America nu se mai poate opri în Iran. Trebuie să meargă până la capăt, să atingă obiective fezabile, chiar dacă costisitoare, pentru a-și afirma victoria reală. Și nu este despre a ajuta Israelul. Nu este despre responsabilitate. Nici măcar nu mai este despre prestigiu. Este despre supraviețuire politică și pragmatism, despre costuri, resurse și perspectivele credibilității la nivel global. Și nu mai este, deja, despre Trump, ci despre America în întregimea sa, cu toate instituțiile, resursele, autoritatea și statutul său global de azi și de mâine. Desigur, optimul este greu de atins, dacă nu imposibil: transformarea strâmtorii Hormuz într-un Gibraltar american, numit chiar și strâmtoarea Trump, dacă e cazul. Însă postura minimalistă este o acțiune concertată care să slăbească, să dividă și să fragmenteze Iranul de azi, elita sa, populația sa pentru a putea elimina capacitatea militară și de proiecție a influenței externe a regimului ayatollahilor măcar în Golf. Și o formulă de regim slab și secular de tranziție, dar care păstrează rămășițele structurilor profunde ale Gardienilor Revoluției, în timp ce elimină pas cu pas rămășițele structurale ale acestora. În timp, în foarte mult timp.
Între Scila și Caribda: o ieșire onorabilă din clinci
Războiul americano-israelian contra Iranului își are motivațiile proprii, dinamica proprie și obiective vizibile și ascunse, deopotrivă. Arma nucleară, programul de rachete și susținerea milițiilor pro-iraniene din Orientul Mijlociu sunt principalele preocupări anunțate formal, la care se adaugă, ambiguu și inconsecvent, schimbarea de regim în Iran. Despre cât de gândită, planificată a fost acțiunea și cât de bine evaluate impactul și consecințele atacului pornit la 28 februarie, s-au spus multe. Totuși concluzia că nu există opțiuni bune pentru America în Iran nu este neapărat o afirmație suficientă, pentru că oricine gândește ieșirea din criza actuală a Americii trebuie să o facă pornind de la situația de fapt de azi, și nu integrând greșelile și ambițiile inițiale în ecuație.
Cele mai prezente evaluări sunt cele ce provin din comparațiile cu războaiele Americii din Vietnam, Afganistan și Irak, fiecare cu obiective proprii și dinamică contextuală, dar începute cu victorii clare în confruntare, în război și încheiate cu o înfrângere în privința păcii. Iar dacă varianta inițială de lucru privind motivația eșecului era considerată implicarea terestră și ambiția reconstrucției naționale și statale ca obiectiv, cu implementarea unui nivel de democrație liberală, s-a văzut că puterile mari nu pot impune puterilor mijlocii și nici nu pot supune populații și grupuri de voință arondate altor reguli sociale și cu orizont religios și psihologic distinct, care desenează alte evoluții probabile decât cele așteptate.
Dacă trupele americane abordează – fie și limitat- intervenția terestră în Iran, se conturează, din nou, un model familiar și periculos pentru America, unul care va afecta și mai mult baza de susținere a președintelui Trump. Revenim la doctrina Powell, după numele fostului general devenit secretar de stat, care introdusese drept condiții pentru implicare într-un război împotriva unei puteri regionale obiective clare, o definiție clară a teoriei victoriei și o strategie de ieșire rapidă și viabilă. Planificarea atentă cerută de Powell, el însuși confruntat în cariera sa militară cu asemenea intervenții, contrastează direct cu improvizația, acțiunea din instinct și adhocrația impusă tot mai des la nivel guvernamental american, peste evaluările profesioniste venite de la instituțiile americane.
Ambiguitatea și țintele mișcătoare ale unor obiective nerealiste nu fac decât să afecteze orice acțiune militară, chiar atunci când e evident că ai câștigat partida. Pentru ca SUA să câștige în sens absolut, trebuie să realizeze obiective care se tot extind și trădează ambiguitatea obligând la acțiuni nelimitate în timp, celebrul război perpetuu-forever war – criticat în campaniile successive de către Donald Trump. Schimbarea de regim sau un Iran atât de slab încât să nu mai poată destabiliza regiunea sau să afecteze circulația prin strâmtoarea Hormuz, afectând piețele de petrol și antrenând lumea în recesiune globală, sunt obiective greu de atins și costisitoare, reclamând măcar planificarea detaliată și atentă în acest sens.
O ieșire acceptabilă a Americii din război reclamă, într-adevăr, atingerea unor obiective minimale serioase, fezabile și tangibile, precum destabilizarea pe termen lung a regimului, controlului traficului și preluarea și asumarea responsabilităților complicate legate de regiune. Iranul nu poate fi supus eradicării totale a capacităților convenționale de lovire în regiune pe termen scurt și mediu, așa cum nu poate fi pus pariul pe schimbarea de regim astăzi. De aceea obiectivele trebuie nuanțate, resursele concentrate eficient și acțiunea să implice mult mai multe elemente, pentru care America are nevoie de aliați, de dialog, de împărtășirea planurilor și ajustarea lor la observațiile aliate, are nevoie de coaliții și angajamente. Și astea nu se obțin prin impoliteți și bullying, ci printr-o diplomație solidă și aplicată. iar abordarea trebuie să vizeze vecinii, aliații și partenerii globali, grupuri și fracțiuni interne și minoritățile de tot felul, în același timp. O abordare complexă, o planificare minuțioasă și o angajare a lumii, pe diferitele paliere, pentru rezolvarea problemei iraniene de astăzi.
Iranul și obiectivele existențiale: să câștigi prin a nu pierde
De partea cealaltă, Iranul încearcă să câștige prin a nu pierde. Sun Tzî sau von Clausewitz au definit deja o asemenea victorie pentru obiective de supraviețuire și antrenarea unor costuri atât de importante adversarului încât acesta să renunțe, în timp. Ceea ce este nou, un Iran radicalizat și mai mult decât a făcut-o regimul ayatollahilor în ultimii 47 de ani a abordat strategia “să moară lumea dacă nu supraviețuiește regimul Islamic Iranian”, o calchiere a celebrei declarații a lui Putin “de ce să mai existe lumea dacă nu mai este Rusia(mare, puternică, temută – n.n.)”. De aceea Iranul nu mai țintește doar inamicii din război, ci aruncă în aer regiunea, vecinii și partenerii săi, aliați sau mediatori în conflict, pentru a determina presiunea generală a lumii care să favorizeze oprirea conflictului și supraviețuirea sa. Obiectivul minimal poate genera mai degrabă victoria decât cele maximaliste americane, ambigue și nedefinite, pentru care America nu a planificat când a pornit la drum.
Impunerea costurilor majore economiei globale, destabilizarea Orientului Mijlociu, afectarea populației civile din întreaga regiune, sunt obiective asimetrice care favorizează partea cea mai slabă, luând ostatecă lumea și obligând-o să i se alăture în efortul de stopare a presiunii, în timp ce conservă instrumentul de șantaj al traficului prin Hormuz – nu întâmplător a pus drept condiție de stoparea confruntării recunoașterea suveranității asupra strâmtorii. Iar perspectiva distrugerii producției și rezervelor de petrol din Golf, pe termen mediu, e un alt instrument major pe care-l deține Iranul, chiar dacă stocul său de rachete scade puternic. Cum schimbarea de regim nu a putut fi declanșată imediat, chiar prin eliminarea liderilor instituționali, nu se mai aud vești despre eliminarea succesorilor la conducerea instituțiilor vitale ale statului, nici eliminarea persoanelor din spatele comunicatelor nou alesului Lider Suprem grav rănit. De aceea America nu se mai poate opri.
Iranul mai are câteva avantaje, care nu au fost relevate de cunoașterea extensivă și minuțioasă pe care o are Israelul în ceea ce privește realitățile de aici. Nici războiul din iunie de 12 zile nu a relevat pe deplin capacitatea sa, din contra, poate a transmis un mesaj greșit al unei evaluări a la legere a capacităților regimului ayatollahilor. Unde a avut dreptate evaluarea israeliano-americană este perspectiva de preluare rapidă a controlului spațiului aerian, în primul rând în vestul și centrul țării. De asemenea, eliminarea liderilor s-a făcut rapid, țintit, exact și fără greșeală. În schimb, regimul s-a dovedit mai rezilient decât se presupunea, așa cum s-au vădit două acțiuni majore de compensare apărute după iulie 2025: descentralizarea deciziei și a comenzii, imediat după eliminarea Liderului Suprem și asigurarea a câte cinci succesori pentru conducerea instituțiilor, în așteptarea și presupunând eliminarea eventuală a liderilor în funcție. Cele două decizii, adoptate și aplicate în pregătirea atacului masiv care era așteptat în urma acțiunii din iunie, au fost cruciale pentru supraviețuirea regimului până astăzi. Nu fără costuri și cu probleme majore.
Cele mai mari probleme vin de la rivalitățile grupărilor din diaspora, absența unui lider de opoziție intern viabil și recunoscut și lipsa cunoștiințelor reale asupra vieții interne, nivelului de represiune și capacităților de control ale regimului. În 47 de ani, Gardienii Revoluției Islamice au preluat pe deplin statul, apărând regimul, cu control social intim și un control economic care face gruparea greu de înlăturat chiar și după o eventuală ocupație totală – complet necredibilă. Orice soluție – susțin experții iranieni din Occident, diaspora și toate celelalte componente ale experizei occidentale legată de Iran – reclamă un regim de tranziție mixt, care să includă părți ale regimului ayatollahilor și care să ajute la demontarea ingerințelor și pârghiilor structurale ale Gardienilor Revoluției printr-un proces similar denazificării post- belice.
Acest lucru nu înseamnă că regimul și Iranul poate rezista pe termen lung, chiar mediu, presiunilor generale, chiar dacă păstrează un număr de pârghii de control. Astfel, anduranța rămâne principala sa problemă, mai ales în situația economică dezastruoasă pe care o avea deja Iranul. Distrugerea resurselor petroliere și gazeifere, a capacităților industriale, a resurselor de apă, toate pot determina prăbușirea accelerată a regimului și un haos total. Însă o asemenea intervenție vine cu replica asupra vecinilor din Golf și cu impactul asupra lumii. Este aceasta o ieșire? E în stare Donald Trump – alături de Congresul actual și mai ales viitor – să treacă peste presiunile generale ale tuturor partenerilor și aliaților de pe glob, pentru a obține victorie cu orice preț? Cu costuri umane, ale civililor și cu cele economice ale propriilor state și ale lumii? Desigur, distanța de 8 luni până la viitorul Congres limitează această perspectivă, cum e limitată de anunțatele coridoare de negociere și de durata asumată de câteva săptămâni până la încetarea războiului măcar și din lipsa capabilităților de a-l duce mai departe. Nuanțele sunt obligatorii, calea de mijloc potrivită și eficientă, aliații absolut necesari și indispensabili, dar, cu certitudine, America nu mai are drum înapoi, trebuie să încheie afacerea iraniană cu bine și acum.
Israelul și amenințările existențiale la adresa sa
Israelul e recunoscut pentru capacitatea sa de intelligence, dar există componente ascunse, pe care regimul a reușit să le dezvolte în profunzime. Tel Aviv—ul s-a preocupat cu precădere de programul nuclear și balistic, de susținerea și finanțarea milițiilor, cu precădere cele din apropierea sa, din Liban, Siria, Irak sau Yemen. Mutarea în profunzime la propriu, în adâncul munților a programului nuclear a fost mutarea care a determinat Israelul să declanșeze atacul, dublat de angajarea și antrenarea Americii lui Trump. Iar Statele Unite au abordat atacul chiar fără evaluări clare de impact. Asta în timp ce SUA și Israelul au abordări diferite în legătură cu conflictul. SUA e departe, nu poate fi lovită direct, o afectează mai mult blocarea strâmtorii și prețurile la petrol. În schimb Israelul e profund afectat, e lovit zilnic, există posibilități de a-l atinge și afecta mai ales prin intrarea în război și a milițiilor proxy.
Statul Israel, cu precădere regimul Netanyahu, a fost găsit principal inițiator și responsabil al acțiunii împotriva Iranului în care a convins și a antrenat Statele Unite. Pentru Israel, perspectivele sunt existențiale, și tot el încasează cea mai mare parte din costuri militare, economice și civile. După operațiunea victorioasă din iunie, premierul israelian – acuzat că joacă în mare măsură, din nou, pentru perspectivele sale electorale și politice – dorește această finalizare a temei iraniene și amenințării existențiale, reflectate cu precădere de eliminatul fost președinte iranian Mahmoud Ahmadinejad care a anunțat că vrea să arunce “entitatea sionistă”(expresie care reflectă nerecunoașterii statului Israel) în Mediterana. Ce altă amenințare mai clară la existența statului Israel mai era necesară?
Operațiunea Roaring Lion, începută la 28 februarie, a fost un atac preemptiv purtat de Israel împreună cu SUA, în prima cooperare la acest nivel, cu scopul eliminării amenințărilor nucleară, balistică și a intermediarilor – proxy care amenință Israelul și întreg Orientul Mijlociu, deschizând, din punctul de vedere israelian, calea spre schimbare de regim și o viață mai bună și pentru iranieni. Pentru că Israelul a făcut clar distincția între cetățeni și regim, distincție valabilă astăzi la nivelul întregului arsenal de acțiuni, care nu vizează civilii și e menit să elimine structurile de represiune pentru a permite iranienilor să iasă în stradă și să-și ia soarta în mâini. Principalul declanșator – recunoscut oficial – este mutarea programului nuclear iranian foarte adânc în inima munților, acolo unde să nu mai poată să fie atins. Intelligence-ul israelian a tras semnalul de alarmă.
Între timp, Israelul a fost primul interesat de sistemul de proxy – milițiile din regiune. Iranul a fost blocat în transferurile sale de bani către Hezbollah, chiar dacă Armata libaneză nu a reușit nici dezarmarea miliției șiite pro-iraniene, nici mutarea sa la nord de râul Litani. Din iunie, Iranul a transferat doar un milion de dolari Hezbollah. Represiunea în țară a atins cote majore anul trecut, deci era de așteptat represiunea din acest an: 1700 oameni executați pentru revoltă în 2025, între 30-40.000 în urma revoltelor de la începutul anului 2026. În plus, intelligence-ul israelian a urmărit pas cu pas și perspectiva dezvoltării rachetelor balistice: la începutul războiului aveau 3000, comparabil cu iunie 2025, ieșind acum din luptă peste 2500 de rachete – trase sau distruse. Tot Israelul prefigurase extinderea razei de acțiune a rachetelor peste 2000 km, cât era anunțată și cunoscută, la 4000 km, cât ar arăta atacul spre Diego Garcia. Lucrurile nu sunt atât de clare, fiind primele teste pe această distanță, cu o rachetă căzută în apă și o alta interceptată, deci viabilitatea acestei capabilități rămâne discutabilă.
Israelul construiește cazul nevoii de a opri această amenințare iraniană a regimului Ayatollahilor o dată pentru totdeauna și pe baza atacării de către Iran, nedisriminatoriu și fără vreun motiv, a peste 15 state neimplicate în conflict, cu amenințarea asupra Europei, cu presiuni asupra strâmtorii Hormuz și a perspectivelor blocării comerțului regional și a livrărilor de petrol, ba chiar a producției de petrol din Golf. Israelul vine cu propriile argumente și cu legitimitatea statului care este cel mai vizat de loviturile iraniene, câte mai sunt – Iranul a trecut la salve mixte cu câte una sau puține rachete, la intervale relativ scurte, pentru a ataca psihologic cetățenii israelieni, trimiși foarte des în adăposturi.
Procentul de interceptare este de 92%, ceea ce nu exclude impactul major al rachetelor care nu sunt interceptate, mai ales al celor cu muniție cu fragmentație, dacă nu sunt distruse înainte de a se produce separarea. Reziliența populației israeliene este cunoscută, ca și organizarea sa, în 10 minute trebuie să ajungă în adăpost, dacă nu vorbim despre rachete trase din sudul Libanului de Hezbollah sau de cele Houthi din Yemen. Sistemul pe trei niveluri de apărare antiaeriană israelian este unul dintre cele mai bune din lume și mai complete, de la interceptarea rachetelor balistice în spațiul stratosferei la loviturile anti-aeriene la limita atmosferei terestre și la ama cu laser – laser beam – pentru drone și lovituri din apropiere. Iar producția a 100 rachete pe lună și 10.000 de drone a Iranului a fost puternic afectată, ca și transferurile prin Caspică a dronelor rusești Geran îmbunătățite – prin distrugerea portului și a navelor care transportau echipament militar din Rusia către Iran.
Cele mai probabile scenarii pentru războiul din Iran: perspectivele Americii de ieșire din război
Analiza prospectivă de foresight include, alternativ, 3-5-7-10 scenarii, fiecare cu nuanțele sale, prezentate mai general sau mai detaliat. În materie de probabilitate, însă, toate analizele sunt mai degrabă pesimiste, plasând în prim plan scenarii mai dergabă defavorabile Americii. Totuși trebuie spus că Statele Unite sunt unul dintre puținele state care chiar pot modifica și dirija soarta scenariilor nefavorabile prin capacitatea de intervenție, însă de această dată, o asemenea perspectivă reclamă o schimbare de ton și de abordare și raportarea la alianțe, coaliții, intervenție globală și sofisticată, pe toate dimensiunile, așa cum am relevat mai sus.
Cel mai probabil scenariu azi, pe baza demersurilor existente și a premizelor deja conturate, este rezistența cu orice preț și mutarea Iranului spre o radicalizare și mai puternică, în varianta conducerii fără lider sau cu nenumărați lideri relativ autonomi și un lider nominal simbolic dar profund absent, combinată cu accesul rapid și cu orice preț la arma nucleară, privită ca element major de descurajare și supraviețuire a regimului. Timp în care Iranul trebuie să reziste prin a evita prăbușirea sa. Aici America are capacități reduse de a aduce 600.000 de militari pentru o adevărată invazie pe termen lung și cu obiectivul de a elimina această posibilitate, de aceea trebuie să abordeze subiectul din alt unghi decât cel frontal de confruntare.
A doua opțiune ca probabilitate ar putea fi cea favorabilă Statelor Unite, dar reclamă extinderea pe termen scurt a conflictului și a implicării americane – cu acțiuni terestre, ocuparea insulelor strategice și tentativa de preluare a controlului strâmtorii, după Modelul Gibraltar, de către americani. Acțiunea ar fi însoțită și completată, cu sprijin aliat din toate părțile, dacă o asemenea coaliție poate fi stabilită pe termen scurt, prin destabilizarea profundă a Iranului, ruptura în rândul elitelor și a regimului și protestele care să preia prim planul și să deturneze atenția și resursele de la construirea armei nucleare și capacitatea de acțiune externă. Ar fi cea mai bună soluție astăzi, cea mai aproape de victorie.
A treia cea mai probabilă opțiune este haosul și lipsirea liderilor multipli din Iran de controlul asupra numeroaselor probleme care sunt în prag de explozie, fragmentarea pe toate direcțiile, cu lipsa controlului și autonomia manifestă care adaugă impredictibilitate și multiplică țintele pentru coaliția Iran-Statele Unite sau varianta extinsă, ținte ce nu mai pot fi urmărite sau atinse toate, urmată de încetarea formală a focului, retragerea SUA, o transformare într-un război rece cu izbucniri periodice, cu multiple lovituri neanticipate care revin oricând sau orice formă de ambiguitate, în care neclaritatea duce la un status quo complet impredictibil, instabil și lesne de răsturnat oricând, un război de uzură pe termen lung. Dar o situație care să permită timpi de stabilitate sau condiții de calmare a piețelor și evitarea dezastrului absolut, inclusiv stabilizarea Iranului în varianta dinainte de război și preluarea solidă de către Teheran a hegemoniei regionale.
Orice scenariu își are limitele sale de realizare și depinde de nenumărate ingrediente, în primul rând de acțiunea principalilor actori implicați în confruntare. Azi principalul jucător care are încă opțiuni este America și Donald Trump. America este la mutare, și poate decide direcția în care va putea să meargă confruntarea mai departe, depinzând, firește, și de condițiile politice interne. În cea mai mare parte, continuarea confruntării, trimiterea de trupe la sol și prelungirea conflictului vine cu costuri politice majore în alegerile de la mijlocul mandatului. Ce vor alege decidenții americani, vom vedea în curând. Dar e importantă evaluarea profesionistă și consultarea, dialogul și implicarea aliaților și partenerilor la nivel global. Alternativele nu sunt deloc avantajoase pentru Donald Trump, pentru America, pentru lume.
