de Iulian Chifu*
Federația Rusă și Statele Unite au ajuns, potrivit unor surse occidentale, la un acord de principiu pentru prelungirea Start 3 sau Noul Start, cum se numește ultimul tratat de control al armelor nucleare în vigoare, chiar în ultimele secunde ale funcționării sale, cu doar câteva ore înainte ca acesta să expire oficial, joi, 4 februarie. Tratatul are la bază limitarea desfășurării de arme nucleare și controlul reciproc al acestora, fiind vorba încă de cele două cele mai mari arsenale nucleare ale lumii. Totuși perspectiva unui acord nuclear real pentru viitor se lovește de câteva condiții problematice: apariția Chinei la paritate sau măcar comparabilitate strategică în raport cu Rusia și Statele Unite, dar cu un arsenal mult mai nou, la orizontul lui 2030, cel târziu, și dispariția apetitului administrației Trump de a mai menține Rusia în prim plan din cauza pierderii majorității caracteristicilor capabilității geopolitice după declanșarea războiului de agresiune pe scară largă, de mare intensitate, împotriva Ucrainei, în 24 februarie 2022.
O istorie controversată, moștenirea epocii Războiului Rece
Joi, 5 februarie a expirat formal ultimul Tratat START, prelungit în ultimul minut prin acordul celor două părți semnatare, cu valabilitate restrânsă până la negocierea eventuală a unui acord succesor. Este a doua oară când o asemenea situație se întâmplă, și la precedenta reînnoire a tratatului START a existat o pauză de peste un an, dar cu negocierile desfășurându-se, fiind în curs, ca și cu hotărârea părților de a încheia în final acordul. De această dată, deși există o formă negociată de principiu, ea nu a fost aprobată și andorsată de către cei doi președinți, Donald Trump și Vladimir Putin, în principal din două motive: Războiul din Ucraina și lipsa dorinței Americii lui Trump de a-i oferi un premiu de orice natură lui Putin și, mai ales, lipsa de apetit de a plasa America la egalitate cu Rusia, mai ales în absența Chinei, adevăratul rival strategic și Mare Putere care dispută hegemonia Statelor Unite de astăzi.
Primul tratat din seria START a fost încheiat în 1972, la 10 ani de la criza rachetelor din Cuba. Acesta îi viza ca și astăzi pe deținătorii a peste 90% din armele nucleare ale lumii, Rusia, succesoarea la tratate a Uniunii Sovietice și Statele Unite. Între timp clubul nuclear s-a mai extins, prin proliferare nucleară, în unele cazuri această aspirație fiind blocată – Libia, Siria, Irak – în altele făcându-se eforturi majore pentru a se evita ajungerea la arma nucleară – Iran – iar într-un caz bariera accesului la arma nucleară fiind deja depășită – Coreea de Nerd. Există și alte cazuri în care aspirația accesului la arma nucleară a fost blocată din fașă.
Actualul acord a fost semnat în 2010 între președinții de atunci Barack Obama și Dmitri Medvedev, luând și numele de Noul START și intrând în vigoare în februarie 2011. Durata acordului a fost de 15 ani, de unde data expirării săptămâna trecută. Acordul a redus și limitat numărul de focoase desfășurate a fiecărei părți la 1550 și a introdus numeroase mecanisme de verificare și transparență, control reciproc și supraveghere internațională.
Nu trebuie uitat că președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, a anunțat în februarie 2023, la un an de la declanșarea războiului de agresiune împotriva Ucrainei, suspendarea participării Rusiei la Tratat,, invocând drept motiv sprijinul acordat de către Statele Unite Ucrainei, dar Ministerul de Externe rus a trebuit să inverseze rapid decizia și să anunțe, desigur nu revenirea asupra suspendării anunțată de către președintele Putin, ci continuarea respectării angajamentelor și limitelor prevăzute în cadrul acordului. Desigur, elementele de control, transparență și verificare au dispărut formal din cadrul înțelegerii de 3 ani deja, de unde și lipsa majoră de preocupare în privința Tratatului din partea americană.
De altfel, de la preluarea mandatului său în ianuarie 2025, președintele Donald Trump a respins propunerea președintelui Putin de a prelungi cu un an Tratatul din motivele prezentate mai sus, insistând “dacă expiră, expiră,” evitând ca America să fie subiectul șantajului sau condiționărilor ruse pe această temă și dezlegându-și mâinile pentru propriile politici. Negocierile bilaterale au avansat la un nivel minimal prin prevederi generice preexistente, dar fără apetit spre semnare. Președintele Trump a insistat pentru modernizarea acordului și includerea Chinei, stat care evită orice condiționare și control pe motivul că dimensiunea arsenalului său este infimă față de cele ale Rusiei și Americii.
Comandamentul European al Armatei SUA a subliniat joi, la expirarea acordului, despre perspectiva reluării dialogului la nivel militar cu Rusia, dialog întrerupt în 2021 înaintea atacului în Ucraina. Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului a insistat că Moscova este “pregătită de dialog cu SUA asupra limitării armelor strategice ofensive dacă Washingtonul răspunde constructiv,” insistând pe “abordarea responsabilă și atentă” în ceea ce privește stabilitatea nucleară. Președintele Trump a răspuns pe rețeaua sa Truth Social “Decât să extindem ‘Noul START’ (un acord prost negociat de către Statele Unite și mai ales violat în mod grosier – de către Rusia, n.n.), ar trebui să ne punem experții nucleari să lucreze la un Tratat noi, îmbunătățit, modern și care poate să dureze mai mult în viitor.”
China și era nucleară în trei: dilemele echilibrelor strategice și a numerelor triunghiulare
Intrarea într-o eră triunghilară la nivel nuclear, cu trei puteri cu arsenale comparabile, a ridicat numeroase probleme la nivelul experților în domeniul echilibrului nuclear. Cum să fie acesta stabilit? Trebuie numărate ogivele și focoasele Rusiei și Chinei împreună, având în vedere “Parteneriatul fără limite” declarat și semnat de către Putin și Xi Jinping? Cum trebuie numărate aceste capacități ținând cont de durata lor de viață din viitor și de vechimea lor? Și care ar putea fi legătura între număr și dinamica dezvoltării capabilităților nucleare? După ce au redus arsenalele de la primul acord de acum 54 de ani, azi Rusia are 5580 de focoase nucleare și SUA 5225, dar doar 1550 sunt defășurate de către fiecare parte, restul aflat în depozite. India, Pakistanul sau Coreea de Nord și-au mărit stocurile de arme nucleare în ultimii ani. Însă în materie de dinamică, China este în prim plan cu capacitatea de dublare a arsenalului la orizontul lui 2030, la 1500 focoase.
În fapt, dacă ne uităm la calitatea armelor nucleare, vom vedea că Rusia deține moștenirea sovietică cu nenumărate arme în silozuri care nu mai au calitatea de acțiune și lovire acceptabilă astăzi, un arsenal extrem de învechit și cu o mică fracțiune îmbunătățit sau schimbat la expirarea perioadei de funcționare – se vorbește despre circa 300-350 focoase moderne. Statele Unite și-au înnoit periodic arsenalul și au înlocuit focoasele și purtătoarele depășite, fără a recurge la teste nucleare sau încălcarea tratatelor privind desfășurarea sau exercițiile în materie, nici măcar pe cele vizând neamplasarea armelor nucleare în spațiu. Dar și SUA deține toate categoriile de arme nucleare în diverse etape ale epuizării perioadei de funcționare.
În schimb, China are un arsenal nou și amplasat pe purtăroare moderne, inclusiv pe rachete real hipersonice, cu capabilități majore în materie de acțiune, de la arme anti-satelit la supraveghere și program spațial inclusiv pe Lună și cu realizări deosebite la nivel tehnologic – vezi racheta lansată hipersonic de pe pernă magnetică, evitând căldura de la explozia de inițiere. Creșterea explozivă a arsenalului ridică probleme privind echilibrul strategic în viitor, mai ales pentru că în privința calității acestui arsenal, el este de ultimă generație și capabil să crească rapid în viitor. De aceea președintele Trump a insistat că nici un tratat de control al armamentelor în secolul 21 nu poate să exclude China și trebuie să trateze și capacitatea de creștere și calitatea armamentului nuclear al statelor, nicidecum simplul număr al focoaselor nucleare deținut sau desfășurat. Subiectul a fost reiterat de secretarul de stat Marco Rubio miercuri, 4 februarie, cu ocazia încheierii valabilității tratatului START.
Astăzi subiectul Tratatului vizează numeroase evoluții, cu precădere cele tehnologice, care nu sunt acoperite de acordul existent și nici nu există formule de echivalență acceptate și acceptabile, stabilite la nivel tehnic, privind rachetele hipersonice, arme nucleare submarine, arme nucleare plasate în spațiu – altfel o situație interzisă de tratate. În plus, perspectivele modificării acordurilor de securitate existente, sau extinderea umbrelelor nucleare într-o anumită formă – vezi acordul Pakistan-Arabia Saudită, de exemplu – fac ca numeroase state să opteze, să-și dorească și să-și stabilească ca nivel de ambiție achiziția sau dezvoltarea unui arsenal nuclear propriu, potrivit lui Rafael Grossi, șeful Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, instituția care joacă rolul de monitorizare a siturilor și programelor nucleare civile și militare.
Discuțiile privind umbrela autonomă nucleară au fost lansate și la nivel european. Astfel, Franța și Marea Britanie, cele două puteri nucleare europene, au convenit să-și armonizeze propriile arsenale și capacitatea de interceptare nucleară, în timp ce un număr de alte state dau semnale privind dorința de lansare a dezbaterii la nivel european. În unele cazuri, este vorba doar despre găzduirea armelor nucleare, Polonia fiind cea mai vocală în a-și proclama public dorința de a găzdui asemenea arme, subînțelegându-se la vremea respectivă arme americane. Alte state doresc ca, la nivel european, dezbaterea să se desfășoare privind un arsenal propriu, finanțat colectiv, aici Germania inițial și, mai nou, Norvegia intervenind public pe această temă. De altfel, Franța, singurul stat membru al UE care deține arma nucleară, a propus deja să extindă umbrela nucleară proprie, cu finanțare europeană, pentru a acoperi întregul teritoriul european. Asta în timp ce Germania este autoarea proiectului unei coaliții de state europene ce include și România și care privesc rachetele ghidate și scutul anti-rachetă european.
* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.
