Editorial semnat de Dan Cărbunaru
România a scos din iadul afgan 49 dintre proprii cetățeni și de trei ori mai mulți colaboratori afgani. Operațiunea coordonată de Ministerul Afacerilor Externe a adus, ieri, la București 139 cetățeni afgani dintre cei 156 evacuați recent: colaboratori ai trupelor, studenți cu burse, jurnaliști, magistrați & alte categorii vulnerabile.
În aceeași zi, Parlamentul național a fost scena unor derapaje de limbaj și comportament care pot fi explicate de taberele implicate, dar lasă în urma secvențe de politică internă cu reguli destul de relaxate față de cele specifice unui stat cu valori occidentale asumate.
În timp ce ministrul de Externe – care i-a întâmpinat personal pe cetățenii afgani cărora România le-a oferit cu recunoștință protecția – se declara impresionat de întâlnirea cu afganii care au oferit trupelor noastre suportul fără de care numărul eroilor căzuți în misiune la mii de kilometri de casă, pentru o cauză occidentală asumată și care a împins România în NATO și apoi în UE, în patria noastră răsunau pe diverse tonuri vocile celor care alarmau poporul, în legătură cu invadatorii afgani.
Nu este pentru prima oară când România își asumă gesturi de acest tip. Centrul de primire a refugiaților de la Timișoara stă mărturie în acest sens și statisticile Inspectoratului General pentru Imigrări pot oferi repere concrete privind varietatea de cetățeni ai altor tari care au beneficiat fie și doar tranzitoriu de protecția oferită de România, potrivit normelor internaționale.
Grija față de Justiție și combaterea fraudelor cu bani europeni, adăugate la vânătoarea de politicieni corupți, care abuzează de puterea lor, par să fi lăsat în România dezgolită de conținut una dintre valorile de bază ale UE și ale umanității, în general – protecția oferită celor aflați la nevoie. Nici nu are sens acum să adăugăm că cei în nevoie sunt cei care i-au ajutat pe români la nevoie – adică să supraviețuiască, să se întoarcă teferi dintr-unul dintre cele mai periculoase locuri de pe glob. Vocile care clamau refuzul de a-i sprijini pe cei confruntați cu opresiunea sau cu alte riscuri severe în țara de origine s-au mai auzit în România, precum și în alte țări europene. Dar, spre deosebire de țările din Nord și din Vest luate la țintă de rețele de migrație sau pur și simplu de disperarea celor care căutau o țară mai bună, adică o viață mai bună, România este, ea însăși,o tara care și-a răspândit proprii cetățeni în acele țări. Cu milioanele.
Pentru cei îngrijorați azi de efectele dramatice de ordin cultural, religios, economic, social, argumentele de drept international, cele umanitare vor conta mai puțin. Dar până și acele voci ar putea recunoaște că a fi patriot nu înseamnă doar să iți pui tricolorul la oglinda mașinii sau balcon. Nu înseamnă doar să lupți cot la cot cu aliații. Uneori, înseamnă să îl accepți pe cel diferit de tine, indiferent de naționalitate, confesiune, condiție economică.
Valorile pe care le împărtășim în cadrul Uniunii Europene nu ne obligă să facem asta. Ci ne aduc aminte de ce suntem oameni care trăiesc în pace și bunăstare, în mediul construit pe astfel de repere. Nu cotele de refugiați ar trebui să ne îngrijoreze, ci scăderea cotei de toleranță pe care tolerantul popor român ar putea fi îndemnat să o susțină. Cu efecte și în discursul public, dar și în relațiile dintre noi. În fond, și vecinul de palier e diferit de noi…
Felicitări Celulei de criză interinstituțională, celor din Serviciul de Informații Externe, Ministerul Apărării Naționale și Serviciul Român de Informații, precum și celorlalte instituții care, cu eficiență și discreție, au știut să apere reputația internațională a țării pentru care lucrează.
