Viktor Orban a fost înfrânt la Budapesta, de către Ungaria pe care a tot invocat că o apără și o reprezintă. Înfrângere teribilă, după ce a fost susținut atât din Est cât și din Vest de mai marii lumii, Donald Trump – intrat telefonic la miting prin intermediul vicepreședintelui JD Vance – și Vladimir Putin, admiratorul, prietenul, susținătorul său de la Kremlin, Orban fiind singurul lider european membru al Clubului Valdai al lui Putin. Orban a reușit să strângă atâta ură prin perpetuarea sistemului autoritarist de conducere și a mecanismului electoral care-i aducea profituri directe, încât presiunea s-a acumulat până a răbufnit – și bine că s-a întâmplat în alegeri, nu într-o revoluție sângeroasă care să-l răstoarne. Dar dincolo de moment și de majoritatea absolută câștigată de oponentul său, Peter Magyar, lecțiile învățate sunt mult mai importante: răsturnarea sistemului construit are nevoie de un insider, de cineva din interior ca să-l răstoarne, mesajul împotriva populismului naționalist poate fi un punct de cotitură cu relevanță globală – Orban fiind primul și cel mai longeviv „suveranist”, că tot e la modă termenul – iar relevanța schimbării de la Budapesta, așa cum se va produce ea, poate avea un impact major deopotrivă, cu sensuri diferite, pentru SUA sub zodia MAGA, Rusia lui Putin sau UE și Ucraina lui Zelenski. Și, desigur, la pachet, asupra deschiderii negocierilor de aderare accelerate pentru Chișinău alături de Kiev.
Un șantier numit Ungaria: muncile lui Sisif și grajdurile lui Augias pentru Tisza lui Magyar
O prezență masivă anunța deja un vot de protest, de schimbare de lumi, o mobilizare fantastică, care depășea așteptările administrației de la Budapesta. Semnele schimbării dăinuiau demult în sondajele de opinie și în prezența masivă la mitingurile opoziției Tisza, condusă de Peter Magyar, dar nimănui nu-i venea să creadă. Toți se întrebau ce mai inventează Orban pentru a evita prăbușirea, pentru a-și mai asigura 4 ani de domnie. Mai ales că în spațiul public și în social media au inundat atmosfera trolii ruși, în timp ce la Budapesta, specialiștii GRU stăteau în prim plan ajutând din spate opțiunea electorală favorită, o implicare a serviciilor de informații ruse cvasi-deschisă. Și tocmai implicarea directă și sprijinul lui Putin – relevat și de publicarea înregistrărilor lui Orban cu Putin și lui Szijjarto cu Lavrov – au înrăit lumea și i-a scos pe unguri la vot. 79,5% din electorat prezent la urne a fost un semnal greu de bătut prin deturnarea votului sau contestarea rezultatelor de către Orban.
Peter Magyar și partidul său Tisza au făcut o campanie mamut, cu reuniuni publice nesfârșite prin toate localitățile țării, cu câte 7 discursuri zilnice la întâlniri publice deschise, unde se adunau din ce în ce mai mulți oameni. Cel mai bun argument contra poveștilor și narațiunilor urzite de Orban și multiplicate de media oficială a fost adevărul și realitatea, comunicate direct și empatic publicului. Asta a făcut diferența. Tisza a câștigat cu 54% contra 38% pentru Fidesz-ul lui Orban, obținând 138 de locuri în Parlament față de cele 55 ale lui Orban, în sistemul mixt făcut special să-l favorizeze pe premierul în funcție și partidul său. Cu două treimi din Parlament – super-majoritatea sau majoritatea constituțională de 133 de voturi a fost depășită – Tisza a câștigat instrumentul necesar ca să poată începe demontarea sistemului orbanist.
Victor Orban a recunoscut înfrângerea pubic. Nu erau numărate încă decât 30% dintre voturi și îl suna pe Magyar, pentru ca ulterior să-și recunoscă înfrângerea în fața propriului public, a propriilor alegători. Victoria a fost prea copleșitoare ca să mai poată fi încercate jocuri de culise, contestări sau renumărări și reluarea votului, O asemenea acțiune, prognozată de unii oponenți, nu făcea decât să accentueze înfrângerea la o reluare a votului. Orban a preferat să marcheze pierderile și să întoarcă foaia, menținând poziția de președinte al partidului despre care cu greu s-ar mai putea vorbi dacă liderul său ar pleca, totul tocmai din cauza conducerii unipersonale, extinsă și la nivelul țării. După 16 ani, chiar cu controlul cvasi-absolut al media oficială, al instituțiilor de stat implicate masiv în alegeri, victoria a fost de netăgăduit și de necontestat.
Pentru specialiștii în democratizare și lupta cu regimurile autoritare, lecțiile învățate sunt multiple: cea mai importantă, e necesar un om din interiorul sistemului pentru a înfrânge acest sistem. Asocierea într-o tranziție cu elementele regimului este singura rețetă care poate duce experiența guvernării și mecanismele interne ale puterii instituite. Apoi cerințele pentru ca un asemenea proces să aibă loc sunt lesne de identificat: suficientă libertate pentru alegeri, pornită de la pretenția de a fi democrație a statului în cauză; suficientă libertate de expresie pentru a putea duce ideile critice și alternative structurii de putere instituită și instituționalizată; un lider puternic și credibil, care luptă pentru democrație, expunând legitim regimul în exercițiu; o opoziție unită – ceea ce Ungaria nu a mai avut înainte de Tisza. În fine, s-a demonstrat că o media controlată de stat și de un regim nu poate să înfrângă internetul liber chiar contaminat de dezinformarea masivă a Rusiei și de susținerea lui Musk și multiplicarea excesivă a mesajelor orbaniste: monopolul s-a dovedit mai puțin eficient decât se temeau cei din jurul lui Magyar.
Desigur, nu putem să negăm aici și alte legități, caracteristice Ungariei și lui Orban și departe de alte autocrații. Mai întâi, Orban chiar a fost un democrat și o speranță a Ungariei, chiar dacă s-a refugiat într-o poziție ambiguă, conservator-populist-naționalist-suveranistă, de democrație iliberală, care a avut la bază modificarea Constituției, a legilor electorale și a adus un cvasimonopol al puterii timp de 4 mandate, 16 ani, o formulă care a dus la acumularea nepermisă de presiuni, nemulțumiri, frustrări și opțiuni contrare, care nu aveau o reflectare politică. Iar explozia era pe punctul să se producă chiar în stradă, dar a avut loc cu prima ocazie a unor alegeri care nu mai puteau fi oprite, nici contestate. Și care mătură pe deplin partidul, curentul, apropiații și întregul sistem de îmbogățire din spatele monopolului politic.
Apartenența la UE – care s-a abținut complet de la orice implicare sau prezență în alegeri, dând spațiu opoziției locale -, frontierele deschise, vizitele cetățenilor unguri care cumpărau de pe la vecini mai ieftin și au realizat nebunia au avut rolul lor, toate sunt condiții speciale, de notat de către analiști. În plus, expunerea situației interne complicate și alegerea între Vest și Est propusă de Magyar au fost definitorii pentru opțiunile alegătorilor. Desigur, modelul și precedentul Ungariei lui Orban pot să aibă un impact relevant în viitor în Slovacia și Cehia, poate în Serbia. Nu însă în Belarus și Rusia, care par să fie prea represive pentru o schimbare nerevoluționară, nesângeroasă, fără un adevărat război civil. Deși eliberarea de duminică noapte a semănat cu prăbușirea URSS pentru Ungaria, în zone mult mai represive, strictețea și absolutismul represiunii reclamă punerea mâinii pe arme pentru a răsturna un asemenea regim.
Experimentul democrației iliberale: sfârșitul populismului lui Orban
Viktor Orban a făcut un adevărat experiment în Ungaria, gândit după experiența sa anterioară la conducerea statului, 1998-2002. Atunci a învățat mecanismele statului și a lucrat pentru un proiect de preluare a puterii pentru un timp îndelungat, chiar dacă asta s-a făcut în detrimentul democrației și a naturii statului, limitând drastic libertățile propriilor cetățeni și spațiul de reprezentare a oponenților săi în alegeri. Democrația iliberală, așa cum a numit-o Orban, numită de partenerii săi americani conservatorism național, pentru că suna mai bine, s-a dovedit un experiment nefast și plin de contradicții, care ducea spre concentrarea puterii și lipsirea de reprezentare politică și publică a criticilor ei, o supapă obișnuită a democrației, care ajută la recalibrarea oricărui sistem.
Pe de altă parte, sistemul populismului promovat de Orban reclamă, pe de o parte, inventarea constantă și lupta cu câte un dușman – inițial elita putredă, în numele poporului, ulterior, când mandatele s-au înmulțit, și această idee nu a mai reușit să țină piept realităților economice și acțiunii guvernamentale nepotrivite. Orban s-a luptat acum cu birocrații de la Bruxelles, o temă recurentă a puterii celor nealeși și, deci, nelegitimi, care impun reguli statelor naționale și suverane. A fost un anti-globalist, dar care a invitat atât companiile auto germane, cât și producătorii de baterii chinezi și sud coreeni în Ungaria să investească; a fost campion al suveranismului, dar nu a apărat principiile când a fost vorba despre Ucraina și agresiunea Rusiei lui Putin; s-a opus migrației ca principiu, dar a încurajat aducerea muncitorilor din Sri Lanka, Filipine, Ucraina și Turcia pentru a avea lucrători în noile companii. Și s-a afirmat ca un democrat al majorității absolute, adică unul adept al principiului câștigătorului care ia tot, așa cum a acționat și la guvernare fără nici o opreliște, fără echilibrul și controlul reciproc al puterilor în stat, cu un Executiv dominant și decident peste toate.
Toate aceste inconsecvențe și contradicții interne ale sistemului său nu aveau cum să nu ducă la o explozie finală, cu costuri majore. A construit sistemul electoral și Ungaria însăși după imaginea propriei percepții a liderului unic, care poate decide orice relativ liber, singur și neîngrădit, un sistem favorabil propriului său partid, ignorând pe deplin mai întâi opoziția, apoi nemulțumirile propriei populații. Până când, duminică, 12 aprilie, aceasta i-a spus definitiv STOP! Și după ce s-a bătut cu Soros, LGBTQ+, eurocrații de la Brussels, după ce a apăsat la maximum pedala urii și a dușmanilor, a fricii de viitor, ungurii au vrut și ei pace și liniște, o țară normală, fără ieșiri în decor și fără a fi paria Europei și mai ales calul troian al Rusiei. Mai ales că sistemul i-a făcut pe cei de la putere bogați și foarte bogați, pe oamenii normali tot mai săraci și clasa mijlocie s-a subțiat în fiecare an.
Ignorarea economiei și a problemelor politice ascunse sub sistemul iliberal a dus la prăbușirea populismului suveranist marca Orban. Iar înfrângerea a venit de la cineva care a expus corupția, cleptocrația și tarele sistemului venind din interior, Peter Magyar. Cu legitimitatea fostului soț al ministresei Justiției, implicată în aranjarea dosarelor și manevrarea justiției, Magyar a putut să câștige fluturând un steag al Ungariei la fiecare reuniune publică, proclamând un mesaj național inclusiv și moderat, și promițînd ieșirea Ungariei din toate conflictele pe care și le-a creat singură. Degeaba pledezi pentru pace – cea falsă în Ucraina, în favoarea Rusiei, cea falsă în Orientul Mijlociu sau în Iran, nu una justă și durabilă – când acasă construiești la fiecare rundă de alegeri un nou dușman fals, inexistent, nerelevant pentru public și complet necredibil, așa cum a fost în actuala campanie Ucraina și Zelenski, care se afla pe toate afișele de campanie ale Fidesz. Ruptura de realitate a lui Orban a costat și aici, atunci când propriul partid și propriul public începe să creadă propaganda și minciunile de partid – o altă asociere cu perioada comunistă care a costat, chiar dacă Orban s-a lansat în politică criticând comunismul și Rusia lui Putin.
Mai grav pentru adepții populismului naționalist, numit impropriu și suveranism, experimentul iliberalismului lui Orban a demonstrat cum și unde se blochează și se auto-distruge sistemul său. Principala problemă este imposibilitatea de a internaționaliza naționalismul. Sau măcar o dificultate enormă de a împăca internaționalismul și naționalismul, atunci când abordarea de această factură nu duce la izolaționism absolut. Orban, ajuns la sfârșit de drum, a trebuit să-și joace legitimitatea raportându-se la prieteni externi, puternici, la sprijinul lui Donald Trump și a MAGA, dar și a lui Putin și Rusiei, luptându-se, în continuare, cu Europa, Uniunea Europeană și organismele internaționale.
