Războiul din Iran trenează în ultima vreme și probează tot mai mult limitele accesului și capacității de a distruge voința și regimul din exterior, în varianta limitării pierderilor proprii și a evitării prezenței trupelor pe teren. Astfel că joaca de-a războiul s-a transformat în capacitatea de a rezista și supraviețui și chiar de a câștiga pe seama transformării acestei rezistențe în avantaj pe termen lung, respectiv prin preluarea controlului asupra strâmtorii Hormuz și valorificării acestui nou statut dobândit pentru a obține compensații din regiune și din întreaga lume pentru reconstruirea statului și a regimului ayatollahilor și pentru a face saltul Iranului la statutul de putere cu ambiții globale. În acest context a avut loc întâlnirea nu tocmai relaxată a președintelui Trump cu premierul Netanyahu în Biroul Oval, imediat după părăsirea acestuia de către președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, ca și anunțul intempestiv al suprimării atacurilor pentru negocieri, după discuția telefonică cu prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman. Dar negocierile nu par să fi mișcat nici un centimetru de la pretențiile Iranului, ceea ce arată că ieșirea rapidă din război se face fără deschiderea reală și trecerea liberă prin strâmtoare a transporturilor din Golf și fără nici un compromis al Teheranului, doar cu scopul de a reduce impactul războiului asupra alegerilor mid-term din Statele Unite, de la început de noiembrie. Riscul major rămâne exportarea către europeni a costurilor aprovizionării cu petrol și LNG din Golf. Sau, cum spunea un hâtru, plătește-i și fugi acasă!
Acordul rapid, un eufemism pentru retragere urgentă și închiderea temei în prag de alegeri?
Sâmbătă seara târziu, pe 2 august, Președintele american Donald Trump a anunțat anularea atacului planificat asupra Iranului ca urmare a solicitărilor neprecizate iraniene și ale statelor din zonă și a progreselor negocierilor de pace. Scopul este realizarea unui acord rapid. În replică, mass media oficială iraniană a respins orice solicitare a Teheranului de a se ajunge la un acord, de a înceta loviturile sau vreun pas în schimbarea poziției de negociere legată de strâmtoarea Hormuz, și nici nu a recunoscut nici o negociere în care ar fi implicat. Deși a vorbit pe Truth Social despre progresele pe care le-ar vedea în negocieri, la baza schimbării de poziție iraniană, pare să fie mai degrabă discuția telefonică purtată joi, 30 iulie cu prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman a determinat decizia. Acesta s-a arătat preocupat de potențialele lovituri asupra Iranului care s-ar putea solda, ca retorsiune, cu distrugeri ale infrastructurii saudite și a celorlalte state din Golf.
Prințul saudit a insistat asupra nevoii de dezescaladare a tensiunilor din Orientul Mijlociu, ridicând semne de întrebare substanțiale în legătură cu planurile de a lovi mai departe Iranul. Potrivit comunicatelor oficiale saudite, prințul a insistat pe “nevoia de a prioritiza dialogul, de a reduce escaladarea” și pe “importanța de a face orice efort posibil pentru a realiza calmul care deschide calea soluțiilor diplomatice”. Anunțul făcut de către Donald Trump sâmbătă seara a părut direct legat de această discuție. Asigurările președintelui american susțineau că “Tocmai am fost rugați de către Iran și alte state din Orientul Mijlociu să oprim atacul în cadrul unui acord asupra căruia s-ar putea conveni,” insistând că acesta “include deschiderea imediată, completă și totală a Strâmtorii Hormuz.” Mesajul a fost postat pe rețeaua socială pe care o posedă, Truth Social.
Mass media iraniană a reacționat furibund, cu mocherie și în bătaie de joc în formulări, indicând faptul că renunțarea ar echivala cu o cedare, dacă nu chiar capitulare a președintelui american, pentru că nu există nici un element care să arate că partea iraniană ar fi cerut vreodată stoparea atacurilor sau că și-ar fi modificat poziția de negociere, fiind reafirmată hotărârea de a păstra rolul în gestionarea traficului prin strâmtoare. Trump a renunțat încă o dată la poziția și amenințările sale, după o săptămână de lovituri și amenințări asupra Iranului, insistă KayhanOnline, agenție condusă de înșuși Liderul Suprem, în timp ce agenția semi-oficială Mehr a subliniat că “retragerea lui Trump din amenințările proferate este prezentată din nou ca o favoare făcută lumii”. Indiferent dacă continuă sau se oprește din agresiune, mai notează presa iraniană, “forțele noastre vor rămâne la cel mai înalt nivel de pregătire și gata de orice posibilă evoluție”. Agențiile de știri au subliniat analizele și prezentarea greutăților armatei americane, cu precădere datele vizând rezervele de rachete de apărare anti-aeriană, considerate principalul motiv al renunțării la atacurile asupra Iranului.
De altfel, începând de joi noaptea, nu au mai existat atacuri substanțiale americane, și în replică nici Iranul nu a mai tras. Doar Kuwaitul a raportat lovituri venind cu precădere din Irak, din partea milițiilor șiite pro-iraniene, fiind lovită o clădire a unei companii chineze în partea de nord a țării și un angajat a fost ucis joi noaptea. Forțele armate kuwaitiene au susținut că au interceptat sâmbătă noaptea drone de atac, dând vina pe “agresiunea iraniană”. De altfel, după o perioadă de liniște de circa trei ani, ca urmare a atacurilor și pierderilor suferite în regiune, cu precădere din partea Israelului, milițiile și grupurile loiale Teheranului, reunite sub numele de Axa Rezistenței anti-americane și anti- israeliene au reapărut în prim plan. Dacă Hamas suferă în continuare lovituri importante și ar fi căzut de acord să depună armele potrivit planului de pace american din Gaza, faza a doua, Hezbollahul libanez este și el confruntat cu presiunea depunerii armelor sau intrării complet sub controlul forțelor armate ale statului libanez, dar menține deschis frontul din nordul Israelului, în timp ce milițiile al Houthi din Yemen atacă interesele israeliene, americane dar cu precădere saudite în strâmtoarea Bab el Mandeb, Marea Roșie și Canalul de Suez, în timp ce milițiile irakiene atacă bazele americane din Kurdistanul irakian și din Iordania, deschizând noi fronturi și amenințând cu blocarea comerțului mondial și presiuni asupra economiei globale.
Pe de altă parte, statele din Golf pare să fie cele care suferă cel mai mult în urma oricărui atac asupra Iranului, fără ca Statele Unite să le poată apăra. Iranul a învățat că cele mai bune contra-atacuri sunt asupra vecinilor săi din Golf, pe care-o poate lovi nu numai în bazele americane din regiune, ci în propriile infrastructuri critice portuare și energetice. E motivul apelului telefonic al prințului saudit care nu pare să aibă deplină încredere în strategia victorioasă americană, mai ales că sistemul anterior al loviturilor asupra Iranului a dus la mai multă suferință pentru statele Consiliului Cooperării Golfului, fără a schimba în mod substanțial situația pe teren, sau direcție pe care a luat-o conflictul. Deci întreaga acțiune de retaliere se face pe seama victimelor din Golf.
Constrângerile militare, politice și strategice ale SUA, Arabiei Saudite și Iranului
Referirile din presa iraniană după anunțul renunțării la atacuri de către Statele Unite, de sâmbătă noaptea, se pliază pe limitările reale întâmpinate de către armata americană. Odată cu amenințările cu noi lovituri decisive la adresa Iranului, deși tot pe Truth Social, președintele Trump anunța că “armata americană este pregătită, a încărcat și e gata să tragă pentru a lansa atacuri de teroare, putere și forță militară care nu au mai fost lansate de la cel de-al Doilea Război Mondial”. Amenințările au fost abandonate pe câteva motive evidente. Mai întâi, presiunea războiului a pus aliații din regiune în situația de a cere ca aceste confruntări să se oprească, chiar dacă și Iranul are probleme majore economice și militare după ce capabilitățile sale, ale Armatei și Gardienilor Revoluției, au suferit lovituri majore în cele cinci luni de război. Totuși, Iranul a demonstrat că e capabil în continuare să lovească forțele americane din Golf și regiunea, pe tot parcursul acestei etape a războiului de după denunțarea Memorandumului de Înțelegere.
