Connect with us

EDITORIALE

Zece ani de când România sărbătorește Ziua Europei din interiorul Uniunii Europene: Datele care arată beneficiile unei integrări istorice

Published

on

de Robert Lupițu

Ziua în care Mihail Kogălniceanu proclama în 1877 independența de stat a României, desăvârșind o etapă a modernității în istoria noastră. Ziua Victoriei Coaliției Națiunilor Unite împotriva Germaniei naziste în 1945 care, practic, pecetluia sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Ziua în care ministrul de Externe francez, Robert Schuman, rostea dezideratele îmbrățișate, rând pe rând, de statele europene, consemnând actul de naștere al celei ce azi este Uniunea Europeană.

romania - ueAceasta este ziua de 9 mai, pe care în fiecare an o omagiem în fel și chip distinct. Îndrăznind să anticipez că, dincolo de manifestările publice, recepții și alte evenimente ale soiului festiv, și în acest an, 9 mai va fi un prilej de reflecție, context de enunțare a unor mesaje cutezătoare despre măreția proiectului european, dar și utilitatea memorială a unor astfel de clipe fie pentru diferite diagnoze, fie pentru forța de revigorare a proiectului Europei Unite.

Propun spre lectură în rândurile ce urmează o altfel de abordare și o altfel de aniversare, care nu le substituie pe cele de mai sus, dar are o altă anvergură, unică pentru România: al zecelea an în care sărbătorim Ziua Europei în calitate de membri ai Uniunii Europene. Și să nu o facem doar prin forme declarative abundente sau figuri de stil despre conviețuirea europeană în solidaritate și unitate, ci să dăm un altfel de mesaj, mai palpabil decât îndemnurile și mult mai convingător decât epidemia naționalismului: fapte, realități empirice și concretețe a evoluțiilor.

Un deceniu în cifre și beneficii

Ca orice stat membru, România are o contribuție financiară anuală către Uniunea Europeană, sume non-forfetare și care variază în funcție de criteriile procentuale ale resurselor ce compun bugetul total al UE.

Spre exemplu, România și celelalte țări membre alocă trei tipuri de resurse financiare care compun Bugetul Uniunii Europene: 1) taxele vamale aplicate importurilor din afara UE și cotizațiile pentru zahăr, 2) un procent maxim de 0.3% din TVA, 3) un procent standard din Venitul Național Brut, contribuții pe care toate statele membre le varsă către bugetul UE, acestea fiind și cele mai importante surse de venituri pentru Uniunea Europeană.

În schimbul acestor alocări bugetare, necesare atât pentru funcționarea administrativă a Uniunii Europene, cât și pentru finanțarea priorităților pentru dezvoltare economică și socială în rândul UE-28, România a beneficiat din 2007 încoace de oportunitatea unui întreg Cadru Financiar Multianual (2007-2013), pășind acum spre al doilea asemenea exercițiu bugetar, de o mai mare anvergură (2014-2020).

Potrivit datelor puse la dispoziție de Ministerul Finanțelor Publice, ce relevă o execuție financiară a CFM 2007-2013, România a primit de la Bugetul UE o sumă totală 32.5 miliarde de euro, din care 2.7 miliarde reprezintă fonduri pre-aderare, iar 29.8 miliarde sunt fonduri post-aderare.

Cadrul Financiar Multianual 2007-2013

De când suntem membri ai Uniunii Europene (2007) și până la finalul anului 2015, România a contribuit la bugetul UE cu 12.28 miliarde de euro. Dintre acestea: 11.95 miliarde euro sunt contribuția netă a României, iar 321 de milioane de euro relevă colectări de tipul taxelor vamale sau alte cotizații, întrucât statele membre sunt îndreptățite să păstreze 25% din acești bani în calitate de costuri de colectare.

Cadrul Financiar Multianual 2007-2013: 2

Astfel, numai o simplă balanță financiară (contribuții vs. bani primiți) ne arată că țara noastră este beneficiar net de 20.2 miliarde de euro. Acest sold pozitiv are potențialul de a fi mai grăitor decât orice alte afirmații care au capacitatea de a oferi o evaluare, nu întotdeauna obiectivă, a parcursului României în Uniunea Europeană. De fapt, astfel de argumente sunt cele care trebuie să predomine în calea discursurilor populiste care se formează pe umerii greu încercați ai unei Uniuni diferite de cea în care am intrat cu speranță și căreia continuăm să îi acordăm un nivel ridicat de încredere.

Cât despre CFM 2014-2020, cifrele arată un buget mai mare cu 18% pentru România, cu o valoare de 39.8 miliarde de euro. Din aceștia, 993 milioane de euro sunt avansurile plătite de Comisia Europeană pentru demararea programelor operaționale, conform Ministerului Finanțelor Publice.