Contradicția dintre politicianul naționalist și susținerea unor superputeri externe, pe care alegătorul său ar trebui să le asculte și să-l voteze pe Orban, nu a ajutat. Și a subliniat și aberația din lupta contra globalizării ca fenomen natural, greu de inversat astăzi, după ce interdependențele globale au fost construite. În plus, e greu să contrapui Rusia și China, cu toate criteriile acestora, naționalismului populist suveranism pe care-l propovăduiești acasă și, respectiv, luptei cu Occidentul colectiv, cu Europa și SUA, chiar dacă MAGA și America lui Trump a părut să reprezinte un avantaj de etapă. Așa cum nu a ținut nici contrapunerea Europei față de America lui Trump. Așa cum, în subsidiar, aprovizionarea excepțională cu petrol și gaz rusesc și privilegierea companiilor chineze, la care se adaugă programul nuclear de la Pacs cu Rusia au stârnit numeroase observații și nemulțumiri în administrația americană din spatele lui Trump.
Sfârșitul timpului poveștilor: când realitatea se confruntă cu narațiunile naționalist-populiste-suveraniste.
Dar poate cea mai mare problemă a lui Viktor Orban și motivul victoriei copleșitoare a lui Peter Magyar, l-a reprezentat contradicția violentă și tot mai vizibilă între narațiunile propagandistice ale lui Orban și mediei oficiale, a multiplicatorilor și trolilor ruși, și realitatea înconjurătoare de zi cu zi a vieții ungurilor la ei acasă. Chiar pe final de campanie s-a lansat oficial, în media de stat, faptul că alegerile urmau să fie contestate de Magyar și lunetiștii ucraineni intraseră deja în Ungaria(de ce? Unde? Cine era responsabil dacă nu tot Orban și guvernul Ungariei în funcție) pentru a crea victime și a răsturna alegerea la vot. Iar narațiunea de ultimă oră venea după cea despre intrarea Ungariei în războiul din Ucraina dacă este ales Tisza, și concedarea conducerii statului către Bruxelles și eurocrații nealeși de acolo, în detrimentul Ungariei, devenită sclav al Europei.
Peter Magyar și-a păstrat, strategic, conservatorismul pro-european PPE, ca și naționalismul moderat, atunci când a purces în războiul electoral cu Orban pentru a relansa Ungaria și relațiile sale externe. A optat pentru distanțarea Ungariei de Rusia și relații mai cordiale cu Uniunea Europeană și Ucraina vecină. A realizat că schimbarea nu va fi ușoară, și nu a luptat pe temele unde Orban avea câștig de cauză, ci doar pe agenda pe care Orban a ascuns-o – cea economică și a deficitului democratic – sau acolo unde se îndepărtase de propriile susțineri – rolul de pion rusesc și chinez în Europa – salvând relația cu Statele Unite – a insistat pe afirmația lui JD Vance, venită din notițele administrației Trump, că SUA va lucra cu orice guvern al Ungariei, profitând chiar el de vizita vicepreședintelui american la Budapesta.
Apoi Magyar a promis să reîntoarcă din drum schimbările erei Orban din educație și sănătate, să combată corupția, să restaureze independența justiției – care au costat 17 miliarde de euro blocate de Comisie – pregătind schimbarea de regim și majoritatea calificată. A atacat dependența mass mediei de Fidesz și de Orban și a pledat pentru independența mass mediei publice, așa cum a subliniat câteva puncte astrale în legitimarea acțiunii sale politice precum Revoluția de la 1848, revolta contra ocupației sovietice de la 1956 – abandonată sau rescrisă de Orban, din nevoia apropierii de Putin. Și, desigur, lupta cu ocupația sovietică de până în 1990, ca și împotriva justificării apropierii lui Orban de Rusia prin petrolul ieftin pe care îl primea din Rusia, care a adâncit lipsa de popularitate și izolarea Ungariei din Europa. “Rușilor mergeți acasă”, a strigat nu o dată piața la mitingurile lui Magyar, în timp ce numeroase meme-uri au inundat social media. Simbolistica istorică, pe care Orban o apărase altădată, a jucat acum împotriva sa.
Ungaria a petrecut alegerile cu două lumi diferite, care co-existau, și unde narațiunile și falsurile lui Orban, interpretările sale ciuntite ale realității, crearea dușmanilor inexistenți și a bătăliilor fără miză reală au costat alegerile. Mai ales atunci când s-au confruntat cu realitatea. Ciocnirea finală de la alegeri a dat câștig de cauză realității palpabile, de zi cu zi, prezentată și explicată în mii de mitinguri direct populației, de oameni în carne și oase care veneau din interior și deconspirau sistemul care, cu o mână agita apele și atrăgeau atenția, cu alta fura pe la spate de la propriul popor, ca într-un număr de prestidigitație clasic. Și când trucul a fost expus public, credibil, de către unul dintre actorii care cunoaștea șmecheria, butaforia și păcăleala nu au mai ținut: Ungaria a câștigat cu realitatea și faptul împotriva interpretării, falsului și mistificării.
Orban a folosit în campanie politica externă cu precădere pentru că nu avea ce prezenta ca realități și fapte ale propriei guvernări, la nivel intern. A prezentat frica și fantomele dușmanilor pentru că, la nivel intern, realitatea faptică sublinia o guvernare slabă și fără rezultate, formalism și lipsă de profesionalism, blazare și fuga după câștiguri maxime în ultima oră în care Fidesz și Orban mai dețineau puterea. Populismul a câștigat la început, dar când a intrat la guvernare, nu a mai avut mijloace de acțiune, iar inventarea dușmanilor succesivi nu ajută la nesfârșit. Lumea se satură, strategia nu mai este credibilă, mai ales când nu mai ai altceva ce aduce pe masă. Și e simplu opoziției să arate că Regele e gol. Funcționarea campaniilor pe baza de bătălii contra ONGurilor, a universităților liberale, a lui George Soros și societății deschise, a mișcării LGBTQ, a Uniunii Europene nu au mai fost credibile, sunt lupte care mor la fiecare ciclu electoral, și trebuie inventat alt dușman. Iar când rămâi, la final, fără dușmani credibili, când transformi Ucraina aflată în război cu Rusia și ocupată în cu totul altă parte a geografiei sale cu luptele, nicidecum la frontiera comună, în dușmanul de serviciu al momentului, când campania e făcută cu postere cu Zelenski marcate de mesaje alarmiste – Pericol!, Nu-i lăsați să râdă la sfârșit – acțiunea devine rizibilă, necredibilă, penibilă, într-un final. Comică. Și nu e nimic mai distrugător pentru un lider politic decât să devină bătaie de joc a opoziției și gazda miștourilor și bancurilor propriilor cetățeni. Și când mai funcționează și votul util, Magyar a fost votat de toată lumea care a văzut că e o șansă, nu numai de cei care îl apreciau.
Câștigători și perdanți: cutremur în lumea lui Trump și Putin
Ungaria a respins duminică modelul de iliberalism, post-adevăr, autoritarism al lui Orban, optând pentru reconectarea cu lumea occidentală și pentru schimbarea democratică. A repudiat orbanismul, identificând zi de zi economia slabă și lipsurile de zi cu zi, dar și corupția strâgătoare la cer. A adoptat un model de schimbare democratică și vom vedea cum se va putea ea aplica de mâine, după numirea unui nou Guvern. Și cu câte piedici de la orbaniștii care populează încă economia și instituțiile statului. Dar schimbarea a început. Iar schimbarea politică de la Budapesta are implicații mult mai importante, la nivel internațional, creând un adevărat cutremur la Moscova, la Washington, în mișcarea MAGA, la nivelul suveraniștilor de toate culorile la nivel global.
La Kremlin, susținerea publică pentru Orban, deschisă și acoperită, a fost fără egal. Orban a fost privit ca prietenul lui Putin și eforturile sale electorale au fost la fel de perdante ca-n România sau Republica Moldova. Serviciile de informații rusești au interferat în alegeri pe scară largă, extensiv, în favoarea lui Orban, prea ostentativ și prea vizibil pentru publicul larg încât să nu stârnească efecte contrare. Tacticile minciunilor gogonate care au, totuși, un public, amplificat rituos pe baza unor figuri sau instituții media considerate credibile, manipularea social media, auto-citarea pentru credibilitate și multiplicarea aparentă a surselor, toate au jucat împotriva lui Orban.
Iar Putin se califică drept marele perdant tocmai prin miza extremă pe principalul său cal troian din Europa, de unde și interferența fără limită, dezinformarea evidentă și manipularea agresivă a algoritmilor pentru amplificarea acestor mesaje. Putin a pierdut punctul său de sprijin la nivel european. În plus, Ungaria a fost avanpostul European al GRU, care a fost chemat special pentru a ajuta la orchestrarea falsurilor care să-l avantajeze pe Orban. Și nu a ieșit nici așa. Prea dur, prea ostentativ, prea vizibil, prea mare influența într-un public fundamental anti-rus. Și se anunță costuri și mai importante: sancțiuni mai puternice și mai eficiente împotriva Rusiei lui Putin, sprijinul Ucrainei în război, în primul rând prin fonduri, apoi prin vânarea surselor de venituri, în primul rând a flotei din umbră a lui Putin, deja vânată de Suedia, Marea Britanie sau Franța.
Și mișcarea MAGA a lui Trump a pierdut, în egală măsură. Președintele, fiul președintelui, vicepreședintele, Secretarul de Stat Rubio, toți au fost implicați direct în campanie. Impactul se adaugă înfrângerilor pe bandă rulantă din ultima vreme din alegerile interne, care prefigurează înfrângerea la alegerile din mijlocul mandatului pentru Republicani și pentru Donald Trump. Iar efectele se pot multiplica la nivelul premierului slovac Robert Fico și a celui ceh Andrej Babis, a mișcărilor lor politice asumat suveraniste, ca și împotriva oricărei formule de partide ce aspiră la regimuri cleptocratice de extremă dreapta la nivel european. Înfrângerea lui Orban poate anunța și o prăbușire a regimurilor și partidelor de această factură prin lipsa legăturii cu realitatea și a unui model viabil în funcție care să valideze promisiunile aberante ale mișcărilor populist/naționaliste.
Magyar s-a afirmat ca un conservator social provenind din rândurile mișcării lui Orban, dar “care s-a dumirit” și s-a deșteptat, alegând calea construcției și a realității. Ruptura de Orban din 2024, făcută pe baza unui scandal evident de corupție, într-un context favorabil, al oprobiului public general pentru grațierea unui corupt, i-a creat baza de legitimitate pe care a construit până astăzi. Iar Ungaria, care dorea să se rupă din autoritarismul naționalist care nu o caracteriza, a profitat de moment și de oportunitate. A optat pentru o poziție mult mai constructivă în legătură cu extinderea UE, chiar dacă Magyar rămâne conservator pe temele migrației și a competitivității necesare în economie, cu limitarea programelor progresiste și de mediu.
Desigur, noul lider nu trebuie să subestimeze rezistența pe care o va întâmpina în viitor, ca și dificultățile reconstrucției relațiilor cu UE și Ucraina, precum și problemele politice și economice cronice ale țării sale, într-un context internațional deloc favorabil.Dar implicațiile internaționale îi vor fi favorabile, rămâne un exemplu viu de luptă și victorie cu populismul naționalist, postură care-l poate ajuta și în combaterea corupției și reinstaurării statului de drept în Ungaria, a independenței justiției, care pot duce la deblocarea relațiilor cu UE și a fondurilor europene odată condițiile îndeplinite. Câștigător al alegerilor din Ungaria, Magyar i-a făcut părtași la victorie și Uniunea Europeană, și pe președinta Comisiei, Ursula von der Leyen, un alt avantaj. Ridicarea veto-ului asupra împrumutului pentru Ucraina și a sancțiunilor contra Rusiei, adăugând reforme așteptate în Ungaria însăși, Magyar se poate anunța rapid, pe baza majorității constituționale, drept un lider de success, care-și respectă cuvântul dat și readuce Ungaria în mijlocul statelor europene, care o izolaseră prin acțiunile fostei conduceri Fidesz. Viitorul ne va arăta forța de a aplica cele promise și de a reveni în familia democrațiilor europene.
