Connect with us

EDITORIALE

Zece ani de când România sărbătorește Ziua Europei din interiorul Uniunii Europene: Datele care arată beneficiile unei integrări istorice

Published

on

de Robert Lupițu

Ziua în care Mihail Kogălniceanu proclama în 1877 independența de stat a României, desăvârșind o etapă a modernității în istoria noastră. Ziua Victoriei Coaliției Națiunilor Unite împotriva Germaniei naziste în 1945 care, practic, pecetluia sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Ziua în care ministrul de Externe francez, Robert Schuman, rostea dezideratele îmbrățișate, rând pe rând, de statele europene, consemnând actul de naștere al celei ce azi este Uniunea Europeană.

romania - ueAceasta este ziua de 9 mai, pe care în fiecare an o omagiem în fel și chip distinct. Îndrăznind să anticipez că, dincolo de manifestările publice, recepții și alte evenimente ale soiului festiv, și în acest an, 9 mai va fi un prilej de reflecție, context de enunțare a unor mesaje cutezătoare despre măreția proiectului european, dar și utilitatea memorială a unor astfel de clipe fie pentru diferite diagnoze, fie pentru forța de revigorare a proiectului Europei Unite.

Propun spre lectură în rândurile ce urmează o altfel de abordare și o altfel de aniversare, care nu le substituie pe cele de mai sus, dar are o altă anvergură, unică pentru România: al zecelea an în care sărbătorim Ziua Europei în calitate de membri ai Uniunii Europene. Și să nu o facem doar prin forme declarative abundente sau figuri de stil despre conviețuirea europeană în solidaritate și unitate, ci să dăm un altfel de mesaj, mai palpabil decât îndemnurile și mult mai convingător decât epidemia naționalismului: fapte, realități empirice și concretețe a evoluțiilor.

Un deceniu în cifre și beneficii

Ca orice stat membru, România are o contribuție financiară anuală către Uniunea Europeană, sume non-forfetare și care variază în funcție de criteriile procentuale ale resurselor ce compun bugetul total al UE.

Spre exemplu, România și celelalte țări membre alocă trei tipuri de resurse financiare care compun Bugetul Uniunii Europene: 1) taxele vamale aplicate importurilor din afara UE și cotizațiile pentru zahăr, 2) un procent maxim de 0.3% din TVA, 3) un procent standard din Venitul Național Brut, contribuții pe care toate statele membre le varsă către bugetul UE, acestea fiind și cele mai importante surse de venituri pentru Uniunea Europeană.

În schimbul acestor alocări bugetare, necesare atât pentru funcționarea administrativă a Uniunii Europene, cât și pentru finanțarea priorităților pentru dezvoltare economică și socială în rândul UE-28, România a beneficiat din 2007 încoace de oportunitatea unui întreg Cadru Financiar Multianual (2007-2013), pășind acum spre al doilea asemenea exercițiu bugetar, de o mai mare anvergură (2014-2020).

Potrivit datelor puse la dispoziție de Ministerul Finanțelor Publice, ce relevă o execuție financiară a CFM 2007-2013, România a primit de la Bugetul UE o sumă totală 32.5 miliarde de euro, din care 2.7 miliarde reprezintă fonduri pre-aderare, iar 29.8 miliarde sunt fonduri post-aderare.

Cadrul Financiar Multianual 2007-2013

De când suntem membri ai Uniunii Europene (2007) și până la finalul anului 2015, România a contribuit la bugetul UE cu 12.28 miliarde de euro. Dintre acestea: 11.95 miliarde euro sunt contribuția netă a României, iar 321 de milioane de euro relevă colectări de tipul taxelor vamale sau alte cotizații, întrucât statele membre sunt îndreptățite să păstreze 25% din acești bani în calitate de costuri de colectare.

Cadrul Financiar Multianual 2007-2013: 2

Astfel, numai o simplă balanță financiară (contribuții vs. bani primiți) ne arată că țara noastră este beneficiar net de 20.2 miliarde de euro. Acest sold pozitiv are potențialul de a fi mai grăitor decât orice alte afirmații care au capacitatea de a oferi o evaluare, nu întotdeauna obiectivă, a parcursului României în Uniunea Europeană. De fapt, astfel de argumente sunt cele care trebuie să predomine în calea discursurilor populiste care se formează pe umerii greu încercați ai unei Uniuni diferite de cea în care am intrat cu speranță și căreia continuăm să îi acordăm un nivel ridicat de încredere.

Cât despre CFM 2014-2020, cifrele arată un buget mai mare cu 18% pentru România, cu o valoare de 39.8 miliarde de euro. Din aceștia, 993 milioane de euro sunt avansurile plătite de Comisia Europeană pentru demararea programelor operaționale, conform Ministerului Finanțelor Publice.

Un detaliu destul de interesant la același capitol – al cifrelor – evidențiază următoarea stare de fapt: Din bugetul pentru anul 2015 al Uniunii Europene (144 de miliarde de euro), contribuția României reprezintă 1.08%, în condițiile în care doar patru state membre – Germania, Marea Britanie, Franța și Italia – au furnizat peste 60% din aceste sume, potrivit Statista.com. care citează Eurostat. Observația nu trebuie privită prin conotații peiorative care să sublinieze o diferență între state, ci prin optica principială a unității și echilibrului care țintesc reducerea decalajelor între statele dezvoltate (care pot contribui mai mult) și cele în curs de dobândire a unui climat prosper și competitiv.

Statistic: Share of total contributions to the European Union budget in 2015, by Member State* | Statista

Deceniul cifrelor conține și alte dimensiuni concrete: tot în 2015, România a fost al 16-lea stat membru în materie de exporturi comerciale, atingând suma de 54.6 miliarde de euro și devansând țări precum Portugalia, Finlanda sau Luxemburg.

Totodată, România sărbătorește pentru a 10-a oară Ziua Europei din interiorul construcției continentale într-o ipostază ce se succede doi ani la rând: a încheiat anul 2015 cu a doua cea mai mare creștere economică din UE (3.6%), iar previziunile Comisiei pentru 2016 arată o sporire a economiei naționale cu încă 4.2%.

Prin urmare, numai în anul 2015, România a avut un sold pozitiv de 4 miliarde de euro din fluxurile financiare cu UE, în condițiile în care a contribuit cu doar 1.08% la bugetul de funcționare al acesteia. Nu am ales 2015 ca un reper aleator. Nu numai că este ultimul an de execuție bugetară analizat în statistici, ci este anul în care solidaritatea europeană a fost pulverizată în diferite ocazii. 2015 este anul în care nu s-a mai practicat inexorabil deviza de a fi uniți, indiferent de cum o facem, ci este momentul în care din capitalele europene au venit refuzuri, discursuri populiste sau dovezi ale unui naționalism dezintegrator. În pofida problemelor generate de fluxurile migratorii și criza refugiaților, care au produs dificultăți decizionale, au prejudiciat sinergia comună instituțională și au generat deficiențe în asumarea unui răspuns unitar, programele financiare europene au continuat să funcționeze, aducând sume importante pentru dezvoltare și coeziune în statele membre precum România. Până la urmă, Europa instituțională, cea la care am aderat în 2007 și pe care în 2015 multe state membre au blamat-o, a pulsat aproape 130 de miliarde de euro într-un singur an în toate țările UE prin intermediul programelor de finanțare din Cadrul Financiar Multianual.

Forța relativă a puterii instituționale și recunoașterea treptată a relevanței

România în UE este o construcție semantică care trece dincolo de cifrele detaliate anterior, deși acelea sunt dovada incontestabilă a beneficiilor integrării europene și a contribuției pe care apartenența la Uniunea Europeană ne-a adus-o la dezvoltarea economico-socială din prezent.

orban-ciolos-cretuEvoluția treptată a rolului României în interiorul Uniunii Europene este oglindită, într-o oarecare măsură, și de postul de comisar european. Dacă în 2007, la jumătatea mandatului Comisiei Barroso, comisarului desemnat de România i s-a acordat portofoliul de Multilingvism, post ocupat de Leonard Orban, fost negociator-șef al aderării UE, în cadrul următoarelor două Comisii, portofoliile au vizat domenii importante pentru economia și dezvoltarea europeană, dar și pentru România, în particular: Agricultură și Dezvoltare Rurală (2009-2014) și Politică Regională (2014-2019).

Aceste portofolii nu au dobândit greutate doar prin importanța lor în angrenajul domeniilor de activitate ale Comisiei Europene, ci și prin valoarea lor practică. În timpul mandatului de comisar pentru Agricultură, Dacian Cioloș (actualul prim-ministru al României) a efectuat cea mai ambițioasă reformă a Politicii Agricole Comune de la înființarea sa în 1962. Nu numai că această reformă a fost adoptată pentru prima dată de Parlament și Consiliu prin intermediul procedurii legislative ordinare, dar ea acoperă perioada până în 2020, adjudecându-și 38% din bugetul global al Uniunii Europene și vizează deopotrivă distribuirea mai echitabilă a ajutorului pentru fermieri, producția alimentară fiabilă, gestionarea durabilă a resurselor naturale, dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale.

Apoi, în cadrul actualei Comisii, mandatul de comisar pentru Politică Regională deținut de Corina Crețu (fost europarlamentar român) se asociază cu ceea ce mulți specialiști au numit a fi ultima perioadă a unui Cadru Financiar Multianual în actuala sa formă. Mai mult decât atât, portofoliul de Politică regională reprezintă domeniul care gestionează fondurile europene în integralitatea lor, ce se ridică în perioada 2014-2020 la peste 960 de miliarde de euro în întreaga Uniune Europeană.

În ”camera statelor”, cum mulți specialiști numesc instituția Consiliului UE, adevăratul examen sau test de maturitate pentru România îl va reprezenta președinția rotativă a Consiliului din UE din iulie-decembrie 2019. Un moment crucial, asupra căruia voi reveni mai în detaliu, din mai multe perspective: 1) întrucât este o premieră, 2) fiindcă se desfășoară ipostaze politice fundamentale pentru funcționarea UE – configurarea noului Parlament European, alegerea noii Comisii Europene, negocierile pentru bugetul UE sau pentru vitoarea formă a unui Cadru Financiar Multianual etc. Nu în ultimul rând, așa cum l-a asimilat spațiul public din aceste zile, președinția din 2019 este testul de maturitate politică, administrativă și logistică pentru o Românie care înțelege afacerile europene și importanța, în mod egal, a asumării unei responsabilități ce implică o definire de priorități, o continuitate a agendei momentului și o capacitate de facilitare și mediere a dialogului inter-statal și inter-instituțional.

În Parlamentul European, indiferent de numărul eurodeputaților pe care România i-a avut – conform tratatelor UE – relevanța activităților pe care euro-aleșii noștri le-au derulat de-a lungul mandatelor este un subiect mai larg, însă câteva aspecte sunt notabile.

Nu numărul celor care ne reprezintă contează în totalitate, deși grupurile politice naționale pot juca un rol important în cadrul familiilor lor politice, ci și pozițiile pe care aceștia le ocupă. Însemnătatea României în cadrul Parlamentului European este conferită și prin faptul că doi europarlamentari români dețin pozițiile de vicepreședinte în legislativul european (Adina Vălean și Ioan Mircea Pașcu – 2 poziții din 14). Apoi, relația Parlamentului European cu Republica Moldova, stat semnatar al Acordului de Asociere și o prioritate de politică externă pentru România, este gestionată tot de un eurodeputat român (Andi Cristea). În ceea ce privește acțiunea globală a UE, eurodeputații români sunt foarte bine conectați la politica externă și de securitate a Uniunii, dacă ținem cont de faptul că cei mai mulți europarlamentari români activează în cadrul Comisiei pentru Afaceri Externe a Parlamentului European, patru ca membri principali (Ramona Mănescu, Cristian Preda, Andi Cristea), dintre care unul vicepreședinte (Ioan Mircea Pașcu) și cinci în calitate de membri supleanți.

