Runda de negocieri de la Abu Dhabi, o reluare după 9 luni a negocierilor de pace tripartite mediate de SUA, între Rusia și Ucraina, a probat un adevăr care multora le era clar, dar care trebuia să-l lămurească și pe Donald Trump: Putin este marele blocaj în fața încetării agresiunii asupra Ucrainei și Europei, și nu va exista nici pace, nici justă, nici durabilă, nici măcar o încetare parțială a focului împotriva infrastructurii energetice și a transporturilor civile de mărfuri în Marea Neagră atât timp cât Putin rămâne la Kremlin. Rusia vrea să i se recunoască rapturile teritoriale, posibilitatea de a influența și de a cuceri mai departe, și o revenire la Războiul Rece sau chiar la Yalta, atunci când ea să facă regula și își aroga drept de veto pe Europa Centrală și de Est. Fără NATO, fără SUA, fără trupe, fără capacitate de apărare. Doar că Putin a greșit pentru ultima oară: nu numai că-și distruge țara și pe cetățenii săi pentru un secol, îndatorându-l și îngropându-l economic și tehnologic în bezna înapoierii pe termen lung, dar nu realizează nici măcar că lumea s-a schimbat, că toată lumea vede că nu mai are trupe de aruncat în linia întâi, ajungând la 54.400 pierderi în octombrie, că încearcă să transforme crimele de război și crimele împotriva umanității în obișnuințe de zi cu zi, eventual acceptabile unor pretinși pragmatici realiști. Europa nu mai este un obiect, ci, după instalarea trumpismului și pivotării accelerate spre Indo-Pacific, a dobândit conștiință de sine și de nevoia de capacitate militară, și merge accelerat spre postura unui actor cu capabilități proprii, care nu mai poate fi negociat între Washington și Moscova, tot așa cum Kievul nu mai poate fi desprins din Europa apărării în fața nebuniei septuagenarilor de la Kremlin.
Situația de fapt de pe teren, principalul inamic al lui Putin
Ca de obicei, un război și pacea care urmează, ar trebui să modeleze schimbările raportului de forțe din teren, în condițiile în care ele au generat conflictul pentru că această reașezare nu s-a putut face pașnic. Și Rusia reclamă două lucruri cu ocazia negocierilor, de fapt o cerință de lungă durată începută cu ultimatumurile lui Lavrov din decembrie 2021, care urmau să justifice războiul: revenirea Rusiei la statutul de mare putere, în prim-plan, după o perioadă de slăbiciune după desființarea URSS după Războiul Rece și căderea Zidului Berlinului. Pe de altă parte, menținerea acestei poziții în continuare după aproape cinci ani de război schimbă dramatic realismul din acțiunile curente.
Oricum, simplul fapt că Rusia a acceptat negocierile arată că e conștientă, în sinea sa, că trebuie să găsească o ieșire, și eventual repede, pentru a nu-și distruge complet viitorul și perspectivele de a juca un rol în reașezările globale. Alegerile mid term din Statele Unite au jucat, desigur, un rol; pe de altă parte, datele reale din teren, din zona militară, din zona de recrutare – tot mai grea, fără resurse, cu costuri enorme – și pierderile se combină cu situația economică tot mai grea. Și dacă era percepția că rusul poate să îndure, rezultatele reale ale alegerilor pentru Duma de Stat au dat, de asemenea, semnalele foarte clare despre situația la zi și percepția reală a populației față de actuala conducere care i-a adus războiul acasă și a pus pe cetățenii de rând toate costurile.
Dar cea mai periculoasă situație este cea de pe teren, acolo unde Rusia nu numai că nu avansează de mai bine de un an decât cu milimetrul și zeci de mii de pierderi lunar, cu recorduri absolute, dar Ucraina mai și ia înapoi bucăți relevante de teritoriu. De aceea contra-reacția este să lovească în spatele frontului, dar numai infrastructură civilă, centrale termo-electrice și rețele de aprovizionare cu energie, eventual producție economică civilă obișnuită. Apartamente, poduri, grădinițe, magazine, exact țintele civile care califică crimele împotriva umanității și a civililor nevinovați. Spre deosebire de partea ucraineană, care nu vizează decât ținte militare, rafinării, depozite de petrol și arme, terminale petroliere, altfel ținte legitime, pentru a stopa mașinăria de război rusă.
Putin nu pare să știe sau să realizeze acest lucru. Se ascunde în continuare în spatele propagandei, încercând să nu accepte că toată lumea știe situația reală. Când lucrurile devin evidente, mai trece o tură prin amenințările cu utilizarea armei nucleare, o altă probă că a pierdut capacitatea convențională să câștige în Ucraina. Dar noi știm cu toții că o Rusia slabă și rănită e o Rusia agresivă. Și acest lucru preocupă mai mult Europa, cu precădere flancul estic și statele din linia întâi. Pentru că, altfel, Rusia pretinde că poate ocupa teritoriile anexate ilegal, pe gârtie, din Ucraina, chiar dacă Kievul controlează încă 0.38% din Luhansk, 20.12% din Donetsk, 24,42% din Zaporojia și 30.11% din Kherson.
Oficialii ruși au încercat să utilizeze discuțiile de la Abu Dhabi pentru a impune, dacă nu pentru a convinge partea americană de versiunea de ficțiune a situației din linia întâi pe care o tot vehiculează, dar ambele părți, americanii și ucrainenii deopotrivă, au respins rapid și fără drept de apel pretențiile false ale rușilor, care respectau strict mandatul de acasă deși era evident că se aflau la o masă în care datele factuale erau transparente și cunoscute de toți. Succesele de pe teren ale ucrainenilor și propaganda falsă a rușilor au jucat un rol major în prima și a doua zi de reuniune, de unde doar cele două ore de convorbiri de miercuri, 11 noiembrie, ca și drumul la Moscova de după al trimișilor americani, pentru a vedea dacă se putea obține de la Putin o flexibilizare a poziției și o apropiere de realitatea de pe teren. Nu că cineva ar fi avut iluzii de la negocieri: schimbul de prizonieri de 1000-1500 de oameni și așezarea la masă, inclusiv cu componenta de marcare a rolului autonom și puternic al Europei, au fost singurele realizări.
Reuniune de lucru, cu oameni serioși la masă și un eșec al Rusiei, rămasă fără cărți
Președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, după ce a apreciat și el că au fost discuții serioase și constructive, a subliniat că succesele din linia întâi și creșterea pierderilor rusești au întărit puternic poziția de negociere a Kievului. Și este perfect adevărat. Aici realitatea s-a demonstrat a fi contra lui Putin pe toată linia: argumentele din teren, pretențiile de victorie rusă și capitulare a ucrainenilor, ambițiile excesive de veto pe securitatea Europei, ba chiar explicarea motivelor preocupărilor de securitate la adresa NATO, toate au fost un eșec. Iar războiul care durează nu ajută deloc la creșterea de formă a Rusiei pe viitor, chiar dacă o menține tot mai periculoasă și agresivă pe dimensiunea războiului hibrid, sub radar, anonimizat, dar și cu perspective credibile de a face și o nebunie prin acțiune de incursiune militară pe teritoriul NATO.
În discuții, delegația americană a fost condusă de Steve Witkoff și Jared Kushner. Apropo de postarea și pozițiile anunțate de ginerele lui Donald Trump, ele contravin serios declarațiilor președintelui american, care a vorbit despre schimbarea de frontiere, partea americană venind creativ cu propuneri de schimb de teritorii între Rusia și Ucraina și cu redesenarea administrativă a regiunilor anexate, care să arate perspectiva lui Putin de a declara victoria. Putin nu a fost de acord, a respins orice variantă prin care nu deține toate teritoriile anexate din pix și hotărâre juridică trecută în Constituție, așa cum a respins și faptul că și satisfacerea acestor pretenții ar fi de ajuns pentru pace. Pretențiile Rusiei sunt mult mai mari.
Rustem Umerov, șef al serviciului de informații externe al Ucrainei și al delegației, fost ministru al Apărării și consilier pentru securitate al președintelui Zelenski, a fost fericit să realizeze ceea ce a câștigat, fără mari eforturi, Ucraina. Nu se aștepta la nicio schimbare de ton sau un pas major înainte, chiar dacă a venit pe masă cu temele dezescaladării sau a încetării parțiale a focului, vizând libera circulație a navelor civile și capacitățile energetice ale ambelor părți, în oglindă. Dar lipsa unui mandat de a aborda aceste teme din partea rusă nu a făcut decât să sublinieze o dată în plus absența argumentelor și nerealismul lui Putin și, implicit, a delegației sale față de ceea ce se întâmplă cu adevărat astăzi în linia întâi și în lume. La asta s-a adăugat mesajul subliminal al nevoii Rusiei de o ieșire, care ar putea aduce avantaje în întâlnirile următoare. Temele teritoriale au fost plasate de partea ucraineană, la fiecare pas, pe seama unei întâlniri viitoare la nivel de președinți, ceea ce a scurtat mult reuniunea din ziua a doua.
Ucraina și-a coordonat constant pozițiile cu partenerii europeni prezenți în capitala emirateză, și cu cei americani. Astfel, deși SUA a jucat un rol de mediator echidistant, sensul dezbaterilor a fost perfect comunicat și înțeles de partea europeană. Europenii au fost reprezentați de consilierul pentru securitate al premierului britanic, Jonathan Powell, consilierul pentru afaceri externe al cancelarului german, Gunter Sautter, consilierul diplomatic al președintelui francez, Emmanuel Bonne și cel al premierului Italiei, Fabrizio Saggio. În delegație europeană s-au mai aflat șeful cabinetului președintei Comisiei Europene, Bjorn Seibert, și Anna-Maria Boura, consilieră a președintelui Consiliului European, în timp ce NATO a fost reprezentat de directorul biroului Secretarului General, Geoffrey van Leeuwen.
Cu o asemenea componență în spatele ucrainenilor, chiar dacă nu în sală, dar și cu coordonarea cu reprezentanții americani, i-a fost dificil părții ruse, chiar dacă a perceput problemele reuniunii, să ascundă atât situația reală, cât și să explice pozițiile inflexibile sau pretențiile maximale. Mai ales că, în spatele ușilor închise, lucrurile la acest nivel se spun tranșant și rece. Și abordările au fost transparente: Rusia a venit de pe pozițiile învingătorului nu numai al Ucrainei, căreia îi poate impune orice, ci și al Europei în întregul său. Pretenția repetată public la final de întâlnire către presa rusă că oriunde pune soldatul rus piciorul e teritoriul Rusiei – o repetare de către negociatori a poziției emise de Putin în iunie 2025, și o butadă mai veche a lui Stalin – nu a adus în nici un caz avantaje, ci a subliniat exact unde este blocajul din negocieri: la liderul de la Kremlin și echipa de septuagenari din jurul său care-și construiesc moștenirea pe principiul refacerii fostului Imperiu Sovietic și al măririi Rusiei, cu ambiții supradimensionate. Sau pe principiul mai direct după noi Potopul!
Ce-l doare pe tiranul de la Kremlin? Rusia în epoca slăbiciunii structurale
Într-adevăr, nivelul de ambiție al lui Vladimir Putin este cel care a afectat vizibil în primul rând credibilitatea poziției Rusiei, apoi perspectiva negocierilor, dacă nu a unei încetări a focului, fie și pentru o pace justă și durabilă completă. Oficialii de la Kremlin au cerut, iar negociatorii ruși au reprodus aceste cereri privind capitularea totală a Ucrainei și chiar retragerea de pe întregul teritoriu al regiunii Donetsk, acolo unde se află centura de apărare a Ucrainei. Și, mai mult, au subliniat că aceasta e o condiție necesară, dar nu suficientă. Pe lista lor se află cu precădere diminuarea armatei ucrainene ca număr de trupe și armament, dar și o condiție similară pentru Europa Centrală și de Est.
Când li s-a cerut, în chiar prima zi, să explice argumentele pentru o asemenea pretenție, negociatorii ruși au invocat, potrivit mandatului rigid, maximalist și lipsit de realism, preocupările de securitate pe care le-ar avea Rusia, în cheia unilateralismului și excepționalismului rus, fără nici o cauză: NATO și Ucraina nu au atacat Rusia, nu au amenințat-o, ba chiar nici nu au mutat trupe către frontiera Ucrainei decât atunci când Rusia însăși a atacat țara vecină și a invadat-o, moment în care și lungimea frontierei cu NATO s-a extins prin intrarea Finlandei și Suediei, în mod tradițional vechi state neutre, în Alianță. Și cam aici au dispărut urmele de flexibilitate despre care partea americană susținea că le-ar fi manifestat în privat părțile, inclusiv în privința teritoriului.
Pretențiile teritoriale ale Rusiei rămân un punct extrem de complex al aranjamentelor de pace, odată ce Ucraina mizează pe frontierele sale recunoscute internațional, acceptând, la limită, o zonă gri care, formal, să-i aparțină, chiar dacă, de facto, să fie administrată internațional, până la linia de contact, în timp ce partea rusă solicită întregul teritoriu, iar zona gri administrată internațional, care să separe părțile, să fie după acest punct până la Nipru. Președintele american Donald Trump a arătat optimism în privința negocierilor, bazându-se pe dorința ambelor state de a înceta luptele, însă lipsa oricărei porniri de a începe cu semne solide de voință de pace, prin componente de încetare a focului, promovate de Turcia, SUA sau terți, nu a îndemnat niciodată la confirmări ale optimismului.
Ucraina și Statele Unite au discutat și pus pe masă nevoia unor garanții de securitate credibile pentru a preveni Rusia să lanseze încă o invazie asupra Ucrainei, odată ce se va fi convenit formula de pace. Aceasta a fost o temă importantă care a acoperit prima jumătate a dezbaterilor din prima zi, vorbindu-se despre garanții tip articol 5 al NATO și angajamente de apărare comună pentru Ucraina similare celor ale membrilor Alianței. Dacă au acceptat să pornească la drum pe o agendă impusă de Rusia, fără încetarea focului ca punct de plecare și reconstrucție a încrederii între părți, pe masă au apărut propunerile pentru monitorizarea încetării focului și a aranjamentelor post-război. Rusia a respins prezența unor militari europeni pe teritoriul Ucrainei, considerați din start ținte legitime. Subiectul a rămas pe masă. I s-a alăturat cel privind garanțiile suplimentare de securitate pentru Rusia.
Dacă pe temele teritoriale, cu precădere în Donetsk, nu există perspective reale de acord, cu partea ucraineană mutând subiectul pentru întâlnirea trilaterală dintre președinți, partea rusă a schimbat obiectul negocierilor de la cele privind Ucraina la cele privind arhitectura de securitate și aranjamentele din Europa. Rușii au insistat că nu poate fi o pace durabilă fără soluționarea a ceea ce Putin și Lavrov numesc cauzele fundamentale ale războiului, cu pretenția că, din cauza apropierii NATO de frontierele sale, a apărut agresiunea militară asupra Ucrainei. Iar aici, susținerile lui Jared Kushner și principiile integrității teritoriale, independenței și suveranității ca și cel privind libera alegere a alianțelor au fost pe deplin încălcate de Rusia lui Putin, o altă probă vizibilă de lipsă de realism.
Garanții de securitate pentru Ucraina. Pretențiile nejustificate ale Rusiei
Rusia nutrește de mult ambiția să-și ia revanșa după ce a pierdut Războiul Rece și să revină la statutul de mare putere cel puțin în Europa, dacă nu poate altundeva în lume. Pretențiile ca NATO să revină la situația din 1997, înainte de extinderea sa, sunt prezente în ultimatumul lui Lavrov din decembrie 2021, dar solicitările pe această direcție au alarmat europenii, în primul rând pe cei din flancul estic, țările din linia întâi. De aceea, pasul înapoi făcut de Rusia este de la solicitarea care viza retragerea NATO din Est la retragerea prezenței militare aliate în aceste state. Fix atunci când Pentagonul a anunțat acordul cu Polonia pentru o bază americană permanentă, cea mai clară dovadă a respingerii, cel puțin parțiale, a acestor pretenții ale Rusiei chiar de către Statele Unite. Noul Congres american nu a preluat încă frâiele, și nici Republicanii din actualul Congres nu l-au înlocuit pe Secretarul Apărării Pete Hegseth, dar presiunea privind postura americană în Europa amenință să fie un element de dispută între Administrație și Congres.
Partea relevantă a discuțiilor privind securitatea s-a rezumat la nevoia unor consultări în materie de securitate și linii roșii care să poată gestiona crizele, precum și măsuri de dezescaladare reciprocă, cum le numește Rusia. Însă aici subiectul a devenit clar apanajul Europei – NATO și UE în primul rând, componente deja existente ale arhitecturii de securitate pe care nimeni nu le-a îndepărtat sau înlocuit. Așa s-a impus ideea nevoii de a face un format multilateral în care europenii, în sens larg, UE și NATO, desigur, să fie prezenți la masă. Oficialii au introdus în discuție și reluarea activității Consiliului NATO-Rusia, pus într-o pauză deplină, dacă nu chiar desființat în 2022. Aici a fost o altă mare greșeală de adaptare a lui Putin la realitatea actuală, Europa având și resursele, și voința, ba chiar și capabilitățile în dezvoltare pentru a deveni o forță în sine, de unde imposibilitatea unor negocieri americano-ruse fără ea, pe seama ei, inclusiv pe teme de securitate vizând Ucraina, profund ancorată în realitățile arhitecturii politice și de securitate europene.
Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a cerut dovezi de bună voință și construcția încrederii prin încetarea focului înainte de orice discuții despre securitatea în Europa. Și în orice caz, orice discuție despre arhitectura de securitate din Europa nu poate fi făcută fără NATO și UE, plus statele europene nemembre, care sunt vizate de aceste aranjamente. Oricum, oficialii europeni resping a priori orice perspectivă de a discuta vreo modificare care vizează NATO sau apărarea europeană. Asta chiar dacă Rusia insistă ca America să retragă nu numai propriile trupe, ci și pe cele ale europenilor care le-au luat locul. Dacă partea americană a vorbit despre “progrese semnificative” în legătură cu garanțiile de securitate pentru Ucraina și partea ucraineană le-a numit chiar “progrese enorme”, cererile Rusiei în privința propriilor garanții de securitate au fost discutate separat în prima zi, fără ca să existe vreun element care să arate unde au ajuns părțile în această direcție.
De ce par actualele negocieri diferite? De unde ar putea veni optimismul real? În primul rând, de la discrepanța majoră, de neascuns, între nivelul de ambiție și solicitările Rusiei și postura sa reală și capacitățile sale din teren, cele militare și cele economice. Desigur, Rusia poate să continue războiul, poate lansa atacuri și asupra statelor europene și NATO, la o rigoare ar putea utiliza și arma nucleară de teatru, cu care amenință regulat, dar niciunul dintre aceste elemente nu ar schimba realitatea și perspectivele care au făcut ca Rusia să caute o ieșire din război salvând aparențele. Pe această bază, partea americană a insistat să afle care sunt elementele de securitate și nu atât preocupările și percepția, ci argumentele care determină cererile Rusiei lui Putin. Iar ceea ce a descoperit nu a fost deloc de bun augur pentru Kremlin: ambiții, pretenții, dorințe maximaliste, lipsite de orice susținere logică, situațională sau de perspectivă. Nici o idee pentru o pace care să dureze, în varianta promovată de Trump și Putin, o pace justă și durabilă cerută de europeni și ucraineni.
Rusia trebuie, de asemenea, să învețe că Europa nu e terenul de joacă și negociere de tip Yalta – evocat de unii dintre negociatorii săi – al SUA și Rusiei, cu sau fără Marea Britanie. Că Europa, ca și Ucraina, sunt părți de sine stătătoare, de care trebuie să țină cont, ca unități, nu să le tot considere stat cu stat, la bucată, ignorându-le postura însumată și compusă. De aceea, nu numai europenii își doresc un rol tot mai important în negocieri, ci și nu vor accepta o negociere pe seama lor, dar doresc și un rol în viitorul Ucrainei, pe care o consideră deja parte a familiei europene. Securitatea Europei e legată de securitatea Ucrainei, de formula de pace din Ucraina, de capacitatea de apărare proprie a Ucrainei. De asemenea, există o tendință a părții americane sub administrația Trump să paseze către europeni responsabilitatea acordurilor de securitate pe Europa. Ceea ce devine tot mai clar și greu de ascuns este rolul șicanator și nerealist al lui Putin, precum și nevoia de a începe orice negociere de la alte premise, eventual după ce Putin a plecat de pe scena politică și de la Kremlin.
Putin a demonstrat lipsa totală de realism și flexibilitate
Într-adevăr, s-a văzut fără drept de apel, atât la Abu Dhabi, cât și la Moscova, la vizita făcută de cei doi negociatori americani la Putin, faptul că inflexibilitatea negociatorilor și lipsa de orizont provin de la președintele rus. Reprezentanții ruși la negocierile tripartite au venit cu directive foarte stricte și exacte, și nu a fost loc de înmuiat discuțiile sau de a le raționaliza. Nici măcar partea de întrebări legitime nu a putut fi acoperită de răspunsuri, dacă nu făceau parte din punctajul prestabilit și aprobat de către Putin. Partea rusă nu a putut decât să spună la nesfârșit faptul că astăzi, totul depinde de Ucraina, de pozițiile Statelor Unite și dacă “Europa își revine la poziții de bun simț”.
Pentru Putin și partea rusă, reasigurările că aliații vor sări în ajutor Ucrainei dacă se va relua conflictul ar trebui să nu fie acoperite de niciun element concret, de capabilități, de nicio prezență pe teren sau în apropiere de frontierele ucrainene, evident, de nicio perspectivă de aderare la NATO. Ba chiar propriile forțe trebuie limitate, ca să nu amenințe Rusia, pentru că liderii săi au pretenția că percep amenințări, deci toți ceilalți trebuie să le satisfacă pretențiile. Totul mergând spre un veto al Rusiei pe toate temele de securitate și apărare europene, altfel e război, eventual cu componente nucleare. Toate pozițiile Rusiei lui Putin sunt profund iraționale și fără o fărâmă de motivație, argument sau logică.
Moscova vrea în continuare “revocarea cadrului de securitate european existent”, indiferent de angajamente anterioare. Limitarea influenței NATO în Estul Europei e parte a solicitărilor, ca și retragerea americană deplină, dacă se poate, complet din Europa. Și SUA lui Trump doresc să creeze un nou cadru de securitate care să privească Europa, Ucraina și Rusia, care să securizeze o pace durabilă, cu orice cost. Explicațiile negociatorilor ruși se rezumă la faptul că lumea are nevoie de un sistem de securitate corect, nou, o nouă Yalta sau Potsdam. O nouă revenire la împărțirea lumii, cu Rusia la masă și călare pe Europa. După cum am văzut, de aceea Kremlinul a centrat acceptarea sa pentru discuțiile tripartite, pentru a impune tema sa vizând schimbarea arhitecturii de securitate europene, fără a admite europenii la masă, și pe câștigul său absolut nu numai în Ucraina și al teritoriului Ucrainei, ci și împotriva Europei, în termenii de acum peste 80 de ani.
Vocabularul public al Rusiei lui Putin rămâne în termeni vagi sau cu înțelesuri proprii, unilaterale, încifrate, precum redesenarea unei arhitecturi europene comprehensive, indivizibile, adică cu Rusia în prim-plan. Fără desfășurări NATO, fie și la nivel de exerciții, în Europa de Est, în statele intrate începând cu 1997, cu veto al Rusiei asupra politicilor NATO. O revenire la suveranitatea limitată și la sferele de influență, cu acapararea de către Rusia nu numai a spațiului post-sovietic, ci și a celui european. Mai mult, președintele Putin a arătat foarte clar că ambițiile teritoriale directe ale Rusiei merg mult dincolo de Donbas sau teritoriile anexate din Ucraina. Mai mult, partea rusă vorbește despre faptul că va extinde mai departe zona de securitate, cu referire la teritoriul ocupat din nord-nord-estul Ucrainei, în regiunile Sumî și Harkov, văzute ca zone tampon.
Iar aici regula devine recurentă: Rusia își extinde teritoriul acaparând hălci din Ucraina. Apoi cere zone tampon “legitime” ca să-și protejeze noile teritorii, mergând mai adânc în Ucraina. Dar chestiunea zonelor tampon create în interiorul Ucrainei are rol de precedent în revendicările pentru asemenea zone și în privința statelor vecine membre NATO, din Flancul Estic. O foame neostoită de teritorii a celei mai întinse țări din lume, dar niciodată cea mai bogată, mai bine administrată, mai bună pentru proprii săi cetățeni. Din contră.