Un detaliu destul de interesant la același capitol – al cifrelor – evidențiază următoarea stare de fapt: Din bugetul pentru anul 2015 al Uniunii Europene (144 de miliarde de euro), contribuția României reprezintă 1.08%, în condițiile în care doar patru state membre – Germania, Marea Britanie, Franța și Italia – au furnizat peste 60% din aceste sume, potrivit Statista.com. care citează Eurostat. Observația nu trebuie privită prin conotații peiorative care să sublinieze o diferență între state, ci prin optica principială a unității și echilibrului care țintesc reducerea decalajelor între statele dezvoltate (care pot contribui mai mult) și cele în curs de dobândire a unui climat prosper și competitiv.

Statistic: Share of total contributions to the European Union budget in 2015, by Member State* | Statista

Deceniul cifrelor conține și alte dimensiuni concrete: tot în 2015, România a fost al 16-lea stat membru în materie de exporturi comerciale, atingând suma de 54.6 miliarde de euro și devansând țări precum Portugalia, Finlanda sau Luxemburg.

Totodată, România sărbătorește pentru a 10-a oară Ziua Europei din interiorul construcției continentale într-o ipostază ce se succede doi ani la rând: a încheiat anul 2015 cu a doua cea mai mare creștere economică din UE (3.6%), iar previziunile Comisiei pentru 2016 arată o sporire a economiei naționale cu încă 4.2%.

Prin urmare, numai în anul 2015, România a avut un sold pozitiv de 4 miliarde de euro din fluxurile financiare cu UE, în condițiile în care a contribuit cu doar 1.08% la bugetul de funcționare al acesteia. Nu am ales 2015 ca un reper aleator. Nu numai că este ultimul an de execuție bugetară analizat în statistici, ci este anul în care solidaritatea europeană a fost pulverizată în diferite ocazii. 2015 este anul în care nu s-a mai practicat inexorabil deviza de a fi uniți, indiferent de cum o facem, ci este momentul în care din capitalele europene au venit refuzuri, discursuri populiste sau dovezi ale unui naționalism dezintegrator. În pofida problemelor generate de fluxurile migratorii și criza refugiaților, care au produs dificultăți decizionale, au prejudiciat sinergia comună instituțională și au generat deficiențe în asumarea unui răspuns unitar, programele financiare europene au continuat să funcționeze, aducând sume importante pentru dezvoltare și coeziune în statele membre precum România. Până la urmă, Europa instituțională, cea la care am aderat în 2007 și pe care în 2015 multe state membre au blamat-o, a pulsat aproape 130 de miliarde de euro într-un singur an în toate țările UE prin intermediul programelor de finanțare din Cadrul Financiar Multianual.

Forța relativă a puterii instituționale și recunoașterea treptată a relevanței

România în UE este o construcție semantică care trece dincolo de cifrele detaliate anterior, deși acelea sunt dovada incontestabilă a beneficiilor integrării europene și a contribuției pe care apartenența la Uniunea Europeană ne-a adus-o la dezvoltarea economico-socială din prezent.

orban-ciolos-cretuEvoluția treptată a rolului României în interiorul Uniunii Europene este oglindită, într-o oarecare măsură, și de postul de comisar european. Dacă în 2007, la jumătatea mandatului Comisiei Barroso, comisarului desemnat de România i s-a acordat portofoliul de Multilingvism, post ocupat de Leonard Orban, fost negociator-șef al aderării UE, în cadrul următoarelor două Comisii, portofoliile au vizat domenii importante pentru economia și dezvoltarea europeană, dar și pentru România, în particular: Agricultură și Dezvoltare Rurală (2009-2014) și Politică Regională (2014-2019).

Aceste portofolii nu au dobândit greutate doar prin importanța lor în angrenajul domeniilor de activitate ale Comisiei Europene, ci și prin valoarea lor practică. În timpul mandatului de comisar pentru Agricultură, Dacian Cioloș (actualul prim-ministru al României) a efectuat cea mai ambițioasă reformă a Politicii Agricole Comune de la înființarea sa în 1962. Nu numai că această reformă a fost adoptată pentru prima dată de Parlament și Consiliu prin intermediul procedurii legislative ordinare, dar ea acoperă perioada până în 2020, adjudecându-și 38% din bugetul global al Uniunii Europene și vizează deopotrivă distribuirea mai echitabilă a ajutorului pentru fermieri, producția alimentară fiabilă, gestionarea durabilă a resurselor naturale, dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale.

