Connect with us

EDITORIALE

A început numărătoarea inversă până la Summitul liderilor europeni de la Sibiu, primul din istoria UE organizat de Ziua Europei. Cum a apărut Sibiul pe harta decizională și ce urmează să se întâmple pe 9 mai

Published

on

© Council of the European Union/ Facebook

9 mai 2019 va înfățișa o sărbătoare aparte pentru Europa și pentru construcția continentală numită Uniunea Europeană. Centru geografic al unuia dintre cei mai noi membri ai UE – țara care asigură în premieră președinția Consiliului UE – și spațiu de intersecție culturală și etnică, Sibiul va deveni, pentru istoria comună europeană, locul unde șefii de stat sau de guvern din țările membre ale Uniunii Europene s-au reunit, pentru prima dată, de Ziua Europei.

Din România, Klaus Iohannis, Angela Merkel, Emmanuel Macron și ceilalți șefi de stat sau de guvern, alături de Donald Tusk și Jean-Claude Juncker, președinții Consiliului European și Comisiei Europene, sunt așteptați să dea semnalul pentru viitor. Cel puțin așa a fost configurat Summitul de la Sibiu, fiind înzestrat îndeosebi de șeful Comisiei Europene cu alură strategică și cu speranța unei rezonanțe istorice a declarației pe care liderii sunt așteptați să o adopte.

În fond, cum a apărut Summitul de la Sibiu? Răscrucea pe care Europa trebuia să o traverseze după referendumul din Marea Britanie, după anii dificili 2015-2016 influențați de atentate teroriste, criza migrației și de ascensiunea populistă, a cunoscut în vara lui 2016 o oportunitate, când liderii europeni au decis să ”mai scoată Europa din Bruxelles”, demarând un proces de reflecție prilejuit și de lansarea Strategiei Globale a Uniunii și care presupunea, în linii mari, maximizarea potențialului unor reuniuni informale semestriale la nivel de șefi de stat sau de guvern în țările ce asigură președinția Consiliului Uniunii Europene.

Astfel a apărut reuniunea UE-27 de la Bratislava, unde documentul adoptat – ”Bratislava Roadmap” – a devenit noul punct de pornire pentru Uniunea celor 27. O consistență aparte a fost dată de implicarea lui Jean-Claude Juncker și a Comisiei Europene care, în marja Summitului de la Roma din martie 2017, momentul de celebrare a 60 de ani de la semnarea Tratatelor fondatoare, au lansat la 1 martie 2017 Carta Albă privind viitorul Europei.

Un document cu cinci scenarii pentru viitor, generator al unei dezbateri care a gravitat asupra scenariului ce propunea o Europă cu mai multe viteze, o Uniune a celor care vor mai mult și realizează mai mult, un scenariu respins de majoritatea țărilor din Est, dar considerat a fi singura cale de a avansa mai departe de țările puternice și fondatoare ale construcției europene.

Momentul intermediar de bilanț al acestor dezbateri este și cel care a pus Sibiul pe harta locurile unde deciziile pentru viitorul Europei urmează să fie luate. La 13 septembrie 2017, în hemiciclul Parlamentului European de la Strasbourg, președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker rostea în discursul său privind Starea Uniunii propunerea organizării unui summit dedicat viitorului Europei la Sibiu, în timpul președinției române a Consiliului, pentru data de 30 martie 2019, preconizată la acel moment a fi prima zi într-o Uniune Europeană cu 27 de membri în contextul retragerii Marii Britanii din UE.


”La 30 martie 2019, vom fi o Uniune de 27. Alegerile pentru Parlamentul European vor avea loc doar câteva săptămâni mai târziu, în mai 2019. Europenii au atunci o întâlnire cu democrația. Ei trebuie să meargă la vot cu o înțelegere clară a modului în care Uniunea Europeană se va dezvolta în anii următori. Îi invit pe președintele Tusk și România, țara care deține președinția în prima jumătate a anului 2019, să organizeze un summit special în România la 30 martie 2019. Dorința mea este ca acest summit să se desfășoare în frumosul oraș vechi din Sibiu sau Hermannstadt așa cum îl cunosc. Ar trebui să fie momentul în care ne vom reuni pentru a lua deciziile necesare pentru o Europă mai unită, mai puternică și mai democratică. Speranța mea este că, la 30 martie 2019, europenii se vor trezi într-o Uniune în care ținem cu toții la valorile noastre”, a spus atunci Juncker, fost premier al Luxemburgului în perioada în care a împărțit titlul de Capitală Culturală Europeană cu Sibiu, în anul 2007.


Pentru a se racorda pe deplin acestor evoluții, liderii europeni, în frunte cu apetitul pentru reformă al lui Emmanuel Macron și cu o Angelă Merkel reconfirmată spre un al patrulea mandat de cancelar, i-au cerut președintelui Consiliului European, Donald Tusk, în urma unui summit informal la Tallin să pună bazele Agendei Strategice a Liderilor, un concept de lucru prin care șefii de stat sau de guvern și-au propus să înlăture blocajele care afectează principalele provocări și priorități politice ale Uniunii Europene și să găsească soluții pentru acestea. 

Însărcinat să evalueze implementarea Agendei Strategice ce a debutat în 2017 și să pregătească Agenda Strategică 2019-2024, Summitul de la Sibiu a fost consemnat în Agenda propusă de președintele Consiliului European pentru data de 9 mai, urmând să marcheze o premieră: pentru prima dată în istoria UE, șefii de stat sau de guvern vor sta alături unul de celălalt în aceeași zi în care ministrul de externe francez Robert Schuman rostea, la 9 mai 1950, Declarația care statua că „Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care să creeze în primul rând o solidaritate de facto”.

#EURoad2Sibiu: Câteva gânduri despre ce urmează să se întâmple la Sibiu. Punctum terminus pentru o eră politică

Incursiunea anterioară ne arată cum a apărut și cum a fost gândit și desenat Summitul de la Sibiu în parcursul strategic al Uniunii. Spre deosebire de celelalte reuniuni informale ale liderilor europeni ce-l precedă – de la Sofia și de la Viena – Summitul de la Sibiu nu este fixat în jurul unei tematici predefinite, ci lasă spațiu de manevră creativității și alegerii strategice a unei viziuni programatice pentru viitorul Europei. În egală măsură, Summitul de la Sibiu conferă și spațiul ideal pentru tatonări, negocieri și luarea unui puls politic al viitoarelor tratative ce se prefigurează după alegerile pentru Parlamentul European.

Fiind ultima întrunire a liderilor europeni, atât înaintea alegerilor europene, cât și înaintea Consiliului European de vară unde pe agendă vor figura Agenda Strategică 2019-2024 și discuții privind numiri politice la nivel înalt, Sibiul are potențialul de a fi un punctum terminus pentru o eră politică în care personalități precum Jean-Claude Juncker sau Angela Merkel au dominat decenii întregi procesul de integrare europeană.

Cu toate că entuziasmul asupra proiecțiilor de viitor ale acestui Summit și-a mai pierdut din intensitate pe fondul amânării progresive a termenului de retragere a Marii Britanii din UE și a cvasi-certitudinii că Regatul Unit va participa la alegerile pentru Parlamentul European, Sibiul va avea și un caracter de moștenire politică, cel puțin pentru Jean-Claude Juncker. În această cheie a apărut zilele trecute și documentul-contribuție al Comisiei Europene pentru viitoarea Agendă Strategică a Uniunii și pentru Summitul de la Sibiu, recomandări pentru o Europă în cinci dimensiuni: Europa care protejează, Europa competitivă, Europa echitabilă, Europa durabilă și Europa influentă. 

Însăși declarația lui Juncker, care însoțește aceste recomandări, este grăitoare pentru aserțiunea unei moșteniri: ”Când voi sta la Sibiu alături de 27 de lideri europeni de Ziua Europei, aniversarea Declarației Schuman, voi fi atât de mândru de trecutul nostru, dar și mai hotărât și mai plin de speranță pentru viitorul nostru”.

În egală măsură, Summitul de la Sibiu va fi și un punct de pornire și un prim filtru de intenții privind bătălia politică pentru putere ce se va ascunde în spatele unor planuri pentru Europa de tipul ”The power of WE” (Manfred Weber), ”It’s Time” (Frans Timmermans) sau ”Renaissance européenne” (curentul reformist pornit de Emmanuel Macron), planuri secondate de o preconizată alianță fără precedent între forțele centrifuge, populiste și anti-europene din Italia, Polonia, Finlanda, Ungaria și alte țări UE.

Desfășurat sub semnul unei sărbători unice în Europa și la mijlocul unui interval cu specific electoral – promisiuni politice și declarații cu un larg ecou – Summitul de la Sibiu este poziționat și în pragul unei tentații reale: acela de a amesteca festivismul inerent unui astfel de moment cu lupta naturală pentru putere care deja a izbucnit și care are nevoie de răspunsuri: Cine va fi viitorul președinte al Comisiei Europene? Va fi respectată procedura Spitzenkandidat în condițiile în care majoritățile tradiționale pro-europene se vor dovedi mai dificil de construit? Va dori acesta sau aceasta, împreună cu statele membre, să configureze un nou post de comisar european pentru Apărare? Va pune Angela Merkel capăt unei ere politice, cu dorința de a proba o haină nouă, cea de președinte al Consiliului European?

Și, în cele din urmă, cu ce rămâne România? Summitul de la Sibiu va fi, fără îndoială, capătul de linie în termeni de vizibilitate politică majoră al unei președinții la Consiliul Uniunii Europene marcată deopotrivă de rezultate legislative impresionante și de menținerea unui curs de coliziune cu instituțiile UE. Cu președintele Klaus Iohannis în rol de amfitrion, Summitul din orașul pe care actualul șef al statului l-a condus timp de 14 ani în calitate de primar va contribui la edificarea și mai rezonantă a platformei și a imaginii președintelui ca ”liderul care a dat Uniunii Europene semnalul clar că poate avea încredere în viitorul României”.

 

 

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community în cadrul World Economic Forum și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute.

EDITORIALE

”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței

Published

on

© Twitter

Proiectul Uniunii Europene își datorează existența, în mod neîndoielnic, deciziei franco-germane de a îngropa securea sângeroasă a celor două războaie mondiale și de a-și da mâna reconcilierii politice și istorice.

După decenii umilitoare în istoria bilaterală – fie că vorbim de încoronarea împăratului german Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de capitularea Germaniei prin Armistițiul de la Compiègne din 1918, urmată de un nou gest umilitor înfăptuit de Germania nazistă prin semnarea Armistițiului de Compiègne din 1950 care consfințea ocupația germană în Franța și determina instituirea regimului de la Vichy – liderii Franței și Germaniei, fie ei Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, Valéry Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt, Francois Mitterand și Helmut Kohl, au adus relația franco-germană în epicentrul integrării europene.

Puterea franceză gaullistă, demonstrată prin blocarea inițiativei-pionier a comunității europene de apărare, Criza scaunului gol din 1966 și chiar prin retragerea din structurile militare ale NATO, a pierdut însă, treptat, teren politic prin prisma ponderii economice tot mai însemnate a Germaniei, reunificată în cele din urmă în 1990, pentru ca la finalul secolului trecut fostul cancelar german Helmut Kohl să fie apreciat drept ”cancelarul integrării europene”. Însăși o anecdotă mărturisită de Jean-Claude Juncker la funeraliile lui Kohl, primele și singurele funeralii europene, dezvăluia cum Helmut Kohl a salutat cu lacrimi în ochi decizia extinderii Uniunii Europene spre Est.

Compromisul franco-german, atestat în 1963 prin ”spiritul de la Elysee” și reînnoit chiar în ianuarie 2019 prin ”spiritul de Aachen, îi are ca protagoniști, în prezent, pe Angela Merkel și Emmanuel Macron. Însă pentru prima dată în ultimele două decenii, timp în care numărul cancelariei de la Berlin s-a aflat pe ”apelare rapidă”, asistăm la o resetare a preferințelor.

Apărut ca un outsider în spectrul fragmentat al politicii franceze, Emmanuel Macron a reușit în 2017 ceea ce puțini credeau: a avansat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, când pentru prima dată din 1958 niciun candidat al stângii sau dreptei tradiționale nu s-a aflat în turul secund al scrutinului prezidențial, și a învins-o pe candidata extremei-drepte Marine Le Pen la o distanță consistentă.

Însăși celebrarea victoriei de răsunet pentru întreaga Franță și Europă a fost aparte. Acompaniat acustic de imnul Uniunii Europene, președintele ales Macron și-a făcut apariția pe scena de pe esplanada Muzeului Luvru, injectându-și alura politică în construcție cu optimism european și spirit reformist pentru Uniunea Europeană.

Doi ani mai târziu, Emmanuel Macron și-a văzut o mare parte din ambițiile în derulare politică. Țările UE aparținând eurozonei au găsit o formulă acceptabilă și mai puțin provocatoare de tensiuni a unui instrument de competitivitate, denumire generică pentru un așa-zis buget al statelor ce dețin moneda euro. Cooperarea în materie de apărare europeană, ironic sau nu blocată de Franța în anii 1950, a devenit temă de avangardă pentru Renașterea Europeană propusă de președintele francez, sub emblema a ceea ce Macron a numit ”Inițiativa Europeană de Intervenție”, o forță militară formată din zece state UE dispuse să acționeze împreună în situații de criză și care a defilat demonstrativ de Ziua Națională a Franței, ceremonie dedicată apărării europene.

Momentul cu cea mai ridicată inflexiune a venit însă după alegerile europene din 23-26 mai. Clasată pe locul al doilea la alegerile europarlamentare din Franța după formațiunea lui Marine Le Pen, lista Renaissance sponsorizată politic de Emmanuel Macron și formată din patru partide a reușit cu cei 21 de eurodeputați aleși să coalizeze o nouă mișcare în Parlamentul European – grupul Renew Europe – construită pe scheletul grupului ALDE european și devenită a treia forță politică din hemiciclu.

În paralel, președintele francez a fost un actor central în toate punctele cheie ale negocierilor dintre liderii europeni pentru desemnarea șefilor instituțiilor europene: de la respingerea categorică a bavarezului creștin-social Manfred Weber la înfăptuirea ”planului de la Osaka” cu Frans Timmermans în pole position pentru șefia Comisiei Europene și până la aplicarea principiului opus Spitzenkandidat – cel al ”iepurelui din joben” – și propunerea, ca atare, a unui pachet cu ministrul german al Apărării Ursula von der Leyen ca succesoare a lui Jean-Claude Juncker.

Pachetul de nume prin care Germania Angelei Merkel a dat primul german președinte al Comisiei Europene după 52 de ani este o creație fidelă a puterii de broker a lui Emmanuel Macron.

Liderul de la Elysee și-a asumat câteva obiective majore în acest proces, toate bifate: de la impunerea unui echilibru de gen la o balanță politică ca atare. Ursula von der Leyen, singurul om politic care a făcut parte din toate guvernele Angelei Merkel, a fost propusă în fruntea Comisiei Europene de către Emmanuel Macron.

Născută la Bruxelles, cu un profil european și cu controverse privind contractele ei de consultanță, von der Leyen, al cărui nume a fost prea puțin speculat în perioada negocierilor, a apărut ca soluție pentru a risipi toate opozițiile și a genera compromisul:

1) membră a CDU, cel mai mare partid național din PPE, formațiunea care a câștigat cele mai multe mandate în Parlamentul European;

2) o germancă francofilă care semna recent la Paris, în prezența lui Macron, acordul cadrul Franța – Germania – Spania pentru construcția avionului european de luptă al viitorului;

3) o înfrângere politică a sistemului Spitzenkandidat față de care Emmanuel Macron și-a manifestat adversitatea;

4) facilitarea culoarului pentru a nominaliza un reprezentant al Franței la șefia Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde fiind propusă tot de Emmanuel Macron;

 5) echilibrarea politică în cazul celorlalte poziții: șefia Consiliului European și poziția de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Și acest ultim punct a fost agreat cu profunda implicare a lui Emmanuel Macron. Viitorul președinte al Consiliului European, Charles Michel, este un apropiat al lui Macron și face parte din ALDE european, formațiune care în Parlamentul European activează împreună cu eurodeputații Renaissance susținuți de președintele francez. În ce privește postul de Înaltul Reprezentant, socialistul Josep Borrell va călca pe urmele primului ÎR Javier Solana, tot spaniol, iar numele lui a fost agreat tot după o negociere între Macron și premierul spaniol.

Tranzacționarea politică negociată de Emmanuel Macron și-a aflat deznodământul în plenul Parlamentului European. Însă, oricât de blamată ar fi această tranzacționare, ea s-a desfășurat în litera tratatului. Pe scurt, Consiliul European a propus un candidat la șefia Comisiei Europene, iar Parlamentul European a supus votului această propunere.

Fragilitatea majorității din jurul Ursulei von der Leyen, doar 383 de voturi ”pentru”, dintr-un minim necesar de 374, a fost resimțită încă din discursul și dezbaterea acesteia cu membrii Parlamentului European. Asumarea fără echivoc a priorităților convenite de liderii europeni în Agenda Strategică a Uniunii Europene, angajarea politică în promisiuni față de toate cerințele marilor grupuri politice care îi puteau asigura majoritatea au pălit în fața premierei istorice: prima femeie aleasă președintă a Comisiei Europene.


Puteți citi pe larg despre evoluția negocierilor privind alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene aici.

Cu toate acestea, votul obținut de von der Leyen favorizează zorii unei noi epoci politice pentru Uniunea Europeană.  Ursula von der Leyen este o apropiată a Angelei Merkel și provine din PPE, însă alegerea ei este, în egală măsură, o victorie a tandemului Renew Europe – Emmanuel Macron, ea fiind asumată ca atare.

Compoziția politică a votului pentru Ursula von der Leyen – PPE, Renew Europe și parțial S&D – poziționează PPE-ul Angelei Merkel și Renew Europe-ul lui Emmanuel Macron drept principalele forțe care au legitimat-o democratic pe președinta aleasă a Comisiei Europene. Iar discursul Ursulei von der Leyen a fost o sinteză între refacerea armoniei în PPE și preluarea obiectivelor politice ale Renew Europe și ale socialiștilor europeni care, în ultimă sau în primă instanță, sunt și obiectivele lui Emmanuel Macron și ale liderilor socialiști și liberali din Consiliul European. Fie că vorbim despre Conferința pentru viitorul Europei, care își are originea în convențiile cetățenești propuse de Emmanuel Macron, despre egalitatea de gen în viitoarea Comisie Europeană, despre acțiunea climatică și ținta transformării Europei în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de gaze, despre consolidarea apărării europene, toate ne duc cu gândul la viziunea președintelui francez pentru reformarea Uniunii Europene.

Tot o sinteză a fost și reacția președintelui francez la alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene: ”Astăzi Europa are chipul dumneavoastră”.

Iar chipul Ursulei von der Leyen este conturat de următoarele coordonate: o francofilă germancă, născută la Bruxelles, cu o tradiție de familie europeană în mod veritabil, cu cea mai mare experiență executivă în guvernul celui mai longeviv lider european al utimilor 20 de ani și cu o asumare explicită a îndeplinirii cerințelor liderilor europeni și ale majorității care a votat-o în Parlamentul European.

”Es lebe Europa, vive l’Europe, long live Europe!”

Continue Reading

EDITORIALE

Tranzacționarea Europei după votul cetățenilor ei

Published

on

de Dan Cărbunaru

Preocupați de pericolul tranșării sorților Europei între SUA, China și Rusia, astăzi vedem actorul global tranzacționat la el acasă. După ce 200 de milioane de europeni au ieșit la vot, cel mai mare procent de cetățeni dispuși să arate ce vor de la viitorul Uniunii în ultimii 20 de ani, logicul câștigător al alegerilor, cap de listă al PPE, Manfred Weber, a fost făcut sandviș între Consiliul European și Parlament. Din capul său spart, precum Atena din Zeus, a ieșit zeița (ministrul) Apărării din aceeași Germanie, Ursula von der Leyen.

Algoritmul scris de Maron și Merkel a aruncat la coș ultimii cinci ani scurși de la inaugurarea complicatei proceduri de selecție a Președintelui Comisiei Europene din rândul liderilor care au deschis listele familiilor lor politice. Parlamentul European a devenit aparent notarul care parafează dealul din Consiliul European, Estul privește din afară distribuția puterii în UE – după ce polonezul Buzek și Tusk ținuseră un relativ echilibru de reprezentare geopolitică în Parlamentul și Consiliul European.

Italia rămâne cu Președinția Parlamentului, mutată de la populari la socialiști, iar Spania primește poziția de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă și Apărare. Belgianul promovat de Macron ajunge Președinte al Consiliului European iar franțuzoaica Lagarde, PPE, e agreată să vină în fruntea Băncii Centrale Europene. Fondatorii sunt mulțumiți, au preluat explicit responsabilitățile puterii în Uniune, după ce ani de zile au încercat să modifice mecanismele de luare a deciziei și transformarea lor în majorități în locul unanimității care ar fi blocat devenirea blocului comunitar.

Acest scenariu, aproape complet scris, nu a ajuns la final. Verzii, pe care candidatul socialiștilor, Timmermans, încercase să îi coopteze în coaliția progresistă anti PPE, nu se regăsesc în aranjamentul PPE-SD-Renew Europe. Majoritatea noului trident al puterii care înlocuiește binomul PPE-SD are aritmetica de partea sa, dacă toți cei peste 400 de membri ai săi vor vota în bloc, la Strasbourg, săptămâna viitoare, pentru Von der Leyen. Această majoritate ar putea închide algoritmul scris de  Macron și Merkel, în locul celui prezentat de  capii de listă la alegerile europene. După eșecul adoptării Tratatului Constituțional, ar fi următorul major pas înapoi al Uniunii.

Vom vedea ce se va întâmpla în următoarele zile. Dacă nu vom avea o majoritate necesară propunerii franco-germane, jocurile s-ar putea relua. Spietzenkandidatul ar putea reveni ca o trimitere la transparentizarea proceselor electorale europene, la legitimitatea celor care ocupă funcții publice. Frumusețea democrației europene este departe de a se fi epuizat, chiar dacă marile puteri poartă încă în ADN chemarea istoriei scrise cu forța.

Continue Reading

EDITORIALE

Cum influențează anunțul lui Klaus Iohannis de a nu intra în cursa pentru președintele Consiliului European lupta pentru putere de la vârful UE. Trei scenarii pentru summitul special din 30 iunie

Published

on

©️ Administrația Prezidențială

Corespondență din Bruxelles

Precizările președintelui Klaus Iohannis, care a declarat sâmbătă la Sibiu că este ”Președintele României și vreau să rămân Președintele României și nu al Consiliului European”, nu au fost menite doar să pună capăt speculațiilor privind viitorul politic al șefului statului, care și-a anunțat încă de la debutul președinției române a Consiliului – care, apropo, se încheie mâine, 30 iunie – candidatura pentru un nou mandat de președinte.

Clarificările sale, dublate de cele mai recente scenarii apărute în presa occidentale ca urmare a consultărilor dintre liderii marilor țări europene prezente la Summitul G20 și de declarațiile Angelei Merkel, vin să limpezească apele și înspre deznodământul bătăliei între Angela Merkel și PPE, PES, liberali și Emmanuel Macron privind numirile în pozițiile cheie de la vârful instituțiilor europene.

Președintele Klaus Iohannis (PPE) era sondat printre favoriți pentru a ocupa poziția de președinte al Consiliului European, alături de prim-ministrul Croației Andrej Plenkovic (tot PPE). În cărți au mai fost vehiculați și prim-miniștri liberali ai Belgiei și Olandei, însă cei cinci ani cu polonezul Donald Tusk în fruntea instituției ar putea să genereze un fel de cutumă pentru ca această funcție, în principal de reprezentare internațională și de mediere între lideri, să fie mai curând deschisă pentru un lider estic. Argumentul capătă pertinență, mai ales că negocierile dintre lideri nu s-au purtat exclusiv în versiunea procesului Spitzenkandidat pentru șefia Comisiei Europene, ci asupra unui pachet de nume pentru toate instituțiile aflate în joc și care să reflecte 1) paritatea de gen, 2) poziția geografică, 3) demografia și 4) afilierea politică.

Săptămâna trecută, după ce deznodământul agendei privind numirile a fost convocarea unui nou summit pe 30 iunie și anunțul lui Emmanuel Macron de lichidare a procedurii Spitzenkandidat prin argumentul neîntrunirii unei majorități în jurul unui astfel de candidat, am evaluat două scenarii privind finalul acestor tratative: 1) PPE insistă cu candidatura lui Manfred Weber și derivatele acestei asumpții, 2) PPE își asumă eșecul procedurii Spitzenkandidat și urmările acestui studiu de caz.

Însă, cu o zi înainte de summitul special din 30 iunie în care sunt puse speranțele ”ieșirii unui fum alb” din clădirea Europa, anunțul președintelui Klaus Iohannis și declarația cancelarul german Angela Merkel prin care nu renunță la aplicarea procedurii Spitzenkandidat, ne conferă câteva ipoteze de lucru.

Poziția cheie și cea care are potențialul de a debloca aceste negocieri rămâne funcția de președinte al Comisiei Europene pentru care minim 16 șefi de stat sau de guvern care reprezintă 65% din populația UE trebuie să cadă de acord, iar Parlamentul European să asigure o majoritate de minim 376 de membri pentru acel candidat propus de Consiliul European.  În noul Parlament, o astfel de majoritate, cu condiția ca ea să fie formată din forțele pro-europene, este posibilă doar între PPE (181 de mandate), S&D (154 de mandate) și Renew Europe (108) sau Verzii (75). Cuplând aceste detalii cu cele patru criterii menționate anterior, rămânem cu trei scenarii pentru ziua de 30 iunie:

1) PPE insistă cu Manfred Weber – este scenariul cel mai îndepărtat de izbândă, fiind greu de crezut că o majoritate a liderilor europeni s-ar fi răzgândit în privința lipsei de experiență a candidatului german. Afirmația Angelei Merkel privind șansa păstrării procesului Spitzenkandidat este cea care mă determină să păstrez scenariul deschis, deși îi recunosc caracterul utopic. La momentul actual, acest scenariu ar echivala cu extinderea negocierilor și convocarea unui nou summit.

2) Salvarea procedurii Spitzenkandidat – în acest scenariu, unica variantă pare a fi Frans Timmermans, candidatul socialiștilor europeni și a doua putere politică din Parlamentul European. Afirmația Angelei Merkel de la Osaka cu privire la acest aspect ar putea, în egală măsură, să însemne un semnal pentru negociere și pentru formarea unei coaliții cu socialiștii europeni și cu oricare dintre celelalte două forțe politice pro-europene (Renew Europe și/sau Verzii). O coaliție doar cu Verzii ar aplica o lovitură liberalilor europeni și lui Emmanuel Macron, însă voturile acestora sunt necesare pentru a-l trece pe Timmermans de Consiliul European acolo unde Polonia și Ungaria vor încerca să formeze o minoritate de blocaj. Cu Timmermans în fruntea Comisiei Europene, întregul proces de numiri s-ar putea încheia astfel:

  • Comisia Europeană – Frans Timmermans (PES);
  • Parlamentul European – Manfred Weber (PPE – consolare politică);
  • Consiliul European – Andrej Plenkovic (Croația – cel mai recent stat membru, tot PPE, fiind familia politică cu cele mai multe mandate) sau Mark Rutte/ Charles Michel (ALDE/ Renew Europe);
  • Banca Centrală Europeană – Franța (președintele Emmanuel Macron fiind extrem de interesat de dezvoltarea unui buget al zonei euro, dar și de avansarea reformelor fiscal-bugetare în UE), Germania (actualul șef al Bundesbank) sau Finlanda (unde guvernul social-democrat are două propuneri);
  • Înaltul Reprezentant al UE/ vicepreședinte al Comisiei Europene – PPE sau ALDE/ Renew Europe;

Din perspectiva criteriilor stabilite, dar și a procedurii Spitzenkandidat, acesta pare și cel mai plauzibil scenariu, iar unica opțiune pentru a cvasi-respecta criteriul de gen este numirea unei femei ca șefă a diplomației europene, deja o tradiție după un deceniu cu Catherine Ashton și Federica Mogherini în această poziție.

3) PPE decide să-l înlocuiască pe Manfred Weber – acesta este scenariul în care apare numele negociatorului șef pentru Brexit Michel Barnier, membru al PPE. De asemenea, majoritatea liderilor europeni și șefilor de grupuri din Parlamentul European au indicat că nu se opun unui președinte al Comisiei Europene din partea PPE, atât timp cât acesta nu este Manfred Weber. Cu Barnier sau orice alt candidat PPE acceptat de o majoritate a Consiliului European și a Parlamentului European, pachetul de numiri ar putea să se concretizeze astfel:

  • Comisia Europeană – Michel Barnier (PPE și compatriot al președintelui Franței);
  • Parlamentul European – Manfred Weber (PPE – consolare politică) sau Guy Verhofstadt (ALDE/ Renew Europe);
  • Consiliul European – Andrej Plenkovic (PPE) sau Mark Rutte/ Charles Michel (ALDE/ Renew Europe);
  • Banca Centrală Europeană – Franța, Germania sau Finlanda
  • Înaltul Reprezentant al UE/ vicepreședinte al Comisiei Europene – Frans Timmermans (PES)

Cel din urmă scenariu, deși plauzibil prin prisma renunțării la procedura candidaților cap de listă, nu restrânge opțiunile în termeni precizați de cele patru criterii – gen, geografie, demografie, afiliere politică – ci extinde variabilele de negociere. Astfel, este aproape imposibil ca PPE să conducă mai mult de două instituții, motiv pentru care ar trebui negociat rapid un schimb în ce privește culoarea politică a viitorilor lideri ai Parlamentului European și Consiliului European. De asemenea, la nivelul acestui scenariu există deopotrivă riscul să nu se regăsească nicio femeie.

Puteți citi pe larg despre negocierile pentru funcțiile de top din UE aici.

Donald Tusk spunea că în timpul discuțiilor de la Osaka dintre liderii europeni nu ”va ieși fum alb”, asemenea simbolismului cu care este anunțată alegerea unui nou Papă. Însă ne putem aștepta ca în noaptea din 30 iunie spre 1 iulie să iasă fum alb de la Bruxelles? Cert este șefii de stat sau de guvern sunt așteptați ca la summitul extraordinar din 30 iunie să cadă de acord asupra unei soluții pentru ieșirea din această criză generată de două reuniuni anterioare și negocieri politice pe multiple planuri fără succes, evitând o perpetuare a acesteia în contextul în care noul Parlament European se va reuni în sesiune plenară de constituire în perioada 2-4 iulie, când își va alege și conducerea.

 

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending