După vizita lui Donald Trump la Beijing, în postură mult mai reticentă și rezervată și fără prea multe comentarii publice, în capitala Chinei a sosit Vladimir Putin, la cererea lui Xi Jinping, care și-a atins obiectivele de propagandă și proiecție a imaginii puterii serioase, solide și echilibrate între revizioniștii unilaterali puși pe războaie fără sfârșit, care afectează întreaga lume. Venit cu căciula în mână să primească un ajutor financiar care să-i sprijine economia, măcar prin capacitatea de a se împrumuta și compensa deficitul bugetar enorm – la final de aprilie cu peste 50% mai mare decât prognozat pe întregul an 2026 – Vladimir Putin a avut parte de simbolism, retorică și formalism, plecând cu nimic relevant de la Beijing. Cu aceeași ocazie, liderul de la Kremlin a realizat cât de sensibilă e situația sa și cum nu mai are ieșire odată ce nici Donald Trump nu a livrat, așa cum se aștepta, o capitulare a Ucrainei, cu teritorii cedate contra pace și securitate relativă, sub control, și nici Xi Xjinping nu-l susține pe deplin la greu, după peste patru ani de război, și că trebuie să găsească drumul înapoi spre europeni – pe care brusc îi redescoperă unitar ca putere relevantă – și să negocieze o ieșire din război cu Ucraina, chiar dacă aceasta va fi o confimare a lipsei oricărei forme realiste de victorie pe teren.
Dependența de Beijing – între marile iritări și rușini ale lui Putin, spre final de mandat
Vladimir Putin a trăit un moment rușinos la ultima sa deplasare la Beijing, deși gazdele au încercat să acopere cu festivism, formalism, deferență și simbolism întreaga sa prezență în capitala Chinei. Totuși sentimentul de lider venit să ceară, mai ales când a plecat fără a-și atinge obiectivele, i-a arătat lui Vladimir Putin ce înseamnă să ajungi la cheremul unui partener mai mare, care stoarce fără milă și fără limite orice avantaj poate în momente de restriște. Putin și Xi Jinping s-au întâlnit în istoria lor comună de peste 40 de ori, de 25 de ori în vizite oficiale în ultimii 25 de ani. De la postura rezervată, retractilă și nu rareori umilă a lui Xi Jinping, la începutul relației celor doi, mergând până la izolarea cvasi-deplină a Chinei de acum 5 ani, când Putin era mai singurul partener care vizita Beijingul, Putin a trăit să o vadă și pe asta: China încrezătoare, dominantă, puternică este cea care dictează condițiile parteneriatului strategic “fără limite”, dar și fără rezerve în rapacitate și câștig, atunci când ești slab și ai fost prins pe picior greșit.
Întâlnirea tete a tete Putin-Xi a durat circa o oră și jumătate, după care părțile s-au reunit cu delegațiile, în format extins. A fost prima vizită a lui Putin de la lansarea războiului israeliano-american împotriva Iranului, dar acest element nu i-a adus argumente solide, nici câștigul de cauză la care se aștepta în deschiderea unei noi conducte care să mute exporturile de gaz destinate la origine Europei către China. Ca în cazul Trump cu o săptămână înainte, Xi s-a întâlnit cu un alt lider al unei țări cu pretenții de mare putere angajată într-un război lung, fără perspective de a se termina rapid și în deplina satisfacție a statului care l-a inițiat. Și dacă Donald Trump a cerut sprijin pentru încheierea războiului din Iran care afectează China, Putin a fost la fel de preocupat de sprijinul pentru finanțarea propriului său război cu Ucraina, în fața unui stat puțin afectat de acest ultim război, dar pe care îl dorește și pe acesta încheiat. Mai ales că, o săptămână mai devreme, a promis și anunțat public că nu va mai sta pasiv față de cele ce se întâmplă în “criza din Ucraina”. Festivismul și superficialitatea din elementele publice formale ale întâlnirii au fost explicate prin celebrarea celei de-a 25-a aniversăi a Tratatului de Bună Vecinătate și Cooperare Prietenească, încheiat în 2001 între cele două state și care, susține partea rusă, a rezolvat fricțiunile de frontieră și a putut lansa cooperarea bilaterală.
În fapt, Putin și Xi au descris împreună marile progrese din parteneriatul comprehensiv, în termeni cât mai măreți și plini de superlative, l-au criticat pe Donald Trump pentru proiectul Golden Dome al apărării antirachete și pentru afectarea stabilității strategice, inclusiv prin nesemnarea unui nou acord START, au dezbătut proiectul Puterea Siberiei 2 care nu a avut nici un element nou de progres – deși era crucial pentru Putin și finanțarea economiei și a războiului său – și au semnat o declarație de intenție și poziționare față de ordinea globală pe care și-o doresc împreună. Critica a vizat încercările “unor state” de a domina afacerile globale în spiritul colonioalismului și erei apuse, încercare eșuată, după care au avertizat asupra pericolului revenirii la “legea junglei” în afacerile internaționale, o critică împărtășită în raport cu Statele Unite, nenumite în documentele asumate.
Întregul balet diplomatic și formal, festivist, adresările deferente și aparent extrem de calde nu au putut acoperi postura celor doi lideri, unul venind să ceară, cu mâna întinsă, și aflat în situație mult mai proastă, celălalt sigur pe sine, la un apogeu al puterii reale și simbolice pe care o reprezintă, căutat de toată lumea și doritor să arate că toți cei care contează vin să-i recunoască statutul și relevanța. Putin a realizat încă o dată dependența sa de China privind cumpărarea de produse energetice, comerț și sprijinul diplomatic, cu un Xi Jinping care s-a poziționat solid drept un centru de putere stabil și o putere globală recunoscută unanim de jucătorii relevanți. Pentru China, Rusia este o bogăție prin rezerva de combustibili fosili pe care o deține imediat în apropierea frontierelor sale, la nevoie, iar sosirea panopliei de oligarhi ai lui Putin cu liderul de la Kremlin nu a putut compensa diferența de potențial, gabarit și relevanță între cei doi parteneri de astăzi, așa cum nu a putut să fie comparabil cu miliardele pe care le reprezintă echipa cu care Trump s-a prezentat la Beijing, lideri ai marilor companii din tehnologie de vârf a lumii.
Deși este asumată drept un parteneriat numit fără limite, relația China – Rusia are la bază strict interesele comune, nicidecum o bază ideologică relevantă, care ar putea să mai curbeze din pretențiile cinice ale Chinei, care profită de momentul prelungit de slăbiciune al Rusiei de astăzi, după decenii de umilință și supușenie față de liderul lumii comuniste, în ciuda disidenței sale prelungite. Și nici umilințele istorice și amputările teritoriale din secolul al 19-lea din Siberia nu au fost uitate la Beijing, cel care așteaptă să profite, la momentul potrivit, și să-și ia revanșa. Relevante rămân doar pozițiile comune de a respinge dominația de decade a Statelor Unite asupra lumii, dar și profitul din politica imprevizibilă și impulsivă a președintelui Donald Trump care a răspândit haosul în sistem. Tandemul Rusia-China există fără prietenii și efuziuni emoționale, ci ca o simplă alianță funcțională între două puteri care încearcă să profite de turbulențele induse terților de fostul lider al lumii Occidentale, Statele Unite, afirmându-se ca forță de stabilizare în turbulențele globale.
Când te cheamă fratele mai mare la picior
Dacă cele două părți au subliniat în mod repetat cea mai apropiată și profundă cooperare, cu manifestări vizibile de apropiere a celor doi lideri, dependența Rusiei de China a probat pârghiile superioare ale Beijingului pentru a defini și dezvolta agenda economică și politică, respectiv a-și impune interesele. Iar între acestea, cel mai important interes al Chinei este punerea piciorului la un nivel relevant în Marele Nord. China a demonstrat, astfel, că nu are nevoie doar de energie și loialitate, ci că nu se sfiește să ceară concesii mult mai mari și să respingă cererile stringente și obligatorii ale Rusiei. Acum ținta sa este terenul pe care să poată construi, pe teritoriul rus și la ieșirile la Marea Nordului și Oceanul Înghețat din Arctica, infrastructura pentru a putea să funcționeze eficient cu convoaiele sale comerciale pe Ruta Nordică. Rusia nu deține această infrastructură, nu are baze și logistica necesară pentru a putea găzdui convoaiele în drum spre Marele Nord sau traversând Oceanul Înghețat spre America, Atlantic sau coastele europene.
O preocupare majoră pentru a marca postura sa actuală și perspectiva de a depăși SUA în 2050, un nivel de ambiție despre care e greu de spus dacă va putea fi satisfăcut, China încearcă să așeze fundația Noii Ordini Mondiale pe care și-o dorește, deopotrivă de pe poziții revizioniste și de pe cele de continuitate a status quo-ului. Își dorește ca regulile care au favorizat-o și i-au permis să ajungă la 70% din PIB-ul și producția Americii să poată merge mai departe, prin OMC sau instituții ale libertății economice și acordurilor de liber schimb, unilaterale în raport cu limitările și controlul propriu asupra investițiilor și comerțului, și revizuirea instituțiilor și regulilor care au menținut SUA și Occidentul ca primi jucători ai ordinii actuale, pe care și-o dorește schimbată. Vizita lui Putin e un cadru favorabil pentru a marca aceste mesaje, cu susținerea Rusiei care are aceleași preocupări împărtășite.
Noua formă de globalizare independentă de SUA, în care Rusia e chemată să achieseze la proiectul chinez, nicidecum să vină cu propriile idei, vizează o nouă infrastructură de plăți – utilă și Moscovei, dacă sau când se va fi instituit, pentru ocolirea sancțiunilor – noi mecanisme de reglementare a comerțului, în variantă chineză, cu favorizarea inundării și preluării ostile a piețelor de către produsele ieftine chineze, fără reguli, criterii și chiar standardde de calitate, și o nouă formă de globalizare sub falduri chineze, subordonată intereselor Beijingului și noului imperialism chinez realizat cu răbdare, în timp și sub radar. Desigur, ca matrice de dezvoltare, sunt evaluate formula Parteneriatului strategic euro-asiatic, BRICS sau SCO – Organizația Cooperării de la Shanghai. China se afirmă drept putere majoră stabilă și responsabilă, și împachetează această imagine și narațiune pentru publicul propriu dar și pentru întreaga lume, respingând războaiele care cauzează tensiuni în domeniul comerțului și crize energetice globale, la nivelul întregii lumi. China vine după o încetinire economică notabilă, pe fondul rezistenței și competiției în Indo-Pacific, a supra-capacității industriale excesive și a declinului demografic tot mai vizibil, cu consecințe majore la nivelul forței de muncă și a creșterii.
Altfel, asimetria celor două părți s-a văzut lesne în timpul întâlnirilor și a posturii adoptate de către fiecare dintre ele. Rusia a venit la câteva zile după ce Ucraina a lansat cel mai mare atac asupra Moscovei, de peste un an, cu peste 500 de drone și cu penetrarea cercurilor succesive de apărare anti-aeriană a capitalei ruse. Apoi Rusia a înregistrat în luna aprilie prima pierdere netă de teritoriu din august 2024, fără a mai vorbi despre rușinea de a-i cere lui Trump să intervină pe lângă Zelenski pentru a nu ataca parada de 9 mai și a permite derularea acesteia. Umilința legată de contextual momentului pentru Putin contrastează cu postura lui Xi Jinping, aflat la a doua vizită majoră, la nici o săptămână de vizita lui Trump, prima a unui președinte american în mai mult de 10 ani, care i-a permis liderului chinez să se afirme ca lider care vorbește cu toată lumea și nu e legat, dependent sau limitat de nimeni în politicile sale.
China a putut, deci, să impună dezbaterea și mesajele vizând o nouă eră în afacerile globale care să nu mai fie centrată pe Occident, inducând puterea latentă pe care o deține și stilul propriu de a încerca să-și utilizeze statura gradual, fără excese sau supărări inutile ale partenerilor. Așa a devenit principalul partener comercial al Rusiei și cel mai mare client pentru petrol și gaze, profitând de situația acesteia care rezultă din războiul din Ucraina, cu pierderile și costurile pe care le implică, dar și de sancțiunile la care este supusă Rusia de către statele occidentale. În plus, cum Rusia are nevoie în mod cert de China la nivel global, cooperarea profundă cu Beijingul este nu numai extrem de importantă, dar fără alternativă pentru Putin. În acest fel, China poate să dea tonul relației, la nici 5 ani de la pandemie și izolarea deplină a sa, urmată de diplomația lupilor războiului, cum s-a numit retorica agresivă asupra Occidentului și criticile legate de lipsa grijei și prevenirea pandemiei, de abuzurile în materie de drepturile omului în Xinjiang, și democrație în Hong Kong, urmată de sancțiuni și controlul exporturilor pe marfurile chineze.
Bătălia pentru Puterea Siberiei 2
Astăzi lumea a migrat de la îndiguirea Chinei la puterea pe care dorești să o contactezi și, implicit, cu care îți dorești să cooperezi în orice mod, a doua putere economică a lumii, prima putere manufacturieră și comercială globală. E adevărat că și China a realizat unde a greșit și unde a exagerat, și-a moderat stilul la nivel diplomatic, a evitat confruntarea excesivă, mai ales după ce a pierdut parteneri din regiunea sa, împinși mult mai aproape de Washington, precum Coreea de Sud, Filipinele și Vietnamul. Totuși, China a reușit, după alegerea lui Trump la al doilea mandat prezidențial, să-și repare relațiile cu Australia, Canada și Marea Britanie, să primească vizitele liderilor din Canada, Marea Britanie sau Germania cu delegații masive de oameni de afaceri, încercând să relanseze creșterea economică puternică pe baza investițiilor străine atrase și a comerțului.
Vizita lui Putin fixată după cea a lui Trump a permis propagandei interne să valorifice situația lui Xi ca lider cu care toată lumea importantă se grăbește să se întâlnească, să se consulte și să solicite ceva de la el. Postura umilințelor prin care a trecut Putin în ultima perioadă, începând cu parada de la 9 mai, și celebrarea Zilei Victoriei, ca și situația disperată a economiei ruse, în timp ce rușii vorbesc tot mai mult despre epoca post-Putin, ceva nou în abordările din jurul Kremlinului, a creat spațiul pentru a sublinia distanța de gabarit și de postură între cei doi lideri. Și dacă Putin aștepta un semn relevant de sprijin din partea Chinei, fiind dispus să accepte orice opțiune ar fi convenit Beijingului, faptul că a fost întâmpinat doar de retorică și fără elemente tangibile și utilizabile l-au făcut chiar să anuleze conferința de presă tradițională de la finalul vizitei cu propria jurnaliști de casă. Discursuri despre inevitabilitatea lumii multipolare și critica politicii SUA au fost elemente care l-au favorizat cu precădere pe Xi Jinping și nu au soluționat problemele critice pe care le are azi Rusia.
De altfel, discuțiile sino-ruse nu au fost niciodată cu rezultate în termeni favorabili Kremlinului, în ultimul cincinal, cel puțin. Xi l-a vrut pe Putin la Beijing după Trump pentru arăta o Chină centru al politicilor globale, dar el știe foarte bine, și nu s-a sfiit să o arate, că Statele Unite sunt egalul Chinei, iar Rusia e doar partenerul mai mic al său. Acest lucru explică tratamentul fără mănuși privind principalul subiect al vizitei lui Putin la Beijing, semnarea acordului pentru conducta de gaz Puterea Siberiei 2, o conductă lungă de 6200 km, care ar fi trebuit să livreze încă 50 miliarde de metri cubi de gaz pe an din câmpul Yamal din Vestul Siberiei. Acordul nu numai că nu a fost semnat, dar partea chineză nici nu a discutat public despre el, iar în rest au fost semnate doar acorduri minore, vorbind despre adâncirea cooperării în terțe domenii. Declarațiile de tipul cooperării active în domeniul energiei nu au cum ține loc de angajamente, acorduri sau contracte care ar fi permis Rusiei să introducă proiecte bancabile și să dea o respirație economiei sale, încorsetate în efortul de război.
Rusia este cea care are, evident, mult mai mult o nevoie imediată de lansarea conductei, pentru a suplini pierderea de venituri venite de la europeni, după invazia pe scară largă a Ucrainei, din 2022. Presiunea pe Rusia a făcut ca, de partea ei, China să prefere să-și utilizeze avantajele pentru a obține noi concesii și avantaje de la Rusia. Limitele cooperării sino-ruse s-au oprit la o declarație comună de a-și întări și mai mult parteneriatul comprehensiv, la 40 de acorduri interguvernamentale, interagenții și între corporații care spun, în mare, despre cooperarea economică mai profundă, și o declarație comună despre Stabilirea unei Lumi Multipolare și un Nou Tip de Relații Internaționale, în care legătura Rusia-China este folosită drept exemplu edificator. Abundența de expresii panegirice – “cooperare strategică” între cele două națiuni, “parteneriat”, “respect reciproc”, “prietenie”, “încredere” – nu au soluționat așteptările pentru angajamentul de a lansa construcția conductei care trebuie să unească Vestul Siberiei cu Nordul Chinei prin Mongolia și care e menită să compenseze pierderea piețelor europene.
Beijingul s-a dovedit sceptic și precaut în legătură cu un angajament care-i poate aduce numeroase prejudicii. Chiar dacă Rusia avea argumentele efectelor blocării strâmtorii Hormuz pentru aproviziunarea Chinei cu produse energetice, inclusiv LNG, argumentul nu a părut să fie asumat de Xi Jinping, preocupat de războiul din Ucraina și de nevoia unei relații echilibrate cu partenerii europeni. În plus, China are deja varianta Puterea Siberiei 1, cu 38 miliarde de metri cubi de gaz consumați anul trecut, invocă și dezacorduri privind prețurile – pe care le forțează în jos, în mod substanțial. China a devenit deja principala sursă de venituri a Rusiei, de aceea Xi Jinping a rămas la simpla declarație că Rusia continuă să-și mențină rolul de furnizor de încredere privind resursele și China rămâne un consumator responsabil al acestor resurse și client de încredere în privința a ceea ce consumă deja. Beijingul nu se grăbește să facă respectivul acord și de aceea Moscovei i-a revenit sarcina neplăcută ca, miercuri, 20 mai, să lanseze un comunicat prin care susține că Rusia și China “au ajuns la o înțelegere generală asupra parametrilor proiectului”, o formulă specială care nu spune nimic și este menită să acopere verbal cât se putea din eșecul major al deplasării lui Putin la Beijing.
Echilibrele nucleare globale în declarația celor doi lideri
În afară de tema Puterea Siberiei 2, atacată de Rusia drept principal punct de interes, China a preferat să pună accentul, în mod ipocrit, pe două teme în care se simte cu musca pe căciulă: acordurile nucleare și condamnarea războiului. Xi Jinping a subliniat faptul că situația internațională rămâne instabilă și turbulentă din cauza creșterii “unilateralismului și hegemonismului”, raportarea transparentă la Statele Unite. El susține că Rusia și China trebuie să promoveze dezvoltarea în rejuvenarea ambelor țări și “să se lupte pentru a face sistemul de guvernanță globală mai just și mai echitabil”. Putin a completat tirada programat anti-americană prin evocarea “parteneriatului comprehensiv dintre Moscova și Beijing care a devenit un model al relațiilor dintre două state în noua eră”, o relație care “a rezistat testelor solidității sale de mai multe ori.”
Cea mai relevantă diatribă a venit împotriva “politicii nucleare iresponsabile” a Statelor Unite. Putin și Xi l-au condamnat pe Donald Trump pentru proiectul scutului anti-rachetă Golden Dome, proiect pe care l-a anunțat. Rusia și China se declară parteneri și aici, luptând umăr la umăr pentru o “coordonare strategică comprehensivă” în privința lipsei controlului nuclear după neprelungirea Tratatului Start între Rusia și Statele Unite – un acord pe care SUA l-a respins pentru că există un al treilea jucător major, tocmai China, cu un nivel de ambiție egal și care va atinge o relativă paritate la orizontul lui 2035, deși nu dorește să devină parte a acordului și refuzând orice control în privința programului său nuclear și armelor sale, pe principiul diferenței de număr de focoase față de primii doi clasați. Cât despre Golden Dome, sistemul de apărare anti-rachetă american, este considerat de către Rusia și China drept “o amenințare la adresa stabilității strategice” pentru că “ignoră interconexiunea inseparabilă între armele strategice ofensive și defensive”.
Subiectul nu este nou și a mai fost discutat la reformarea START în Start 2, atunci când, în preambul, partea rusă a reușit să introducă referirea la faptul că rachetele defensive ar trebuie să fie numărate, în cadrul echilibrului terorii, în mod egal cu cele ofensive, pentru că alterează aritmetica nucleară clasică. Este o obsesie de înțeles privind doleanța Rusiei de a avea superioritatea strategică, dar rămâne greu de explicat public de ce apărarea legitimă autorizată de Charta ONU ar trebui amestecată cu ofensiva, cu amenințarea directă la adresa terților, cu atât mai mult în contextul armelor nucleare. Așa cum China nu explică de ce respinge alăturarea la tratatul vizând controlul nuclear, dar se alătură criticilor pentru respingerea acordului de control ruso-american.
În al doilea caz de ipocrizie, este vorba despre conflictele și confruntările actuale din Ucraina și Iran, tratate diferit de către China, care a preferat să ignore orice referire la agresiunea militară a Rusiei, dar a condamnat implicarea Israelului și Statelor Unite în Iran. În primul rând pentru că cea de a doua confruntare o privește și o afectează prin blocarea livrărilor de petrol și gaz lichefiat. În al doilea rând, pentru că nu a vrut să deranjeze Rusia. Cum, după vizita lui Trump la Beijing, a apărut în Financial Times referirea la declarația lui Xi Jinping potrivit căreia Putin regretă deja invazia din Ucraina, Ministerul de Externe chinez a negat public afirmația, considerând-o “o pură invenție.” Este de presupus că și războiul din Ucraina a fost abordat de Xi Jinping cu Putin, dar nu în zona publică, în condițiile în care tema era anunțată în agendă și fusese abordată, potrivit lui Trump însuși, în discuțiile sale cu Xi.
Despre războiul SUA-Israel asupra Iranului, Xi a susținut că încheierea sa rapidă ar ajuta să fie redusă blocajele în furnizarea energiei, în lanțurile de aprovizionare și comerț, în timp ce persistența pe direcția negocierilor este extrem de importantă. Tot la capitolul ipocrizie, cele două părți au condamnat “lansarea nepermisă a unor lovituri militare împotriva altor state; utilizarea negocierilor ca pretext pentru pregătirea acțiunilor viitoare: asasinarea liderilor statelor suverane sau răpirea liderilor și aducerea în fața justiției proprii a unui șef de stat al unei țări suverane”. Putin și Xi au reafirmat sprijinul “pentru statutul Americii Latine și al Caraibelor drept zonă da păcii”, opunându-se interferenței forțelor externe în treburile interne ale statelor din regiune, sub orice pretext. Desigur, nimic despre Rusia și nici despre acțiunile Chinei însăși în Marea Chinei de Sud împotriva teritoriilor altor state suverane, la nivelul insulelor în dispută și a apelor teritoriale, în contextul existenței, cel puțin în relația cu Filipinele, a unei horărâri a Curții Internaționale de Justiție pentru delimitarea teritorială în favoarea Manilei.
China este împărțită în privința Ucrainei între neutralitatea asumată public, dar cu sprijinirea cu instrumente, precursori și materiale a Rusiei, chiar pregătirea soldaților și, pe de altă parte, pierderea relațiilor bune și necesare cu Europa. China nu-și dorește să piardă un partener important, dacă Putin pierde războiul și e înlăturat sau prea slab, așa cum nu-și dorește neapărat instabilitatea vecinului său, ruptura teritorială dorită putând să vină natural și în timp, nu neapărat abrupt și în nici un caz confruntațional. Dar vizita actuală la Beijing a ridicat semne de întrebare și Rusiei și a făcut-o să realizeze că deja costurile și dependențele pe relația cu China sunt mult mai mari și că revenirea la relațiile cu europenii, după o încheiere a confruntării din Ucraina printr-o negociere cât de cât acceptabilă, i-ar permite să revină, să se întremeze politic și economic și să nu piardă pe deplin portanța la nivel global, măcar prin reașezarea poziției sale față de China.