Apoi, în cadrul actualei Comisii, mandatul de comisar pentru Politică Regională deținut de Corina Crețu (fost europarlamentar român) se asociază cu ceea ce mulți specialiști au numit a fi ultima perioadă a unui Cadru Financiar Multianual în actuala sa formă. Mai mult decât atât, portofoliul de Politică regională reprezintă domeniul care gestionează fondurile europene în integralitatea lor, ce se ridică în perioada 2014-2020 la peste 960 de miliarde de euro în întreaga Uniune Europeană.

În ”camera statelor”, cum mulți specialiști numesc instituția Consiliului UE, adevăratul examen sau test de maturitate pentru România îl va reprezenta președinția rotativă a Consiliului din UE din iulie-decembrie 2019. Un moment crucial, asupra căruia voi reveni mai în detaliu, din mai multe perspective: 1) întrucât este o premieră, 2) fiindcă se desfășoară ipostaze politice fundamentale pentru funcționarea UE – configurarea noului Parlament European, alegerea noii Comisii Europene, negocierile pentru bugetul UE sau pentru vitoarea formă a unui Cadru Financiar Multianual etc. Nu în ultimul rând, așa cum l-a asimilat spațiul public din aceste zile, președinția din 2019 este testul de maturitate politică, administrativă și logistică pentru o Românie care înțelege afacerile europene și importanța, în mod egal, a asumării unei responsabilități ce implică o definire de priorități, o continuitate a agendei momentului și o capacitate de facilitare și mediere a dialogului inter-statal și inter-instituțional.

În Parlamentul European, indiferent de numărul eurodeputaților pe care România i-a avut – conform tratatelor UE – relevanța activităților pe care euro-aleșii noștri le-au derulat de-a lungul mandatelor este un subiect mai larg, însă câteva aspecte sunt notabile.

Nu numărul celor care ne reprezintă contează în totalitate, deși grupurile politice naționale pot juca un rol important în cadrul familiilor lor politice, ci și pozițiile pe care aceștia le ocupă. Însemnătatea României în cadrul Parlamentului European este conferită și prin faptul că doi europarlamentari români dețin pozițiile de vicepreședinte în legislativul european (Adina Vălean și Ioan Mircea Pașcu – 2 poziții din 14). Apoi, relația Parlamentului European cu Republica Moldova, stat semnatar al Acordului de Asociere și o prioritate de politică externă pentru România, este gestionată tot de un eurodeputat român (Andi Cristea). În ceea ce privește acțiunea globală a UE, eurodeputații români sunt foarte bine conectați la politica externă și de securitate a Uniunii, dacă ținem cont de faptul că cei mai mulți europarlamentari români activează în cadrul Comisiei pentru Afaceri Externe a Parlamentului European, patru ca membri principali (Ramona Mănescu, Cristian Preda, Andi Cristea), dintre care unul vicepreședinte (Ioan Mircea Pașcu) și cinci în calitate de membri supleanți.

Un alt aspect interesant este conferit de faptul că un europarlamentar român deține poziția de purtător de cuvânt al Partidului Popular European și va fi, în 2017, raportorul Parlamentului European pentru Bugetul Uniunii Europene (Siegfried Mureșan) sau că eforturile unor eurodeputați români în aria de activitate politică au fost premiate la nivel european (Victor Negrescu – europarlamentarul anului pentru Agendă Digitală). Tot la nivelul Parlamentului European, europarlamentarii români dețin poziții importante în interiorul celor mai mari grupuri politice: Marian-Jean Marinescu (vicepreședinte PPE), Victor Boștinaru (vicepreședinte S&D) sau Norica Nicolai (vicepreședinte ALDE).

ue-romaniaArgumentele valorice și diacronice ale celor zece ani în care celebrăm Ziua Europei din interiorul acesteia nu se opresc, cu siguranță, aici. Aș putea menționa și faptul că suntem pe locul trei în UE la independență energetică sau că am devenit în aceeași decadă un model de luptă anti-corupție și că faimosul MCV pe care îl purtăm pe reverul hainei noastre europene nu este o piedică, ci avem posibilitatea de a-l transpune în model de bună practică și pentru alte țări precum Grecia sau Italia.

România celor zece ani în Uniunea Europeană este și țara care acum reprezintă un bazin de stabilitate în dimensiunea setului de valori europene, prin comparație cu vecinii și partenerii noștri central est-europeni.

Există și carențe ale acestei decade de când purtăm și fluturăm steagul UE lângă cel românesc și spunem ”La mulți ani Europa!”, deficiențe pe care nu aș vrea să le dezvolt. Nu pentru că nu le-am ști, nu pentru că n-ar fi multe clasamente și top-uri europene în care suntem pe locurile codașe (vezi decalajele între regiuni, vezi poluarea, vezi calitatea vieții, vezi salariul minim pe economie), nu pentru că încă nu am început absorbția efectivă a fondurilor UE 2014-2020, nu pentru că nu avem o reformă administrativă și o strategie de dezvoltare regională bine pusă la punct, ci pentru că acestea sunt probleme pentru care unicii vinovați suntem noi, și nu Europa.

Europa este șansa pe care înaintașii noștri nu au avut-o și pe care noi nu avem voie să o irosim sau o lăsăm să cadă pradă ideologiilor naționaliste, amenințărilor de securitate hibride și dezintegrării.

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

”Declarația Comună de la Casa Albă”: Cum se încadrează documentul semnat de Trump și Iohannis în competiția geopolitică dintre SUA, China, Rusia și Europa

Published

on

© White House/ Facebook

Declarația Comună adoptată de președinții României și Statelor Unite cu prilejul vizitei liderului român la Casa Albă nu este un gest politic întâmplător sau un document de simple intenții căruia îi lipsește concretețea. În forma sa suplă, documentul reieșit în urma întâlnirii din Biroul Oval este prima astfel de manifestare la nivel prezidențial între cei doi aliați și parteneri strategici din ultimii opt ani. El nu poate fi ridicat la nivelul și impactul Declarației privind Parteneriatului Strategic pentru secolul XXI adoptată în 2011, însă valoarea și greutatea politico-strategică a ”Declarației Trump – Iohannis” este una cu totul alta. Ea cuprinde mize și interese bilaterale adaptate la realitatea geostrategică definită de percepția tot mai accelerată a unei ordini internaționale aflată în descompunere și înlocuită de o competiție strategică în care SUA și China sunt actorii dominanți, iar Rusia și Europa sunt plasate undeva între primul plan și eșalonul secund al arenei internaționale.

Declarația Comună de la Casa Albă nu face rabat de la principiile democratice fundamentale pe care este fondată relația strategică dintre București și Washington – stat de drept, economie de piață, bună guvernare. În egală măsură, ea nu face rabat nici de la coordonatele de bază ale edificiului Parteneriatului Strategic bilateral – excelența cooperării în materie de securitate și apărare militare, Din această perspectivă, reconfirmarea, reiterarea și reîmprospătarea acestor marcaje esențiale ale Parteneriatului româno-american nu putea să intervină într-o cronologie mai potrivită, inserată de asemenea în declarație: 30 de ani de ”când românii curajoși au înlăturat o dictatură brutală și au îndreptat țara pe calea democrației, a statului de drept și a economiei de piață” și aniversarea a 15 ani de la aderarea României la NATO.

Elementele cu caracter de noutate din această declarație sunt următoarele: (1) ”Căutăm să evităm riscurile de securitate care însoțesc investițiile chineze în rețelele de telecomunicații 5G” și (2) ”România și Statele Unite recunosc că securitatea energetică este securitate națională. Subliniem opoziția noastră față de Nord Stream 2 și alte proiecte care îi fac pe aliații și partenerii noștri dependenți energetic față de Rusia”.

Ele reprezintă o nominalizare concretă a Moscovei și a Beijing-ul ca actori destabilizatori pentru relația transatlantică. Ele reprezintă și o poziționare din partea României mai clară decât în orice alt document internațional semnat de statul român în ultimii ani, întrucât este cuprins într-un act bilateral semnat sub umbrela unui Parteneriat Strategic pe care statul român îl definește drept parte fundamentală a triadei conceptuale strategice a politicii externe românești.

La fel de important, elementele menționate își au originea într-o repivotare a poziției administrației americane față de Europa, o prioritizare a Europei Centrale și de Est în detrimentul Occidentului.

Administrația lui Donald Trump, președintele american care i-a primit la Casa Albă pe președintele României și pe președintele Poloniei de tot atâtea ori cât a primit-o și pe Angela Merkel și de mai multe ori decât pe orice alt lider din Europa, a vorbit în multiple dăți despre pregătirea pentru o nouă competiție geopolitică cu Rusia și cu China, inclusiv în fief-ul aliaților central și est-europeni, este sarcina principală a politicii externe americane și a avertizat împotriva arsenalului Moscovei și Beijing-ului, de la agresivitate militară și tactici de manipulare, corupție și propagandă în cazul Rusiei la o ”diplomație a datoriei și a investițiilor” în cazul Chinei, exemple recente fiind inaugurarea în Serbia a primei autostrăzi construită de chinezi în Europa sau licitația companiei rusești Rosatom pentru a construi centrala nucleară de la Belene, Bulgaria.

La începutul anului, secretarul de Stat american Mike Pompeo efectua primul său turneu diplomatic în regiunea Europei Centrale și de Est, cuprinzând prima vizită a unui șef al diplomației americane la Budapesta după opt ani, o vizită la Bratislava și un program intens în Polonia, acolo unde a inaugurat alături de omologul său ”Procesul Varșovia”, o inițiativă bilaterală de tip conferință la nivel înalt pentru promovarea păcii și securității în… Orientul Mijlociu, o regiune în care, în mod tradițional, Statele Unite conlucrau îndeaproape cu puterile occidentale, nucleul franco-german și aliatul britanic, aflat în curs de părăsire a blocului european. Tot Varșovia este singura capitală din Europa de Est vizitată de președintele american Donald Trump, în iulie 2017, iar la 1 septembrie 2019 va merge pentru a doua oară în capitala Poloniei, tot atâtea vizite efectuând liderul SUA până acum și la Londra și Paris, nu și în Germania.

Vizita la Budapesta, ”capitala din regiune prietenă Rusiei”, a adăugat un nou gest oficial la ceea Statele Unite au conștientizat tot mai mult în ultimii doi ani, iar administrația Trump și-a asumat ca reparație pe linie de politică externă: prezența americană mai anemică din regiune, refăcută parțial post-Crimeea, a permis Moscovei ”să adâncească disensiunile” între Europa și SUA și i-au făcut pe mulți aliați europeni să fie ”permeabili” intereselor Rusiei și Chinei în regiune. Vizita lui Pompeo în regiune a favorizat ridicarea nivelului de contact politic între administrația americană și partenerii est-europeni, Trump primindu-i la Casa Albă pe premierii Ungariei, Cehiei sau Slovaciei și, din nou, pe președintele Poloniei.

Inclusiv materialul publicat de Washington Post în ajunul întâlnirii dintre președinții Statelor Unite și România – Lista oaspeților lui Trump la Casa Albă favorizează Bucureștiul și Varșovia în detrimentul Parisului și Berlinului – este înscris în aceeași logică și reprezintă o recapitulare a unei dinamici tot mai mult observată în Europa Centrală și de Est, anume plasarea președinților României și Poloniei în top-ul liderilor europeni, chiar și ai lumii, care au efectuat printre cele mai multe vizite la Casa Albă în mandatul lui Donald Trump.

Vizita lui Klaus Iohannis a adâncit contrastul sesizat și de jurnaliștii de la Washington Post, anume că Donald Trump nu s-a întâlnit anul acesta cu Angela Merkel sau Emmanuel Macron sub auspiciile unei vizite bilaterale. Ea a reprezentat pentru Donald Trump și ultima întrevedere cu un lider internațional înainte de summitul G7 din Franța, grup care a funcționat aproape cinci decenii ca o expresie a ordinii internaționale de inspirație occidentală, dar care în ultimii trei ani a fost prins în siajul disputelor între administrația americană și partenerii europeni.

Două dintre cele mai recente astfel de dispute – creșterea dependenței energetice a Europei față de Rusia prin intermediul Nord Stream 2 și riscurile potențiale ale unei cooperări sino-europene în dezvoltarea infrastructurii 5G – reprezintă forma rafinată a atacurilor de campanie electorală cu care Donald Trump a stârnit îngrijorări în Europa sub forma afirmațiilor că ”europenii trebuie să-și plătească contribuția corectă”.

Potențialul parteneriat al Germaniei cu gigantul chinez Huawei pentru implementarea tehnologiei 5G, descris ca un risc de securitate în privința comunicării militare aliate și de fostul comandant al trupelor NATO, a fost la originea unor avertismente făcute la Berlin de șeful diplomației americane, Mike Pompeo transmițându-i Angelei Merkel și omologului său că există riscul ca SUA să și schimbe comportamentul față de aliatul german.

Anterior, însă, tot relațiile dintre Statele Unite și Germania au fost cele afectate și în ce privește arhitectura de securitate energetică în Europa, periclitată de parteneriatul ruso-german în construcția gazoductului Nord Stream 2, o nouă conductă care va lega Rusia de Europa prin Germania și care va ridica nivelul de import de gaz din Rusia la peste 40%. Astfel, reproșurile lui Donald Trump la adresa Germaniei, în particular, și a occidentalilor, în general, vizează următoarea stare de fapt: Statele Unite contribuie financiar și logistic la securitatea euro-atlantică pusă în pericol de noua încordare a forței militare a Rusiei, țară aflată sub incidența sancțiunilor europene, dar cu care marile puteri europene continuă să încheie înțelegeri cu implicații strategice. Numai simpla rememorare a dezacordurilor dintre Trump și Merkel de la summitul NATO, care au avut la origine acest aspect, dovedește cât de adânci sunt temerile unei rupturi transatlantice pe axa Washington – Occident.

În acest sens, Declarația Comună prezidențială dintre liderii român și american nu este nici întâmplătoare și nici o simplă înșiruire a unei imagini de ansamblu. Un detaliu mai puțin observat din timpul întâlnirii de la Casa Albă este că din delegația gazdă a făcut parte și ambasadorul Statelor Unite la Uniunea Europeană, Gordon Sondland, un emisar diplomatic care a înțeles pe deplin rolul României, în calitate de președinție a Consiliului, în adoptarea directivei europene a gazelor naturale, negocieri în urma cărora, alături de Polonia și împotriva Germaniei, a fost găsită o formulă de compromis care întărește normele europene în materie. Deși directiva nu blochează proiectul Nord Stream 2, ea se asigură că țările terțe precum Rusia nu pot ocoli legislația UE.

Și din acest motiv, în comunicatul dat publicității de Casa Albă pentru a celebra Parteneriatul Strategic cu România, este cuprinsă formula ”România s-a opus Nord Stream 2 și altor proiecte de conducte care cresc dependența Europei față de Rusia”. Aceeași rațiune stă și la baza includerii Inițiativei celor Trei Mări în același comunicat, platformă a cărei componentă energetică a fost accentuată în cadrul Summitului I3M de la București, unde a participat și secretarul american al Energiei.

Dinamica de mai sus reprezintă peisajul general complicat în care au fost nuanțate și asumate cele două elemente cu caracter de noutate din Declarația Comună de la Casa Albă. Pe linie bilaterală, ele și-au găsit și două răspunsuri. În domeniul energiei este punerea, în premieră, a semnului egal între securitate energetică și securitate națională, urmată de următoarea frază cheie: ”Resursele de gaze naturale din România au potențialul de a crește prosperitatea statelor noastre, precum și de a întări securitatea energetică a Europei. România și Statele Unite vor analiza modalități de îmbunătățire a climatului investițional în domeniul energiei în beneficiul ambelor țări”.

Poziționarea față de dezvoltarea tehnologiei 5G, consemnată și printr-un memorandum de înțelegere semnat la Washington, poate fi un model pe baza căruia infrastructura noii rețele de internet și conectivitate poate fi construită în Europa Centrală și de Est.

Relația României cu Statele Unite a atins, fără doar și poate, o nouă bornă. Triada conceptuală strategică a politicii externe românești rămâne indubitabil formată din parteneriatul cu SUA și apartenența la Uniunea Europeană și la NATO, Relațiile Statelor Unite cu aliații din regiune sunt privite cu mai mult potențial dinspre Washington decât cele cu mari aliați occidentali. Relațiile europenilor cu SUA, Rusia sau China sunt mai degrabă o sursă de tensiune în interiorul UE, decât generatoare de o abordare parcimonioasă. În fond, până și cele mai sigure ape strategice se dovedesc dificil de navigat.

 

Continue Reading

ALEGERI PREZIDENȚIALE 2019

Președintele depanator

Published

on

de Dan Cărbunaru

După aproape cinci ani de mandat, din care majoritatea cu un Guvern ostil și un an cu un prim-ministru pe care l-a desemnat și care astăzi îi trimite un challanger cu șanse de confruntare în turul doi, Președintele Klaus Iohannis și-a lansat, joi, 8 august a.c., campania pentru al doilea mandat la Consiliul Național al PNL. În fața a peste trei mii de susținători din toată țara, strânși sub cupola Romexpo, Iohannis a prezentat mai degrabă un program cu principii de guvernare și a tras din toate pozițiile într-un PSD tot mai anemic și scufundat în propriile erori și strategii de conducere.

Președintele a ales tragedia de la Caracal ca exemplu de proastă guvernare și a trasat, apoi liniile pe care le vede alături de PNL , pentru viitorul unei Românii normale, funcționale, bazate pe recunoașterea valorii și blocarea ascensiunii mediocrității în vârful statului.

Președintele s-a axat mai puțin pe bilanțul propriului mandat din perspectivă constituțională și a evitat să răspundă atacurilor din ultimele zile lansate de către Dan Barna, candidatul USR+. A vorbit despre proiectul unei întregi generații, pentru care, alături de actuala Opoziție și de cetățeni, a declarat că a reușit să pătreze nealterat parcursul proeuropean, transatlantic și democratic al României.

După ani lungi de opoziție, activul PNL a fost hrănit la lansarea campaniei pentru al doilea mandat la Cotroceni cu promisiunea revenirii la putere, în condițiile în care urmează, la anul, alegeri locale și parlamentare.

Blocând în primul mandat derapajele extreme, Klaus Iohannis pare orientat mai degrabă în debutul acestei campanii către mize de politică internă, dispus să își asume rol de președinte depanator alături de un guvern PNL.

Continue Reading

EDITORIALE

”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței

Published

on

© Twitter

Proiectul Uniunii Europene își datorează existența, în mod neîndoielnic, deciziei franco-germane de a îngropa securea sângeroasă a celor două războaie mondiale și de a-și da mâna reconcilierii politice și istorice.

După decenii umilitoare în istoria bilaterală – fie că vorbim de încoronarea împăratului german Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de capitularea Germaniei prin Armistițiul de la Compiègne din 1918, urmată de un nou gest umilitor înfăptuit de Germania nazistă prin semnarea Armistițiului de Compiègne din 1950 care consfințea ocupația germană în Franța și determina instituirea regimului de la Vichy – liderii Franței și Germaniei, fie ei Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, Valéry Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt, Francois Mitterand și Helmut Kohl, au adus relația franco-germană în epicentrul integrării europene.

Puterea franceză gaullistă, demonstrată prin blocarea inițiativei-pionier a comunității europene de apărare, Criza scaunului gol din 1966 și chiar prin retragerea din structurile militare ale NATO, a pierdut însă, treptat, teren politic prin prisma ponderii economice tot mai însemnate a Germaniei, reunificată în cele din urmă în 1990, pentru ca la finalul secolului trecut fostul cancelar german Helmut Kohl să fie apreciat drept ”cancelarul integrării europene”. Însăși o anecdotă mărturisită de Jean-Claude Juncker la funeraliile lui Kohl, primele și singurele funeralii europene, dezvăluia cum Helmut Kohl a salutat cu lacrimi în ochi decizia extinderii Uniunii Europene spre Est.

Compromisul franco-german, atestat în 1963 prin ”spiritul de la Elysee” și reînnoit chiar în ianuarie 2019 prin ”spiritul de Aachen, îi are ca protagoniști, în prezent, pe Angela Merkel și Emmanuel Macron. Însă pentru prima dată în ultimele două decenii, timp în care numărul cancelariei de la Berlin s-a aflat pe ”apelare rapidă”, asistăm la o resetare a preferințelor.

Apărut ca un outsider în spectrul fragmentat al politicii franceze, Emmanuel Macron a reușit în 2017 ceea ce puțini credeau: a avansat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, când pentru prima dată din 1958 niciun candidat al stângii sau dreptei tradiționale nu s-a aflat în turul secund al scrutinului prezidențial, și a învins-o pe candidata extremei-drepte Marine Le Pen la o distanță consistentă.

Însăși celebrarea victoriei de răsunet pentru întreaga Franță și Europă a fost aparte. Acompaniat acustic de imnul Uniunii Europene, președintele ales Macron și-a făcut apariția pe scena de pe esplanada Muzeului Luvru, injectându-și alura politică în construcție cu optimism european și spirit reformist pentru Uniunea Europeană.

Doi ani mai târziu, Emmanuel Macron și-a văzut o mare parte din ambițiile în derulare politică. Țările UE aparținând eurozonei au găsit o formulă acceptabilă și mai puțin provocatoare de tensiuni a unui instrument de competitivitate, denumire generică pentru un așa-zis buget al statelor ce dețin moneda euro. Cooperarea în materie de apărare europeană, ironic sau nu blocată de Franța în anii 1950, a devenit temă de avangardă pentru Renașterea Europeană propusă de președintele francez, sub emblema a ceea ce Macron a numit ”Inițiativa Europeană de Intervenție”, o forță militară formată din zece state UE dispuse să acționeze împreună în situații de criză și care a defilat demonstrativ de Ziua Națională a Franței, ceremonie dedicată apărării europene.

Momentul cu cea mai ridicată inflexiune a venit însă după alegerile europene din 23-26 mai. Clasată pe locul al doilea la alegerile europarlamentare din Franța după formațiunea lui Marine Le Pen, lista Renaissance sponsorizată politic de Emmanuel Macron și formată din patru partide a reușit cu cei 21 de eurodeputați aleși să coalizeze o nouă mișcare în Parlamentul European – grupul Renew Europe – construită pe scheletul grupului ALDE european și devenită a treia forță politică din hemiciclu.

În paralel, președintele francez a fost un actor central în toate punctele cheie ale negocierilor dintre liderii europeni pentru desemnarea șefilor instituțiilor europene: de la respingerea categorică a bavarezului creștin-social Manfred Weber la înfăptuirea ”planului de la Osaka” cu Frans Timmermans în pole position pentru șefia Comisiei Europene și până la aplicarea principiului opus Spitzenkandidat – cel al ”iepurelui din joben” – și propunerea, ca atare, a unui pachet cu ministrul german al Apărării Ursula von der Leyen ca succesoare a lui Jean-Claude Juncker.

Pachetul de nume prin care Germania Angelei Merkel a dat primul german președinte al Comisiei Europene după 52 de ani este o creație fidelă a puterii de broker a lui Emmanuel Macron.

Liderul de la Elysee și-a asumat câteva obiective majore în acest proces, toate bifate: de la impunerea unui echilibru de gen la o balanță politică ca atare. Ursula von der Leyen, singurul om politic care a făcut parte din toate guvernele Angelei Merkel, a fost propusă în fruntea Comisiei Europene de către Emmanuel Macron.

Născută la Bruxelles, cu un profil european și cu controverse privind contractele ei de consultanță, von der Leyen, al cărui nume a fost prea puțin speculat în perioada negocierilor, a apărut ca soluție pentru a risipi toate opozițiile și a genera compromisul:

1) membră a CDU, cel mai mare partid național din PPE, formațiunea care a câștigat cele mai multe mandate în Parlamentul European;

2) o germancă francofilă care semna recent la Paris, în prezența lui Macron, acordul cadrul Franța – Germania – Spania pentru construcția avionului european de luptă al viitorului;

3) o înfrângere politică a sistemului Spitzenkandidat față de care Emmanuel Macron și-a manifestat adversitatea;

4) facilitarea culoarului pentru a nominaliza un reprezentant al Franței la șefia Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde fiind propusă tot de Emmanuel Macron;

 5) echilibrarea politică în cazul celorlalte poziții: șefia Consiliului European și poziția de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Și acest ultim punct a fost agreat cu profunda implicare a lui Emmanuel Macron. Viitorul președinte al Consiliului European, Charles Michel, este un apropiat al lui Macron și face parte din ALDE european, formațiune care în Parlamentul European activează împreună cu eurodeputații Renaissance susținuți de președintele francez. În ce privește postul de Înaltul Reprezentant, socialistul Josep Borrell va călca pe urmele primului ÎR Javier Solana, tot spaniol, iar numele lui a fost agreat tot după o negociere între Macron și premierul spaniol.

Tranzacționarea politică negociată de Emmanuel Macron și-a aflat deznodământul în plenul Parlamentului European. Însă, oricât de blamată ar fi această tranzacționare, ea s-a desfășurat în litera tratatului. Pe scurt, Consiliul European a propus un candidat la șefia Comisiei Europene, iar Parlamentul European a supus votului această propunere.

Fragilitatea majorității din jurul Ursulei von der Leyen, doar 383 de voturi ”pentru”, dintr-un minim necesar de 374, a fost resimțită încă din discursul și dezbaterea acesteia cu membrii Parlamentului European. Asumarea fără echivoc a priorităților convenite de liderii europeni în Agenda Strategică a Uniunii Europene, angajarea politică în promisiuni față de toate cerințele marilor grupuri politice care îi puteau asigura majoritatea au pălit în fața premierei istorice: prima femeie aleasă președintă a Comisiei Europene.


Puteți citi pe larg despre evoluția negocierilor privind alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene aici.

Cu toate acestea, votul obținut de von der Leyen favorizează zorii unei noi epoci politice pentru Uniunea Europeană.  Ursula von der Leyen este o apropiată a Angelei Merkel și provine din PPE, însă alegerea ei este, în egală măsură, o victorie a tandemului Renew Europe – Emmanuel Macron, ea fiind asumată ca atare.

Compoziția politică a votului pentru Ursula von der Leyen – PPE, Renew Europe și parțial S&D – poziționează PPE-ul Angelei Merkel și Renew Europe-ul lui Emmanuel Macron drept principalele forțe care au legitimat-o democratic pe președinta aleasă a Comisiei Europene. Iar discursul Ursulei von der Leyen a fost o sinteză între refacerea armoniei în PPE și preluarea obiectivelor politice ale Renew Europe și ale socialiștilor europeni care, în ultimă sau în primă instanță, sunt și obiectivele lui Emmanuel Macron și ale liderilor socialiști și liberali din Consiliul European. Fie că vorbim despre Conferința pentru viitorul Europei, care își are originea în convențiile cetățenești propuse de Emmanuel Macron, despre egalitatea de gen în viitoarea Comisie Europeană, despre acțiunea climatică și ținta transformării Europei în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de gaze, despre consolidarea apărării europene, toate ne duc cu gândul la viziunea președintelui francez pentru reformarea Uniunii Europene.

Tot o sinteză a fost și reacția președintelui francez la alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene: ”Astăzi Europa are chipul dumneavoastră”.

Iar chipul Ursulei von der Leyen este conturat de următoarele coordonate: o francofilă germancă, născută la Bruxelles, cu o tradiție de familie europeană în mod veritabil, cu cea mai mare experiență executivă în guvernul celui mai longeviv lider european al utimilor 20 de ani și cu o asumare explicită a îndeplinirii cerințelor liderilor europeni și ale majorității care a votat-o în Parlamentul European.

”Es lebe Europa, vive l’Europe, long live Europe!”

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending