea armelor. Cu 45 de zile înaintea termenului, dinamica de a ajunge la un asemenea final este, însă, mai degrabă slabă din partea milițiilor, dezamăgitoare și neconvingătoare din partea oficialilor.
Joi, 13 august, premierul, care este în același timp și comandantul forțelor armate, a lansat alerta la nivelul întregului Irak și a pus toate forțele instituțiilor de stat în alertă, în stare de război, nu împotriva ultimelor trupe americane din regiune, nu împotriva rămășițelor ISIS-autointitulat Stat Islamic, ci împotriva milițiilor irakiene care au fost fondate chiar de guverne irakiene anterioare pentru a ajuta la lupta împotriva organizației teroriste care controla o mare parte din Irak și Siria. Cu o săptămână înainte, avioanele americane și saudite au lovit sediile și amplasamentele lansatoarelor de drone și rachete ale milițiilor șiite pro-iraniene din Irak, ucigând peste 20 luptători ai Forțelor de Mobilizare Populară, după atacuri ale acestora în Golf vizând industria petrolieră, la comanda Iranului, prin Corpul Gardienilor Revoluției Islamice.
La 30 septembrie, data la care trupele coaliției conduse de SUA părăsesc Irakul potrivit acordului din 2024, Iranul trebuie să probeze că Bagdadul și instituțiile sale oficiale controlează teritoriul național și că tot armamentul este sub controlul autorităților centrale. Promisiunea dezarmării nu a putut să fie respectată de nici un Guvern, iar al-Zaidi, instalat în mai după luni de blocaje, trebuie să rezolve principalul punct din programul său de guvernare, preluarea monopolului armamentelor de către stat. Totuși milițiile sunt parte a statului, controlează teritorii, sunt în Parlament cu partidele și controlează ministere, iar singura motivație pozitivă este nevoia de acces la resurse și, deci de a menține guvernul actual. Refuzul este subliniat în principal de către Kataib Hezbollah și Harakat al-Nujaba, organizații considerate teroriste de către Statele Unite, motivația până de curând fiind pretinsele trupe de ocupație ale Coaliției. Legitimitatea lor a dispărut odată ce trupele americane se retrag iar organizațiile militare șiite pro-iraniene lansează atacuri asupra vecinilor din Golf.
Majoritatea milițiilor șiite s-au înarmat în 2014, la cererea Marelui Ayatollah șiit Ali al-Sistani, creând Forțele de Mobilizare Populară pentru a lupta împotriva Statului Islamic, la dizolvarea armatei regulate. Între acestea, o parte sunt loiale statului irakian și conducerii de la Bagdad, dar mai mult de jumătate au ambiții mai mari, și depind de Iran care le-a finanțat și antrenat și le-a utilizat împotriva dușmanilor săi din regiune. Unele grupări politice s-au conformat, precum Muqtada al-Sadr care a dizolvat miliția sa Saraya al – Salam în forțele de securitate irakiene, în timp ce Asaib Ahl al-Haq a declarat că va face același lucru. Dar trimisul american în regiune, Tom Barrack, a susținut că declarațiile de intenție nu țin loc de fapte verificabile, că acțiunea credibilă reclamă un stat puternic, care să poată controla și verifica aceste forțe și armamentul pe care îl vor mai deține.
Există o pârghie importantă în spatele acestei dezarmări, care ține de banii blocați de Rezerva Federală americană prin sancțiuni, iar Bagdadul are nevoie de ridicarea sancțiunilor, de investiții și veniturile din petrol, care acoperă 90% din buget. De la blocarea de către Iran a Strâmtorii Hormuz, din final de februarie, veniturile au scăzut cu 75% pentru Bagdad. Același lucru și-l doresc și statele din Golf, Arabia Saudită în primul rând, dar și Iordania. O parte dintre miliții, precum Hadi al-Ameri, cea mai bine organizată miliție pro-iraniană, au transmis luptătorilor să nu tragă sub nici o formă în orice țintă internă sau externă. Ele preferă o formă negociată cu coaliția inter-sectară care a dat guvernul ca să nu ajungă să fie declarate organizații teroriste, dar și să evite să predea armele.
Premierul Al Zaidi nu are decât soluții dificile și cu costuri, riscând fie ciocniri între forțele statului inclusiv inter-șiite – șiiții pro-guvernamentali și cei pro-iranieni – fie nerespectarea termenului dezarmării, fie o formulă preferată intermediară, cu o declarare neclară a îndeplinirii prevederii la temen, cosmetizată și ambiguă, care să permită eliberarea fondurilor și ridicatea sancțiunilor. Atacurile asupra vecinilor din Golf și Orientul Mijlociu venite din partea milițiilor nu-l ajută pe șeful executivului irakian în varianta sa intermediară și riscă să antreneze responsabilitatea directă a statului irakian după 30 septembrie, pentru orice acțiune ce provine din interiorul statului irakian împotriva oricui în afara țării.
Lupta pentru arme, putere și resurse în Irakul post-american
Perspectiva reală este, deci pariul pe capacitatea instituțiilor oficiale de securitate de a se impune asupra celor mai puternice miliții, pentru a putea aduce armele sub autoritatea statului. Doar că mecanismul legitimității și susținerii în alegeri a fost constituit în Irak, pentru mai bine de o decadă, după 2014, tocmai din capacitatea de a mobiliza forțe și voluntari înarmați pentru a combate Statul Islamic sunnit și astăzi mecanismul militar, politic și economic construit trebuie dezmembrat din temelii, cu același Parlament și aceleași partide care l-au creat și s-au legitimat de la el. Motivația trupelor străine pe teritoriul irakian pentru a menține arme dincolo de instituțiile statale, a dispărut, și orice altă încercare de a da vina pe turcii din Kurdistanul irakian sau alte presupuse amenințări nu mai sunt credibile. Argumentele de până acum a milițiilor pălesc în perspectiva retragerii trupelor, a nevoii finanțării și a loviturilor lansate de către o parte din miliții împotriva vecinilor, în beneficiul Iranului, de unde presiunea de a respecta regulile lansată asupra întregii structuri politice, instituții de securitate paralele și în competiție, rețele economice cu rol în decizia în stat.
Autoritățile guvernamentale utilizează coincidența de termene exact împotriva milițiilor care au revendicat motivația prezenței americane pentru menținerea armelor. Astăzi, această motivație merge împotriva dorinței de a păstra milițiile înarmate pentru că o asemenea eventualitate ar putea determina tocmai menținerea trupelor coaliției pe teren. Rezistența în fața forțelor militare străine a dispărut ca motiv, deci poziția guvernamentală oficială se întărește și transformă obiectivul și termenul într-un adevărat test de credibilitate pentru premier, guvern și Irak ca stat. Astfel, devine legitimă și susținută de populație preluarea activității armate și violenței legale sub autoritatea instituțiilor oficiale ale statului, sub amenințarea explicațiilor de ce anumite facțiuni politice, cu precădere pro-iraniene, privesc puterea militară drept necesară pentru influența politică, economică și la adresa deciziei.
Funcțiile grupurilor înarmate din Irak nu s-au schimbat dramatic. Rolul lor în a legitima fracțiuni politice și relevanța lor s-a menținut de la combaterea ISIS la pretenția de rezistență împotriva prezenței trupelor străine și apărarea suveranității către rolul exclusiv și real de pârghie politică majoră. Însuși sistemul de reconciliere inter-sectar negociat în Irak și înscris în Constituție, cu împărțirea pe linii sectare a funcțiilor în stat – președinte kurd, președinte al Parlamentului sunnit și premier/șef al guvernului șiit, combinată cu formule de tărguri regionale, politice și comunale la diferite niveluri, au încurajat sistemul de blocuri rivale care să-și protejeze și să-și extindă, dacă pot, influența la nivelul instituțiilor, a rețelelor patronate și, în mai multe cazuri, folosind miliții înarmate. Milițiile și armele au devenit instrumente de negociere politică și sursă de confruntări nu numai în ciocniri și rivalități ci în formarea guvernului și repartiția portofoliilor, în soluționarea disputelor politice și în crize.
Tocmai rolurile multiple și accesul la putere și resurse au făcut ca dezarmarea să fie mult mai grea pentru că rolurile îndeplinite de miliții sunt mult mai extinse, reclamând voința politică a grupurilor de a renunța la mecanismul de obținere a influenței prin aceste prezențe militare ilegale. Și, ca lucrurile să fie și mai complicate, o parte din milițiile parte a Forțelor de Mobilizare Populară au fost incorporate formal în instituțiile de securitate irakiene, în dualități de loialitate și ascultare extrem de complicate. Au un loc în sistemul instituțional, dar își păstrează și identitățile politice de origine, și ascultările, și lanțurile de influență originare, și capabilitățile deținute în perioada actorilor înarmați non statali. O zonă gri care dublează zona ilegală neintegrată și nesubordonată statului. Deci dezarmarea în varianta transparentă și verificabilă cerută de americani și de vecinii Irakului (mai puțin Iranul) înseamnă exercitarea suveranității statului prin a determina cine controlează armele, cine dă ordinele, ce instituții verifică și controlează deținătorul de armament și mai ales că nu mai există organizații politice care au capacitate militară independentă de stat.
După ce a câștigat alegerile cu un program ce viza monopolul armelor și combaterea corupției, al-Zaidi se confruntă cu primul test major, acela de a utiliza termenul de 30 septembrie pentru a reafirma suveranitatea internă și externă a statului și a trece la diversificarea economică pe bază de investiții, odată ce sancțiunile vor fi ridicate. Desigur, asta reclamă puterea voinței sale politice în confruntarea cu grupările politice reprezentate în Parlament, cu milițiile șiite pro-iraniene pe care să le preia sub control dezarmându-le, consolidarea propriilor instituții de forță care să poată acționa, la nevoie și, ulterior, abordarea rețelelor organizaționale dezvoltate și profunde din societate în perspectiva creării unei națiuni irakiene coezive și eliminarea faliilor de divizare din confruntările vechi. Adică un echilibru fragil între compromis și coerciție, între momente de accelerare și impunere a voinței și flexibilitate respectiv relativizare a unor cerințe, totul cu obiectivul de a ajunge la monopulul violenței și armelor fără a declanșa un nou război intern.
Cine face politica externă și de securitate regională în Irak. Rolul Iranului și influența covârșitoare
Din păcate, în afara valorii de întrebuințare internă în grupări politice, legitimități, resurse și poziții, respectiv voturi, grupările militare se subordonează și intereselor externe, cu precădere iraniene. Unii dintre jucătorii cu resurse militare independente de stat – dobândite de la Iran, de la arme, explozibili la drone și rachete cu rază lungă, alături de antrenarea propriilor soldați și plata lor măcar parțială – joacă și roluri regionale și internaționale dincolo de frontierele statului irakian. Parte a axelor regionale cu relații militare dincolo de granițele statului irakian, aceste miliții sunt cu atât mai importante cu cât nu numai că influențează deciziile statului, dar fac propriile politici militare, de securitate și în relațiile externe, riscând oricând să antreneze Irakul și pe concetățenii lor în confruntări și războaie autonome și independente de decizia și voința legitimă a autorităților de la Bagdad.
Astfel, s-a ajuns ca aceste miliții, cu grad mai mare sau mai mic de dependență, cu un nivel mai mare sau mai mic de control din partea forțelor Al Quds ale Gardienilor Revoluției, să ia decizii influențate nu de dinamica internă și interese directe ale grupurilor reprezentate în Parlamentul de la Bagdad, ci de dinamici implicând Iranul, Statele Unite, Israelul, Arabia Saudită și alți actori. De aceea aceste acțiuni nu sunt explicabile prin relația directă Bagdad-Washington, iar Statele Unite țin să responsabilizeze Bagdadul oficial pentru tot ce se petrece între propriile hotare. Tensiunile regionale pot oricând să genereze motivații extra-politice și de influență internă pentru a menține armamentul, indiferent de retragerea trupelor coaliției.
Dimensiunea economică implicată nu este mai puțin importantă în ecuația dezarmării: grupările armate au dezvoltat formule de acces la resurse politice și comerciale, inclusiv influența asupra punctelor de trecere a frontierei, contracte lucrative cu Guvernul sau cu piețele informale. Deci nu rareori rețelele politice și de securitate, relevate ca marcă a Irakului post-ISIS, au de a face cu activități economice autonome și independente de stat, fapt ce crează o altă motivație și pârghie de finanțare a structurilor militare paralele. Deci organizațiile politice, cu sau fără reprezentare în Parlament, au interesul de a-și menține capabilitățile militare și din rațiunea susținerii veniturilor și rețelelor economice care le finanțează și le dau fundamentul existenței, oricât de ilegală și nereglementată ar fi deținerea de arme de toate categoriile.
Astfel, la originea acțiunii de dezarmare ar trebui să se afle și controlul puternic și corect al punctelor de trecere a frontierei și structurilor vamale, supravegherea financiară și responsabilitatea instituțională, pe lângă reformele din domeniul securității. Deci un pas major în reforma completă a sistemului irakian actual ar fi unul care să reproducă variante de control reciproc al puterilor în stat, deci unul fundamental democratic, cu efect nu numai asupra forțelor de securitate ci și asupra celor politice care dețin structuri militare înarmate. Și peste acestea mai subzistă slăbiciunea percepută(și reală, cel puțin parțial) a apărării aeriene irakiene. Lipsa capacității de a proteja spațiul aerian și infrastructura critică stă la baza menținerii capabilităților militare de drone, rachete și alte capabilități, care să compenseze lipsurile manifestate de forțele armate oficiale. De aici nevoia construirii unei forțe naționale cu capabilități suficiente și care să fie percepută drept suficientă pentru a evita și elimina sistemele militare paralele actuale.
Ingerința directă a Teheranului la Bagdad.
La 10 august, a fost prezent la Bagdad comandantul forțelor Quds al Corpului Gardienilor Revoluției Islamice, generalul Esmail Ghaani, care s-a întâlnit cu numeroase dintre milițiile pe care le finanțează și le coordonează, mai strict sau mai puțin strict și direct. În toate aceste cazuri, el a recomandat ca milițiile să evite confruntarea cu guvernul actual și forțele oficiale dar, în același timp, să evite depunerea armelor, ci să încerce formule alternative de negociere. Ghaani s-a întâlnit cu oficiali politici și de securitate din Cadrul de Coordonare Șiit și cu Hadi al Ameri, liderul organizației Badri. Iranul pare preocupat de posibilitatea unor ciocniri militare sau chiar de o explozie de violență între forțele oficiale și milițiile pro-iraniene sau chiar între diferitele fracțiuni șiite, cu două soluții paralele, continuarea activității politice a acestor grupări în locul celor militare dar și conservarea armelor pentru când ca fi nevoie de ele.
În contextul actual, Iranul ar putea chiar sacrifica parte din milițiile pe care le controlează mai puțin precum Asaib Ahl al Haq pe care să o dezarmeze – mai ales că aceasta și-a anunțat intenția de a se dezarma, la 2 iunie. În schimb, jucătorii majori ar trebui să-și conserve capacitatea de răspuns militar și resursele pentru orice operațiune ar fi utilă în viitor Teheranului. Mai mult, amenințările milițiilor vizate de loviturile americano- saudite privind o perspectivă de retaliere au fost înăbușite după vizita lui Ghaani, pretenția fiind cea a unei amânări a retalierii. Gardienii Revoluției preluaseră controlul direct și construiseră încă din aprilie celule interne în interiorul milițiilor pentru a ține direct legătura și a acționa împotriva intereselor americane și ale statelor din Golf, la ordinul direct venit de la Teheran. Nu întâmplător, la 28 iulie, loviturile au țintit și ucis și patru ofițeri ai Forțelor al Quds aflați alături de milițiile care trăgeau asupra saudiților.
Gardienii Revoluției Islamice și Forțele al Quds ale lor sunt responsabili de menținerea forțelor Axei Rezistenței alcătuite din milițiile șiite pro-iraniene, cu rol major în determinarea acțiunilor milițiilor irakiene asupra statelor din Golf. Nu există date că vizita ar fi determinat vreun angajament al milițiilor sau al lui Ghaani, de a nu mai lovi Arabia Saudită de pe teritoriul irakian. Totuși preocuparea pentru votarea viitoarei legi a monopolului armamentelor la nivelul instituțiile de apărare și securitate irakiene a făcut Iranul să emită sâmbătă, 15 august, un comunicat, prin intermediul mediei oficiale, care susține că politica de restricționare a armelor militare sub controlul statului se aplică doar grupurilor armate care operează în afara instituțiilor de securitate oficiale, deci nu și Forțelor de Mobilizare Populară, milițiile șiite pro-iraniene. Aceasta pare să fie o formulă de răspuns față de preocupările milițiilor cu care s-a întâlnit Ghaani, chiar dacă nu reprezintă o poziție oficială a Bagdadului.
Agenția de Știri a Irakului a înregistrat declarațiile oficialilor iranieni care susțin că “Forțele de Mobilizare Populară sunt parte a forțelor armate, și membrii lor sunt subiecți ai legilor militare în vigoare”. Politicile guvernului irakian ar viza, în fapt, doar entitățile din afara instituțiilor statului, pentru a preveni orice comandă paralelă și utilizarea armelor în afara cadrului statal. În fapt, premierul Ali Faleh al – Zaidi a coordonat pregătirea unei legi care limitează existența armelor la instituțiile statului, susținând că proliferarea armelor de luptă este cea mai mare amenințare la adresa autorității statului și că toate grupările trebuie să depună armele până la 30 septembrie. În plus, legea ar consemna exact loialitatea forțelor care poartă arme față de statul irakian și nicidecum față de alt stat sau grupare politică, un pas care a fost pe deplin ocultat de către comunicarea oficială iraniană. Acesta este pasul crucial pentru a limita, dacă nu a elimina, influența Iranului în Irak și controlul unor formațiuni înarmate, aflate azi sub ascultarea statului vecin.