Un alt aspect interesant este conferit de faptul că un europarlamentar român deține poziția de purtător de cuvânt al Partidului Popular European și va fi, în 2017, raportorul Parlamentului European pentru Bugetul Uniunii Europene (Siegfried Mureșan) sau că eforturile unor eurodeputați români în aria de activitate politică au fost premiate la nivel european (Victor Negrescu – europarlamentarul anului pentru Agendă Digitală). Tot la nivelul Parlamentului European, europarlamentarii români dețin poziții importante în interiorul celor mai mari grupuri politice: Marian-Jean Marinescu (vicepreședinte PPE), Victor Boștinaru (vicepreședinte S&D) sau Norica Nicolai (vicepreședinte ALDE).

ue-romaniaArgumentele valorice și diacronice ale celor zece ani în care celebrăm Ziua Europei din interiorul acesteia nu se opresc, cu siguranță, aici. Aș putea menționa și faptul că suntem pe locul trei în UE la independență energetică sau că am devenit în aceeași decadă un model de luptă anti-corupție și că faimosul MCV pe care îl purtăm pe reverul hainei noastre europene nu este o piedică, ci avem posibilitatea de a-l transpune în model de bună practică și pentru alte țări precum Grecia sau Italia.

România celor zece ani în Uniunea Europeană este și țara care acum reprezintă un bazin de stabilitate în dimensiunea setului de valori europene, prin comparație cu vecinii și partenerii noștri central est-europeni.

Există și carențe ale acestei decade de când purtăm și fluturăm steagul UE lângă cel românesc și spunem ”La mulți ani Europa!”, deficiențe pe care nu aș vrea să le dezvolt. Nu pentru că nu le-am ști, nu pentru că n-ar fi multe clasamente și top-uri europene în care suntem pe locurile codașe (vezi decalajele între regiuni, vezi poluarea, vezi calitatea vieții, vezi salariul minim pe economie), nu pentru că încă nu am început absorbția efectivă a fondurilor UE 2014-2020, nu pentru că nu avem o reformă administrativă și o strategie de dezvoltare regională bine pusă la punct, ci pentru că acestea sunt probleme pentru care unicii vinovați suntem noi, și nu Europa.

Europa este șansa pe care înaintașii noștri nu au avut-o și pe care noi nu avem voie să o irosim sau o lăsăm să cadă pradă ideologiilor naționaliste, amenințărilor de securitate hibride și dezintegrării.

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

“3+1” concluzii după Conferința de Securitate de la München: SUA, NATO și est-europenii au format reduta Occidentului. Uniunea Europeană, între apetit pentru putere și actor geopolitic în șlapi

Published

on

© Munich Security Conference

Corespondență de la München

Conferința de Securitate de la München și-a tras duminică cortina la capătul unei ediții în care marea conversație strategică îmbrăcată provocator în numele de cod ”Westlessnes” pare că a avut efectul invers: în loc să servească drept un situational awareness pentru întregul Occident purtător al responsabilității ordinii internaționale din ultimii 75 de ani, el a servit drept mijloc pentru reafirmarea desincronizării occidentale transatlantice, nu în ce privește acceptarea tranziției către o nouă ordine globală, ci în ce ține de poziționarea asumată. Occidentul nu suferă pentru că dominația sa este în recul, ci pentru că nu joacă o partitură comună în drumul către o inevitabilă nouă epocă a marilor puteri.

Occidentul este contestat politic, cu o forță aproape simetrică, și din interior și din exterior. În interior, Occidentul are apărători, dar și detractori. Din exterior, cei care au acționat și continuă să o facă în scopul slăbirii Occidentului și-au admirat opera. Din fericire, ieșirea din sincronie a mai fost atenuată, parțial, de o coordonare SUA – NATO – Europa Centrală și de Est.

Desfășurătorul Conferinței a avut un decupaj strategic interesant. Prima zi a aparținut Germaniei. Prin vocile președintelui Frank-Walter Steinmeier și ministrului de externe Heiko Maas, Berlinul a pus reflectoarele mai mult pe Washington, decât pe Moscova sau Beijing, în ce privește îndreptarea scenei internaționale către o competiție a marilor puteri.

Cea de-a doua zi a aliniat SUA și NATO pe aceeași poziție, cu mesaje aproape la indigo privind vitalitatea și viabilitatea transatlantismului/ occidentalismului. Lui Emmanuel Macron i-a fost conferit culoarul celui mai de calibru lider internațional aflat la München. Președintele francez a vorbit mult, 60 de minute, cerând mai multă ”libertate de acțiune în Europa”

Deloc bulversate de multiplele antiteze occidentale, Rusia și China, prin miniștrii lor de externe, și-au jucat aceeași carte patentată în lumea diplomatică. Serghei Lavrov s-a prevalat de argumentul istoriei și al împlinirii a 75 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste, în timp ce Wang Yi a etalat o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală și lezată de acuzațiile care i se aduc de către SUA.

Europa a fost vedeta ultimei zile, când mai mulți prim-miniștri din UE, inclusiv Ludovic Orban, mai mulți miniștri de externe, dar și trei vicepreședinți ai Comisiei Europene, incluzându-l aici și pe șeful diplomației UE, au fost distribuiți în două dezbateri cu logică de politică internă europeană – O Europă care protejează – și cu ambiția unei politici externe mai puternice – O Europă care proiectează.

De la fața locului, ”trei + una concluzii” despre ce a adus Conferința din acest an pentru pulsul și dinamica relațiilor internaționale:

1. Europa ar vrea să își dezvolte un apetit pentru putere, dar este la stadiul geopoliticii în șlapi. Reformele gândite de Macron au o frână în Germania și în restul Europei

Abil și fin cunoscător al legăturilor dintre cele două componente care alcătuiesc motorul UE, ambasadorul Wolfgang Ischinger a setat cadrul discuțiilor pentru a pune în dezbatere forța comună pe care Berlinul și Paris o pot dezvolta în fruntea unei Uniuni Europene autonome și echipate strategic. Președintele Frank-Walter Steinmeier și ministrul de externe Heiko Maas au deplâns și au criticat starea de fapt a relațiilor internaționale, și anume că drumul către o nouă ordine globală generatoare de insecuritate și neîncredere este purtat SUA, Rusia și China. În egală măsură, ambii au criticat administrația americană pentru această transformare. Ideea principală: o nouă ordine este în curs de dezvoltare deoarece s-a încheiat epoca omniprezentului polițișt global american. Pe această platformă s-a așezat Emmanuel Macron, care a fost mai delicat decât în precedentele sale afirmații precum ”moartea cerebrală a NATO”. Într-un fel, parcă a șoptit simptomatic că asistăm la o slăbire a Occidentului, pentru a ridica și proiecta vocea sa peste audiența din Bayerischer Hof cerând mai multă ”libertate de acțiune în Europa”. Scopul: pentru construirea unei Europe suverane bazată pe doi piloni ai securității europene (NATO și Europa Apărării), pentru un mod de gândire european în ce privește descurajarea nucleară, dar printr-o coordonare cu NATO și pentru pasiunea sa deja eternă privind un dialog strategic cu Rusia și pentru ”politică europeană, nu doar transatlantică” în ce privește Moscova. Între acestea s-a intercalat și veritabila frână pe care motorul european o experimentează: faptul că Germania încă nu a răspuns și nu a acționat puternic în direcția reformelor înaintate de Macron, care, după Brexit, a vizitat și Polonia, un actor înclinat mai mult spre relația transatlantică, pentru a încerca să câștige mai mult sprijin. În această frână pare că stă de fapt această mare decuplare occidentală pe care o resimțim. Asemenea președintelui francez, și liderii de la Berlin își doresc o ascensiune europeană în politica globală și nu sunt încântați de politica administrației Trump, fie și dacă ne referim numai la două exemple – Nord Stream și exigențele privind bugetul NATO. În schimb, iese în evidență o idee pe care am mai interpretat-o în această cheie: președintele Macron este la începutul unei epoci, pe când cancelarul Merkel și coaliția CDU-SPD se confruntă cu mari incertitudini politice pe fondul aflării lor la capătul unor decenii de dominație. Cei un an și jumătate care au mai rămas până la alegerile legislative din Germania vor fi pentru Franța lui Emmanuel Macron o continuă temporizare către necunoscut, mai ales că puterea politică a Franței nu poate suplini, în numele Europei, forța economică a Germaniei. Pentru Occidentul transatlantic ar putea fi respiro-ul de care are nevoie.

Despre Europa, ca întreg, câteva gânduri. Proaspăt instalată instituțional cu o Comisie geopolitică, Uniunea Europeană a vorbit la München și de pe palierul supranațional și de pe palierul statal. Actorii principali din Est, Polonia și România, au vorbit în mod clar despre importanța relației transatlantice, despre complementaritatea NATO-UE, cu accent mai mult din partea României și pe componenta de integrare europeană. În schimb, aceleași țări, la care se adaugă și Croația, sunt nemulțumite de evoluția negocierilor privind bugetul UE și baza financiară de la care acesta pornește. Noua Comisie geopolitică a Ursulei von der Leyen, extrem de solid reprezentată, a vorbit despre marile ei ambiții. În schimb, realitatea politică din prezent ne arată o schemă de buget european care prevede creșteri numai pentru obiectivul arzător al schimbărilor climatice, în rest reduceri de la toate domeniile, inclusiv securitate și apărare. În același timp, șeful diplomației europene a utilizat în ultima zi a Conferinței o frază sublimă: ”Europa trebuie dezvolte un apetit pentru putere”. Dar ce apetit pentru putere poate fi edificat atunci când în interiorul Uniunii Europene există un clivaj de percepție și atitudine privind relația transatlantică, privind dialogul cu Rusia și, mai ales, privind echiparea ambițiilor cu alocarea financiară corespunzătoare. Emanciparea strategică a Europei nu se face doar declarativ și fără a avea o poziție unitară, respectând toate părțile implicate. Altfel, este doar o ”geopolitică în șlapi”. Când ea se face de fapt în bocanci, eventual impermeabili.

2. SUA, NATO, Europa Centrală și de Est = ”Reduta Occidentului”

Respinse de vest-europeni în ce privește recunoașterea Chinei ca mare amenințare strategică, dar susținute de est-europeni în ce privește provocările din partea Rusiei, Statele Unite au căutat să atenueze abordarea declinistă european în ce privește slăbirea Occidentului. Cu un discurs ”a la Trump”, șeful diplomației americane a proiectat fraza ”Occidentul câștigă” după ce a lansat săgeți înspre vest-europeni și după ce le-a cerut aliaților de pe continent să nu se lase ”păcăliți” de Rusia și de China. Poziția Washington-ului nu înseamnă că Statele Unite resping competiția globală. Din contră, vest-europenii au dreptate când spun că drumul către o nouă ordine globală a fost deschis de politica de confruntare pe care administrația Trump o etalează din 2017 încoace. Ceea ce este fundamental în înțelegerea acestei aserțiuni este faptul că Statele Unite au împins starea relațiilor internaționale într-o nouă eră a competiției strategice și a luptei pentru balanța de putere pentru a stăvili ascensiunea Chinei și pentru a evita un cuplaj Moscova – Beijing, în care două puteri mari, dar inferioare Statelor Unite, pot răsturna actorul dominant al relațiilor internaționale, mai ales că acesta din urmă nu își poate sincroniza pașii cu aliatul său tradițional, Europa. Cu toate acestea, SUA, NATO și Europa Centrală și de Est au întruchipat la München imaginea unei ”redute a Occidentului”. Poziționarea secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, deși exprimată anterior discursurilor lui Mike Pompeo și Mark Esper, a fost o prelungire a argumentației americane.