Pe de altă parte, și în privința resurselor și rezervelor de arme, partea iraniană pare să aibă dreptate. Potrivit unui studiu al CSIS – Centru de Studii Internaționale Strategice, în privința stocurilor de Patriot, interceptoare PAC 3 și rachete THAAD – Terminal High Altitude Area Defense, depozitele par să se fi golit într-un ritma accelerat. Astfel, în privința interceptorilor de Patriot, PAC-3 cu precădere, principala rachetă defensivă din arsenalul american, rezervele au ajuns la circa o tremie din nivelul dinaintea războiului, de la 2330 la ceva între 759 și 827, la nivelul lui 27 iulie. E adevărat că această producție e căutată cu disperare și de ucraineni, în fața atacurilor repetate ale Rusiei asupra Kievului și marilor orașe din spatele frontului. Cât despre interceptorii THAAD, și aici inventarul este aproape înjumătățit, de la 452 înainte de război la 278 azi, potrivit aceluiași raport.
Și alte categorii de armamente sunt în discuție din aceleași motive de relativă epuizare sau suprautilizare. Astfel avioanele de luptă, cele de supraveghere și early warning, elicopterele și dronele au și ele pierderi relevante, în timp ce capabilitățile navale au fost desfășurate pe perioade lungi de timp și necesită procese de mentenanță și reparații, amânate dincolo de termene. Din 28 februarie, când a început campania israeliano-americană contra Iranului, au exista puține momente în care aceste nave să nu fie în luptă, sau oricum nu au părăsit arealul din Golf și rotațiile au fost reduse ca număr. Încă din iunie, existau rapoarte care cereau aceste proceduri; între timp, două luni mai târziu, procesul e și mai complicat și mai întârziat. În plus, demonstrând reziliență și capacitatea de a ascunde și folosi capabilități rămase în rezervă sau dezgropate de sub bombardamente, Iranul a arătat că o formulă de escaladare mai departe e puțin probabil să atingă obiectivele dorite de Washington, respectiv orice formă de capitulare, și că o creștere a presiunii militare nu e o soluție odată ce, de fiecare dată, Iranul a demonstrat că poate să retalieze, cu precădere asupra vecinilor din Golf.
Și saudiții, și iranienii au propriile lor probleme în confruntarea cu o presiune în creștere și pe termen lung, de aceea au propria motivație să evite escaladarea conflictului mai departe. În cazul Arabiei Saufite, principala presiune vine de la imposibilitatea de a exporta petrol prin strâmtoarea Hormuz, fapt care a devenit principala sa preocupare. Asta crează o problemă economică majoră pentru Regat, mai ales că nu poate să-și îndeplinească bugetul și are și probleme legate de perspectiva punerii în practică a amenințărilor iraniene asupra propriei infrastructuri, dacă infrastructura energetică iraniană ar fi atacată de către americani, așa cum anunțaseră anterior. Diplomația saudită și telefonul primit de către Donald Trump par să fi avut un impact, cel puțin pe termen scurt și mediu, pentru că aceste demersuri l-au determinat să oprească atacul.
Și Teheranul este sub presiune deosebită, după cinci luni de război și piereri substanțiale. Încă e neclară situația Liderului Supra Religios, Mojtaba Khamenei, precum și gradul său de implicare în deciziile legate de război și negocieri. Presiunea militară a venit cu pierderi importante de personal, capabilități, infrastructură militară și de pregătire. De aceea orice pauză în ostilități aduce o perioadă de ușurare a mașinăriei de război iraniene rămasă validă. Iranienii câștigă timp și acum, prin suita de amenințări credibile și acțiuni de retaliere, dar și prin reactivarea milițiilor din întregul Orient Mijlociu, chiar dacă controlul acestora este limitat și fiecare are și propria agendă. Problema cea mai importantă rămâne cea economică, mai ales după abandonarea Memorandumului de Înțelegere și a posibilității de a exporta petrol la prețurile pieței, proces care a durat ceva mai puțin de 10 zile.
Trump-Netanyahu: explorarea tuturor opțiunilor diplomatice, de escaladare sau operațiuni secrete
Întâlnirea de la Washington de marți, 28 iulie a fost cea care a ridicat semnele de întrebare saudiților și a determinat convorbirea telefonică Trump – Modammad bin Salman. Aici partea israeliană a făcut mai multe greșeli succesive, cu care a reușit să-l înfurie și pe Trump, și a stârnit și reacția saudiților. Astfel, imediat după convorbire, au apărut comentariile în mass media că părțile, care s-au întâlnit în Biroul Oval în tete a tete, ulterior în prezența vicepreședintelui JD Vance, a Secretarului de Stat Marco Rubio și a Secretarului Apărării Pete Hegseth, au discutat despre toate posibilele variante pentru a elimina programul nuclear iranian, opțiuni care includ diplomația, presiunea economică și utilizarea forței, potrivit părții israeliene participante la proces. Mesajul a fost publicat în formă anonimizată miercuri, 29 iulie.
Presa care l-a citat pe oficialul israelian a insistat pe negările oferite de acesta în privința preferinței Israelului pentru opțiunea militară, prezentată de premierul Netanyahu președintelui Trump, dintre cele trei opțiuni care ar fi fost discutate pe îndelete, în cele peste 90 de minute ale întrevederii: un acord negociat, continuarea blocadei și a presiunilor economice sau lansarea unor lovituri masive. Pe lângă acestea, remarcă sursa, premierul Netanyahu ar fi adăugat noi idei. Această ieșire publică cu comunicarea directă pare să-l fi ajutat pe premierul israelian mai ales în perspectiva alegerilor generale din 27 octombrie, acolo unde mai deține doar 33% din susținerea pentru un nou mandat, însă a iritat și mai mult partea americană. America își anunțase deja supărarea după publicarea în presă a unor elemente ale discuției care urma să aibă loc la Casa Albă, cu precădere cele legate de schimbul de intelligence și planificarea loviturilor împotriva Muntelui Pickaxe, o facilitate nucleară militară neatinsă anterior și prezumată a găzdui rezerva de material nuclear îmbogățit 60% sau alte componente ale armei atomice.
Comunicarea oficială israeliană de după întâlnire a susținut că nu au existat tensiuni între cei doi lideri pe asemenea teme, aliații având deja un schimb de informații activ. În plus, oficialul citat a subliniat lipsa unei presiuni israeliene pentru escaladare în detrimentul unei soluții diplomatice, insistând că aici Trump era partenerul mai mare și mai potent și că era alegerea sa să decidă care opțiune să o îmbrățișeze. Din contra, oficialul israelian a insistat pe semnele privind preocuparea liderilor religioși din Iran în legătură cu situația economică, inflația și nemulțumirea publică, chiar dacă iau în calcul și impactul asupra economiei globale și a piețelor petroliere, în contrapartidă. Miercuri, 29 iulie, a fost ziua în care s-a înregistrat cea mai mare creștere pe piețe, după atacul comun din 28 februarie, probabil ca urmare a zvonurilor în urma întâlnirii privind opțiunea militară.
Pe aceeași linie, oficialul israelian citat a insistat că Israleul nu a participat la ultimele două săptămâni de bombardamente americane asupra Iranului, de unde replica a vizat bazele americane din regiune, mai ales după amenințare că, dacă va fi atacat, Israelul va riposta. În același timp, miercuri, Statele Unite și Arabia Saudită au atacat împreună grupările paramilitare pro-iraniene din Irak, președintele american amenințând cu o bătaie soră cu moarte iranienilor pentru că au tras asupra trupelor americane după încetarea atacurilor. Iranul atacase trupele americane din Iordania, dar și nave care au trecut prin strâmtoarea Hormuz pe partea omaneză, pe coridorul recomandat de către Donald Trump. Cu toate acestea, oficialul israelian nu a putut șterge diferențele clare marcate de către cei doi lideri, cu Donald Trump preocupat în primul rând de deschiderea Strâmtorii Hormuz, lăsând programul nuclear iranian, care este considerat în Israel drept amenințare existențială, în planul secund. O asemenea abordare nu are cum să-l ajute pe premierul Netanyahu să câștige alegerile viitoare.
Întâlnirea de marți evocată a fost prima dintre Donald Trump și Benjamin Netanyahu față în față, de la începutul războiului cu Iranul. Desfășurate în spatele ușilor închise, discuțiile s-au soldat doar cu un comunicat care evocă, cu acceptul ambilor participanți, faptul că discuția “a fost concentrată pe ambițiile nucleare iraniene” și că ambele părți au!căzut de acord că “Teheranului nu rebuie să i se permită să dezvolte și să dețină arme nucleare”. Cei doi lideri au discutat și despre parteneriatul bilateral care ar fi “mai puternic decât oricând”. Premierul Netanyahu a subliniat că întâlnirea fost excelentă, în timp de Donald Trump a subliniat că a discutat diferite teme cu cei doi oaspeți ai săi, Zelenski și Netanyahu, fără a da detalii. Anterior el declarase public “de ce nu-mi spune doar mie? De ce trebuie să anunți pe toată lumea”, relativ la afacerea Pickaxe. “Nu trebuie să-mi spuie Bibi mie asta, dacă o spune, este doar pentru că vrea să fie și el implicat”, a mai explicat Trump, care anterior îl făcuse “nebun” pe premierul israelian, într-o convorbire telefonică din iunie, pentru că nu respecta încetarea focului în Liban potrivit Memorandumului de Înțelegere. Cum și comunicarea venită de la Casa Albă, prin secretarul pentru presă Karoline Leavitt a descris întâlnirea drept “pozitivă și productivă”, subiectul pare definitiv închis.
Desigur, din toate relatările lipsesc pe de o parte susținerea președintelui Trump pentru premierul Netanyahu, care oricum avea valoare dacă era exprimată public. Apoi discuția despre acordul nuclear cu Arabia Saudită, cu care Israelul nu este în dezacord, ca și aderarea Arabiei Saudite la Acordurile Abraham, de recunoaștere a statului Israel, la care sunt deja parte Emiratele Arabe Unite, Bahrainul, Marocul și Sudanul. Nu s-a pomenit nici despre o condiționare a acordului nuclear saudit de aderarea la Acordurile Abraham, cum și-ar dori Trump. Nici potențiala vânzare de aeronave de generația a cincea F35 către Turcia nu este agreată de Israel, premierul Netanyahu opunându-i-se, și nici despre această tranzacție nu s-a comunicat că ar fi fost abordată în discuțiile bilaterale americano-israeliene. Toate aceste teme rămân puncte în minus pe care Netanyahu va încerca să le obțină pentru a putea fi utilizate în propria campanie electorală, pe care o pornește dintr-o poziție deloc avantajoasă.
Condiționări, limitări, garanții: Iranul nu mai dă drumul din mâini controlului strâmtorii Hormuz
Iranul a învățat lecția deja, ca și punctele slabe și punctele de presiune asupra Americii și a lui Trump direct și asupra aliaților săi din regiune. Și le aplică pe rând, ca la carte. Astfel, Iranul a răspuns planurilor de a lovi infrastructura energetică iraniană amenințând că va lovi, la rândul săi, infrastructura energetică a statelor din Golf și din întregul Orient Mijlociu, acolo unde poate să ajungă cu rachetele sale. Un înalt oficial nenumit din vârful ierarhiei Gardienilor Revoluției Islamice a declarat, la 30 iulie, că Iranul a pregătit un plan de atacuri la adresa infrastructurii energetice regionale ca răspuns la noile ordine de atac ale lui Trump asupra Iranului. În plus, agenția Gardienilor Revoluției, Fars, a reamintit amenințarea și a publicat o listă de facilități regionale pe care le poate lovi cu rachetele din dotare, inclusiv câmpurile petroliere și infrastructura energetică diversă din Israel, Arabia Saudită, Qatar, Kuwait, Bahrain, și Emiratele Arabe Unite, de unde este explicabilă reacția prințului moștenitor de la Riyadh.
Iranul a încercat astfel să prevină și să descurajeze o asemenea lovitură asupra sa, dirijată de către Statele Unite sau în format combinat cu Israelul. El a avut timp să dezvolte coordonarea cu milițiile pro-iraniene din regiune, deși simplul anunț al unei asemenea acțiuni a forțelor al Quds, într-un interviu acordat de liderii Gardienilor Revoluției pentru New York Times, poate revela că e parte a unei operațiuni de război cognitiv, cum subliniază Institutul pentru Studierea Războiului. Totuși atacurile din partea milițiilor șiite pro-iraniene din Irak s-au înregistrat asupra bazelor și intereselor americane din regiune, așa încât au crescut oricum costurile operațiunii conduse de Doanld Trump în Iran. De altfel, și la capitolul victimelor americane, morți și răniți, bilanțul a crescut simțitor, chiar dacă nu a existat permisiunea și ordinul de a intra pe teren cu trupe la sol. Descurajarea prin război informațional, introducerea de costuri politice importante, mai ales în perspectiva alegerilor americane mid-term, ca și blocarea atacurilor asupra infrastructurii energetice iraniene sunt obiective pe care Teheranul și regimul ayatollahilor par să le fi atins.
Am vorbit despre atacurile din Kuwait, care ar putea să fie independente de ordinele venite de la Teheran, știut fiind că milițiile pro-iraniene au și propriile obiective regionale și nu sunt nici neapărat lesne de strunit nici de către comandamnții iranieni. Atacurile din 31 iulie pe 1 august au venit după ce Iranul a atacat deja de două ori, în martie și pe 21 iulie, insula Bubiyan a Kuwaitului, acolo unde se află forțele anti-aeriene americane și echipamentul aferent apărării propriilor trupe, dar și a orașului. De altfel, a existat o încercare de infiltrare purtată de șase ofițeri ai Corpului Gardienilor Revoluției Islamice pe insula Bubiyan, la început de mai, pentru acte ostile neprecizate, infiltrare eșuată.
Deși CENTCOM, comandamentul american responsabil de Orientul Mijlociu și statele din Golf, printre altele, a declarat că strâmtoarea Hormuz este deschisă, prin partea omaneză a strâmtorii au traversat și ieșit nu mai mult de 4 nave zilnic, multe din cele care au încercat traversarea strâmtorii fiind lovite. Este cazul navei Gaslog Shanghai, sub pavilionul statului Bermude, cu un proiectil care a lovit sala mașinilor, fără a face victime civile, pe când nava se afla la 11 mile marine nord-est de Limah, Oman, la 31 iulie. Un alt proiectil a lovit în apropierea unui alt vas nenumit, la 21 de mile marine nord-est de Khasab, Oman, fără a face victime sau a produce distrugeri. Iranul continuă să tragă asupra navelor care aleg să traverseze strâmtoarea pe altă rută alternativă celei indicate oficial de Teheran, prin apele teritoriale omaneze.
De altfel, Iranul își continuă exercitarea ilegală și agresivă a controlului asupra Strâmtorii Hormuz atacând navele civile, cu scopul de a impune suveranitatea proprie unilaterală asupra strâmtorii, dar și de a lovi economia globală prin atacurile la navele comerciale și pentru a forța Statele Unite să accepte cererile iraniene prin erodarea voinței Washingtonului de a continua războiul. De altfel, Consiliul Național Suprem de Securitate al Iranului a emis un comunicat, vineri, 31 iulie, prin care anunță voința sa de a întări controlul asupra Strâmtorii Hormuz și a închide și alte rute maritime, cu referire, cel mai probabil, la strâmtoarea Bab el Mandeb, ca răspuns la blocada americană asupra porturilor iraniene, în vigoare. Comunicatul anunță și că prețul pentru închiderea strâmtorii va fi plătit de cetățenii americani și de economia globală, cu precădere de sectoarele energetice ale statelor lumii. Poziția anunță dificultăți majore de a obține redeschiderea strâmtorii sau scoaterea ei de sub controlul iranian, o pierdere față de situația de la începutul războiului, care poate marca definirea drept victorie sau înfrângere a campaniei.
