de Lucian Mircescu, Manager Afaceri Instituționale PPC România
Suntem în toamna anului 2038. Un nou conflict în Orientul Mijlociu a redus parțial exporturile de petrol și gaze din regiune, declanșând o nouă creștere a cotațiilor internaționale ale petrolului și gazelor naturale.
Actuala criză amplifică tensiunile deja acumulate pe piețele energetice în cursul verii, când o serie de uragane din Golful Mexic au afectat capacitatea de lichefiere a terminalelor de GNL din Texas și Louisiana. De altfel, în ultimii ani, intensificarea fenomenelor meteorologice extreme a transformat astfel de perturbări într-o constantă, cu impact direct asupra funcționării infrastructurii de petrol și gaze din sudul Statelor Unite.
În același timp, în pofida acordului de încetare a focului dintre Ucraina și Federația Rusă din 2031, relațiile comerciale dintre Occident și Moscova rămân întrerupte, fără perspective de reluare pe termen mediu.
Deși scenariul de mai sus este unul ipotetic, bazându-ne pe actualele tendințe geopolitice, o astfel de estimare a viitorului nu pare complet improbabilă. Așadar, pentru contextul acestui 2038 imaginat (un an ales aici pur aleatoriu, dar în linie cu caracterul impredictibil specific crizelor) întrebarea esențială rămâne: cum ar resimți Europa un astfel de șoc? Două direcții posibile se conturează:
- În urma celei mai recente reuniuni a Consiliului European, Comisia pregătește un cadru temporar de ajutor de stat pentru cele câteva sectoare economice care încă depind semnificativ de segmentul de petrol și gaze: transport rutier greu pe distanțe lungi, sectorul agricol și, parțial, anumite sub-sectoare energo-intensive. Intervențiile sunt însă punctuale și limitate ca amploare.
În restul economiei europene, impactul rămâne moderat, ca urmare a anilor de investiții consistente în transformarea sistemelor energetice ale statelor membre. Ponderea ridicată a energiei regenerabile în mixul de producție, extinderea capacităților de stocare și digitalizarea rețelelor permit absorbția șocurilor externe fără disfuncționalități majore. În paralel, electrificarea masivă a transportului rutier și a unor procese industriale a redus semnificativ expunerea directă la volatilitatea piețelor de petrol și gaze.
Piețele de energie funcționează în continuare relativ stabil, iar creșterile de prețuri sunt limitate și temporare, fără efecte sistemice asupra competitivității economiei europene sau asupra puterii de cumpărare a populației. Spre deosebire de alte regiuni, criza este percepută în cercurile politice europene mai degrabă ca un test de reziliență decât ca un șoc economic major.
2. Uniunea Europeană se confruntă cu dificultăți majore în gestionarea crizei, pe fondul unei dependențe persistente de importurile de combustibili fosili. În pofida progreselor realizate în electrificare și dezvoltarea capacităților regenerabile, întârzierile în extinderea rețelelor, insuficiența soluțiilor de stocare și ritmul inegal al tranziției între statele membre au menținut o expunere structurală la volatilitatea piețelor internaționale de petrol și gaze.
Creșterea abruptă a prețurilor s-a transmis rapid în economie, afectând atât industria, cât și consumatorii casnici, iar guvernele sunt nevoite să reintroducă măsuri generalizate de plafonare și compensare, cu costuri bugetare semnificative. Fragmentarea răspunsului la nivel european și tensiunile legate de solidaritatea energetică între statele membre amplifică incertitudinea, readucând în prim-plan vulnerabilități pe care tranziția energetică nu a reușit încă să le elimine complet.
Revenind însă la 2026, diferența dintre cele două continuări ale prezentului scenariu nu este dată de natura crizei, ci de nivelul de pregătire al Europei. Ceea ce trăim acum în relație cu Iranul, cu războiul dintre Rusia și Ucraina, cu criza petrolului din anii 1970 și nenumărate alte exemple istorice similare nu arată altceva decât că apariția șocurilor geopolitice este de neevitat. Cu toate acestea putem avea încredere că impactul lor poate fi mult atenuat, dar numai în funcție de deciziile pe care le luăm în prezent. Dincolo de obiectivele sale climatice (care rămân în continuare valide) tranziția energetică arată cât de necesară este ea Europei (și nu numai) dintr-o perspectivă de securitate economică.
Privite în acest context, discuția despre costurile asociate investițiilor într-un nou model energetic dominat de regenerabile, soluții de stocare și flexibilitate, respectiv rețele digitalizate ar trebui privite ca o „primă de asigurare” împotriva unor crize viitoare. Acest an 2038 fictiv poate deveni fie un moment în care Europa privește cu relativă detașare turbulențele piețelor globale, fie unul în care reacționează din nou sub presiune, cu teamă și costuri economice ridicate. Diferența nu va fi făcută de evenimentele externe, ci de cât de serios am tratat, în anii anteriori, adică acum, propria noastră securitate energetică. Iar aici seriozitate înseamnă să nu slăbim ritmul și ambiția eforturilor de politică publică ce susțin investițiile în tranziția energetică.