Ca și anul trecut, Jens Stoltenberg a oferit, poate, cel mai bun discurs, axat pe trei coordonate esențiale: 1) NATO este expresia supremă a Occidentului; 2) Orice încercare de a distanța Europa de America de Nord riscă și divizarea Europei; 3) Rusia vrea revenirea la sfere de influență, iar balanța globală de putere se schimbă în urma ascensiunii Chinei. Pe fond, NATO este într-un efort deja susținut de poziționare în raport cu Beijing-ul, numai dacă amintim faptul că Declarația reuniunii aliate de la Londra a cuprins în premieră o mențiune privind China și provocarea strategică pe care o reprezintă. Nuanța lui Stoltenberg privind riscul divizării Europei prin distanțarea dintre cele două maluri ale Atlanticului de Nord nu este întâmplătoare: marii aliați europeni din Est, România și Polonia, secondați de țările baltice, consideră indispensabilă alianța transatlantică cu SUA și nu se vor prinse într-un vârtej al decuplării și ne-complementarității între Alianță și o uniune a apărării europene. Iar aceste mesaje dinspre Est au fost reluate la München, cu accent inclusiv pe valorile lumii occidentale.

Tot în același cadru a venit și anunțul administrației americane privind investiții de un miliard de dolari în proiectele energetice ale Inițiativei celor Trei Mări, platformă de interconectare regională în materie de infrastructură, energie și digital și formată din 12 state membre ale UE riverane la mările Adriatică, Baltică și Neagră. Mai mult, la Conferința de Securitate de la München a fost organizată și o masă rotundă sugestiv intitulată: “The Three Seas Initiative: Completing Europe in an Era of Great Power Competition”.

La München, SUA, NATO, Europa Centrală și de Est au reprezentat ”Reduta Occidentului”.

3. Rusia și China, calea spre autocrație. Moscova încearcă refacerea formatelor de putere pentru a redeveni mare putere globală

Cele două puteri și-au continuat nota discursurilor cu care au obișnuit audiența de la Conferința de Securitate de la München. Reprezentate de miniștrii lor de externe, China și Rusia au fost mai mult in the spotlight prin prisma modului deteriorat în care Occidentul s-a raportat la ele, unde a dominat pledoaria Washington-ului spre recunoașterea Chinei drept principala amenințare strategică. Șeful diplomației chineze Wang Yi, aflat și sub presiunea internațională a efectelor create de coronavirus, a etalat o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală și lezată de acuzațiile care i se aduc de către SUA. Marea element distinctiv în această rubrică a venit din partea lui Serghei Lavrov, ministrul de externe rus prevalându-se, asemenea tradiției, de argumentul istoriei. Invocând rolul militar sovietic în înfrângerea Germaniei naziste acum 75 de ani ca origine a arhitecturii ordinii internaționale postbelice, șeful diplomației ruse a reluat noua ambiție a lui Vladimir Putin: organizarea unui summit la nivelul liderilor celor cinci puteri permanente din Consiliul de Securitate al ONU – China, Franța, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite. Lezată de definirea sa cu ani în urmă drept o putere regională și ofensată de pierderea statutului de mare putere a lumii, Rusia încearcă să profite de un Occident debusolat în drumul către o nouă epocă pentru a-și reface poziția pe arena globală într-un format în care, alături de China, ar putea contrabalansa decisiv Occidentul erodat. În timp ce liderii occidentali găsesc cu dificultate o armonie, calea similară spre autocrație a lui Vladimir Putin și a lui Xi Jinping sudează mai mult legăturile între Moscova și Beijing.

+ 1. România, una dintre cele mai numeroase prezențe politice la München. Ce înseamnă acest lucru?

Pentru lumea relațiilor internaționale, München-ul este scena geopolitică și strategică unde se ia pulsul dimensiunii de securitate globală, iar Davos-ul este cadrul de referință pentru trend-ul, direcția și ritmul economiei globale, a fenomenului globalizării și a revoluțiilor economice. Pentru România, Davos-ul rămâne în mare parte un miraj, un obiectiv neatins la nivel de reprezentare guvernamentală. Însă München-ul reprezintă o necesitate îmbracată într-o constantă. Continuând linia edițiilor anterioare, când Bucureștiul a fost reprezentat în două rânduri de președintele Klaus Iohannis (2016 și 2019) și în alte două rânduri de miniștrii de externe (2017) și de apărare (2018), în 2020 România a avut una dintre cele mai numeroase delegații politice condusă de prim-ministrul Ludovic Orban și formată din ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu, de ministrul apărării naționale Nicolae Ciucă, de consilierul prezidențial pentru securitate națională Ion Oprișor și de ambasadorul României la Berlin Emil Hurezeanu. Mesajul este unul dublu, având valențe mai ales de politică externă și de securitate, dar și de politică internă. Participarea prim-ministrului Ludovic Orban, deși cu statut de premier interimar într-o țară aflată artificial într-o criză politică menită să conducă spre alegeri anticipate, semnifică un lucru: actualul șef al Guvernului nu este doar un om politic de sacrificiu, ci cum se spune în stil american –  ”he is here to stay”. România a punctat din nou, la München, la capitolul relației strategice cu Statele Unite, cuplându-se imediat ca actor ce a ventilat puternic anunțul administrației americane privind investiții de un miliard de dolari în Inițiativa celor Trei Mări, o platformă la a cărei maturitate politică Bucureștiul a contribuit decisiv prin summitul organizat în România în 2018. Mai mult, la Conferința de Securitate de la München a fost resimțită și influența și pe care România încearcă să și-o dobândească la nivelul configurării gândirii și culturii strategice transatlantice. Exemplul acestei aserțiuni stă în organizarea unei reuniuni dedicate securității la Marea Neagră printr-un parteneriat româno-american la nivel de think tank-uri (New Strategy Center și CEPA). În plan european, au existat tatonări politice pentru îndeplinirea obiectivelor României în ce privește aderarea la Schengen, finalizarea Mecanismului de Cooperare și Verificare, iar prezența la nivel de prim-ministru pe scena Conferinței a facilitat încă o dată limpezirea unei poziții strategice care vine în favoarea lumii occidentale: România este partenerul strategic al SUA și este implicată și ancorată deplin în apartenențele sale la UE și la NATO.

“Westlessnes” rămâne astfel mai mult decât titlul unui raport al Conferinței care de peste cinci decenii oferă claritate realității strategice globale. Occidentul nu suferă pentru că dominația sa este în recul, ci pentru că nu joacă o partitură comună în drumul către o inevitabilă nouă epocă a marilor puteri.

Continue Reading

EDITORIALE

Desant politic românesc în Europa. Care sunt mizele vizitelor lui Klaus Iohannis și Ludovic Orban în Bavaria și la Bruxelles

Published

on

© Administrația Prezidențială

Desant politic românesc în fief-urile politice și economice din Europa, Bruxelles și Bavaria. Pentru prima dată după reconcilierea politică între Palatele executive, posibilă prin înscăunarea guvernului Ludovic Orban și realegerea lui Klaus Iohannis în funcția de președinte al României, prim-ministrul și șeful statului se vor afla în zilele următoare, la Bruxelles și în Bavaria, acolo unde vor efectua două vizite de lucru.

Klaus Iohannis va fi prezent marți, în Bavaria, la ședința guvernului celui mai puternic land german din punct de vedere economic și la reuniunea anuală a grupului parlamentar în Bundestag al Uniunii Creștin Sociale din Bavaria, partidul junior al coaliției cu Uniunea Creștin-Democrată a Angelei Merkel și formațiunea din care provine Manfred Weber și care l-a propulsat în poziția de lider al grupului PPE în Parlamentul European și de fost candidat al popularilor europeni la șefia Comisiei Europene, dar înfrânt de negocierile din Consiliul European care au adus-o pe scenă pe Ursula von der Leyen, cel mai vechi ministru din guvernele federale ale lui Merkel.

Iohannis, discurs în Bavaria despre viziunea României privind viitorul Europei

În ambele instanțe, șeful statului va susține discursuri privind viziunea României referitoare la viitorul Europei, într-un context pe care Administrația Prezidențială a ținut cu prisosință să-l evidențieze: ”întâlnirea este cu atât mai relevantă cu cât, în a doua jumătate a anului 2020, Germania va deține președinția Consiliului Uniunii Europene”.

De la 1 iulie 2020, Germania condusă încă de Angela Merkel va prelua cârma președinției Consiliului UE cu o densitate de dosare majore ce vor rămâne în sarcina sa – de preconizat viitorul cadru financiar multianual, inclusiv cu componenta bugetară distinctă pentru eurozonă, viitoarele relații comerciale și de securitate cu Marea Britanie, Conferința privind viitorul Europei și inclusiv cuplajul în ambiții cu Comisia Europeană a fostului ministru german al apărării, Ursula von der Leyen. În toate aceste privințe, România are interesul să fie un actor care să conteze la masa deciziilor europene.

Iohannis este un oaspete tradițional în Bavaria, acolo unde a efectuat mai multe vizite, două la Conferința de Securitate de la Munchen (2016 și 2019) și una când a primit Premiul Franz Josef Strauss (2018) pentru meritele sale la consolidarea independenței justiției și a statului de drept în România.

În termeni de substanță, vizita președintelui în Bavaria constituie recunoașterea unui capital politic pozitiv de care Iohannis se bucură și pe care are oportunitatea să-l fructifice pentru România. În anii anteriori, când șefia CSU era încă deținută de Horst Seehofer, actualul ministrul de interne al Germaniei, printre invitații la reuniunea parlamentarilor CSU se număra Viktor Orban, premierul Ungariei, devenit, între timp, un lider din ce în ce mai puțin frecventabil.

În 2020, Iohannis merge la reuniunea anuală CSU din postura președintelui țării care a asigurat în primele șase luni ale lui 2019 președinția Consiliului UE și a livrat, împreună cu ceilalți lideri europeni, Declarația Summitului de la Sibiu, consemnată prin zece angajamente ce stau la baza Agendei Strategice a UE. Aceste argumente, alături de atitudinea sa politică în ce privește calea europeană a României, i-au adus lui Klaus Iohannis și Premiul Charlemagne, ce îi va fi acordat la Aachen, la 21 mai, pentru contribuția adusă la unificarea proiectului european.

Ludovic Orban, al doilea premier din UE primit de Ursula von der Leyen la Bruxelles

La Bruxelles, de marți până joi, premierul Ludovic Orban va avea un maraton de întâlniri care îi cuprinde pe președinții Consiliului European, Parlamentului European și Comisiei Europene, pe cei trei vicepreședinți executivi ai Comisiei, responsabili de domeniile cheie ale executivului european, pe negociatorul-șef al UE pentru Brexit, pe alți trei comisari europeni, pe liderii grupurilor politice din Parlamentul European și, nu în ultimul rând, pe secretarul general al NATO.

Vizita premierului poate fi privită în resorturi diferite. Aflat pentru prima oară într-o vizită de lucru în această capacitate politică, Ludovic Orban continuă tradiția majorității predecesorilor săi de la București, care și-au început prestația externă la Bruxelles. De asemenea, el va fi al doilea prim-ministru din UE, după cel al Poloniei, primit la Bruxelles de Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene. Anterior întrevederii cu Orban, von der Leyen se va afla la Londra pentru a discuta ultimele evoluții și detalii privind Brexit cu premierul britanic Boris Johnson. Dincolo de întrevederile cu vicepreședinții executivi Frans Timmermans, Margrethe Vestager și Valdis Dombrovskis, premierul Orban se va întâlni cu comisarii europeni pentru vecinătate, Oliver Varhelyi, pentru buget, Johannes Hahn, și pentru transporturi, Adina Vălean, întruchipând câteva dintre prioritățile majore pe plan european pentru România, fie că vorbim despre coordonarea dintre România și instituțiile UE în ce privește Republica Moldova, pledoaria Bucureștiului pentru menținerea unor alocări financiare semnificative în privința politicilor de coeziune și agricolă comună în viitorul cadru financiar multianual, finanțarea proiectelor de infrastructură ale țării noastre sau stabilitatea macro-economică a României în contextul unui deficit de peste 3% din PIB la nivel bugetar.

Vizita prim-ministrului României la Bruxelles coincide și cu perioada de debut de mandat pentru Comisia Europeană, dar și pentru președintele Consiliului European, iar România trebuie să își facă vocea auzită în contextul în care marile politici ale instituțiilor UE vizează redesenarea modului de alocare a banilor europeni pentru atingerea obiectivului neutralității climatice și modernizarea politicilor în direcția înfăptuirii acestui ținte până la orizontul anului 2050.

Cum răspunde NATO la provocările din Orientul Mijlociu și care este rolul României

Întrevederile de la NATO, atât cu secretarul general Jens Stoltenberg, cât și cu secretarul general adjunct Mircea Geoană, au loc în timp ce mediul internațional de securitate este prins în vârtejul provocărilor din Orientul Mijlociu la acest început de an, care s-au acutizat în urma raidului forțelor americane ce a culminat cu uciderea generalului iranian Qassem Soleimani și care se resfrâng și asupra Alianței Nord-Atlantice. NATO și-a suspendat temporar activitățile misiunii sale de consiliere și instruire a forțelor de securitate irakiene, în contextul în care Parlamentul de la Bagdad a votat o rezoluție, ce depinde de o decizie finală din partea guvernului, care solicită retragerea trupelor străine, și implicit a forțelor americane, a forțelor NATO și a Coaliției globale împotriva grupării Stat Islamic. De asemenea, sursa originară a actualei situații tensionate – încordările politice și militare între Statele Unite și Iran – continuă să capete amploare, mai ales că Iranul a decis să nu mai respecte prevederile acordului nuclear încheiat cu marile puteri și să nu mai limiteze capacitatea de îmbogățire a uraniului, o pre-condiție pentru dezvoltarea de arme nucleare. La aceste provocări pot fi adăugate și pregătirile Turciei pentru o intervenție militară în Libia și dinamica extrem de spectaculoasă, dar neconvingătoare, a contactelor politice la scară globală.

În acest peisaj, ambasadorii țărilor NATO sunt reuniți luni de urgență la nivelul Consiliului Nord-Atlantic pentru a determina poziția Alianței.

Poziția României, exprimată la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, a relevat deopotrivă o îngrijorare și un apel la descaladarea tensiunilor, precum și o contextualizare prudentă și de sprijin la nivel aliat prin calificarea acțiunilor SUA drept măsuri preventive și de protecție. Pe de altă parte, România are o poziție strategică care cu siguranță este cuantificată în aceste zile la nivel aliat, atât prin prisma bazei militare aeriene de la Mihail Kogălniceanu, importantă în contextul unei potențiale retrageri occidentale din Irak, cât și a facilității antirachetă de la Deveselu, un scut compus din interceptori defensivi de rachete care pot proveni din afara ariei de securitate euro-atlantică. De asemenea, România are un contingent militar important, al patrulea ca dimensiune, desfășurat la nivelul misiunii NATO din Afganistan, dar și un context istoric: implicarea militară în Afganistan și în Irak, în anii 2002-2003, au pavat calea aderării la NATO.

În vreme ce vizita președintelui în Bavaria are un puternic profil politic și orientat mai degrabă în dimensiune europeană cu un accent interesant pe viitoarea președinție germană a Consiliului UE, deplasarea premierului la Bruxelles are mize politice europene și euro-atlantice îmbinate cu evoluții îngrijorătoare ale situației de securitate la nivel global.

Continue Reading

EDITORIALE

Quo vadis NATO? La 70 de ani de existență, Alianța Nord-Atlantică are nevoie de un nou Concept Strategic

Published

on

Secretarul general al NATO a avut o abordare foarte prudentă după ce miniștrii afacerilor externe din țările aliate au discutat propunerile Germaniei și Franței privind transformarea Alianței, în timp ce, în surdină, Statele Unite au reafirmat cererea ca europenii să investească mai mult în materie de cheltuieli militare.

Pe scurt, Germania propune crearea unui comitet de experți care să declanșeze o dezbatere politică și strategică cu scopul recâștigării încrederii între aliați. Franța, pe de altă parte, vrea schimbarea procesului decizional, care încă de la înființarea NATO se bazează pe consens. Este, practic, enunțarea obiectivului urmărit de Emmanuel Macron.

În fapt, aceasta este abordarea ”pas cu pas” a lui Emmanuel Macron, patentată deja la nivel european: Mai întâi face o declarație puternică, rezonantă și care atrage critici și generează polarități cu scopul de a veni ulterior cu propunerea dorită. În cazul afirmației privind ”moartea cerebrală a NATO” și articolul 5 referitor la apărarea colectivă, scopul este cel de mai jos. Tot nu cred că era nevoie de o astfel de afirmație pentru a genera un proces de reflecție privind viitorul NATO la summitul de la Londra, unde oricum aliații se reunesc pentru a aniversa existența septuagenară euro-atlantică, iar o astfel de discuție era de așteptat. Dar poate era nevoie dacă ambițiile sunt de a schimba fundamental paradigma, precum ideea unui ”pilon european în cadrul NATO”. Însă, masa Consiliului Nord-Atlantic nu este cea a Consiliului European. Mai mult, la nivel aliat avem deja experiența de la summitul precedent de la Bruxelles cu tensiunile dintre Donald Trump și Angela Merkel privind împărțirea poverii financiare, subiect care încă nu este considerat soluționat de aliații americani, în pofida unei creșteri bugetare pe care Berlinul a anunțat-o sau a afirmațiilor venite dinspre Berlin, dar și din vocea viitoarei președinte a Comisiei Europene, fostul ministru german al Apărării Ursula von der Leyen, privind caracterul ”remarcabil” al NATO ca instituție.

Pe fond, nu-i de mirare că propunerea Berlinului a primit sprijin, în timp ce viziunea Parisului nu a stârnit entuziasm.

Revenind la ministeriala de miercuri, importantă în ecuația pregătirii reuniunii de la Londra a liderilor euro-atlantici: modul precaut în care Jens Soltenberg a ales să comunice pe acest subiect arată că discuțiile pe aceste teme vor ocupa agenda reuniunii aniversare de la Londra. Secretarul general aliat a refuzat de două ori să abordeze explicit propunerea Franței, iar în momentul în care a făcut-o a subliniat din start că va răspunde ”prudent”. Prudent a însemnat și sec: ”voi fi precaut în a intra în detalii. Am avut o discuție, iar mesajul principal este că suntem uniți în ce privește consolidarea NATO”.

Analizând la o scară istorică și cunoscând faptul că anul viitor se împlinesc 10 ani de la adoptarea, la summitul de la Lisabona, a Conceptului Strategic care a guvernat acțiunile NATO în ultimul deceniu, cred că discuțiile ar trebui să scoată din sertar următorul instrument: dezbaterea și adoptarea unui nou Concept Strategic al NATO.

Există argumente, dincolo de cadența istorică în care, în cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, NATO a avut trei concepte strategice: după summitul de la Londra din 1990 a fost elaborat Conceptul Strategic post-Război Rece și adoptat la summitul de la Roma din 1991, în 1999, la Washington, la 50 de ani de la înființarea Alianței, a fost aprobat Conceptul Strategic care adapta Alianța la transformările determinate de valurile de extindere către Est, iar în 2010, cel de la Lisabona, care calibrează Alianța pe trei dimensiuni: apărare colectivă, gestiunea crizelor și securitate prin cooperare.

Actualul concept strategic al Alianței a fost edificat într-o perioadă fundamental diferită din perspectiva paradigmei de securitate și de apărare colectivă în Europa, în America de Nord și în vecinătatea familiei euro-atlantice. La nivel de lideri, diplomați, experți și analiști domina percepția că Statele Unite vor înțelege pentru totdeauna crucialitatea unei Europe stabile și sigure, europenii nu simțeau presiunea unor amenințări iminente de securitate, precum nici dorința de a se emancipa strategic și militar, iar Moscova tot nu era percepută în cheie asertivă și dornică să își recapate dominația în sferele de influență pierdute, chiar dacă pozițiile exprimate de Vladimir Putin la summitul aliat de la București în privința Georgiei și Ucrainei s-au dovedit a fi un avertisment timpuriu.

Cele trei caracteristici esențiale ale Conceptului Strategic din 2010 – apărare colectivă, gestiunea crizelor și securitate prin cooperare – calibrează trei dimensiuni: cea a unității și coeziunii interne, cea a unei abordări flexibile și pro-active în raport cu crizele care se pot dovedi provocatoare la adresa Alianței și cea a colaborării cu actorii externi pentru menținerea și proiectarea stabilității în vecinătățile aliate.

La un deceniu distanță de la acel moment marcăm cinci de ani de când mediul de securitate de la frontieră estică a NATO a fost modificat spre iremediabil prin anexarea ilegală a peninsulei Crimeea de către Rusia și acțiunile de destabilizare a Ucrainei, iar relația între Alianță și Uniunea Europeană a căpătat noi dimensiuni, atât prin domenii comune de cooperare și complementaritate (a se vedea mobilitatea militară), cât și prin lansarea conceptului de apărare europeană ca abordare de sine stătătoare și de principiu pentru cercetare militară și revitalizare a industriei de apărare.

La nivel politic, coeziunea internă aliată experimentează șocuri similare celor din timpul crizei Suezului, a retragerii Franței din structurile militare aliate sau a pozițiilor pe care SUA și Marea Britanie, pe de o parte, iar Franța și Germania, pe de altă parte, le-au avut în ce privește războiul din Irak. Unilateralismul hotărât al administrației Donald Trump și ambiția personală a președintelui american ca aliații europeni să aloce mai mulți bani pentru apărare, inclusiv prin achiziția de armament american, a scindat Alianța, chiar dacă solicitările liderului SUA sunt unele rezonabile și au la bază un angajament comun asumat de țările NATO în 2014. Disputele acestuia cu Germania pe tema cheltuielilor militare și, in extenso, din pricina relațiilor energetice ale Berlinului cu Moscova, ascensiunea noului președinte francez, cu o abordare mai mult franco-europeană decât transatlantică, culminând cu afirmația politică a unei stări de moarte cerebrală, calea pe care o urmează Turcia, un aliat care nu mai respectă standardele democratice, sunt ingrediente și semnale politice.

Un nou Concept Strategic este un răspuns. Și este un răspuns care oferă garanția parcurgerii și clarificării tuturor elementelor care pun la încercare unitatea NATO. Cheia de înțelegere și de analiză a Alianței Nord-Atlantice a stat, de cele mai multe ori, în plecarea de la premisa că reziliența, adaptarea și flexibilitatea sunt core-ul și mindset-ul acestei organizații. Un nou Concept Strategic ar echivala cu această adaptare tot mai necesară.

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending