Connect with us

EDITORIALE

CE URME AU LASAT ULTIMELE 100 DE ZILE PE FATA ROMANIEI?

Published

on

dan-dimaPentru ca Forumul European pentru Diplomatie Publica a deschis apetitul discutiilor despre perceptia Romaniei in strainatate si pentru ca perceptia publica externa influenteaza in mare masura investitiile straine directe despre care s-a vorbit destul de mult pe parcursul acestui an, va propun sa ne oprim asupra catorva evenimente care au avut potentialul de a modifica ori de a construi perceptii.

Asa cum, probabil, va imaginati, diplomatia publica romaneasca este inca departe de a dispune de mijloacele logistice si resursele necesare pentru o evaluare precisa a factorilor de perceptie precum sunt “credibilitatea” sau “buna reputatie” in spatiul extern, insa trendul evolutiilor poate fi determinat relativ usor dintr-o monitorizare obiectiva a presei straine.

In acest context, presa internationala a ultimelor 100 de zile ofera consumatorilor de informatie, preponderent stiri neutre, informatii neasumate si de suprafata, dar ponderea acestor stiri, comparativ cu cele pozitive sau negative ne ofera argumentul de a spune ca presa straina inca isi face timp suficient pentru subiectele legate de tara noastra si de  natiunea romana.

Un alt element care reiese din analiza presei straine este acela ca in doua state deosebit de importante pentru noi, Germania si Marea Britanie, din pacate, in ultimele trei luni, nu a existat nici macar un articol pozitiv. Acest rezultat cvasi-sintetic ma ingrijoreaza cu atat mai mult cu cat ambasadorul roman la Londra, in aceasta perioada, a avut mai multe iesiri publice pe spatiul de presa britanic.

Nu voi insista foarte mult asupra ponderilor de crestere sau descrestere a numarului de articole pozitive ori negative, intrucat aici analiza conduce spre concluzii, paradoxal, mai putin evidente si care necesita o explicitare pe un spatiu ceva mai larg. De retinut este ca presa straina acorda atentia cuvenita Romaniei si ca numarul extrem de mare de articole si productii de presa straina plasate intr-un registru neutru arata interesul Romaniei pentru pedanta si corectitudinea comunicarii externe. Este inexact si incorect sa acuzam publicatiile straine pentru felul in care suntem reflectati atata vreme cat nu depunem nici cel mai mic efort de a comunica in mod decent, continuu, profesionist, corect si integrat in exterior.

Evenimentele precum ratarea privatizarii CFR Marfa, care a urmat altor incercari esuate de privatizare nu aduc beneficii de imagine Romaniei – aici neprimind note foarte bune nici Guvernul in perceptie publica (dovedindu-se a nu fi chiar cel mai bun organizator al valorificarii corecte al valorilor industriale ale tarii) dar nici mediul de investitii romanesc, un mediu neprietenos, cel putin neprietenos, pentru relocarea unor afaceri. Va reamintesc acelora care cunoasteti matricea de formare a perceptiei externe ca actul de guvernare si mediul de investitii alaturi de exporturi produc cele mai consistente tuse de imagine externa. Nici relocarea persoanelor pare sa nu fie cea mai isteata decizie a cuiva din strainatate daca analizam deznodamantul scandalului legat de cainii vagabonzi care au facut nenumarate victime printre locuitorii Bucurestiului. Si tot la capitolul general de relocare a persoanei intra si studiile pe care temporar un cetatean strain le-ar putea face in Romania, segment pe nu am reusit sa transmitem un semnal incurajator – institutiile de invatamant superior romanesti fiind bantuite de sindromul plagiatului.

Dupa esecul de privatizare al CFR Marfa am asistat la derularea unor evenimente sociale (si in final… politice) legate de exploatarea de aur de la Rosia Montana si prospectiile pentru determinarea resurselor de gaze de sist, operate de compania americana Chevron. Sigur ca pana la final, ambele interpretate ca incercari de investitii straine in tara noastra si ajunse fiecare in forma ei de dificultate, nu reprezinta un mesaj de incurajare pentru alte companii majore care si-ar propune sa vina Romania.

In niciunul dintre cazurile de mai sus (nici Chevron si cu atat mai putin Rosia Montana) nu am regasit tehnici proprii, coerente si eficiente de management al mesajului lor public, desi sunt convins ca investitiile pe acest palier au fost destul de consistente. Cazul Chevron, insa, mi se pare mult mai interesant de analizat din perspectiva perceptiei publice externe decat cel legat de Rosia Montana – Gold Corporation.

Aici as reaminti initial faptul ca puterea politica de la Bucuresti, pe vremea cand se afla in opozitie si-a manifestat extrem de clar opinia de respingere a manevrelor de prospectie si exploatare a gazelor de sist – Chevron fiind chiar brandul care colecta oprobiul politic dar si social pe aceasta tematica. Dupa ajungerea la putere a USL, opinia s-a modificat substantial, cel putin la nivel declarativ, ajungandu-se chiar la situatia hilara in care cetatenii din Vaslui care fusesera cu un an in urma “incurajati” sa protesteze impotriva Chevron, astazi sa fie fortati de bratul armat al Guvernului – Jandarmeria, sa accepte prospectiile in imediata apropiere a pamanturilor si caselor lor. Cetatenii din Pungesti s-au opus prospectiilor, iar finalul este acela pe care il stiti. Tot acest clivaj intre dezaprobarea categorica si sprijinul cu forta fizica pentru unul si acelasi proiect, pe parcursul unui singur an calendaristic, in centrul caruia a stat unul si acelasi brand, Chevron, consider ca nu a adus nici un beneficiu companiei americane ori proiectului in ansamblul lui. De altfel, extrapoland, aceasta labilitate decizionala la nivel guvernamental, nu pare sa aduca nici un plus de credibilitate si nici un plus de buna reputatie tarii noastre in fata altor investitori care si-ar propune venirea in Romania, unii poate chiar americani.

Ca si cum toate acestea nu au fost suficiente si ca si cum Chevron nu ar fi decontat suficient in plan intern, cu ocazia vizitei oficiale in SUA a premierului Victor Ponta mi-a atras atentia asigurarea ferma pe care acesta i-a dat-o VP Joe Biden in ce priveste sprijinul guvernamental roman pentru operatiunile Chevron. Din pacate, acest gest, desi probabil bine intentionat, a fost de natura sa transmita un mesaj exrem de toxic in tara – ostilitatea sociala fata de Chevron crescand exponential, iar in plan extern mesajul ar putea pune serioase semne de intrebare suplimentare investitorilor strategici majori care la venirea in Romania, astfel, ar trebui sa isi evalueze si legaturile politice din tarile lor ce le-ar fi utile intr-o situatie similara.

Repet, este doar o interpretare de perceptie care prezinta cea mai defavorabila versiune de intelegere a lucrurilor, interpretare pe care gesturile romanesti o au adesea in strainanate.

Nu voi adauga la toate acestea anunturile sosirii unor investitii despre care nimeni nu mai stie nimic astazi ci ma voi apleca asupra impactului pe care il are in perceptia publica externa pachetul de evenimente legate de justitie.

La acest capitol as spune ca Parlamentul este unul dintre vectorii care produce prejudiciile cele mai consistente atat prin erori inexplicabile de comunicare dar si prin gesturi politice de obstructionare a accesului justitiei la unii parlamentari asupra carora planeaza acuzatii extrem de grave. Dimensiunea Parlamentului in aceasta legislatura creeaza perceptia unui scut monolitic in fata rigorilor legii pentru personaje indoielnice cu o educatie si un trecut discutabil si care au ajuns sa beneficieze exclusiv conjunctural de ceea ce comunitatea internationala nu prea intelege – “super imunitatea”.

Peste perceptiile negative legate de justitia romana in confruntare deschisa cu Parlamentul Romaniei se adauga alte scandaluri in centrul carora se afla nume relevante din spatiul public romanesc si diversi vectori de mesaj ai justitiei romane.

Un alt capitol care a produs prejudicii de imagine este noul moment ratat, in aceasta toamna, pentru aderarea Romaniei la spatiul Schengen. Dupa o relaxare a focusarii guvernamentale pe acest subiect, cel putin in plan intern, mediul international a revenit cu reconfirmari ale unui refuz aproape unanim de acces al Romaniei. Problemele pe care occidentul le-a imbracat in exprimarea diplomatica “criterii politice” – nu reprezinta alceva decat o dovada de neincredere in coerenta si directia transformarilor care se produc in Romania iar multe dintre argumentele care provocau rezerve occidentale in ce priveste ireversibilitatea unor procese democratice, au fost intr-o oarecare masura confirmate, daca nu neapart la nivel factual, cel putin in dimensiunea discursului politc intern care a vizat si vizeaza, din pacate, exclusiv obiective de politica interna.

Negocierile pentru noul acord cu FMI au adus si ele efecte de decredibilizare a establishment ului de la Bucuresti. Noul acord cu FMI a reincalzit retorica nationalista a unora dintre partidele politice din Romania care au reusit sa convinga un esantion insemnat din populatie ca “afacerile” cu FMI se fac doar in beneficiul FMI si in detrimentul Romaniei si al romanilor.

Am asistat zile intregi la serii de contradictii in randurile partidelor de la putere in care liniile doi si trei de mesageri publici aruncau in responsabilitatea partenerilor financiari internationali ai Romaniei diverse aspecte legate de fiscalitate si scaderea nivelului de trai, in vreme ce liderii lor sustineau, in acelasi timp, teza utilitatii acordurilor precum este cel cu FMI. In mod evident, acest tip de mesaj confuz si contradictoriu s-a diseminat si in spatiul international, acela care uita mai greu excesele de euroscepticism ale romanilor care intr-o proportie, poate prea insemnata, framanta faina primita gratuit din partea Uniunii Europene.

Nu este foarte limpede daca este o eroare de comunicare sau o comunicare ce vizeaza complicarea spectrului de perceptie, insa nu am auzit pe nimeni incurajand ideea de “parteneriat” cu FMI, nu am auzit pe nimeni spunand nuantat ca acordul ne “imprumuta in primul rand credibilitate pe timp limitat” si nu am auzit pe nimeni discutand despre strategia de a cultiva aceasta credibilitate temporara, cu reforme, legi si politici publice proprii din care sa reiasa ceea ce se numeste credibilitate domestica romaneasca.

As mai adauga doar ca un element care deterioreaza consistent credibilitatea guvernelor, oriunde ar evolua acestea, este lipsa de transparenta in formularea unor politici publice, lipsa procesului in care decizionalul “asculta” asteptarile publicului intern si extern inainte de proiectarea unor politici publice – mai ales politici publice de impact precum sunt cele fiscale. Negocierile cu echipa FMI a scos in evidenta tocmai o totala lipsa de “ascultare a publicului” cu privire la asteptarile pe care le are, o totala lipsa de transparenta la care s-a adaugat si o si mai grava “fapta guvernamentala”, aceea de a incerca inducerea in eroare a opiniei publice in ce priveste cresterea de fiscalitate. De aici puteti trage singuri concluziile corespondente.

In fine, ultimul subiect asupra caruia doresc sa ma opresc este gestiunea problemei migratiei. Din pacate Romania absenteaza nemotivat de la discutia despre migratie, iar atunci cand “apare in peisaj” lanseaza stereotipii si mesaje lipsite de continut – aceleasi mesaje pe care le da de cel putin cinci ani de zile cu efectele pe care le vedem astazi. Nu am auzit pe nimeni sa se adreseze coerent cu solutii comune partenerilor nostri europeni si nu am auzit pe nimeni care sa accepte ca AVEM O PROBLEMA. Atata vreme cat nu acceptam ca avem o problema nu vom reusi sa intelegem ca totul se reduce la transformarea unei migratii necontrolate intr-una controlata. Mesajul nu este greu de gasit – toate organizatiile occidentale invoca acest lucru. De asemenea daca nu vom intelege ca AVEM O PROBLEMA, nu vom putea interpune unor gesturi aberante ale occidentului, solutii durabile care sa deplaseze ridicolele actiuni ale patrulelor romanesti la Paris ori presupusele actiuni la friontiere catre zone mai prietene cu mintea migrantilor, a acelora pe care, pe nedrept, occidentalii si noi ii consideram la unison “cetateni problema”.

In locul unei concluzii generale de perceptie va voi spune ca Romania INCA se afla in situatia fericita dar trecatoare in care realitatea “din teren” este mai buna decat perceptia externa. Maine-poimaine ne vom confrunta cu noi concluzii ale raportului MCV care vor inviora noi discutii despre justitie, despre statul de drept si despre aderarea la Schengen. Vom intra intr-un nou an electoral in care Romania NU ARE vectori de comunicare internationala sanatos construiti si care sa ofere pozitii oficiale si puncte de vedere igienice, diferite de mesajele politice de campanie. Situatia economica pare sa nu ofere nici ea noi mari motive de bucurie, iar nivelul de trai va fi doar corespondent acestor noi realitati.
Forumul European pentru Diplomatie Publica pe care l-am initiat in septembrie nu s-a vrut altceva decat un punct de la care Romania sa inceapa discutia serioasa despre managementul perceptiei externe, dar si actiunea profesionista a statului in acest sens. Adevarul este ca de atunci si pana astazi in diverse medii am tot auzit vorbindu-se mai mult si oricum, vorbindu-se, despre diplomatia publica. Este un mare pas inainte, dar cu tot respectul, asa cum puteti constata singuri, nu e suficient.

Dan Dima

Expert diplomatie publica

EDITORIALE

”Urzeala tronurilor” în Europa, între rezultate electorale și jocuri de culise. Cine va fi viitorul președinte al Comisiei Europene?

Published

on

©️ European Parliament

Marea dezbatere europeană dintre toți candidații la șefia Comisiei Europene a fost o nouă mostră a efortului construirii unui edificiu pentru democrația europeană. În fond, ce poate fi mai frumos din punct de vedere politic decât să vezi șase candidați, din șase familii politice europene cu partide membre, fie la putere, fie în opoziție, în toate statele UE, intrând în cursa pentru votul cetățeanul europeanului. Dar suntem în 2019, când Uniunea noastră este tărâmul luptei între mai multă Europă și mai mult suveranism și în care avem proceduri complexe și interdependente de numire a vârfului ierarhiei politice europene, anume liderii instituționali care în următorii cinci ani ne vor conduce destinul european.

Dezbaterea electorală de miercuri a tranșat un aspect, dacă mai are nevoie să o facă: singurii candidați puternici pentru a deveni viitorul președinte al Comisiei Europene sunt Manfred Weber, din partea PPE, și Frans Timmermans, din partea PES. O dovedesc atât manifestele electorale, cât și susținerea politică de care beneficiază, cu un plus de pragmatism și aplecare spre moștenirea popularilor europeni pentru Weber și un plus de experiență și entuziasm specific progresiștilor pentru Timmermans. În egală măsură, însă, dezbaterea continuă ceea ce a început în mod oficial la Summitul de la Sibiu, în urmă cu șapte zile: bătălia pentru putere în Europa. O cursă în care popularii europeni cărora Merkel, Juncker Tusk și Tajani le predau ștafeta vor să dea în continuare tonul jocului decizional, în care social-democrații europeni caută să depășească statutul înghețat ”al celei de-a doua familii politice europene” și în care liberalii europeni și Emmanuel Macron sunt singurii ce amenință să ducă jocul în prelungirile negocierilor politice, opunându-se procedurii automate care i-ar propulsa pe Weber sau pe Timmermans în fruntea Comisiei Europene, cele trei partituri fiind secondate de o preconizată alianță fără precedent între forțele centrifuge, populiste și anti-europene din Italia, Polonia, Finlanda, Ungaria și alte țări UE.

Summitul de la Sibiu, dedicat viitorului Europei, a fost surprins în una dintre cele mai bune definiții ale sale drept o ”urzeală a tronurilor” pentru a sintetiza cât mai bine tatonările și presiunile dintre liderii europeni pentru viitoarea garnitură de lideri instituționali și poziții cheie în ierarhia UE: președintele Comisiei Europene, președintele Parlamentului European, președintele Consiliului European, președintele Băncii Centrale Europene și Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. 

Următorul act al acestei bătălii este singurul în care cetățenii au un rol – alegerile din 23-26 mai – pentru ca deznodământul să fie sintetizat în răspunsul la întrebarea: Cum se va încheia această ”urzeală a tronurilor”, prinsă în siajul dintre respectarea rezultatelor electorale și jocurile de putere din culise? Răspunsurile stau în (a) proceduri, (b) proiecții, ponderi, (c) scenarii și negocieri care de fiecare dată se anunță a fi fără precedent. Să le luăm pe rând.

Într-o primă etapă, să agreăm că principala miză a acestor negocieri este funcția de președinte al Comisiei Europene, instituție cu rol-monopol în inițierea legislației europene, în apărarea prevederilor tratatelor și cu cea mai mare putere în reprezentarea intereselor Uniunii în raport cu statele membre. La aceste caracteristici, adăugăm și investiția de capital politic în inovația numită ”Spitzenkandidat” și definită de apologeții săi drept o cale spre democratizarea procesului politic în Uniune.

Clarificarea procedurii

Principiul ”Spitzenkandidat” nu este cuprins ca atare în Tratatul de funcționare a Uniunii Europene. El statuează că cel care este responsabilizat cu demnitatea electorală de a fi ”candidatul cap de listă” la alegerile europene din partea partidului care câștigă scrutinul trebuie propus de Consiliul European pentru funcția de președinte al Comisiei Europene.

Acest principiu, pus în practică sub această formulă pentru singura dată în cazul numirii lui Jean-Claude Juncker în fruntea Comisiei Europene, este precedat, firește, de forța juridică a tratatului.

©️ European Parliament

Potrivit aliniatului 7 al Articolului 17 din Tratatul de la Lisabona, procedura de numire a președintelui Comisiei Europene este definită după cum urmează: ”Ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European și după consultări adecvate, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, va propune Parlamentului European un candidat pentru funcția de președinte al Comisiei Europene. Acest candidat va fi ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor săi. În cazul în care candidatul nu obține un vot majoritar de aprobare în Parlament, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, va propune în termen de o lună un nou candidat care va fi ales de Parlamentul European în baza aceleiași proceduri”.

În spiritul prevederilor, majoritatea membrilor Parlamentului European înseamnă minim 376 de eurodeputați din 751, co-legislativul european urmând să își păstreze aceeași componență numerică în lipsa unui Brexit. Majoritatea calificată necesară în Consiliul European apare prin îndeplinirea simultană a următoarelor două condiții: o majoritate de 55% a statelor membre (16 țări) care însumează 65% din populația Uniunii.

Proiecții și ponderi: o abordare încrucișată

Această etapă este elementul de legătură între procedura statuată de Tratat și negocierile politice pe care le anticipăm și prin care liderii își forțează influența până la consolidare sau știrbire a ei. În această instanță, proiecțiile se referă la intențiile de vot care vor configura componența politică a Parlamentului European, iar ponderile au în vedere majoritatea necesară în Consiliul European.

Cele mai recente proiecții și măsurători (valabile pentru 16 mai) tind să arate câteva constante irefutabile în noul Parlament European, care va rămâne tot la 751 de membri în contextul lipsei unui deznodământ pentru Brexit: 1) la nivel macro, forțele pro-europene (PPE, S&D, ALDE + En Marche, Verzii) își vor păstra o majoritate de compromis confortabilă în raport cu forțele populiste și eurosceptice (464 la 258 de mandate); 2) spre deosebire de actuala legislatură, în Parlamentul 2019-2024 va fi necesară alăturarea a cel puțin 3 grupuri politice pentru formarea unei majorități; 3) primele două forțe politice vor rămâne PPE (170) și S&D (144), top-ul fiind închis de cuplul ”ALDE + En Marche-ul lui Macron” (104), în timp ce populiștii și anti-europenii lui Matteo Salvini vor deveni a patra forță politică (71).

©️ Politico Europe

Din această rațiune este argumentat să-l considerăm pe Manfred Weber drept primul pretendent la șefia Comisiei Europene și să interpretăm că, din fraza juridică ”ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European”, liderii din Consiliul European îl vor trimite pe Manfred Weber în fața noului Parlament European pentru a obține votul în funcția de președinte al Comisiei.

Pentru ca Manfred Weber sau orice alt candidat să fie propus de Consiliul European este necesară obținerea unei majorități calificate, adică minim 16 state care însumează 65% din populația UE. La acest moment, distribuția puterii la nivel de familii politice în Consiliul European arată astfel: PPE – 9 membri; ALDE – 8 membri; PES – 5 membri; Independenți – 3 lideri; Conservatorii și Reformiștii – 2 membri; Partidul Stângii Europene – 1 membru. 

©️ Wikipedia

În termeni nominali, configurația actuală din Consiliul European (împreună cu procentul din populație pe care fiecare lider îl reprezintă) este următoarea: 

©️ Administrația Prezidențială

PPE/ 9 membri: Sebastian Kurz (cancelar, Austria, 1,71%), Boyko Borisov (prim-ministru, Bulgaria, 1,39%), Nicos Anastasiades (președinte, Cipru, 0,17%), Andrej Plenković (prim-ministru, Croația, 0,81%), Angela Merkel (cancelar, Germania, 16,1%), Leo Varadkar (prim-ministru, Irlanda, 0,93%), Krišjānis Kariņš (prim-ministru, Letonia, 0,38%), Klaus Iohannis (președinte, România, 3,83%) și Viktor Orban (prim-ministru, Ungaria, 1,91%).

ALDE/ 8 membri: Charles Michel (prim-ministru, Belgia, 2,21%), Andrej Babis (prim-ministru, Cehia, 2,04%) Lars Lokke Rasmussen (prim-ministru, Danemarca, 1,12%), Juri Ratas (prim ministru, Estonia, 0,26%), Juha Sipila (prim-ministru, Finlanda, 1,07%), Xavier Bettel (prim-ministru, Luxemburg, 0,12%), Mark Rutte (prim-ministru, Olanda, 3,36%) și Marjan Šarec (prim-ministru, Slovenia, 0,4%).

PES/ 5 membri: Joseph Muscat (prim-ministru, Malta, 0,09%), Antonio Costa (prim-ministru, Portugalia, 2,01%), Manuel Pellegrini (prim-ministru, Slovacia, 1,06%), Pedro Sanchez (prim-ministru, Spania, 9,08%) Stefan Lofven (prim-ministru, Suedia, 1,97%).

Independenți/ 3 lideri: Emmanuel Macron (președinte, Franța, 13,09%), Giuseppe Conte (prim-ministru, Italia, 11,95%) și Dalia Grybauskaitė (președinte, Lituania, 0,56%).

Conservatorii și Reformiștii Europeni/ 2 membri: Theresa May (prim-ministru, Marea Britanie, 12,85%), Mateusz Morawiecki (prim-ministru, Polonia, 7,41%)

Stânga radicală/ 1 membru: Alexis Tsipras (prim-ministru, Grecia, 2,1%)

Criteriul procentului de 65% din populație este determinat, în prezent, de următoarea realitate: PPE – 9 membri, 27,23% din populația UE; ALDE – 8 membri, 10,59%; PES – 5 membri, 14,21%; Conservatorii și Reformiștii – 2 membri, 20,26%; Partidul Stângii Europene – 1 membru, 2,1%, Independenți – 25,6%.

©️ Wikipedia

Negocieri politice și scenarii: adevărata ”urzeală a tronurilor”, între rezultate electorale și jocuri de culise. Cine va fi viitorul președinte al Comisiei Europene?

Datele de mai sus, puse în oglindă ne oferă o imagine clară despre pe ce fel de suport (și nu sprijin!) politic este așezat fiecare candidat, dar și liderii precum Emmanuel Macron, care se anunță a fi un puternic adversar al principiului Spitzenkandidat în negocierile post-alegeri.

Drumul spre negocieri politice și scenarii a fost pornit, indubitabil, de la Sibiu. Spiritul de la Sibiu cuprins în declarația politică și în baia de mulțime a liderilor europeni s-a oprit, brusc, la finalul summitului, când Donald Tusk a anunțat convocarea unui Consiliu European special la 28 mai după alegerile europene, dedicat primelor discuții oficiale privind noile numiri în fruntea instituțiilor UE, care să acționeze asemenea unui filtru de negociere ce să faciliteze o decizie la Consiliul European din 21-22 iunie.

©️ EU Council

Îmbrăcând acest anunț printr-o referință la faptul că, în declarația de la Sibiu, liderii au demonstrat că sunt dispuși să își asume responsabilitate politică pentru Uniunea Europeană ca întreg, Donald Tusk s-a arătat conștient că un consens între lideri în privința noilor lideri instituționali ar putea fi dificil de atins, sugerând că este pregătit inclusiv pentru un vot cu majoritate calificată.

În paralel, președintele francez Emmanuel Macron afirma opoziția sa față de legătura automată între alegerile europene și poziția de președinte al Comisiei Europene, pentru ca, la o săptămână distanță, presa internațională să titreze că numele Kristalinei Georgieva, fost vicepreședinte al Comisiei Europene și actual director general al Băncii Mondiale, ca fiind înaintat de lideri printre propunerile de ”candidați viabili” la șefia executivului european. Deși cu aceeași proveniență politică ca Manfred Weber, anume partidul favorit să câștige alegerile, concretizarea numelui lui Georgieva ar aplica o lovitură severă unui principiu și unui nou mod de campanie electorală europeană în care forțele politice europene au investit enorm ca motiv al apropierii ”bulei bruxelleze” de cetățenii din toate regiunile UE. În aceeași logică este înscris și recursul predilect al ultimelor luni de a evalua sau visa la posibilitatea unei Comisii conduse de Michel Barnier, negociator-șef al UE pentru Brexit, și el la rândul său membru al popularilor europeni. Toate acestea, adâncite și de refuzul premierului maghiar Viktor Orban de a-l susține pe Manfred Weber sau de apelul neobișnuit al liderului populist Matteo Salvini al unei alianțe PPE – extrema dreaptă, au provocat apariția unei imagini că Manfred Weber ar fi o variantă slabă și nepregătită de Spitzenkandidat.

Subit și deși incert că ar fi o legătură între momente, Angela Merkel a optat ca înainte de aceste alegeri europene cruciale să arunce în public relația ”conflictuală” și ”diferența de mentalitate” între ea și președintele francez, după ce în urmă cu câteva luni reînnoiau jurămintele politice ale cooperării franco-germane prin Tratatul de la Aachen. Reacția lui Emmanuel Macron, deși consistentă și îndreptată spre o ”confruntare care dă roade”, rămâne în fond un răspuns la o declarație neprevăzută.

În timp ce Macron nu susține procedura Spitzenkandidat, Merkel l-a susținut încă de la început pe Manfred Weber, care are șansa de a deveni primul german președinte al Comisiei Europene după cinci decenii, și urmează să închidă campania electorală alături de acesta, săptămâna viitoare, la Munchen. Mai mult, chiar dacă numele cancelarului german a fost vehiculat printre favoriții pentru a deveni viitorul președinte al Consiliului European, un fapt este cert: acestea sunt ultimele alegeri europene cu Angela Merkel în fruntea Germaniei, semn că în joc se află și dorința lăsării unei ampremente echivalente cu o moștenire politică. De cealaltă parte, Macron este în ipostaza incertitudinii: dacă formațiunea sa En Marche nu câștigă alegerile în Franța și este devansată de Adunarea Națională a lui Marine Le Pen, atunci liderul francez își va vedea influența de negociere extrem de diluată.

Ceea ce pare a fi, aparent, un nou duel prin interpuși între liderii celor mai mari puteri continentale care ulterior vor decide în spatele ușilor închise, depinde, mai întâi de toate, de ecartul între forțele politice din Parlamentul European pe care îl va produce votul cetățenilor europeni din 23-26 mai. Oricum ar fi, scenariile care vor rămâne la masa liderilor pe 28 mai și, ulterior, pe 21-22 iunie sunt următoarele: 

1. Vom avea cvasi-rapid Comisia unui ”nou început” cu un ”președinte al cetățenilor”

©️ European Parliament

Parafrazând elementele rezonante din intervențiile lui Manfred Weber de la ”Eurovision-ul” politicii europene, situația cea mai simplă pentru a nu pune presiune suplimentară pe unitatea și așa zgâlțâită, relativ împrospătată la Sibiu, între liderii europeni este ca Weber să îi urmeze lui Juncker în fruntea Comisiei Europene. Pentru ca acest lucru să se materializeze, există două căi: a) un consens care la acest moment nu pare a fi o opțiune; b) cei 9 lideri PPE din Consiliul European (27,23% din populația UE), inclusiv președintele Klaus Iohannis, vor trebui trebui să formeze o coaliție cu cel puțin alți 7 lideri naționali care să le aducă cealaltă parte procentuală până la 65% pentru a activa majoritatea calificată (în jur de 38%).

Apoi, Manfred Weber va trebui să adauge celor 170 de eurodeputați PPE din noul Parlament încă cel puțin 206 parlamentari pentru a obține o majoritate. Și în această etapă, am putea asista la o majoritate creată ușor cu celelalte forțe pro-europene, prin compromis cu social-democrații și liberalii, sau la o majoritate de compromis pe marginea unei linii roșii care ar implica o susține din partea forțelor extremiste. Un amănunt interesant este și acela al faptului că din cele 170 de mandate pe care PPE le-ar obține, 14 aparțin Fidesz-ului, formațiunea premierului maghiar Viktor Orban pe care popularii europeni l-au suspendat temporar din forurile partidului din cauza încălcării valorilor fundamentale. Această variantă a unei Comisii Weber este, evident, cea în care predomină importanța rezultatelor electorale. 

2. Vom intra în labirintul jocurilor de culise

©️ European Parliament

În acest labirint, rezultatul final va fi, pe scurt, despre salvarea sau sacrificarea principiului ”Spitzenkandidat”. PPE, cea mai mare familie politică europeană și cea care conduce toate marile instituții europene, investind efort și capital politic imens în procedura candidatului ”cap de listă”, ar putea considera o înfrângere orice opțiune care nu intră sub incidența scenariului 1. În fond însă, o alternativă – singura relativ viabilă fiind Frans Timmermans – care ar respecta procedura inaugurată în 2014 ar fi cea prin care noul președinte al Comisiei Europene va fi tot un Spitzenkandidat, dar nu Manfred Weber

Această situație ar salva principiul invocat, însă calea spre ea sunt aceleași jocuri de culise. Frans Timmermans nu va dispune nici de majoritate în Parlamentul European, în ciuda apelului său de a coaliza forțele de stângă, iar reprezentarea social-democraților europeni în Consiliul European (5 lideri, 14,21% din populația UE) pare la un minim istoric. În egală măsură, în cazul lui Frans Timmermans, mai apare și un oarecare aspect de legitimitate: Partidul Socialist din Olanda, din care actualul prim-vicepreședinte al Comisiei Europene face parte, este creditat cu obținerea a doar două mandate în Parlamentul European, unde social-democrații europeni ar urma să aibă 144 de locuri. În acest context, jocurile de culise ar trebui să prefigureze o alianță deopotrivă cu familii politice și cu lideri nominali. 

De pildă, președintele Franței și premierul Italiei, care figurează ca independenți în Consiliul European, reprezintă două voturi cruciale ce totalizează 25,04% din populația UE. O pondere la fel de însemnată o au și prim-miniștrii Marii Britanii și Poloniei, ambii afiliați conservatorilor eurosceptici, reprezentând 20,26%. Situația este cât se poate de inedită în condițiile în care peste 45% din populația Uniunii Europene este reprezentată în Consiliul European de patru lideri care nu fac parte din niciuna din cele două mari familii politice europene – PPE și PES. Pe de altă parte, Emmanuel Macron este așteptat să încerce să își construiască o coaliție, fie majoritară, fie de blocaj, cu cei 8 lideri din partea ALDE, în timp ce Giuseppe Conte conduce un guvern garantat de liderii populiști italieni Matteo Salvini și Luigi di Maio. În această ecuație, o dimensiune inedită este dată și de faptul că votul Theresei May, cea care ar trebuit să livreze Brexit, ar avea o pondere însemnată în lipsa unui consens.

2.1. Minoritatea de blocaj a lui Emmanuel Macron. Câtă putere are președintele francez?

Jocul de culise cel mai periculos ar fi cel care ar conduce la sacrificarea procedurii ”Spitzenkandidat” și la desemnarea unui președinte al Comisiei Europene care să fi fost agreat în spatele ușilor închise între cei 28 de lideri europeni. Acest joc de culise ar complica și mai mult celelalte proceduri de numire în celelalte poziții cheie – președintele Consiliului European, Înaltul Reprezentant, președintele Băncii Centrale Europene, dar și portofolii importante în cadrul viitoarei Comisii, în contextul în care au fost vehiculate propuneri de a crea poziții precum un ”comisar pentru Africa” sau un ”comisar pentru Apărare”.

©️ Calea Europeană/ Diana Zaim

În linii mari, scenariul sacrificării principiului ”Spitzenkandidat” ar putea fi atribuit aproape în exclusivitate lui Emmanuel Macron, liderul național care a încercat în ultimii doi ani să își pună cât mai mult amprenta asupra vieții politice europene și a reformei pe care Uniunea ar trebui să o parcurgă. Critica pe care Macron a aduce procedurii unui candidat ”cap de listă” care să devină președintele Comisiei Europene a strâns adepți, dintre care se distinge unul dintre mai fervenți politicieni pro-europeni, Guy Verhofstat, și este percepută ca o provocare, pe linie instituțională, pentru ca statele membre să nu transfere și mai multă putere spre instituțiile supranaționale. Ea provoacă atât dilema ce fel de Uniune își dorește președintele francez, cât și întrebarea dacă scopul final merită efortul unor negocieri spre un deznodământ aproape epocal – fără conotație pozitivă/negativă – în istoria Uniunii. În acest scenariu, opțiunea cea mai la îndemână ar putea fi instituirea, mai întâi, a unei minorități de blocaj – patru membri care însumează 35% din populația Uniunii -, Macron nominal reprezentând 25% din această forță de blocare și 13% din cei 35%. În situații similare, și Angela Merkel, Theresa May sau Giuseppe Conte ar beneficia de o forță nominală de același calibru. Crearea unei minorități de blocaj, în primă fază, ar fi mai facilă de obținut pentru Emmanuel Macron decât obținerea unei majorități în jurul unui candidat, președintele francez, alături de liderii ALDE, însumând 23,68% din proporția voturilor membrilor Consiliului European. În orice caz, apariția unui blocaj în procedura votului nu garantează președintelui francez șansa de a dicta ritmul negocierilor pe mai departe. Consiliul European special din 28 mai va fi o primă înfățișare concretă, cu rezultatele alegerilor aflate pe masa liderilor, iar modul cum va juca Emmanuel Macron depinde în mare măsură de statutul cu care se va prezenta la summit: de câștigător al alegerilor în Franța sau de perdant în fața extremei drepte.

În cele din urmă, dacă reuniunea Consiliului European din 21-22 iunie va tranșa numirile de top în fruntea instituțiilor UE, este o întrebare cu un răspuns încețoșat. Procedura Spitzenkandidat ar putea să nu fie cea mai bună opțiune pe care Europa instituțională a identificat-o pentru a-și alege liderii, însă ea simbolizează munca de început pentru evoluții ulterioare. Cu certitudine însă, alegerile pentru Parlamentul European din 23-26 mai, considerate unele cruciale pentru viitorul UE, vor da startul procesului specific și complex de schimbare la vârful instituțiilor europene. Noul Parlament European se va reuni de la 1 iulie 2019, în timp ce mandatul actualei Comisii Europene se încheie la 31 octombrie 2019. Ulterior, la 30 noiembrie 2019 își vor finaliza mandatele și președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, care deține și poziția de vicepreședinte al Comisiei Europene. În ceea ce privește viitorul președinte al Consiliului European.

În fața acestor provocări, scenarii și lupte pentru putere, mai apare o întrebare. Își vor aminti liderii ce angajament și-au promis, împreună fiind de Ziua Europei, sub genericul ”Spirit de la Sibiu”?

Continue Reading

ALEGERI EUROPENE 2019

Comisarul Corina Crețu, apel către cetățeni într-un editorial înaintea alegerilor europene: Avem șansa de a ne decide viitorul

Published

on

© Corina Cretu/ Facebook

Op-ed semnat de Corina Crețu, comisar european responsabil pentru politica regională

Ce face Europa pentru noi, în mod concret? De ce să votăm?” Este întrebarea pe care mi-au adresat-o de curând nepoatele mele, în timp ce discutam despre viitoarele alegeri europene. Această întrebare relevă o tendință care începe să prindă contur: Europa pare să devină din ce în ce mai puțin vizibilă pentru propriii săi cetățeni, iar realizările sale prețioase nu sunt apreciate la adevărata lor valoare.

În ultimii cinci ani, în calitate de comisar pentru politica regională, am vizitat sute de regiuni din întreaga Uniune. Am văzut că cetățenii doresc să își construiască propriul viitor și le-am ascultat speranțele și preocupările. Comisia Juncker, din care am onoarea de a face parte, a depus eforturi neîntrerupte pentru restabilirea creșterii economice și a locurilor de muncă după ani de criză economică și financiară. Și am reușit, împreună, să obținem rezultate. De la începutul mandatului Comisiei Juncker au fost create 12,6 milioane de locuri de muncă. Investițiile sunt în plină relansare, Europa a intrat în al șaptelea an consecutiv de creștere economică, iar șomajul în Uniunea Europeană este la cel mai scăzut nivel de la începutul secolului.

Desigur, există încă multe probleme care trebuie soluționate, printre care inegalitățile persistente dintre statele membre și din interiorul acestora. Dar singura modalitate de a le soluționa este să acționăm împreună, ca o Uniune. Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla fără Europa. În anii care au urmat crizei financiare din 2008, investițiile publice au cunoscut o stagnare periculoasă în mai multe state membre. În sprijinul economiilor naționale au fost mobilizate fonduri europene care, în unele cazuri, au reprezentat 75 % din totalul investițiilor publice. Fără intervenția Uniunii Europene, fără solidaritatea europeană, ar fi situația mai bună astăzi? Desigur că nu.

Ultimii cinci ani mi-au dat totodată ocazia de a vedea cu ochii mei impactul concret al acestei solidarități. Uniunea Europeană a sprijinit investiții cruciale în spitale, cercetare, securitate energetică, politici climatice, patrimoniu cultural, universități, școli sau transporturi, investiții cruciale în zonele rurale, în orașe, în regiunile transfrontaliere sau în insulele îndepărtate. Solidaritatea europeană a contribuit la alcătuirea structurii sociale, economice și culturale care ne unește, a ajutat regiunile din Europa Centrală, de Est și de Sud să recupereze decalajele și a mobilizat miniștri, guvernatori regionali, primari și societatea civilă, care au făcut eforturi susținute pentru o Europă mai echitabilă și mai sustenabilă.

Un astfel de angajament reflectă ceea ce am realizat împreună în ultimii șaizeci de ani: să ne unim forțele pentru a ne sprijini reciproc. Această uniune extraordinară ne-a ajutat să găsim pacea, să ne consolidăm economiile și să ne întărim rolul pe scena mondială. O uniune extraordinară care ne permite să călătorim liber, să studiem și să lucrăm departe de casă și să ne întoarcem cu noi cunoștințe și cu un spirit mai deschis. O uniune extraordinară care ne-a permis să legăm relații de prietenie și de iubire de cealaltă parte a graniței. De aceea trebuie să luptăm pentru a ne menține unitatea.

Se spune că în urmă cu treizeci de ani, căderea Zidului Berlinului a marcat sfârșitul istoriei și al tuturor marilor sale povești. În fața populismului care se răspândește în tot spectrul politic, semănând germenii divizării, subminând ca niciodată până acum valorile și principiile comune care au fost construite cu răbdare și cu precauție de-a lungul mai multor decenii, știu că istoria nu s-a încheiat. Iar noi, cetățenii Europei, avem puterea de a-i influența cursul. Prin vot, avem ocazia de a modela viitorul uniunii noastre și de a ne alege cursul vieții. Uniunea Europeană este un edificiu politic unic în lume, un sanctuar al păcii și demnității și cea mai puternică armă împotriva discordiei. Iată, dragele mele nepoate, ce face Europa pentru noi, în mod concret. Iată de ce trebuie să votăm.

***Editorialul comisarului european Corina Crețu a fost transmis pentru publicare redacției CaleaEuropeana.ro de către Reprezentanța Comisiei Europene în România. Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului***

Continue Reading

EDITORIALE

Părinții fondatori ai Europei Unite s-ar fi simțit împliniți dacă ar fi fost la Sibiu

Published

on

Debutez cu un aviz pentru cititori. Textul de mai jos este o radiografie a unui moment de construire a identității europene, privit din mijlocul său, și nu despre rezultanta politică a Declarației de la Sibiu.

Ce au avut în comun Robert Schuman, Jean Monnet, Konrad Adenauer, Paul Henri Spaak sau Alcide de Gasperi, știm cu toții. Primul rostea la 9 mai 1950 Declarația care îi poartă numele, cel de-al doilea a fost primul președinte al Înaltei Autorități (Comisia Europeană de astăzi), iar ceilalți trei au fost lideri marcanți ai Germaniei, Belgiei și Italiei, trei din cele state fondatoare ale Comunităților. Tot la ei ne referim cu sintagma generică ”Părinții Fondatori”.

69 de ani mai târziu de la Declarația precursoare devenirii instituționale europene, 27 de șefi de stat sau de guvern s-au reunit la Sibiu, de Ziua Europei. Alegerea, atât a locației, cât și a zilei de desfășurare nu a fost lăsată la voia întâmplării. Liderii instituțiilor europene și președintele țării gazdă, România, au dorit ca în timpul mandatelor lor să aibă loc primul summit din istoria UE organizat de 9 mai, Ziua Europei. Au dorit ca, după câțiva ani în care Europa și-a adăugat la cronologie multiple crize și Brexit, să pună pe timeline-ul istoriei comune europene un astfel de moment.

Cum a apărut Sibiul pe harta summit-urilor europene am scris săptămâna trecută, în prefațarea acestui istoric summit. Bratislava, Valleta, Tallinn, Goteborg, Sofia, Salzburg și, în cele din urmă, Sibiu, sunt locurile unde liderii europene au depus efortul implementării Agendei Strategice 2017-2019 și al pregătirii celei pentru perioada 2019-2024.

Dintre toate acestea, singurul summit care s-a ridicat la înălțimea summitului de la Roma, din 25 martie 2017, de aniversare a 60 de ani de la semnarea Tratatelor Fondatoare, este cel de la Sibiu. Și nu pentru că suntem noi, românii, euforici și conduși de dorința de a fi miezul în jurul căruia se învârte tot. Ci exclusiv pentru ceea ce s-a întâmplat la Sibiu.

O fotografie de familie în care 27 de lideri, dezbinați în viziuni politice punctuale, dar afișând unitate a cauzei comune europene. O declarație în 10 puncte în care greutatea și simbolismul promisiunilor politice consemnate pot fi puse pe piedestalul moștenirii a ceea ce a urmat Declarației Schuman. O intercalare între cele două momente cu crearea, ad-hoc, a unei ”agore europene” unde liderii politici, legitimați și însărcinați prin vot să conducă treburile cetății europene, au fost aclamați și îmbrățișați de cetățenii care asistau. Un tablou general care pune laolaltă afișarea unității, asumare politică și participarea cetățenească.

Europa Unită avea nevoie de un astfel moment, iar producerea lui este cum nu se poate mai potrivită zilelor premergătoare alegerilor europene. Cu greu putem identifica o emulație a altor momente din anii anteriori, o străduință populară pe care am mai întâlnit-o la valurile de extindere a Uniunii către est, din 2004 și din 2007.

Textul declarației a făcut un salt de 69 de ani în timp pentru a se conecta la origini. ”De la Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt” în 1950 la ” Vom rămâne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta întotdeauna alături unii de ceilalți”.


Declarația de la Sibiu, 9 mai 2019

Vom apăra o singură Europă – de la est la vest și de la nord la sud. În urmă cu treizeci de ani, milioane de oameni s-au luptat pentru unitate și pentru a fi liberi și au doborât Cortina de fier care a împărțit Europa în două timp de mai multe decenii. Nu vom lăsa loc de diviziuni care vin în contra interesului nostru colectiv. Vom rămâne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta întotdeauna alături unii de ceilalți. Putem să ne exprimăm și ne vom exprima la unison”.

Declarația Schuman, 9 mai 1950

Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice. (…) Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie. Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt”.


La finalul zilei, la Sibiu, au rămas stelele în jurul cărora liderii europeni au afișat unitate și solidaritate, în ovațiile cetățenilor care au aclamat “Europa, Europa!”.

Sibiul, însorit suficient pentru a permite crearea unei “agore europene” între politicieni și cetățeni, și-a îndeplinit misiunea. Părinții fondatori au vegheat la înfăptuirea unui moment de identitate europeană, iar Sibiul și România și-au câștigat locul în cronologia istoriei europene.

Părinții fondatori ai Europei Unite s-ar fi simțit împliniți dacă ar fi fost la Sibiu, deși misiunea lor încă nu a fost îndeplinită. Liderii actuali s-au ridicat, pentru câteva ore, la înălțimea istoriei. Din 10 mai, înspre alegeri, la negocierile de construire a viitoarei conduceri instituționale și la implementarea Agendei Strategice 2019-2024, rămâne de văzut.

Spiritul de la Sibiu va fi acolo. Cel puțin din această perspectivă, România are o nouă cauză de pus sub umbrela intereselor sale europene.

Continue Reading
Advertisement
Advertisement
Advertisement

Facebook

Advertisement

Trending