Connect with us

EDITORIALE

Edificiul politicii externe a României, pus sub asediu. Care sunt implicațiile strategice ale anulării vizitei Regelui Iordaniei la București

Published

on

© Administrația Prezidențială

Aparent, anularea vizitei Regelui Abdullah al II-lea al Iordaniei în România și, implicit, a itinerariului său politico-economic face parte doar din seria eșecurilor diplomatice pe care am decis să le inaugurăm anul trecut cu vizita premierului Japoniei la București când, într-un moment de maximă importanță pentru relația bilaterală, Shinzo Abe nu a găsit un omolog cu care să dialogheze posibilitățile avansării legăturii strategice economice dintre Tokyo și București.

Diferența este însă una majoră: dacă obiectivele vizitei premierului japonez în România au fost parțial salvate prin manifestarea intenției clare de a ridica relația bilaterală la nivel de parteneriat strategic, anularea vizitei Regelui Iordaniei reprezintă un eșec pentru a cărui reparare numai comunitatea diplomatică a României poate evalua ce presupune un asemenea efort în termeni de durată, context politico-strategic și oportunități de refacere a credibilității.

Am putea părea tentați să nu alocăm un interes sporit vizitei unui șef de stat dintr-o țară din Orientul Mijlociu în condițiile în care ne-am dezvoltat apetitul spre a tresări doar când ne referim la aliații apropiați și de talie majoră, precum liderii SUA, Franței, Germaniei sau Marii Britanii. Am putea fi ignoranți și să nu facilităm o legătură logică între vârtejul declanșat de la Washington (culmea!) privind tema mutării ambasadei României în Israel, de la Tel Aviv la Ierusalim, și decizia Regelui Iordaniei de a contramanda vizita sa în România. Dar, dacă am face aceste lucruri, ar însemna să ne batem joc de un întreg eșafodaj construit de diplomația română și la care actorii politici s-au raliat – până mai ieri – pentru a servi intereselor de politică externă ale țării.

Implicațiile anulării vizitei Regelui Iordaniei în România sunt, pe termen scurt și foarte scurt, de ordin politic și mediatic, însă pe termen lung, am putea asista la implicații strategice care posedă un risc major de zdruncinare a politicii externe a României. În același registru, asistăm la o tendință de instrumentalizare nocivă a Parteneriatului Strategic cu Statele Unite.

În fond, de ce este atât de importantă Iordania în această ecuație?

Geopolitic, Regatul Hașemit al Iordaniei este piesa de stabilitate la o intersecție-mozaic a unor puteri regionale (Israel, Arabia Saudită, Egipt), a unor state eșuate sau în curs de reconstrucție (Siria, Irak), a unor state-santinelă ale terorismului (Liban) și a unor conflicte nesoluționate care pot prolifera, într-un moment, o dezordine care să exceadă cadrul zonal.

Cu o politică externă pivotală și echilibrată – de tip ”occidental”, dar înțelegătoare cu specificul sensibil al regiunii cu scopul de a reface bunăstarea acesteia -, Amman-ul a acționat în ultimii 25 de ani ca un ”honest broker” constructiv în relațiile dintre statele din Orientul Mijlociu, în de la convenirea unui pact de neagresiune la semnarea unui tratat de pace cu Israelul în 1994, dând semnalul unei deschideri spre stabilizare a regiunii.

Cu o ancorare internațională și de securitate care se intersectează cu arhitectura euro-atlantică, Iordania deține statutul de partener major non-NATO al SUA și face parte din cadrul de parteneri ai Alianței Nord-Atlantice de peste două decenii.

Dincolo de o sumară definire a politicii externe iordaniene într-un câmp geopolitic specific, Iordania este un actor relevant și prin prisma personalității Regelui Abdullah al II-lea. Monarh al Regatului Hașemit al Iordaniei din 1999, Abdullah al II-lea este un lider influent în regiune și un reper politic major pentru actorii internaționali. Apreciat în mai multe rânduri ca fiind cea mai influentă personalitate musulmană, Regele Iordaniei este unul dintre invitații tradiționali ai Conferinței pentru Securitate de la Munchen, forumul anual informal în care liderii lumii dezbat arhitectura și evoluția sistemului de securitate internațională.

Un amănunt mai mult decât relevant și care conectează elementele cuprinse în discursul premierului României de la Washington la decizia Regelui Iordaniei de a renunța la vizita în România este titlul pe care monarhul Regatului Hașemit al Iordaniei îl deține încă din 1924: prin această tradiție, liderul Familiei regale a Iordaniei – Regele însuși – este custodele locurilor sacre ale creștinilor și musulmanilor din Ierusalim.

Este dificil de luat în calcul că România și diplomația sa, prin implicarea tradițională în Orientul Mijlociu, ar omite un asemenea detaliu și ar putea considera că declarații precum cele ale premierului nu vor rămâne fără consecințe.

O vizită cu implicații strategice anulată de ignoranță. Potențiale ramificații

Decizia președintelui României de a-și anula, în 2017, vizita la Kiev din cauza legii educației din Ucraina care defavoriza minoritățile din această țară a avut un caracter dezaprobator și de sancțiune politico-diplomatică într-un context în care relația dintre Klaus Iohannis și Petro Poroșenko se prezentase în dese rânduri ca fiind foarte solidă, iar România s-a implicat în acțiunile NATO de sprijinire a Ucrainei post-anexare a Crimeei.

În aceeași cheie trebuie interpretată decizia similară a Regelui Abdullah al II-lea, un efect imediat, direct și palpabil al discursului prim-ministrului Viorica Dăncilă de la Washington.

O parte din argumentele prin care putem înțelege caracterul de sancțiune a acestui discurs rezidă în dinamica politico-diplomatică de pe axa București-Teheran din ultimii ani. În 2015, șeful diplomației iordaniene a fost unul dintre oaspeții speciali de la Reuniunea Anuală a Diplomației Române, într-un efort de netezire a reafirmării intereselor României în regiunea Orientului Mijlociu, un efort care în 2016 era marcat de solicitarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru ca Ministerul Afacerilor Externe să elaboreze o strategie actualizată a României în Orientul Mijlociu, luând în calcul noile dinamici din regiune după acordul nuclear cu Iranul.

În aceeași logică, România s-a numărat printre statele invitate, în 2018, la reuniunea ”Procesului Aqaba” la nivelul miniștrilor Apărării, o platformă de dialog strategic inaugurată de Regele Iordaniei în anul 2015 pentru a spori nivelul de coordonare internațională în lupta împotriva terorismului.

Tot în 2018, în marja Adunării Generale a ONU, președintele Klaus Iohannis și Regele Abdullah al II-lea au dat impulsul politic pentru o vizită a monarhului iordanian în România în 2019, la zece ani de la precedenta vizită, și au pus accentul pentru organizarea celei de-a doua ediţii a Forumului româno-iordanian, eveniment la rândul său anulat.

Adunarea Generală a ONU de anul trecut a fost ultimul moment în care țările candidate pentru un mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU își puteau susține candidaturile la cel mai înalt nivel, de la șef de stat la șef stat sau de guvern, după caz.

Mai mult, reuniunea dintre președintele României și Regele Iordaniei a fost, la momentul respectiv, una dintre cele însemnate întruniri bilaterale pe care șeful statului român le-a avut la New York la lucrările forului onusian pentru a promova candidatura României și ea venea pe un fond de neliniște privind poziția țării noastre în chestiunea Ierusalimului și a mutării ambasadelor. Este de reamintit că decizia Statelor Unite de a-și muta misiunea diplomatică de la Tel Aviv la Ierusalim, recunoscându-l pe cel din urmă drept capitală a Israelului, a devenit motivul unei rezoluții a Adunării Generale a ONU susținută puternic de statele arabe și prin care s-a recomandat țărilor lumii să evite astfel de măsuri. Aceeași Adunare Generală care în luna iunie a acestui an va decide cine vor fi noii membri cu statut nepermanent în Consiliul de Securitate în perioada 2020-2021 și unde România concurează cu Estonia din partea blocului ”Europa de Est”.

Din acest context, rămânem cel puțin cu o întrebare fără răspuns: cine decontează efectele unei eventuale pierderi a cursei pentru Consiliul de Securitate al ONU?

Un element secundar menit să înțelegem implicațiile negative anulării acestei vizite este redat de efortul de reparare sau reducere a prejudiciilor de imagine prin anunțarea oficială a programului pe care Papa Francisc, primul suveran pontif care va vizita România după 20 de ani, îl va avea în țara noastră, în timpul vizitei din perioada 31 mai – 2 iunie.

O scurtă mențiune, în loc de încheiere pentru subiectul care a declanșat această zdruncinare a politicii externe românești: este foarte greu de crezut că un element valoric în plus pentru parteneriatul nostru strategic cu Statele Unite ale Americii depinde de o decizie ”catalogată” și ”impulsionată” a fi îndrăzneață privind mutarea ambasadei României la Ierusalim. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: establishment-ul american, de la cel mai puțin relevant la cel mai important nivel decizional, se pronunță tranșant cu privire la preferințele sale.

Ni-l putem imagina pe președintele SUA, cel care a cerut Germaniei să oprească construcția Nord Stream 2 și să aloce mai mulți bani pentru apărare, să nu solicite și României o anumită măsură care îl interesează în mod direct? În schimb, solicitările Washington-ului la adresa Bucureștiului au rămas neschimbate, iar un element prin care putem continua să onorăm parteneriatul strategic cu SUA și angajamentul față de aliații noștri – alocarea și cheltuirea a 2% din PIB pentru apărare – își testează, de asemenea, credibilitatea.

În fapt, ceea ce degenerează din goblenul țesut la Washington privind angajarea României într-o decizie de politică externă fără a deține elementele care permit acțiunea cu pricina și pus sub sancțiune de un stat respectat din cea mai volatilă regiune a lumii este tocmai tendința unei bucăți a puterii să instrumentalizeze Parteneriatul Strategic cu SUA într-un scop nociv, altul decât cel consemnat în orientarea de politică externă a României.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community în cadrul World Economic Forum și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute.

EDITORIALE

”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței

Published

on

© Twitter

Proiectul Uniunii Europene își datorează existența, în mod neîndoielnic, deciziei franco-germane de a îngropa securea sângeroasă a celor două războaie mondiale și de a-și da mâna reconcilierii politice și istorice.

După decenii umilitoare în istoria bilaterală – fie că vorbim de încoronarea împăratului german Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de capitularea Germaniei prin Armistițiul de la Compiègne din 1918, urmată de un nou gest umilitor înfăptuit de Germania nazistă prin semnarea Armistițiului de Compiègne din 1950 care consfințea ocupația germană în Franța și determina instituirea regimului de la Vichy – liderii Franței și Germaniei, fie ei Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, Valéry Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt, Francois Mitterand și Helmut Kohl, au adus relația franco-germană în epicentrul integrării europene.

Puterea franceză gaullistă, demonstrată prin blocarea inițiativei-pionier a comunității europene de apărare, Criza scaunului gol din 1966 și chiar prin retragerea din structurile militare ale NATO, a pierdut însă, treptat, teren politic prin prisma ponderii economice tot mai însemnate a Germaniei, reunificată în cele din urmă în 1990, pentru ca la finalul secolului trecut fostul cancelar german Helmut Kohl să fie apreciat drept ”cancelarul integrării europene”. Însăși o anecdotă mărturisită de Jean-Claude Juncker la funeraliile lui Kohl, primele și singurele funeralii europene, dezvăluia cum Helmut Kohl a salutat cu lacrimi în ochi decizia extinderii Uniunii Europene spre Est.

Compromisul franco-german, atestat în 1963 prin ”spiritul de la Elysee” și reînnoit chiar în ianuarie 2019 prin ”spiritul de Aachen, îi are ca protagoniști, în prezent, pe Angela Merkel și Emmanuel Macron. Însă pentru prima dată în ultimele două decenii, timp în care numărul cancelariei de la Berlin s-a aflat pe ”apelare rapidă”, asistăm la o resetare a preferințelor.

Apărut ca un outsider în spectrul fragmentat al politicii franceze, Emmanuel Macron a reușit în 2017 ceea ce puțini credeau: a avansat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, când pentru prima dată din 1958 niciun candidat al stângii sau dreptei tradiționale nu s-a aflat în turul secund al scrutinului prezidențial, și a învins-o pe candidata extremei-drepte Marine Le Pen la o distanță consistentă.

Însăși celebrarea victoriei de răsunet pentru întreaga Franță și Europă a fost aparte. Acompaniat acustic de imnul Uniunii Europene, președintele ales Macron și-a făcut apariția pe scena de pe esplanada Muzeului Luvru, injectându-și alura politică în construcție cu optimism european și spirit reformist pentru Uniunea Europeană.

Doi ani mai târziu, Emmanuel Macron și-a văzut o mare parte din ambițiile în derulare politică. Țările UE aparținând eurozonei au găsit o formulă acceptabilă și mai puțin provocatoare de tensiuni a unui instrument de competitivitate, denumire generică pentru un așa-zis buget al statelor ce dețin moneda euro. Cooperarea în materie de apărare europeană, ironic sau nu blocată de Franța în anii 1950, a devenit temă de avangardă pentru Renașterea Europeană propusă de președintele francez, sub emblema a ceea ce Macron a numit ”Inițiativa Europeană de Intervenție”, o forță militară formată din zece state UE dispuse să acționeze împreună în situații de criză și care a defilat demonstrativ de Ziua Națională a Franței, ceremonie dedicată apărării europene.

Momentul cu cea mai ridicată inflexiune a venit însă după alegerile europene din 23-26 mai. Clasată pe locul al doilea la alegerile europarlamentare din Franța după formațiunea lui Marine Le Pen, lista Renaissance sponsorizată politic de Emmanuel Macron și formată din patru partide a reușit cu cei 21 de eurodeputați aleși să coalizeze o nouă mișcare în Parlamentul European – grupul Renew Europe – construită pe scheletul grupului ALDE european și devenită a treia forță politică din hemiciclu.

În paralel, președintele francez a fost un actor central în toate punctele cheie ale negocierilor dintre liderii europeni pentru desemnarea șefilor instituțiilor europene: de la respingerea categorică a bavarezului creștin-social Manfred Weber la înfăptuirea ”planului de la Osaka” cu Frans Timmermans în pole position pentru șefia Comisiei Europene și până la aplicarea principiului opus Spitzenkandidat – cel al ”iepurelui din joben” – și propunerea, ca atare, a unui pachet cu ministrul german al Apărării Ursula von der Leyen ca succesoare a lui Jean-Claude Juncker.

Pachetul de nume prin care Germania Angelei Merkel a dat primul german președinte al Comisiei Europene după 52 de ani este o creație fidelă a puterii de broker a lui Emmanuel Macron.

Liderul de la Elysee și-a asumat câteva obiective majore în acest proces, toate bifate: de la impunerea unui echilibru de gen la o balanță politică ca atare. Ursula von der Leyen, singurul om politic care a făcut parte din toate guvernele Angelei Merkel, a fost propusă în fruntea Comisiei Europene de către Emmanuel Macron.

Născută la Bruxelles, cu un profil european și cu controverse privind contractele ei de consultanță, von der Leyen, al cărui nume a fost prea puțin speculat în perioada negocierilor, a apărut ca soluție pentru a risipi toate opozițiile și a genera compromisul:

1) membră a CDU, cel mai mare partid național din PPE, formațiunea care a câștigat cele mai multe mandate în Parlamentul European;

2) o germancă francofilă care semna recent la Paris, în prezența lui Macron, acordul cadrul Franța – Germania – Spania pentru construcția avionului european de luptă al viitorului;

3) o înfrângere politică a sistemului Spitzenkandidat față de care Emmanuel Macron și-a manifestat adversitatea;

4) facilitarea culoarului pentru a nominaliza un reprezentant al Franței la șefia Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde fiind propusă tot de Emmanuel Macron;

 5) echilibrarea politică în cazul celorlalte poziții: șefia Consiliului European și poziția de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Și acest ultim punct a fost agreat cu profunda implicare a lui Emmanuel Macron. Viitorul președinte al Consiliului European, Charles Michel, este un apropiat al lui Macron și face parte din ALDE european, formațiune care în Parlamentul European activează împreună cu eurodeputații Renaissance susținuți de președintele francez. În ce privește postul de Înaltul Reprezentant, socialistul Josep Borrell va călca pe urmele primului ÎR Javier Solana, tot spaniol, iar numele lui a fost agreat tot după o negociere între Macron și premierul spaniol.

Tranzacționarea politică negociată de Emmanuel Macron și-a aflat deznodământul în plenul Parlamentului European. Însă, oricât de blamată ar fi această tranzacționare, ea s-a desfășurat în litera tratatului. Pe scurt, Consiliul European a propus un candidat la șefia Comisiei Europene, iar Parlamentul European a supus votului această propunere.

Fragilitatea majorității din jurul Ursulei von der Leyen, doar 383 de voturi ”pentru”, dintr-un minim necesar de 374, a fost resimțită încă din discursul și dezbaterea acesteia cu membrii Parlamentului European. Asumarea fără echivoc a priorităților convenite de liderii europeni în Agenda Strategică a Uniunii Europene, angajarea politică în promisiuni față de toate cerințele marilor grupuri politice care îi puteau asigura majoritatea au pălit în fața premierei istorice: prima femeie aleasă președintă a Comisiei Europene.


Puteți citi pe larg despre evoluția negocierilor privind alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene aici.

Cu toate acestea, votul obținut de von der Leyen favorizează zorii unei noi epoci politice pentru Uniunea Europeană.  Ursula von der Leyen este o apropiată a Angelei Merkel și provine din PPE, însă alegerea ei este, în egală măsură, o victorie a tandemului Renew Europe – Emmanuel Macron, ea fiind asumată ca atare.

Compoziția politică a votului pentru Ursula von der Leyen – PPE, Renew Europe și parțial S&D – poziționează PPE-ul Angelei Merkel și Renew Europe-ul lui Emmanuel Macron drept principalele forțe care au legitimat-o democratic pe președinta aleasă a Comisiei Europene. Iar discursul Ursulei von der Leyen a fost o sinteză între refacerea armoniei în PPE și preluarea obiectivelor politice ale Renew Europe și ale socialiștilor europeni care, în ultimă sau în primă instanță, sunt și obiectivele lui Emmanuel Macron și ale liderilor socialiști și liberali din Consiliul European. Fie că vorbim despre Conferința pentru viitorul Europei, care își are originea în convențiile cetățenești propuse de Emmanuel Macron, despre egalitatea de gen în viitoarea Comisie Europeană, despre acțiunea climatică și ținta transformării Europei în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de gaze, despre consolidarea apărării europene, toate ne duc cu gândul la viziunea președintelui francez pentru reformarea Uniunii Europene.

Tot o sinteză a fost și reacția președintelui francez la alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene: ”Astăzi Europa are chipul dumneavoastră”.

Iar chipul Ursulei von der Leyen este conturat de următoarele coordonate: o francofilă germancă, născută la Bruxelles, cu o tradiție de familie europeană în mod veritabil, cu cea mai mare experiență executivă în guvernul celui mai longeviv lider european al utimilor 20 de ani și cu o asumare explicită a îndeplinirii cerințelor liderilor europeni și ale majorității care a votat-o în Parlamentul European.

”Es lebe Europa, vive l’Europe, long live Europe!”

Continue Reading

EDITORIALE

Tranzacționarea Europei după votul cetățenilor ei

Published

on

de Dan Cărbunaru

Preocupați de pericolul tranșării sorților Europei între SUA, China și Rusia, astăzi vedem actorul global tranzacționat la el acasă. După ce 200 de milioane de europeni au ieșit la vot, cel mai mare procent de cetățeni dispuși să arate ce vor de la viitorul Uniunii în ultimii 20 de ani, logicul câștigător al alegerilor, cap de listă al PPE, Manfred Weber, a fost făcut sandviș între Consiliul European și Parlament. Din capul său spart, precum Atena din Zeus, a ieșit zeița (ministrul) Apărării din aceeași Germanie, Ursula von der Leyen.

Algoritmul scris de Maron și Merkel a aruncat la coș ultimii cinci ani scurși de la inaugurarea complicatei proceduri de selecție a Președintelui Comisiei Europene din rândul liderilor care au deschis listele familiilor lor politice. Parlamentul European a devenit aparent notarul care parafează dealul din Consiliul European, Estul privește din afară distribuția puterii în UE – după ce polonezul Buzek și Tusk ținuseră un relativ echilibru de reprezentare geopolitică în Parlamentul și Consiliul European.

Italia rămâne cu Președinția Parlamentului, mutată de la populari la socialiști, iar Spania primește poziția de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă și Apărare. Belgianul promovat de Macron ajunge Președinte al Consiliului European iar franțuzoaica Lagarde, PPE, e agreată să vină în fruntea Băncii Centrale Europene. Fondatorii sunt mulțumiți, au preluat explicit responsabilitățile puterii în Uniune, după ce ani de zile au încercat să modifice mecanismele de luare a deciziei și transformarea lor în majorități în locul unanimității care ar fi blocat devenirea blocului comunitar.

Acest scenariu, aproape complet scris, nu a ajuns la final. Verzii, pe care candidatul socialiștilor, Timmermans, încercase să îi coopteze în coaliția progresistă anti PPE, nu se regăsesc în aranjamentul PPE-SD-Renew Europe. Majoritatea noului trident al puterii care înlocuiește binomul PPE-SD are aritmetica de partea sa, dacă toți cei peste 400 de membri ai săi vor vota în bloc, la Strasbourg, săptămâna viitoare, pentru Von der Leyen. Această majoritate ar putea închide algoritmul scris de  Macron și Merkel, în locul celui prezentat de  capii de listă la alegerile europene. După eșecul adoptării Tratatului Constituțional, ar fi următorul major pas înapoi al Uniunii.

Vom vedea ce se va întâmpla în următoarele zile. Dacă nu vom avea o majoritate necesară propunerii franco-germane, jocurile s-ar putea relua. Spietzenkandidatul ar putea reveni ca o trimitere la transparentizarea proceselor electorale europene, la legitimitatea celor care ocupă funcții publice. Frumusețea democrației europene este departe de a se fi epuizat, chiar dacă marile puteri poartă încă în ADN chemarea istoriei scrise cu forța.

Continue Reading

EDITORIALE

Cum influențează anunțul lui Klaus Iohannis de a nu intra în cursa pentru președintele Consiliului European lupta pentru putere de la vârful UE. Trei scenarii pentru summitul special din 30 iunie

Published

on

©️ Administrația Prezidențială

Corespondență din Bruxelles

Precizările președintelui Klaus Iohannis, care a declarat sâmbătă la Sibiu că este ”Președintele României și vreau să rămân Președintele României și nu al Consiliului European”, nu au fost menite doar să pună capăt speculațiilor privind viitorul politic al șefului statului, care și-a anunțat încă de la debutul președinției române a Consiliului – care, apropo, se încheie mâine, 30 iunie – candidatura pentru un nou mandat de președinte.

Clarificările sale, dublate de cele mai recente scenarii apărute în presa occidentale ca urmare a consultărilor dintre liderii marilor țări europene prezente la Summitul G20 și de declarațiile Angelei Merkel, vin să limpezească apele și înspre deznodământul bătăliei între Angela Merkel și PPE, PES, liberali și Emmanuel Macron privind numirile în pozițiile cheie de la vârful instituțiilor europene.

Președintele Klaus Iohannis (PPE) era sondat printre favoriți pentru a ocupa poziția de președinte al Consiliului European, alături de prim-ministrul Croației Andrej Plenkovic (tot PPE). În cărți au mai fost vehiculați și prim-miniștri liberali ai Belgiei și Olandei, însă cei cinci ani cu polonezul Donald Tusk în fruntea instituției ar putea să genereze un fel de cutumă pentru ca această funcție, în principal de reprezentare internațională și de mediere între lideri, să fie mai curând deschisă pentru un lider estic. Argumentul capătă pertinență, mai ales că negocierile dintre lideri nu s-au purtat exclusiv în versiunea procesului Spitzenkandidat pentru șefia Comisiei Europene, ci asupra unui pachet de nume pentru toate instituțiile aflate în joc și care să reflecte 1) paritatea de gen, 2) poziția geografică, 3) demografia și 4) afilierea politică.

Săptămâna trecută, după ce deznodământul agendei privind numirile a fost convocarea unui nou summit pe 30 iunie și anunțul lui Emmanuel Macron de lichidare a procedurii Spitzenkandidat prin argumentul neîntrunirii unei majorități în jurul unui astfel de candidat, am evaluat două scenarii privind finalul acestor tratative: 1) PPE insistă cu candidatura lui Manfred Weber și derivatele acestei asumpții, 2) PPE își asumă eșecul procedurii Spitzenkandidat și urmările acestui studiu de caz.

Însă, cu o zi înainte de summitul special din 30 iunie în care sunt puse speranțele ”ieșirii unui fum alb” din clădirea Europa, anunțul președintelui Klaus Iohannis și declarația cancelarul german Angela Merkel prin care nu renunță la aplicarea procedurii Spitzenkandidat, ne conferă câteva ipoteze de lucru.

Poziția cheie și cea care are potențialul de a debloca aceste negocieri rămâne funcția de președinte al Comisiei Europene pentru care minim 16 șefi de stat sau de guvern care reprezintă 65% din populația UE trebuie să cadă de acord, iar Parlamentul European să asigure o majoritate de minim 376 de membri pentru acel candidat propus de Consiliul European.  În noul Parlament, o astfel de majoritate, cu condiția ca ea să fie formată din forțele pro-europene, este posibilă doar între PPE (181 de mandate), S&D (154 de mandate) și Renew Europe (108) sau Verzii (75). Cuplând aceste detalii cu cele patru criterii menționate anterior, rămânem cu trei scenarii pentru ziua de 30 iunie:

1) PPE insistă cu Manfred Weber – este scenariul cel mai îndepărtat de izbândă, fiind greu de crezut că o majoritate a liderilor europeni s-ar fi răzgândit în privința lipsei de experiență a candidatului german. Afirmația Angelei Merkel privind șansa păstrării procesului Spitzenkandidat este cea care mă determină să păstrez scenariul deschis, deși îi recunosc caracterul utopic. La momentul actual, acest scenariu ar echivala cu extinderea negocierilor și convocarea unui nou summit.

2) Salvarea procedurii Spitzenkandidat – în acest scenariu, unica variantă pare a fi Frans Timmermans, candidatul socialiștilor europeni și a doua putere politică din Parlamentul European. Afirmația Angelei Merkel de la Osaka cu privire la acest aspect ar putea, în egală măsură, să însemne un semnal pentru negociere și pentru formarea unei coaliții cu socialiștii europeni și cu oricare dintre celelalte două forțe politice pro-europene (Renew Europe și/sau Verzii). O coaliție doar cu Verzii ar aplica o lovitură liberalilor europeni și lui Emmanuel Macron, însă voturile acestora sunt necesare pentru a-l trece pe Timmermans de Consiliul European acolo unde Polonia și Ungaria vor încerca să formeze o minoritate de blocaj. Cu Timmermans în fruntea Comisiei Europene, întregul proces de numiri s-ar putea încheia astfel:

  • Comisia Europeană – Frans Timmermans (PES);
  • Parlamentul European – Manfred Weber (PPE – consolare politică);
  • Consiliul European – Andrej Plenkovic (Croația – cel mai recent stat membru, tot PPE, fiind familia politică cu cele mai multe mandate) sau Mark Rutte/ Charles Michel (ALDE/ Renew Europe);
  • Banca Centrală Europeană – Franța (președintele Emmanuel Macron fiind extrem de interesat de dezvoltarea unui buget al zonei euro, dar și de avansarea reformelor fiscal-bugetare în UE), Germania (actualul șef al Bundesbank) sau Finlanda (unde guvernul social-democrat are două propuneri);
  • Înaltul Reprezentant al UE/ vicepreședinte al Comisiei Europene – PPE sau ALDE/ Renew Europe;

Din perspectiva criteriilor stabilite, dar și a procedurii Spitzenkandidat, acesta pare și cel mai plauzibil scenariu, iar unica opțiune pentru a cvasi-respecta criteriul de gen este numirea unei femei ca șefă a diplomației europene, deja o tradiție după un deceniu cu Catherine Ashton și Federica Mogherini în această poziție.

3) PPE decide să-l înlocuiască pe Manfred Weber – acesta este scenariul în care apare numele negociatorului șef pentru Brexit Michel Barnier, membru al PPE. De asemenea, majoritatea liderilor europeni și șefilor de grupuri din Parlamentul European au indicat că nu se opun unui președinte al Comisiei Europene din partea PPE, atât timp cât acesta nu este Manfred Weber. Cu Barnier sau orice alt candidat PPE acceptat de o majoritate a Consiliului European și a Parlamentului European, pachetul de numiri ar putea să se concretizeze astfel:

  • Comisia Europeană – Michel Barnier (PPE și compatriot al președintelui Franței);
  • Parlamentul European – Manfred Weber (PPE – consolare politică) sau Guy Verhofstadt (ALDE/ Renew Europe);
  • Consiliul European – Andrej Plenkovic (PPE) sau Mark Rutte/ Charles Michel (ALDE/ Renew Europe);
  • Banca Centrală Europeană – Franța, Germania sau Finlanda
  • Înaltul Reprezentant al UE/ vicepreședinte al Comisiei Europene – Frans Timmermans (PES)

Cel din urmă scenariu, deși plauzibil prin prisma renunțării la procedura candidaților cap de listă, nu restrânge opțiunile în termeni precizați de cele patru criterii – gen, geografie, demografie, afiliere politică – ci extinde variabilele de negociere. Astfel, este aproape imposibil ca PPE să conducă mai mult de două instituții, motiv pentru care ar trebui negociat rapid un schimb în ce privește culoarea politică a viitorilor lideri ai Parlamentului European și Consiliului European. De asemenea, la nivelul acestui scenariu există deopotrivă riscul să nu se regăsească nicio femeie.

Puteți citi pe larg despre negocierile pentru funcțiile de top din UE aici.

Donald Tusk spunea că în timpul discuțiilor de la Osaka dintre liderii europeni nu ”va ieși fum alb”, asemenea simbolismului cu care este anunțată alegerea unui nou Papă. Însă ne putem aștepta ca în noaptea din 30 iunie spre 1 iulie să iasă fum alb de la Bruxelles? Cert este șefii de stat sau de guvern sunt așteptați ca la summitul extraordinar din 30 iunie să cadă de acord asupra unei soluții pentru ieșirea din această criză generată de două reuniuni anterioare și negocieri politice pe multiple planuri fără succes, evitând o perpetuare a acesteia în contextul în care noul Parlament European se va reuni în sesiune plenară de constituire în perioada 2-4 iulie, când își va alege și conducerea.

 

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending