Noua strategie de securitate națională a Statelor Unite ale Americii a sosit ca un seism într-o Europă ai cărei piloni de civilizație datează încă din Antichitate. Documentul, fără precedent în unele formulări, a intrat rapid în malaxorul care frământă gândirea strategică de pe continent: Ne mai putem baza pe Statele Unite? Ce loc ocupă Europa în peisajul intereselor americane? Și, în fond, care sunt interesele SUA în raport cu Europa?

Coperta documentului este o poartă către o nouă lume în care Statele Unite acuză Uniunea Europeană, sau mai precis activitățile UE, de “facilitator” al dispariției civilizaționale a Europei și în care Washington-ul își propune “să pună capăt percepției — și să prevină realitatea — unei NATO aflate într-o extindere perpetuă”. La o primă vedere, atunci când o strategie de securitate națională a Statelor Unite pune tunurile politice pe Uniunea Europeană, rod al păcii postbelice garantate de americani, și găsește extinderii NATO un sinonim (expansiune) al dominației hegemonice parcă desprins din dicționarul rus de relații internaționale, asistăm la o ruptură epocală în interiorul alianței transatlantice.

Să ne cuplăm centurile de siguranță și să navigăm. Risc de impact: cel puțin mediu. Soluția: conduită prudentă și preventivă din partea europenilor, cu un pendul deloc mecanic între funcționalitatea alianței strategice cu principalul partener global, capacitate de a acționa independent și abilitatea de a menține unitate.

Articolul de față își propune să formuleze o cale de urmat. Pentru Europa și pentru România.

Strategia americană este o continuare mult mai agresivă a politicii primei administrații Trump față de Europa. În primul mandat, Trump s-a dezlănțuit la adresa europenilor restanțieri la coșul financiar al securității comune chiar la inaugurarea noului sediu al NATO, a amenințat cu plecarea de la summitul din 2018 în care alianța a fost pe marginea prăpastiei, a denunțat “delincvența” Germaniei care adâncea dependența energetică europeană de Rusia, a stimulat un război comercial cu Uniunea Europeană, a susținut Brexit și a pus accentul pe relațiile bilaterale cu statele europene, îndeosebi cele din Europa Centrală și de Est și cu precădere Polonia și România. A operat la maxim cu conceptul lui Donald Rumsfeld, care diferenția vechea Europă (Occidentul fondator al UE) de noua Europă (fostele țări comuniste, inclusiv România, americanofile prin excelență).

Cine a lecturat viziunea cercurilor de gândire republicană care alimentează politica externă, cu note tranzacționiste, a celei de-a doua administrații Trump, observă o concentrare asupra relațiilor cu statele europene, un sprijin pentru mișcările politice sau regimurile de conducere similare ca gândire și o încercare de a marginaliza Uniunea Europeană, exploatându-i slăbiciunile și încercând să-i diminueze prerogativele pe care administrația Trump le percepe drept cauze al “profitului” economic european de pe urma Statelor Unite.

Și strategia americană nu trebuie rezumată la litera și gravitatea cu care critică Europa, ci interpretată în spiritul ei: “Nu doar că nu ne putem permite să abandonăm Europa — acest lucru ar fi contraproductiv pentru obiectivele acestei strategii. Obiectivul nostru ar trebui să fie ajutarea Europei să își corecteze traiectoria actuală”.

Și aici este cheia căii de urmat. Uniunea Europeană nu este perfectă, are slăbiciuni și manifestă o eroziune internă puternică. Uniunea Europeană experimentează un contrast care se suprapune la milimetru peste polarizarea din interiorul societăților europene, întreținută de mai bine de un deceniu de războiul hibrid al Rusiei. Europenii sunt împărțiți între cei care își investesc încrederea în Uniunea Europeană în cadrul unei tranzacții socio-politice care este egală cu bunăstarea și prosperitatea și cei care sunt lăsați în urmă, tentați fiind să atribuie o vină celor care conduc. Eternul raport între naționalizarea succesului și europenizarea eșecului.

Procesul intern de reflecție al Uniunii Europene pornește de la triplul-deficit – de securitate, energetic și dependențe manufacturiere. Sunt slăbiciuni pe care epoca “dividendelor păcii” le-a adus. Momentul în care aceste externalizări au fost forfecate geopolitic de războiul Rusiei împotriva Ucrainei, de rivalitatea sistemică cu China și de cererea tot mai frecventă a SUA ca Europa să-și asume rol de furnizor de securitate a găsit Uniunea Europeană într-o oscilație continuă între unitate și dezbinare. Decalajele persistente de dezvoltare între statele membre, decizii injuste (întârzierea aderării României la Schengen), creșterea forțelor eurosceptice și extremiste sau dispute între instituții și state membre au favorizat un peisaj care nu permite Uniunii Europene să avanseze cu vitalitate.

Fiecare prioritate pe care Statele Unite o enunță în raport cu Europa trebuie întâmpinată cu argumentația “de ce este posibilă prin UE și nu în afara UE”, fără a exclude, evident, cooperarea pe care SUA o pot dezvolta individual cu statele europene, care îi sunt deopotrivă aliate și partenere.

O dublă cale inteligentă a Uniunii Europene între întoarcerea la origini (piața unică, interdependența economică) și avansarea integrării (prin aprofundarea pieței unice, prin interconectarea tuturor lanțurilor valorice industriale, prin autonomie energetică, prin regăsirea competitivității, prin atingerea obiectivului unei Europe pregătite pentru apărare până în 2030) este o cale de urmat pentru prevenirea unei dezintegrări (mai ales că exemplul retragerii britanice este încă recent) și pentru întărirea Uniunii Europene.

Piețele, tehnologia și industriile europene depind de dimensiunea continentală pentru a rămâne competitive Fără piața unică industriile europene ar pierde capacitatea de a scala, companiile ar fi condamnate la sufocare de 27 de regimuri diferite, giganții economici s-ar reloca în SUA sau Asia, iar standardele europene nu ar mai modela economia globală.

O altă cale de urmat este cultivarea unui nou spirit de dialog intern european, o înnoire continuă a leadership-ului european și practicarea conlucrării politice cu liderii pe care cetățenii statelor îi înzestrează cu votul lor.

O altă cale de urmat vizează antrenarea administrației americane în cooperări marcate de tranzacționalism precum acordul comercial din vară, profitând de spațiul de manevră comercial, dependențe și interese comune.

Noua strategie americană oferă, nu prin definiție, ci prin spirit, Europei un spațiu de afirmare și autonomie ca putere globală. Numai că UE este singurul instrument care poate oferi Europei putere reală într-o lume dominată de blocuri mari.

Statele europene individuale, chiar și cele mari, nu pot concura cu China, SUA și India (care aspiră să devină puterea dominantă a lumii până în 2075). Fără UE, Europa ar deveni un arhipelag de puteri medii și mici, cu Germania în postura de singura țară de a mai rămâne în top 10 economii globale în următoarele cinci decenii și cu fiecare țară în parte vulnerabilă în fața presiunilor geopolitice, economice și tehnologice externe. Uniunea este, practic, multiplicatorul de putere care transformă 27 de state într-un bloc economic și comercial care creează regulile comerțului global, nu le digeră din meniul altora.

Însăși strategia americană respinge aspirațiile multor state mici, statuând că “influența disproporționată a națiunilor mai mari, mai bogate și mai puternice este un adevăr etern al relațiilor internaționale”. Oricine din Europa lecturează rândul de mai sus nu va putea susține o dezintegrare continentală sau o frână puternică a integrării europene. Fie că citește de la Budapesta, Varșovia, București, Paris, Roma sau Berlin.

În timp ce administrația Trump este înclinată să vadă dezavantajele tranzacționiste din relația cu UE, calea de urmat pentru Europa este să prevină transformarea sa într-un teren de competiție între marile puteri. De aceea, jocul Statelor Unite de a investi în relațiile bilaterale este de înțeles în sensul partenerului strategic privilegiat, însă el trebuie să preîntâmpine și un calcul greșit: aruncarea Europei în brațele Chinei.

Calea de urmat pentru Europa este și calea de urmat pentru România. În primul rând, pentru că practicăm o politică externă adesea omonimă. În al doilea rând, pentru că suntem practicanți antrenați ai jocului prudent și cu mutări predictibile și acoperite.

Calea de urmat pentru România trece și prin conceptul strategic care stă la baza noii Strategii Naționale de Apărare a Țării – independența solidară. Ideea că România trebuie să fie mai puternică prin propriile capabilități, dar întotdeauna ancorată loial și solidar în alianțe sale, se potrivește cu liniile mari ale noii strategii de securitate națională a SUA: o Europă care să se ridice prin forțele proprii, reziliență democratică și societală și o cooperare economică, industrială și de apărare mai întărită între europeni și americani.

În fond, visul american și visul european sunt structura de rezistență a aceleiași punți întinse peste un continent frământat. America proiectează preeminență globală, Europa visează unitate prin cooperare. Între aceste două visuri, România își caută locul. A sosit momentul să transformăm în realitate aspirația de a deveni o arcadă de sprijin a edificiului euro-atlantic.

de Iulian Chifu*

Am văzut cu toții eșecul vizitei la Moscova a trimisului special al Președintelui Trump, Steve Witkoff, și a ginerelui său, Jared Kushner. Deși purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a spus că Putin nu a respins în tot planul de pace al lui Trump, în fapt ambii trimiși special au realizat că Rusia vrea tot. Nu vrea pace, vrea totul. Public, în India, Putin a anunțat că vrea regiunile pe care le-a anexat ilegal – Donetsk, Luhansk, Zaporoje și Kherson, plus Crimeea – dar chiar cu recunoașterea raptului teritorial de către lumea occidentală.

Inversarea celui mai mare dezastru al secolului 20: prăbușirea URSS

Însă mai apoi a vorbit despre ambele regiuni “rusești”, Donbasul și Novorossia – ultima însemnând toată regiunea la Est de Nipru. Pretenția vine concomitant cu redeschiderea temei Odessa – oraș rusesc de către războiul informațional rus și cu afirmația clară că nu se poate semna nici un acord cu actuala conducere până la “de-nazificarea” și “de-banderizarea” Ucrainei și a conducerii acesteia, adică până la instalarea unui guvern păpușă al Rusiei la Kiev, într-o Ucraină rămasă fără ieșire la mare. Putin nu și-a modificat cu nici un milimetru planul originar care a determinat declanșarea războiului de agresiune, pe scară largă, de mare intensitate împotriva Ucrainei, la 24 februarie 2022.

Dar Putin nu se oprește aici: a rediscutat problema amenințărilor ucrainene asupra teritoriilor anexate, dar și a amenințării Europei prin sprijinirea Ucrainei, anunțând că e pregătit chiar de mâine de război cu Europa și că-și dorește inversarea situației extinderii NATO din Europa Centrală și de Est. În plus, dacă în spațiul post sovietic – amenințarea directă e făcută la adresa Republicii Moldova și a Balticelor, dar nici statele caucaziene sau din Asia Centrală nu sunt excluse – își dorește o sferă de influență exclusivă, în Europa Centrală și de Est, fostul său Imperiu Exterior, își dorește “doar” influența partajată cu Statele Unite. Adică o zonă gri, o zonă tampon în regiunea noastră, pe motiv că Rusia era slabă când a pierdut sau a consimțit, inclusiv prin tratate, să piardă regiunea, azi e puternică și dorește să revină cum era la prăbușirea Uniunii Sovietice, calificată drept cea mai mare catastrofă a secolului 20.

Victoria totală: retragerea lui Trump, capitularea Ucrainei și a Europei

Acesta este Putin pe care l-au întâlnit Witkoff și Kushner. E de înțeles acum de ce Yushakov, consilierul său pe politică Externă, se codea în planul în 28 de puncte trimis lui Dmitriev și Witkoff să asume că ar fi al Rusiei: nu pentru că impunea indirect un plan zis american care reflecta interesele Rusiei, ci pentru că nu acesta era planul iar Rusia nu-și dorea doar ce a scris în document: ci capitularea Ucrainei, victoria totală la masa verde, pentru a-și scuti eforturile, costurile și armamentul, că militarii nu contează. Și pentru a reveni în Estul Europei, cu forța militară, influența și dominația, inclusiv extragerea de resurse.

Evident că nu s-a pus niciodată problema ca Rusia să accepte să fie declarată agresor, să fie pedepsită pentru plata despăgubirilor de război – nu a făcut-o nici după Războiul Rece – sau să plătească liderii săi pentru crime de război, crima împotriva umanității sau crima de agresiune. Nu. Putin vrea să distrugă Ucraina până la ultimul ucrainean, dacă nu obține direct ceea ce vrea, chiar dacă asta înseamnă să-și distrugă pentru decade întregi propriul popor. Iar despre Ucraina, însăși dreptul la existență ca popor îi e negat, nu numai ca stat: identitatea ucraineană nu există, e rusească, ne spune Putin inclusiv în tiradele sale istoriciste. Iar neo-Imperialismul său definește în continuare viziunea din delirul său fără margini.

Ce va face America? Ce va face Europa?

Desigur, pentru America este o lovitură majoră. Chiar și dacă s-ar fi întors de la Moscova cu un capăt de ofertă viabilă de negociere, dezvăluirile despre planul său în 28 de puncte, devenit unul în 19 puncte, după negocierile de la Geneva cu ucrainenii și europenii, au dus la pierderea prestigiului și împingerea spre Marea Ruptură transatlantică. Dar mai mult, încrederea europenilor în America lui Trump este la un nivel infim(publicarea tiradelor dintr-o pretinsă discuție intra-europeană nu e din greșeală, ci măcar în ton cu sensul discuției, dacă nu cu limbajul).

După ce au fost liderii în Biroul Oval cu Donald Trump și au căzut de acord, după Anchorage, că negocierile pleacă de la linia de contact, nu de dincolo de aceasta, că europenii vor fi ținuți la curent și implicați în demersurile ulterioare, că nu se poate decide soarta Ucrainei fără Ucraina și a securității europene fără Europa. America a încălcat înțelegerea în planul în 28 de puncte. Europa realizează pe zi ce trece cât de adânc este dezastrul. Cât de puțin l-a anticipat. Cât de aproape este Marea Ruptură. Cât de adânc devine Atlanticul.

America are câteva ieșiri. Prima, să realizeze că nu poate face nimic cu Putin azi, cât se simte puternic și victorios pe teren, chiar dacă victoria sa se află doar în plăsmuirea propagandei sale în care a ajuns să creadă. Că e nevoie de constrângere și instrumentar solid pentru a-l determina pe Putin să înțeleagă că trebuie să negocieze cu adevărat. Că sancțiuni suplimentare și livrarea Tomahawk-urilor către Ucraina și identificarea altei categorii de arme utile Ucrainei care să intre în postura viitorului transfer dacă Rusia nu vine la negocieri sunt obligatorii cât mai repede. Și că a te rupe de Europa, Canada, Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeeleandă și celelalte democrații este o greșeală, ca și a dezangaja din Estul Europei.

Sau din contra: să decidă că bunele relații cu Rusia, afacerile și bani pe care-i poate extrage din această relație – pentru America, potentații americani, companiile americane și, desigur, pentru grupul său propriu de companii – sunt mai importante pentru viitorul imediat și devenirea Americii decât confruntarea Rusiei. Să treacă în fapt la abandonarea Ucrainei – ieșirea e imposibilitatea de a face pace și investirea a prea multor resurse diplomatice – și abandonarea Europei – care a costat prea mult și, iată, a investit acum și se poate descurca singură, chiar preluând NATO cu totul, din care Statele Unite să se retragă. Aici suntem

Europa pe cont propriu, peste noapte

Cât despre Europa, discuția s-a purtat chiar ieri pe tema finanțării autonome a Ucrainei, înarmării și susținerii Ucrainei în războiul său, concomitent cu Pregătirea Europei pentru a deveni un jucător geopolitic major. Desigur, un efort care are loc în același timp cu creșterea forțelor pro-ruse, populiste, așa-numit suveraniste în Europa, care-și doresc negocieri și înțelegerea Rusiei, nu război și confruntare, în varianta Chamberlain 1938 sau Ribentropp Molotov 1939. Și în fața unui război cu spectru larg în care Rusia finanțează și coordonează partide populiste, de extremă stângă și dreapta, dar în primul rând pentru blocarea democrațiilor și a voturilor respective a consensului european de a susține Ucraina sau chiar de a se susține între ele statele europene.

Pacea cu Rusia, pentru că nu avem resursele sau nu dorim să ne apărăm, ne-au cotropit informațional și nu mai avem voința de a ne asuma identitatea națională și dreptul la existență, se numește capitulare. Ca și abordările pretins realiste – în fapt defetiste, lugubre, pro-ruse și perfect sinucigașe – de a ceda Ucraina Rusiei care prefigurează, alături de lupta cu Uniunea Europeană și orice formă de alianță, distrugerea întregii Europe. În primul rând a statelor din Flancul Estic, care trebuie să cadă sub controlul Rusiei prin intermediarii politici creați la nivel national în acest scop. Inclusiv vizând toate democrațiile europene și globale, odată ce instrumentele hibride acționează zilnic asupra tuturor.

Și România…

În toate aceste incertitudini, turbulențe și tectonicitate, România rămâne în linia întâi. Cu deficit bugetar excesiv, cu lideri slab pregătiți, cu politizare excesivă a funcțiilor publice, împărțire de tip feude politicianiste și impostură în loc de profesionalism și meritocrație. Cu toate metehnele noastre, și cu cele induse de războiul informațional rus, evident, pe propriile noastre vulnerabilități amplificate. Cu neîncrederea în democrație, instituții, vot, lideri. Cu neparticipare și fuga după soluții individuale. Cu neîncrederea în forțele proprii și postura de victime și nemulțumiți etern. Cu lipsa de repere culturale, profesionale și politice. Fără modele. Cu dilematica excesivă și chestionarea oricărei decizii în stat. Fără nici un apetit în a ne apăra țara, viața, concetățenii, rudele. Și mai ales cu un apetit enorm al distrugătorilor de speranță în a vedea și partea plină a paharului sau a aduce în prim plan resursele profesionale ale națiunii pentru a ne salva de la un nou dezastru tip Turtucaia.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Dan Cărbunaru

Ridicată pe valurile istoriei zbuciumate ale acestei părți de lume, România a traversat cu bine cei 35 de ani de transformare dintr-o țară prizonieră a lagărului comunist în parte integrată a lumii occidentale, în care democrația și economia de piață, alături de respectarea drepturilor fundamentale ale omului sunt piloni de neclintit.

Cum aisberguri nu se formează în Marea Neagră, oricum încinsă de respirația grea a armelor, nu ne putem gândi nici la echipajul și nici la pasagerii Titanicului la ultima sa croazieră. Dar dacă tot Delfinul – singurul nostru submarin – e scos din uz, merită să privim ca prin hublouri dincolo de geamurile apartamentelor, garsonierelor, caselor, birourilor sau mașinilor noastre.

Scufundarea României inundă, încăpere cu încăpere, puțin câte puțin, spațiile de lucru, de joacă, de odihnă, viața noastră. A luat apă și democrația, a luat și educația, și sănătatea, și economia – poate mai puțin cea neagră.

Lideri tot mai mici, capabili să înțeleagă tot mai puțin din rolul lor, păstrează un calm inexplicabil, dublat de ieșiri abrupte, care să le aducă voturi, susținere, legitimitate. În submersie a intrat și credibilitatea lor, împreună cu speranța oamenilor că sunt reprezentați responsabil de cei care folosesc cu apreciere frecventă marile cuvinte – UE, NATO, SUA, Prosperitate, Securitate, Siguranță.

Cum Marea Neagră nu e chiar ca în Caraibe, nu cred că peisajul de pe fundul său merită să parcurgem până la capăt acest proces. Acolo, jos, în adâncuri, unde ne-am înfipt sau ne-au înfipt alții, de le spunem tirani în Imn, nu vom găsi decât lanțurile ignoranței, disperării și violenței. Nici măcar nu trebuie scormonit foarte mult în istorie pentru a găsi chiar și fotografii, dacă nu cronici sau basoreliefuri.

Alegerile pentru Primarul General al Capitalei vor arăta, curând, viteza și direcția generațiilor noastre.