Războiul americano-israelian împotriva Iranului a început cu pretenția nevoii de a controla programul nuclear iranian, după alungarea inspectorilor AIEA, Agenția pentru Energie Atomică a ONU, și, respectiv, cu pretenția schimbării de regim, după decapitarea acestuia și lansarea protestelor masive așteptate în stradă. Nimic din obiectivele inițiale, inclusiv cele ale Memorandumului de Înțelegere SUA-Iran semnat acum o lună, nu au mai rămas în vigoare, nici cele 60 de zile de negociere a programului nuclear, acum întreaga competiție mutându-se asupra controlului Strâmtorii Ormuz și a rutelor energetice relevante în regiune, după angajarea rebelilor Houthi din Yemen pentru blocarea Strâmtorii Bab el Mandeb. Ca urmare, președintele american Donald Trump s-a mutat către un război asupra Strâmtorii Ormuz și a respingerii controlului iranian forțat al strâmtorii, considerat linie roșie, miză existențială și esențială pentru supraviețuirea regimului ayatollahilor.
6 luni de război, o lună de Memorandum și reluarea războiului pentru Ormuz
Ceea ce trebuia să fie un război scurt și decisiv, capabil să ofere spațiul pentru revolta iranienilor – în fapt, o continuare a protestelor de la începutul anului, pentru nivelul economiei și rata de schimb – s-a transformat într-un război lung, care, pe deasupra, nici nu pare să aibă șanse de a se sfârși curând. Din contră, concentrarea mizei în jurul strâmtorii Ormuz crează o miză greu de înlăturat pentru că este dificil să însoțești fiecare vas ce dorește să traverseze sau să blochezi pe termen lung tranzitul și ieșirile din porturile iraniene. La 6 luni de la începutul războiului și deja o lună de la semnarea Memorandumului – neclar, interpretabil și, bineînțeles, chiar interpretat și aplicat diferit de către părți – loviturile s-au reluat, iar escaladarea continuă, amenințând să depășească chiar maximumul de până acum al antrenării statelor din regiune în acest război.
Deja atât piețele cât și consumatorii au reacționat la ultimele evoluții, iar analiștii se duc către cele mai defavorabile scenarii, odată ce ambele părți dovedesc că marșează pe variante maximaliste, care să realizeze scenariul preferat la sfârșitul războiului. Și asta e rezultatul unei percepții greșite despre celălalt și modul în care vede conflictul și formulele de ieșire. Statele Unite nu au acordat suficientă atenție strâmtorii Ormuz ca element de negociere și au crezut că niște concesii importante pot duce la soluționarea problemei și pot facilita mersul către tema principală a războiului, mai ales că a fost abandonată componenta abordată de Israel care viza schimbarea regimului. Totuși, criza globală generalizată produsă de blocarea Strâmtorii Ormuz a creat cadrul pentru ca Iranul să găsească aici unica formulă de descurajare credibilă a unui atac ulterior și de păstrare a regimului, mizând pe controlul complet al căii de navigație.
Astfel, amânarea dezbaterilor privind programul nuclear și materialul deținut de Teheran și libertatea exporturilor de petrol la prețul pieței, după ridicarea sancțiunilor pe această componentă, precum și perspectiva ridicării sancțiunilor și deblocării fondurilor iraniene au părut la Washington suficiente pentru reluarea tranzitului liber prin strâmtoare, chiar împărțit în două, prin cele două coridoare create – apele teritoriale iraniene și cele omaneze. Dacă acțiunea a mers la negocierea Obama a JCPOA – Joint Comprehensive Plan of Action, acordul nuclear denunțat de către Donald Trump, care era menit să prevină războiul – azi Iranul este disperat să-și obțină garanții de prezervare a regimului care presupune controlul Strâmtorii. De aici migrarea obiectivului principal și a mizei părților privind controlul Ormuzului.
Pentru Teheran, confruntarea a devenit existențială, mai mult, strategiile sale erau pregătite în acest sens, au existat zeci de ani de exersare a acestei acțiuni și evaluarea greșită a capabilităților militare și a voinței sale de a acționa cu prețul relansării războiului a fost greșită din partea americană. Astăzi status quo ante – revenirea la situația dinaintea războiului – nu mai este suficient pentru iranieni și regimul ayatollahilor, care dorește să forțeze asumarea deplină ca manager, dacă nu chiar proprietar al Strâmtorii și gestionarea traficului. Interpretarea extremă și forțarea Memorandumului au fost lesne de făcut, mai ales că Teheranul a considerat întotdeauna că poate să îndure și să învingă într-un război cu Statele Unite, dacă e unul de durată, de uzură și mai ales unul în care Washingtonul nu își dorește să angajeze trupe pe teren pe care să le piardă. Pentru că SUA nu pot să rămână pentru totdeauna în Golf, nici să însoțească fiecare vas, protejându-l, nici să blocheze partea iraniană și porturile iraniene pe termen lung. Pentru asta trebuie ca americanii să preia controlul pe ambele părți ale Strâmtorii, să o controleze ei, cu riscul atacurilor repetate ale iranienilor.
De altfel, deja am asistat la un război al declarațiilor și o afirmare fără echivoc a pozițiilor: șeful echipei de negociatori și președinte al Parlamentului iranian, Mohammad Bagher Ghalibaf, a declarat că Teheranul nu are niciun motiv să respecte vreo înțelegere care nu aduce beneficii țării sale, continuând comportamentul părții care nu a pierdut confruntarea și vrea să câștige pacea. Mai mult, el a declarat că securitatea națională a Iranului depinde de menținerea “aranjamentelor iraniene” la traversarea strâmtorii. Până la orice fel de soluție, strâmtoarea este complet închisă, de marți, 14 iulie, SUA reintroducând blocada asupra porturilor iraniene, iar Iranul continuând neabătut lovirea navelor care încearcă traversarea prin ruta alternativă recomandată de către Statele Unite. În plus, Gardienii Revoluției Islamice au anunțat că SUA ar trebui să se aștepte și la închiderea altor rute de export de petrol și gaze în viitor – probabil o referire la strâmtoarea Bab el Mandeb și intrarea în Marea Roșie – dacă nu cedează controlul Strâmtorii Iranului.
Escaladarea confruntărilor cu atragerea actorilor regionali
Reinstalarea blocadei navale și dispariția totală a apetitului pentru orice fel de negociere au eliminat chiar și iluzia sau speranța vreunui progres în viitorul apropiat. Mai mult, nivelul ideilor aplicabile este redus și, practic, se rezumă la aceleași soluții ca în dinamica anterioară, tocmai pentru că varianta aplicabilă care să schimbe raportul de forțe și situația de pe teren în Ormuz reclamă acțiuni pe teren și preluarea controlului unui set de insule și, deci, a strâmtorii, cu forțe terestre. Iar Washingtonul nu a ajuns încă la acceptarea unei asemenea acțiuni, chiar dacă Congresul a fost notificat privind reluarea războiului, fapt ce dă o nouă fereastră de 60 de zile președintelui Trump până la prezentarea informării legale și asumarea votului pentru operațiunea militară din Golf pe mai departe.
Reluarea atacurilor americane a determinat pierderi importante pentru Iran, dar a subliniat, totodată, refacerea numeroaselor asemenea capabilități de către Iran în perioada ultimei luni, inclusiv menținerea capacității defensive și ofensive viabile și pregătirea ce a avut loc în perspectiva reluării conflictului. Motivația cea mai importantă și aliatul cel mai puternic al Iranului rămân dependența lumii de fluxul de combustibili fosili și piața globală care gestionează prețul petrolului vândut inclusiv în SUA. Între timp, traficul prin Strâmtoare s-a redus dramatic, tot mai puține companii sunt dispuse să riște, comandanții refuză tranzitul, iar India, unul dintre principalii furnizori de forță de muncă pentru industria maritimă din zonă, a refuzat să mai permită resortisanților săi să fie utilizați aici, după decesul unui marinar în reluarea confruntărilor de săptămâna trecută.
Valurile de atacuri americane vizează degradarea capacității Iranului de a lovi navele ce traversează Strâmtoarea Ormuz prin partea omaneză. Pe de altă parte, există deja planuri care să extindă operațiunea, la cererea și după aprobarea președintelui Trump. Iranul a replicat cu tiruri către Iordania, Bahrein, Kuwait, în timp ce drone neidentificate au atacat Erbilul, în Irak, iar SUA, de partea sa, a întărit blocada prin atacarea unui petrolier care dorea să se oprească la Insula Kharg, hub-ul petrolier al Iranului, cu 90% din exportul de petrol, vasul fiind adus în incapacitatea de a naviga. Iordania a anunțat doborârea a 9 rachete iraniene, în timp ce SUA a lovit ținte militare în porturile de la țărm Chabahar, Ahvaz și Bandar Abbas și locații adânc în interiorul teritoriului iranian, precum forțele brigăzii 388 de asalt mecanizat a Armatei iraniene Artesh, la Iranshahr, în provincia Sistan-Baluchistan, și o bază a Gardienilor Revoluției în aceeași provincie, la 200 km în interiorul teritoriului iranian, la Saravan, pentru atacurile cu drone lansate de aici împotriva forțeelor americane de la baza aeriană Muwaffaq Salti din Azraq, Iordania.
Și armata iraniană a anunțat că a lansat 8 valuri de atacuri cu drone asupra bazelor americane din regiune, în timp ce șase drone care ținteau aeroportul din Erbil și consulatul american din localitate au fost doborâte toate de către apărarea aeriană din zona kurdă a Irakului. Iranul a atacat la 13 iulie trei vase în strâmtoare, care treceau prin zona Omanului, între care două nave ale companiei emirateze Abu Dhabi National Oil Company (ADNOC), Mombasa B și Al Bahyah, care făceau naveta și operau pe rută folosind noile metode de închidere a sistemului de identificare și de transfer al petrolului către terțe vase, rămase în afara Strâmtorii, pentru a evada controlului și detecției iraniene. Atacurile au descurajat companiile să forțeze trecerea pe ruta separată, împiedicând încetățenirea formulei impuse de către Teheran, în timp ce Iranul a anunțat că aceasta rămâne o linie roșie nenegociabilă și a amenințat că va distruge toată infrastructura din regiune dacă amenințarea președintelui american de a-i distruge propria infrastructură este pusă în aplicare.
Degradarea abilității Iranului de a lovi marinari și nave civile fără vină, în Strâmtoarea Ormuz, nu pare să fi fost suficientă, nici amenințările președintelui Trump privind acțiuni militare viitoare mai importante dacă Iranul nu se comportă corect nu au dat rezultatele scontate. Amenințarea vizând lovirea infrastructurii energetice, dacă Iranul nu revine la masa de negociere, s-a soldat cu respingerea oricărei negocieri sub presiune din partea Teheranului. Statele Unite au distrus centre de comandă, structuri ale apărării și facilități de supraveghere a traficului de coastă, incluzând portul Bandar Abbas și insula Marele Tunb, potrivit Comandamentului CentCom, în timp ce partea iraniană a anunțat că a țintit centrele de comunicații americane și facilitățile de depozitare a combustibilului din Iordania.
Efectele globale: prețurile petrolului, inflația, încrederea în Președintele american
Tot mai puține vase au traversat strâmtoarea de miercuri, după lansarea blocadei americane și relansarea luptelor: nouă vase au traversat joi, față de 13 miercuri, toate pe partea iraniană. Ca urmare, prețul petrolului a crescut, ajungând în jur de 85 de dolari barilul, cel mai mare preț din luna aceasta. Reacția americană a fost amenințarea redeschiderii strâmtorii cu forța, însă o asemenea operațiune ar reclama câteva mii de soldați americani amplasați în zonă, care să lupte constant și să fie acoperiți aerian și cu pozițiile apărate pe insule și, eventual, pe țărmul iranian. Între timp, sunt semne că și rebelii Houthi au fost activați de către Iran pentru prima oară după relansarea atacurilor, după ce aceștia loviseră deja infrastructura Arabiei Saudite, amenințând traficul în Stâmtorarea Bab el Mandeb, pe unde trec 4 milioane de barili de petrol pe zi.
La solicitarea Iranului către aliații săi yemeniți Al Houthi de a se prgăti de închiderea strâmtorii Bab el Mandeb spre Marea Roșie, dacă SUA țintește infrastructura energetică iraniană, liderul rebel Abdul Malik al-Houthi, a lansat avertismente și amenințări că vat rage către facilitățile critice saudite dacă Riadul intervine în Yemen. Amenințarea e legată de atacul saudit asupra aeroportului din capitala Sanaa, aflată sub controlul rebelilor, fapt ce a antrenat deja lovituri de retaliere în interiorul Regatului Saudit. Și eforturile de a accelera formulele de ocolire a Stâmtorii Ormuz prin conducte de petrol care evită Golful Persic nu se pot derula peste noapte, iar scenariile pesimiste anunță barilul de petrol la 150 de dolari în viitor, în lipsa vreunei deschideri către negocieri.
Joi au fost lovite, în premieră în noua rundă de escaladare, poziții din jurul Teheranului, așa cum Statele Unite au lovit și alte provincii. Joi, 16 iulie, după-amiaza, au fost lovituri din nou asupra portului Bandar Abbas, dar și asupra insulei Qeshm, la depozitele de drone și rachete iraniene. Atacurile marchează o anumită fază de disperare combinată cu lipsa alternativelor fezabile și acceptabile politic, mai ales că președintele american se îndreaptă spre alegerile mid-term cu perspective deloc îmbucurătoare, riscând să piardă ambele camere ale Congresului. Nici partenerii săi din GOP, Partidul Republican, nu sunt mulțumiți de lipsa explicațiilor și angajamentelor publice către cetățenii americani vizând perspectiva scăderii prețurilor la benzină și motorină, dar și a celor la utilități și bunuri de consum de primă necesitate, cu precădere alimente, supuse nivelului inflaționist lansat de costul barilului de petrol.
Și ultimele sondaje de opinie nu sunt deloc optimiste, aducându-l pe Președinte în cea mai proastă situație din mandat. Sondajul Reuters – Ipsos de duminică, 12 iulie, a înregistrat 79% dintre respondenți care consideră că implicarea americană în război va merge înainte și va dura un timp îndelungat, față de 65% în sondajul similar din martie. Aceasta este una dintre problemele majore pentru votanții lui Trump. Sondajul PBS/NPR/Marist din iunie a găsit numai 33% dintre americani mulțumiți de modul în care președintele gestionează economia, în timp ce sondajul Marquette Law School din mai arată că votanții sunt nefavorabili comportamentului ICE – Agenția Americană pentru Aplicarea Legii Vamale – cu 61% la 36%.
Drumul fără ieșire: riscul războiului regional pe scară largă
Retorica de război a animat ambele părți, niciuna neadmițând semnale privind o perspectivă de negociere în viitorul apropiat. SUA a întărit controlul propriu asupra strâmtorii și traversărilor iraniene, pentru a introduce din nou stresul major asupra economiei iraniene și nivelului resurselor financiare de supraviețuire. Între reacțiile iraniene, cea mai interesantă, deși neasumată încă, este cea de joi la adresa Erbilului în Irak, care poate fi efectul combinat al susținerii premierului irakian, Ali Al-Zaidi, primit la Casa Albă, al perspectivei de a dezarma milițiile șiite pro-iraniene din Irak și, în general, toate grupurile armate non-statale și fără subordonare față de instituțiile oficiale irakiene. În plus, căderea unei drone pe un tanc petrolier la Basra a blocat încărcarea cu petrol a navelor, pentru o scurtă perioadă de timp, joi, 16 iulie.
De altfel, colonelul Ebrahim Zolfaghari, purtător de cuvânt militar al Iranului, a declarat că infrastructura din regiune va fi distrusă de forțele armate ale Republicii Islamice Iran, care dețin capacitatea de lovire. În plus, sub nicio circumstanță nu va fi lăsată America, țară străină și exterioară regiunii Golfului, să se amestece în viitorul strâmtorii Ormuz, care este responsabilitatea statelor din regiune și a liniei roșii a Iranului. Iar dacă SUA dorește să redeschidă strâmtoarea, ar trebui ca SUA să urmeze Memorandumul în 14 puncte ca și “regulile iraniene” de traversare a strâmtorii. Declarațiile se alătură afirmației explicite a președintelui Parlamentului iranian, Mohammad Bagher Ghalibaf, care a declarat faptul că țara sa, Iranul, se află “într-un război existențial și esențial cu America”, și că nu se va ralia la niciun acord fără a avea dividende și beneficii, respectiv fără noi cedări din partea americană.
În ciuda ostilităților, a venit și o veste bună: eliberarea unui prizonier american din Iran, o femeie, Dena Karari, care se afla joi după-amiaza deja în avion spre țară după eliberarea sa, potrivit avocatului său, Jared Genser. Președintele american Donald Trump a salutat eliberarea cetățeanului american, fapt caracterizat drept un semn al păcii din partea Teheranului. Femeia era deținută din decembrie 2024, într-o formă de greșeală judiciară și de interpretare a faptelor sale, chiar dacă nu există date concrete despre cele incriminate de către justiția iraniană. Trump a scris pe rețeaua sa Truth Social că Statele Unite ale Americii apreciază gestul de bunăvoință al Iranului legat de eliberarea Denei Karari.